prietenul meu, mile carpenisan, se lupta o doamna pe care a sfidat-o de atatea ori din dragoste pentru cei din jur. i-a dat cu tifla pe acoperisurile din belgrad sau in desert, pentru a povesti celor de acasa drame si adevaruri, dar se pare ca a suparat-o rau in ultima vreme, cand a pus umarul sa i-l smulgem din gheare si pe daniel raduta. s-a enervat ca si-a licitat casca pe care o folosea in razboaie si l-a lovit miseleste la ficat. n-o sa-i mearga nici de data asta. aceleasi energii se unesc din nou si il vor proteja donandu-i sange si rugandu-se pentru el.
ne leaga 3 luni la belgrad in aceeasi camera de hotel, sub bombardamentele americanilor, uneori fara apa si curent electric, martori ai darzeniei sarbilor din care este atat de mandru ca face parte. ne intelegeam dintr-o privire, ne ajutam si ne aparam, radeam sau ne ascundeam o lacrima, schimbam informatii, dar ne concuram in secret pentru cel mai bun reportaj. ne-am enervat cand a venit cristoiu sa ne vada cat suntem de eroi si in noaptea aia n-a fost bombardament, dar era sa ne nimereasca o racheta doborata in ultimul moment de antiaeriana sarba in noaptea urmatoarea. ne-a aparat doar o cladire de explozia altei rachete care a lovit ministerul de interne, unde am scapat pentru ca am ajuns 5 minute mai tarziu, in alta noapte. ne-am adunat de atatea ori de sub mesele holului din hotelul “toplice“, dupa ce suflul unei explozii zdranganea infernal imensa vitrina de sticla dinspre strada. am purtat insigne pe care scria “target” si ne-am imprietenit pana si cu ofiterul de contrainformatii detasat sa ne supravegheze.
am cutreierat impreuna europa, am descoperit venetia si, datorita insistentelor lui, nu am ratat frumusetea koln-ului. altfel, eram in stare sa trec ca prostu’ pe langa el, gonind fara sens pe autostrada. ne-am jucat impreuna in direct la un mic post de radio dintr-un sat de la sud de lyon, unde si dupa 10 ani ma intreaba lumea de el. mai avem inca de calatorit impreuna, eu – sa-i arat asia, el – sa-mi arate america de sud si mexicul. in plus, ii mai datorez o vacanta la pensiunea lui din muntenegru, unde m-a invitat asta-vara, iar eu n-am putut sa ajung.
desi un razboinic fara teama ca toti sarbii, mile are un suflet de aur si e un romantic incurabil. (propozitia asta o voi sterge, sa nu cumva s-o citeasca zilele urmatoare. sper sa nu ma spuneti ! am scris-o ca sa postez clipul de mai jos: bora djordjevic & riblja corba, cantand “dobro jutro !” la beogradksa arena, una din favoritele noastre. e melodia cu care mi-am inceput acest an.)
mile, mi-ai amintit sa nu mai aman postarea povestii noastre de la belgrad ! de saptamana viitoare, iti voi da ocazia sa-mi corectezi/completezi amintirile.
dimineata, imi recuperez toalele lasate la spalat si constat ca frumoasa mauritanianca si-a facut treaba de mantuiala. mai precis, de 100 de ouguiya (30 eurocenti), cat i-am platit. pana sa plecam, dau o tura prin zona. intru in cateva “buticuri”, mai mult sa casc gura, decat sa caut ceva. localnicii sunt prietenosi si incearca sa-ti vanda orice. mai putin alcool, care nu se gaseste niciunde. nici macar o bere. intr-un “bar”, intalnim o frantuzoaica tanara, care statea de o luna in nouadhibou si servea ceai, cafea si sucuri clientilor. lui marcos, brazilianul care se lipise de noi la dakhla, ii place ideea si decide sa ramana si el aici.
