20 ianuarie 2007
dimineata, imi recuperez toalele lasate la spalat si constat ca frumoasa mauritanianca si-a facut treaba de mantuiala. mai precis, de 100 de ouguiya (30 eurocenti), cat i-am platit. pana sa plecam, dau o tura prin zona. intru in cateva “buticuri”, mai mult sa casc gura, decat sa caut ceva. localnicii sunt prietenosi si incearca sa-ti vanda orice. mai putin alcool, care nu se gaseste niciunde. nici macar o bere. intr-un “bar”, intalnim o frantuzoaica tanara, care statea de o luna in nouadhibou si servea ceai, cafea si sucuri clientilor. lui marcos, brazilianul care se lipise de noi la dakhla, ii place ideea si decide sa ramana si el aici.
prin geamul prafuit al unei colibe descopar din nou niste bijuterii fabuloase, lucrate manual in stil berber. inauntru, dau peste un mos de vreo 100 de ani care nu vorbeste, desigur, nici o limba pe care s-o cunosc si eu. imi aleg cateva coliere si bratari sa le duc cadou in tara, dar constat ca n-am inteles cat costa. mosul imi scrie pe o hartie “200 euro” si i le dau imediat inapoi. totusi, imi cumpar o pipa mauritaniana, intr-o teaca din piele de camila vopsita manual. pipa e un cilindru incrustat cu inele de argint si sidef, ca un portigaret de la inceputul secolului XX, cu un capat conic, cat o unghie, in care se indeasa tutunul. incantat ca am cumparat ceva, batranul imi umple unul din compartimentele tecii cu tutun mauritanian. marunt, dur si negru. fericit de achizitie, ma intorc in camping si imi umplu, tantos, pipa, sub ochii nedumeriti ai francezilor. fara sa observ privirea malitioasa a lui benny. tutunul e minunat ! curat si tare, te izbeste in cosul pieptului ca un ciocan, il simti cum se duce pana in varful degetelor de la maini si de la picioare si, brusc ! iti simti creierul limpede ca o lama de otel, in timp ce ti se zburleste parul pe spinare si oasele craniului iti pocnesc. instantaneu, intelegi de ce-i atat de mic lacasul pentru tutun: mai mult de inca un fum nu ai nevoie. plus o pauza serioasa pana la urmatoarea pipa.
observand ca marea majoritate a oamenilor poarta turban sau ceva asemanator, mi-am cumparat si eu un hawli. adica o panza subtire, dar rezistenta, de culoarea cerului senin, cu degrade pana la albastru spre capete, lat de aproape 1 metru si lung de vreo 3 metri. o nascocire geniala a omului nevoit sa traiasca in desert ! din cateva miscari, benny mi l-a infasurat in jurul capului, transformandu-l intr-un turban. lejer, protejeaza capul de razele soarelui, iar vantul ii misca faldurile, racorind fata celui care il poarta. imediat, am invatat doua feluri de a-l pune in jurul capului si a fost una din cele mai inspirate achizitii facute in africa.
am iesit din nouadhibou pe la 13:00. de 2 ore soarele dogorea. 6 in peugeot-ul in care eram eu, 5 in altul si cei 3 in “zebra” pe care n-o vandusem. 450 de kilometri prin desert pana la nouakchott. vazandu-ne fetele, benny ne-a oferit o mica usurare: 1 kilometru mauritanian e mai scurt, are doar vreo 800 de metri. ne straduiam sa plecam de 2 ore, in care am invatat ca timpul sta pe loc pentru oamenii de aici. sau se scurge mult mai lent. intr-un loc am alimentat. din altul ne-am luat apa. apoi lipii si paine.
in fine, ultimul popas a fost intr-o piata cu tarabe din crengi acoperite cu panze neagre, zdrentuite si pline de nisip. peste tot atarnau ciosvarte vinetii de carne de oaie, de camila sau capra, pline de praf si muste. gaseai legume ciudate, banane cat un deget, aromate si dulci ca mierea, portocale cat o minge de tenis, cu gust adevarat, sute de ierburi si seminte necunoscute, al carui rost nimeni nu ti-l putea explica in limba ta. unii sedeau ghemuiti direct pe nisip, in plin soare, avand in fata o panza pe care insirasera cateva radacini murdare, un pumn de cuie ruginite si indoite, o balama si alte cateva chestii pe care nu-ti imaginezi ca le-ar cumpara cineva vreodata.
pana la nouakchott vom trece prin 5 posturi de control ale politiei. soseaua e – desigur ! – perfecta: doua benzi + banda de urgenta. circula putine masini si soferii se saluta cand se intersecteaza, semnalizand catre mijlocul drumului. nu clipesc din faruri, pentru ca, ziua, majoritatea lipeste cartoane deasupra lor, sa le protejeze de zgarieturile nisipului si pietricelelor purtate de vant. trecem pe langa asezari ciudate, unele – din cateva corturi albe, langa care vezi parcat un jeep cat un tanc sau un mercedes luxos. altele par mai sarace, din corturi prafuite si colibe incropite din crengi si tabla, carpite cu cate-o panza de cort. pe unele cosmelii ce par sa se prabuseasca vezi cate-o tabla pe care scrie “restaurant”.
din loc in loc, revedem panoul mare si alb, care avertizeaza ca mauritania este una dintre tarile in care exista cele mai multe campuri de mine din lume. in ciuda eforturilor internationale pentru deminarea tarii, inca 80 % dintre minele ingropate in timpul razboaielor sunt inca in nisip. benny ne-a atras atentia inca o data ca piramidele de bolovani din desert indica posibile campuri de mine.