prin geamul prafuit al unei colibe descopar din nou niste bijuterii fabuloase, lucrate manual in stil berber. inauntru, dau peste un mos de vreo 100 de ani care nu vorbeste, desigur, nici o limba pe care s-o cunosc si eu. imi aleg cateva coliere si bratari sa le duc cadou in tara, dar constat ca n-am inteles cat costa. mosul imi scrie pe o hartie “200 euro” si i le dau imediat inapoi. totusi, imi cumpar o pipa mauritaniana, intr-o teaca din piele de camila vopsita manual. pipa e un cilindru incrustat cu inele de argint si sidef, ca un portigaret de la inceputul secolului XX, cu un capat conic, cat o unghie, in care se indeasa tutunul. incantat ca am cumparat ceva, batranul imi umple unul din compartimentele tecii cu tutun mauritanian. marunt, dur si negru. fericit de achizitie, ma intorc in camping si imi umplu, tantos, pipa, sub ochii nedumeriti ai francezilor. fara sa observ privirea malitioasa a lui benny. tutunul e minunat ! curat si tare, te izbeste in cosul pieptului ca un ciocan, il simti cum se duce pana in varful degetelor de la maini si de la picioare si, brusc ! iti simti creierul limpede ca o lama de otel, in timp ce ti se zburleste parul pe spinare si oasele craniului iti pocnesc. instantaneu, intelegi de ce-i atat de mic lacasul pentru tutun: mai mult de inca un fum nu ai nevoie. plus o pauza serioasa pana la urmatoarea pipa.
observand ca marea majoritate a oamenilor poarta turban sau ceva asemanator, mi-am cumparat si eu un hawli. adica o panza subtire, dar rezistenta, de culoarea cerului senin, cu degrade pana la albastru spre capete, lat de aproape 1 metru si lung de vreo 3 metri. o nascocire geniala a omului nevoit sa traiasca in desert ! din cateva miscari, benny mi l-a infasurat in jurul capului, transformandu-l intr-un turban. lejer, protejeaza capul de razele soarelui, iar vantul ii misca faldurile, racorind fata celui care il poarta. imediat, am invatat doua feluri de a-l pune in jurul capului si a fost una din cele mai inspirate achizitii facute in africa.
am iesit din nouadhibou pe la 13:00. de 2 ore soarele dogorea. 6 in peugeot-ul in care eram eu, 5 in altul si cei 3 in “zebra” pe care n-o vandusem. 450 de kilometri prin desert pana la nouakchott. vazandu-ne fetele, benny ne-a oferit o mica usurare: 1 kilometru mauritanian e mai scurt, are doar vreo 800 de metri. ne straduiam sa plecam de 2 ore, in care am invatat ca timpul sta pe loc pentru oamenii de aici. sau se scurge mult mai lent. intr-un loc am alimentat. din altul ne-am luat apa. apoi lipii si paine.
in fine, ultimul popas a fost intr-o piata cu tarabe din crengi acoperite cu panze neagre, zdrentuite si pline de nisip. peste tot atarnau ciosvarte vinetii de carne de oaie, de camila sau capra, pline de praf si muste. gaseai legume ciudate, banane cat un deget, aromate si dulci ca mierea, portocale cat o minge de tenis, cu gust adevarat, sute de ierburi si seminte necunoscute, al carui rost nimeni nu ti-l putea explica in limba ta. unii sedeau ghemuiti direct pe nisip, in plin soare, avand in fata o panza pe care insirasera cateva radacini murdare, un pumn de cuie ruginite si indoite, o balama si alte cateva chestii pe care nu-ti imaginezi ca le-ar cumpara cineva vreodata.
pana la nouakchott vom trece prin 5 posturi de control ale politiei. soseaua e – desigur ! – perfecta: doua benzi + banda de urgenta. circula putine masini si soferii se saluta cand se intersecteaza, semnalizand catre mijlocul drumului. nu clipesc din faruri, pentru ca, ziua, majoritatea lipeste cartoane deasupra lor, sa le protejeze de zgarieturile nisipului si pietricelelor purtate de vant. trecem pe langa asezari ciudate, unele – din cateva corturi albe, langa care vezi parcat un jeep cat un tanc sau un mercedes luxos. altele par mai sarace, din corturi prafuite si colibe incropite din crengi si tabla, carpite cu cate-o panza de cort. pe unele cosmelii ce par sa se prabuseasca vezi cate-o tabla pe care scrie “restaurant”.
din loc in loc, revedem panoul mare si alb, care avertizeaza ca mauritania este una dintre tarile in care exista cele mai multe campuri de mine din lume. in ciuda eforturilor internationale pentru deminarea tarii, inca 80 % dintre minele ingropate in timpul razboaielor sunt inca in nisip. benny ne-a atras atentia inca o data ca piramidele de bolovani din desert indica posibile campuri de mine.