dupa vreo 2 ore de mers prin desert, masina din fata noastra iese de pe sosea si se indreapta catre singurii doi copaci de pe o raza de zeci de kilometri. oprim pentru pranz. pana noi ne dezmortim, ne holbam la o turma de camile ce par ratacite intre dune, le fotografiem si le filmam, benny aprinde un smoc de iarba uscata si incinge un pumn de carbuni scosi din rucsac. imediat se face o gramajoara de jar, pe care aseaza un ceaun in care pune sa sfaraie cateva ciosvarte de camila cumparate din piata. intre timp, prietenul lui agatase doi carbuni incinsi din gramada si se apucase de-un ceai. carnea are un gust intre capra si vita si, in timp ce mancam, rasare parca din nisip si pastorul turmei din apropiere. il poftim sa manance cu noi si ne da o sticla de 2 litri din plastic cu lapte de camila. usor sarat si acrisor, dar bun.
dupa pranz, plecam din nou, dar nu mergem foarte mult. la 16:30, benny si prietenul sau scot din portbagaj cate un covoras, se aseaza cu fata spre mecca si isi spun rugaciunea. mai oprim o data langa o tabara de berberi. benny are ceva de discutat. din nouadhibou, la grupul nostru se mai adaugasera doi francezi intalniti in camping, un barbat si o femeie, care descoperisera cunostinte comune cu prietenii mei. seful tribului vine la noi si ne intreaba daca avem apa. avem. apoi cere permisiunea pentru ca trei femei din tabara sa vorbeasca cu femeia noastra. ne ascundem uluiala si suntem, normal, de acord. apar trei aratari, doua invelite in panze si voaluri negre, cu cate-un copil in brate, si una mai tanara, in voaluri colorate, care pare mai indrazneata: ii vedem si o parte din fata cand se apleaca sa se aranjeze in oglinda de pe usa soferului. se stramba, rade, apoi ii cere lui benny o caseta si se preface ca-i ia telefonul mobil, sa vorbeasca la el. celalalte, din care nu ghicim decat ochii, mormaie multumite intre ele cand pipaie hainele si pielea alba a frantuzoaicei noastre.
cand plecam, benny ne explica ca in desert, niciodata nu refuzi un om care iti cere ajutorul, iar localnicii intotdeauna te intreaba daca ai destula apa cu tine. pe la 18:30, caldura se mai domoleste, pentru ca soarele dispare in pacla de la orizont. ne oprim langa o duna imensa, cu nisip moale si fin, ca de clepsidra, in care plonjam si ne zbenguim ca intr-un bazin. fred isi pierde un slap si abia reusim sa-l gasim, cu mainile infipte pana la umar in nisipul cald si uscat. dupa ce soarele apune, pe cer apare luna insotita de steaua aldebaran, asa cum nu se vede din partea noastra de lume, imagine pe care o regasesti pe steagurile musulmane.
ajungem la nouakchott pe la 20:30. ultimii 25 de kilometri i-am facut pe o autostrada moderna, cu patru benzi. orasul e un amestec de vile somptuoase, unele extrem de frumoase, si baraci mizere din trei scanduri si o rogojina. pe la colturi, vezi gramezi de gunoaie in care scormonesc, laolalta, oameni si animale. pe strazi, becurile sunt chioare, dar palatele inconjurate de palmieri imensi sunt luminate a giorno. oprim la auberge “sahara“ si negociem sa dormim pe acoperis pentru 1.500 de ouguiya (5 euro). puteam alege, la 2.500 de ouguiya, o camera simpla si curata, dar ne-a placut ideea cu acoperisul racoros, protejati de vant cu rogojini si de tantari cu panze din tifon, unde puteam fuma si sta la taclalale, aproape in soapta, sa nu deranjam ceilalti calatori.
benny ne duce sa mancam in oras. ne inghesuim cate 7 intr-un mercedes si platim taximetristului 2.000 de ouguiya dus-intors pana la un restaurant unde eu aleg un couscous royale. orasul arata ca o comuna din romania anilor ’70, cu drumurile principale asfaltate. in rest, nisip. combinatia fascinanta de mizerie, frumusete si, uneori, lux se reflecta si in vehicule: butoaie de apa in cotigute trase de magari, rable din toate marcile, microbuze pe care atarna ciorchini de oameni si camioane supraincarcate trec pe langa ultimele modele de mercedes sau suv-uri opulente. in afara de intersectiilor marilor bulevarde, nu exista nici un semn de circulatie si fiecare se strecoara pe unde are chef. turme de capre sau de camile trec drumul cand ti-e lumea mai draga si copii cu niste zdrente pe ei navalesc sa-ti vanda cartele telefonice insirate pe sfoara.
se construieste mult, mai ales la periferie, fara fundatii, fara utilitati, cu zidurile direct pe nisip. fiind capitala, e plin de turisti straini dornici sa se distreze si sa cheltuie bani, insa doar cateva localuri vand alcool. adica bere, nimic mai tare. fata de nouadhibou, schimbi 1 euro pentru doar 300 de ouguiya, insa gasesti mai usor tigari de calitate. e multa vanzoleala in nouakchott pentru ca majoritatea calatorilor isi iau de aici vizele catre tarile din jur. noi suntem cetateni europeni si nu avem nevoie de vize.