dupa vreo 2 ore de mers prin desert, masina din fata noastra iese de pe sosea si se indreapta catre singurii doi copacide pe o raza de zeci de kilometri. oprim pentru pranz. pana noi ne dezmortim, ne holbam la o turma de camile ce par ratacite intre dune, le fotografiem si le filmam, benny aprinde un smoc de iarba uscata si incinge un pumn de carbuni scosi din rucsac. imediat se face o gramajoara de jar, pe care aseaza un ceaun in care pune sa sfaraie cateva ciosvarte de camila cumparate din piata. intre timp, prietenul lui agatase doi carbuni incinsi din gramada si se apucase de-un ceai. carnea are un gust intre capra si vita si, in timp ce mancam, rasare parca din nisip si pastorul turmei din apropiere. il poftim sa manance cu noi si ne da o sticla de 2 litri din plastic cu lapte de camila. usor sarat si acrisor, dar bun.
dupa pranz, plecam din nou, dar nu mergem foarte mult. la 16:30, benny si prietenul sau scot din portbagaj cate un covoras, se aseaza cu fata spre mecca si isi spun rugaciunea. mai oprim o data langa o tabara de berberi. benny are ceva de discutat. din nouadhibou, la grupul nostru se mai adaugasera doi francezi intalniti in camping, un barbat si o femeie, care descoperisera cunostinte comune cu prietenii mei. seful tribului vine la noi si ne intreaba daca avem apa. avem. apoi cere permisiunea pentru ca trei femei din tabara sa vorbeasca cu femeia noastra. ne ascundem uluiala si suntem, normal, de acord. apar trei aratari, doua invelite in panze si voaluri negre, cu cate-un copil in brate, si una mai tanara, in voaluri colorate, care pare mai indrazneata: ii vedem si o parte din fata cand se apleaca sa se aranjeze in oglinda de pe usa soferului. se stramba, rade, apoi ii cere lui benny o caseta si se preface ca-i ia telefonul mobil, sa vorbeasca la el. celalalte, din care nu ghicim decat ochii, mormaie multumite intre ele cand pipaie hainele si pielea alba a frantuzoaicei noastre.
cand plecam, benny ne explica ca in desert, niciodata nu refuzi un om care iti cere ajutorul, iar localnicii intotdeauna te intreaba daca ai destula apa cu tine. pe la 18:30, caldura se mai domoleste, pentru ca soarele dispare in pacla de la orizont. ne oprim langa o duna imensa, cu nisip moale si fin, ca de clepsidra, in care plonjam si ne zbenguim ca intr-un bazin. fred isi pierde un slap si abia reusim sa-l gasim, cu mainile infipte pana la umar in nisipul cald si uscat. dupa ce soarele apune, pe cer apare luna insotita de steaua aldebaran, asa cum nu se vede din partea noastra de lume, imagine pe care o regasesti pe steagurile musulmane.
ajungem la nouakchott pe la 20:30. ultimii 25 de kilometri i-am facut pe o autostrada moderna, cu patru benzi. orasul e un amestec de vile somptuoase, unele extrem de frumoase, si baraci mizere din trei scanduri si o rogojina. pe la colturi, vezi gramezi de gunoaie in care scormonesc, laolalta, oameni si animale. pe strazi, becurile sunt chioare, dar palatele inconjurate de palmieri imensi sunt luminate a giorno. oprim la auberge “sahara“ si negociem sa dormim pe acoperis pentru 1.500 de ouguiya (5 euro). puteam alege, la 2.500 de ouguiya, o camera simpla si curata, dar ne-a placut ideea cu acoperisul racoros, protejati de vant cu rogojini si de tantari cu panze din tifon, unde puteam fuma si sta la taclalale, aproape in soapta, sa nu deranjam ceilalti calatori.
benny ne duce sa mancam in oras. ne inghesuim cate 7 intr-un mercedes si platim taximetristului 2.000 de ouguiya dus-intors pana la un restaurant unde eu aleg un couscous royale. orasul arata ca o comuna din romania anilor ’70, cu drumurile principale asfaltate. in rest, nisip. combinatia fascinanta de mizerie, frumusete si, uneori, lux se reflecta si in vehicule: butoaie de apa in cotigute trase de magari, rable din toate marcile, microbuze pe care atarna ciorchini de oameni si camioane supraincarcate trec pe langa ultimele modele de mercedes sau suv-uri opulente. in afara de intersectiilor marilor bulevarde, nu exista nici un semn de circulatie si fiecare se strecoara pe unde are chef. turme de capre sau de camile trec drumul cand ti-e lumea mai draga si copii cu niste zdrente pe ei navalesc sa-ti vanda cartele telefonice insirate pe sfoara.
se construieste mult, mai ales la periferie, fara fundatii, fara utilitati, cu zidurile direct pe nisip. fiind capitala, e plin de turisti straini dornici sa se distreze si sa cheltuie bani, insa doar cateva localuri vand alcool. adica bere, nimic mai tare. fata de nouadhibou, schimbi 1 euro pentru doar 300 de ouguiya, insa gasesti mai usor tigari de calitate. e multa vanzoleala in nouakchott pentru ca majoritatea calatorilor isi iau de aici vizele catre tarile din jur. noi suntem cetateni europeni si nu avem nevoie de vize.
ne-am trezit devreme si am plecat la drum la 7:30. trebuia sa ajungem cat mai devreme in la gouira, punctul de frontiera, sa iesim din maroc, sa strabatem no man’s land (o fasie de 3 kilometri) si sa intram in mauritania inainte de pranz, cand granita se inchidea. dupa ce am iesit din dakhla, marko si jean-louis s-au luat la intrecere pe soseaua dreapta, gonind in paralel cu 180 de km la ora. din nou, in prima parte a zilei, cerul era acoperit de o pacla care ne proteja de razele soarelui. conducem zeci de kilometri cu desertul cameleonic in stanga si coasta atlanticului in dreapta. pe masura ce ne apropiem de granita, nisipul devine tot mai murdar si peisajul tot mai selenar. la 142 de kilometri de nouadhibou oprim intr-o benzinarie. dupa ce ne depasesc patru jeep-uri decapotate, vopsite in culori de camuflaj, pline de tuaregi cu capetele acoperite cu turbane, culmea ! in fata noastra, alimenta un jeep tot cu “07” pe numarul francez al placutei de inmatriculare. bucurie mare pe francezii mei: gasisera pe unii tot din ardeche !
dupa ce ajungem la punctul de frontiera, cat stam la coada de 4-5 masini, jean louis scoate un tub si doua carpe din bumbac si, impreuna cu marko, se apuca si dau un lustru temeinic pe capotele masinilor. clientii mercedes-ului si ai peugeot-ului ne asteptau in no man’s land si trebuiau impresionati. pacla se ridicase si soarele parjolea totul. trecem fara probleme de punctul de frontiera, unde se termina si soseaua. dupa ce bajbaim cateva sute de metri, luandu-ne dupa urmele de cauciucuri ale celor care trecusera deja pe acolo, vedem doua masini si 3 barbati, care pareau ca ne asteapta. era benny, clientul si calauza noastra, impreuna cu doi prieteni. dupa multe incercari, marko reusise sa vorbeasca cu ei pe mobil si stabilise intalnirea.
purtau camasi si pulovere, sirwal (niste pantaloni pana sub genunchi, largi, bufanti si albi), slapi din piele in picioarele goale si dara (un fel de vestmant larg, ca un cearsaf prin care sa-ti bagi capul, alb sau de culoarea cerului senin, cu un buzunar la piept, brodat cu ata galbena). erau tuciurii si aveau parul cret si sarmos. cand era prea cald, din cateva miscari isi infasurau in jurul capului un hawli (turban dintr-o o panza lunga, albastru deschis sau neagra). imediat, au tras masinile una langa alta si au sprijinit de ele doua rogojini, ca sa ne protejeze de vantul care vajaia serios, au luat dintr-un rucsac un primus mic cu butelie si au pregatit un ceai de bun venit. noi am scos o punga de produse de patiserie cumparate in dakhla si am pocnit dopul ultimei sticle de sampanie pastrata special din franta.
benny ne-a explicat ca masinile cele mai cautate in mauritania sunt mercedes. orice model. in ultima vreme, si peugeot a devenit o marca destul de populara. suv-uri sau 4×4, insa, nu se aduc decat pe comanda ferma. marko obtine rapid 1.000 de euro pe masinuta noastra, insa jean louis tine de pret si se tocmeste pana scoate 1.300 pe mercedes-ul lui. desigur, plus transport pana la nouakchott. batem palma, ne inghesuim bagajele in masinile lor si ne facem ultimele poze langa ale noastre. benny le duce la “garaj”: o zona mai neteda de langa drum, ferita de vant cu gramezi de bolovani si pazita de niste berberi, unde negustorii de masini le lasa pana gasesc viitorul cumparator. pentru o taxa de cativa euro pe zi. ne ingramadim 7 persoane in renault-ul lui benny, trecem fara probleme frontiera in mauritania si pornim spre nouadhibou. din loc in loc, vedem gospodarii saracacioase, cu corturi sau colibe inconjurate de garduri din boltari si tot mai multe turme de camile. pe calea ferata paralela cu soseaua ne intersectam cu cel mai lung tren pe care l-am vazut vreodata: cateva sute de vagoane cu minereu intinse pe cel putin 2 kilometri, trase si impinse de cate doua locomotive.
intram in nouadhibou, un oras cu 150.000 de locuitori. cei mai multi vorbesc si franceza, limba in care – alaturi de araba – sunt inscriptionate toate firmele. aici intalnesti extremele. corturi berbere, langa case patratoase din omniprezentii boltari netencuiti, langa vile opulente de un kitch absolut si trist. rable si schelete de rable peste tot. capre razlete si turme de camile, langa ultimul tip de suv nissan, langa cotige trase de magari rapciugosi. locuri virane napadite de dune, langa un aeroport mai degraba militar, langa un teren de fotbal pe nisip.
oprim la campingul “chez abba“ si coboram amortiti din masina langa o vitrina prafuita plina de bijuterii traditionale de o frumusete salbatica. nisip peste tot. femeile lor sunt straniu de frumoase si ne privesc dispretuitoare si usor atatate. avem de ales intre camerele simple si curate sau corturile berbere. desigur ca aleg sa dorm in cort, in sacul de dormit pe care reusisem sa-l gasesc cu greu intr-un orasel anonim din maroc. schimbam bani si trebuie sa tinem minte o noua paritate: 1 euro = 330 de ouguiya. bancnotele mari sunt nou-noute, dar cele de mici sunt atat de mototolite si de zdrentuite, incat uneori numai localnicii le recunosc valoarea in functie de culoarea initiala, pe care doar ei o mai ghicesc. ma inteleg cu o frumusete locala sa-mi spele toalele pentru 100 de ouguiya si ma simt usor misogin, dar razbunat pentru privirile indurate la sosire.
seara, suntem invitati de benny sa cinam la el acasa. ne duce cu masina si nu avem nici cea mai mica idee in care parte a orasului suntem. orbecaim un pic pana dam de usa de tabla a casei din boltari si patrundem in interiorul auster. ne descaltam si intram in camera de oaspeti. are peretii goi, dar mocheta de pe jos e acoperita pe mijloc de un covor cu motive orientale. de-a lungul peretilor, are perne pe care ne tolanim confortabil. bem apa si coca-cola la cutie. cele doua neveste ale lui benny, imbracate in malaffa (o panza elegant colorata in care se infasoara iscusit din cap pana-n picioare) au grija sa nu ne lipseasca nimic, pana ele pregatesc intr-un colt, pe un primus mai mare, couscous cu carne de camila, mirodenii si condimente. tot ele ne prepara si ceaiul, in timp ce noi ne facem siesta si palavragim satisfacuti.
am avut un somn minunat in cortul berber, pe o rogojina intinsa pe nisip. la 4:30, ne-a trezit muezinul care chema credinciosii la rugaciune, dar am adormit la loc.
o dimineata de vis ! din oaza in care dormisem am privit rasaritul soarelui dintre dunele de nisip. ce priveliste ! ne-am adunat lucrurile si ne-am intors in laayoune, cautand drumul spre dakhla. ne-am descurcat destul de greu. eram inca sub vraja noptii din oaza, nu exista nici un indicator, iar localnicii intelegeau, fiecare, altceva si ne explicau tampenii. pana la urma, am iesit din oras pe directia cea buna, pe sub doua imense porti boltite. am mai vazut doi politisti cu radare tip pistol si apoi, desertul !
goneam pe o sosea neteda ca in palma, dreapta, al carui capat se pierdea la orizont. in stanga – desert. in dreapta – desert si, uneori, plajele atlanticului. in putinele asezari de pe drum, casele erau protejate de un gard de bolovani in care se oprea nisipul imprastiat de vant. uneori vedeai adevarate dune sprijinite pe zidurile mai inalte. seb, care era la volanul “zebrei”, avea chef de condus. ne-a spus ca o ia inainte si ne intalnim pe drum. il stiam din saint julien molin molette, unde locuia. are un suflet de aur si e foarte iubit de toata lumea. in ardeche, e cunoscut ca unul dintre cei mai buni organizatori si sonorizatori de concerte. peste tot e insotit de cainele sau, un setter maro, batran si cam bolnav. incapatanat si perseverent, bun mecanic auto, intotdeauna gata de plecare intr-o noua aventura. asta-vara, impreuna cu lolo, un alt prieten bun din saint julien, a plecat cu motocicleta in corsica, de unde s-au intors plini de povesti haioase. din pacate, dupa calatoria in africa, relatiile lui seb cu restul grupului s-au racit si a evitat sa vina la intalnirile in care ne rememoram aventurile.
pe la pranz, am ajuns in boujdour, un oras parca desprins din “razboiul stelelor”, case cu un etaj si un far imens pe malul oceanului. am ratacit cu marko pe strazi, pana am gasit un atelier auto unde am vandut lada cu piese de pe masina noastra si cutia de viteze din portbagaj. a doua zi urma sa ajungem in mauritania si unde vindeam si peugeot-ul. deja dupa laayoune, eram tot mai des opriti de patrule ale politiei si obligati sa ne completam datele din pasaport pe o foaie de hartie. in prima asezare, ne-am oprit si am gasit o cocioaba cu un xerox, la care ne-am facut cate 10-15 copii ale pasapoartelor, ca sa nu mai pierdem vremea la baraje.
era foarte cald. pana la pranz, soarele fusese ascuns de niste nori, dar acum ardea puternic. desertul prin care treceam era tot mai uscat, cu plante tot mai rare. soseaua era adesea strajuita de adevarate diguri de nisip, iar – din loc in loc – nisipul forma sicane periculoase pe asfalt. observasem pe marginea soselei mici piramide de bolovani care trasau drumuri ciudate prin desert. am banuit ca marcheaza pistele pentru distractii off-road. mi s-a ridicat parul in cap cand am aflat ca atentioneaza ca sub nisip sunt campuri de mine.
am oprit intr-o benzinarie care parea parasita. ne-am uitat prin vitrinele prafuite la niste rafturi goale. nisipul de pe mesele si scaunele din plastic din interior era de doua degete. cand a mai oprit o masina, dintr-una din cladirile pe care tocmai ne pisasem, a rasarit un arab cu turban negru si salopeta albastra, murdara de ulei. uscat si la fel de slab ca bietii caini care aparusera dintre daramaturi si semanau cu niste hiene. in timpul popasului, am reusit sa ne umplem masina de muste si ne-am chinuit o buna bucata din drum sa scapam de ele.
soseaua care duce spre dakhla coboara pe fundul unui lac imens, 80 % secat, de unde cerul e de un turcoaz perfect. orasul e construit pe o peninsula ca o fasie de nisip pierduta in ocean si arata ca o combinatie dintre o statiune din mediterana si o fortareata albaneza. foarte curat, multe magazine cu marfa proasta, produse de patiserie minunate si calamari proaspeti cu 30 de dirhami (3 euro) portia. am dormit mizerabil la hotel “sahara“: camere meschine, toalete nasoale. ne-a parut rau de cei 50 de dirhami platiti si ne-am amintit cu nostalgie de noaptea petrecuta in oaza.
dimineata, dupa ce ne-am luat masinile din garajul hotelului “texas” din tan tan, am plecat spre laayoune. cu un pasager in plus: marcos, un brazilian care hoinarea prin maroc de o luna si jumatate si cauta pe cineva sa-l duca pana in mauritania. de acolo, voia sa treaca in mali, sa mai vagabondeze 4-5 luni prin africa, dupa care sa caute un vapor care sa-l duca inapoi acasa. mai aveam carburant pentru 100 de km din cei 300 pe care ii aveam de parcurs pana in laayoune, insa ne-am incapatanat sa gasim o benzinarie fara taxe. cu un pic de noroc, am descoperit una, in mijlocul desertului, unde ne-am luat micul dejun: curmale si, desigur, ceai.
nici acum nu inteleg ce fel de asfalt toarna marocanii pe soselele lor, ca rezista diferentelor de temperatura zilnice dintre noapte si zi. n-am intalnit o groapa in toata sahara. din loc in loc, pe marginea soselei, descopeream trasee ciudate, marcate cu bolovani, destinate caravanelor de camile sau temerarilor care se incumetau sa faca raliuri pe nisip. am alimentat la una din benzinariile lantului “atlas“, unde benzina costa 4,38 dirhami/litru, adica mai putin de 50 de eurocenti.
am profitat de popas ca sa ne dezmortim un pic si ne-am plimbat pe faleza abrupta a atlanticului. agatati de stanci, la 20 de metri de valuri, pescari temerari isi incercau norocul. drumul spre sud era superb: in stanga – desertul, in dreapta, alternativ – faleza stancoasa sau plaje pustii, pe care descopeream, din loc in loc, colibele din pietre ale pescarilor sau colonii de rulote al caror rost nu-l pricepeam deloc.
deja ne obisnuisem cu oraselele rosiatice, vazute din goana masinilor, cu furnicarul de oameni care isi avea treaba lor, transportand ceva sau calatorind spre destinatii necunoscute. dar spectacolul cel mai fascinant era cel al desertului, care isi schimba culorile precum un cameleon, la fiecare cativa kilometri. intai era portocaliu, ca o prelungire a localitatilor. apoi incepea sa se pateze cu tufisuri verde inchis. repede, devenea bej, presarat de tufe prafuite si uscate. cateva minute mai tarziu, se colora intr-un gri maroniu, ca sa revina la bej si sa se umple de tufisuri roscate. primele dune bej deschis le-am descoperit intr-un desert cenusiu, cu tufisuri gri si pietre alburii, decolorate de soare. cativa kilometri mai tarziu, era din nou bej, cu smocuri de iarba verzi. apoi tufele dispareau si culoarea dominanta devenea maronie, intrerupta de periculoasele dune cu nisip fin ca apa sau de vai largi, ca fundul unor lacuri nemarginite, secate de soarele necrutator.
in contrast cu desertul, cerul avea nori fabulosi, parca pregatiti de o furtuna care mereu ne ocolea, desi ne-am fi dorit-o cu ardoare. nu reuseam sa inteleg lumea pe care o strabateam. ici-colo, cateva colibe din bolovani acoperiti cu o prelata, in care locuiau pescari care nu aveau cui sa-si vanda pestele. magari rapciugosi rasareau din nisip, cautand cateva fire de iarba pe sub pietre. soseaua neagra si dreapta, al carui capat se pierdea in zare, parea singura certitudine. desigur, cu conditia sa nu intalnesti – cum am patit noi – 4 mercedes-uri conduse de marocani dementi, care aveau chef de concurs si au incercat sa ne provoace, depasindu-ne vijelios si incetinind apoi in fata noastra, ca o invitatie la un raliu spre nicaieri. i-am ignorat si ne-am oprit pe marginea drumului. un indicator spre tarfaya, oraselul langa care legenda spune ca antoine de saint exupery s-ar fi prabusit cu avionul in valurile atlanticului, ne-a umplut de nostalgie si regret. nu aveam timp sa-l vizitam.
am oprit sa mancam de pranz intr-o asezare din desert. ne-am asezat la mesele de plastic din fata unui asa-zis restaurant si am fost norocosi sa gasim un pusti care o rupea putin pe franceza. am mancat un tajin de pui oribil. marcos, obsedat ca nu cumva sa se imbolnaveasca din cauza conditiilor indoielnice in care erau preparate mancarurile pe continentul african, a preferat sa joace fotbal cu niste copii. cat a calatorit cu noi, nu a mancat decat chipsuri, chifle si branza topita. “la vache qui rit,” ranjea catre noi ciudatul brazilian, insa nimeni nu dorea nici macar sa guste din ratia lui. am ajuns in laayoune, trecand pe langa o impresionanta fortareata care ne-a amintit ca, pana nu demult, sahara occidentala era independenta, iar autoritatile marocane faceau eforturi considerabile sa o integreze.
laayoune era un oras frumos, pe care aveam sa-l vizitez linistit doi ani mai tarziu, cu trotuare largi, palmieri pitici si o gramada de jeep-uri ale fortelor ONU, care asigurau tranzitia pasnica a saharei occidentale sub jurisdictia marocului. am avut norocul sa descoperim un hotel de lux, in a carui gradina interioara am savurat o bere rece. flag pils. n-am ramas peste noapte, pentru ca pat a aflat ca putem dormi intr-o oaza din apropiere. o oferta de nerefuzat: 15 dirhami de persoana. cel mai greu a fost sa-l scoatem pe marocanul care pazea locul din coliba lui. negocierea a durat 5 minute si popasul in oaza ne-a costat doar 100 de dirhami. adica 10 euro. pacat ca mi se descarcase bateria de la camera video exact cand am ajuns.
noaptea in oaza a fost magica. ne cumparasem fructe, legume si niste carne din laayoune. ne-am scaldat in lacul inconjurat de palmieri si am stat la povesti in jurul unui foc aprins din crengile adunate din nisip. am intins corturile, dar eu am preferat sa dorm intr-unul din hamacele pe care alex le adusese din ultima sa calatorie in brazilia.
in ziua dinaintea plecarii, mi-a fost tot mai clar ca bagajele pierdute de alitalia nu vor mai fi gasite la timp. cu aceasta ocazie, am aflat si ca trebuia sa trimit, in maxim o saptamana de la aterizare, o reclamatie scrisa catre alitalia romania, insotita de originalele documentelor de zbor si o lista detaliata a obiectelor din bagaje “avec la documentation probatoire approprie”. finalul cerintelor m-a enervat in mod special, asa ca m-am hotarat sa ma ocup de aceasta situatie conform tuturor procedurilor.
pana atunci, insa, m-am trezit, inaintea plecarii intr-o aventura de o luna prin africa, in blugi, o pereche de bascheti, un tricou, un pulover, o vesta, banii si pasaportul in buzunar. si asta tot dintr-o prostie: tocmai se introdusesera normele speciale de securitate la zborurile cu avionul, pe care – desigur ! – fiecare le interpreta dupa cum il taia capul. la imbarcarea de pe otopeni, ingenua de la “check in” habar n-avea ce aveam voie sa am in bagajul de mana, pasagerii de la coada din spatele meu incepusera sa bombane, iar eu mi-am pierdut rabdarea si am varat in sacul de voiaj lasat pentru cala si rucsacul cu camera video, telefonul mobil, portofel cu carduri, tigari si alte maruntisuri de stricta necesitate.
un vechi proverb romanesc spune ca in tot raul ar fi si un bine. pai, hai sa vedem: seninatatea cu care am infruntat situatia m-a facut rapid simpatic printre noii mei prieteni francezi, care aveau sa-mi fie tovarasi de drum. si nu numai printre ei. povestea mea devenise cheita cu care adeseori s-a destins atmosfera in corturile din desert sau in colibele din savana senegaleza, cand ne imprieteneam cu localnicii. era o buna ocazie de invatat cuvinte noi, iar daca vreun italian va auzi vreodata in vreun sat de tuaregi de la capatul pamantul cum cardul de copii care da buzna peste el striga “alitalia e de cacat !“, sa stie ca io i-am invatat.
un alt avantaj al pierderii bagajelor a fost ca am privit mult mai atent straiele localnicilor din tarile traversate, pentru a le intelege rostul si a-mi reface garderoba cu chestii misto, autentice, pe care n-ai cum sa le gasesti altundeva. am descoperit tesaturi cu texturi, culori sau manufacturi fabuloase. am inteles rostul si utilitatile unui turban. am aflat cum se vopsesc cu noroi hainele in mali. mi-am cumparat toale care mi-au reumplut viata de culori si senzatii. sunt convins ca ratam o buna parte din frumusetea africii, daca nu eram nevoit sa fiu atent la aceste detalii.
provocarea de a pleca intr-o calatorie fara bagaje mi-a biciuit imaginatia. mi-a confirmat inspiratia de a-mi pastra datele de contact ale persoanelor importante pentru mine pe internet, ca sa le pot accesa de oriunde. mi-a dat energia de a-mi reactiva legaturi cu fosti prieteni care locuiesc in zona si care m-ar putea ajuta si – mai ales – mi-a intiparit in minte un proverb pe care aveam sa-l aud in toata africa: “nu exista probleme, ci doar solutii“. o ancestrala filosofie care face ca viata sa mearga inainte indiferent de greutati.
o vizita la carrefour mi-a rezolvat problema sapun, pasta de dinti, periuta etc. desigur, si cateva tricouri, ciorapi, chiloti, indesate intr-o geanta de panza. sac de dormit mi-am propus sa-mi iau de pe drum. am gasit si o camera video 8, cu un acumulator care tinea vreo ora si niste doua casete care puteau fi sterse prin casa lui marko. si am mai inteles o data cat de multe lucruri inutile caram cu noi prin calatorii.
