ceai

afrika (13): mauritania. drumul spre nouakchott

by

20 ianuarie 2007

dimineata, imi recuperez toalele lasate la spalat si constat ca frumoasa mauritanianca si-a facut treaba de mantuiala. mai precis, de 100 de ouguiya (30 eurocenti), cat i-am platit. pana sa plecam, dau o tura prin zona. intru in cateva “buticuri”, mai mult sa casc gura, decat sa caut ceva. localnicii sunt prietenosi si incearca sa-ti vanda orice. mai putin alcool, care nu se gaseste niciunde. nici macar o bere. intr-un “bar”, intalnim o frantuzoaica tanara, care statea de o luna in nouadhibou si servea ceai, cafea si sucuri clientilor. lui marcos, brazilianul care se lipise de noi la dakhla, ii place ideea si decide sa ramana si el aici.

prin geamul prafuit al unei colibe descopar din nou niste bijuterii fabuloase, lucrate manual in stil berber. inauntru, dau peste un mos de vreo 100 de ani care nu vorbeste, desigur, nici o limba pe care s-o cunosc si eu. imi aleg cateva coliere si bratari sa le duc cadou in tara, dar constat ca n-am inteles cat costa. mosul imi scrie pe o hartie “200 euro” si i le dau imediat inapoi. totusi, imi cumpar o pipa mauritaniana, intr-o teaca din piele de camila vopsita manual. pipa e un cilindru incrustat cu inele de argint si sidef, ca un portigaret de la inceputul secolului XX, cu un capat conic, cat o unghie, in care se indeasa tutunul. incantat ca am cumparat ceva, batranul imi umple unul din compartimentele tecii cu tutun mauritanian. marunt, dur si negru. fericit de achizitie, ma intorc in camping si imi umplu, tantos, pipa, sub ochii nedumeriti ai francezilor. fara sa observ privirea malitioasa a lui benny. tutunul e minunat ! curat si tare, te izbeste in cosul pieptului ca un ciocan, il simti cum se duce pana in varful degetelor de la maini si de la picioare si, brusc ! iti simti creierul limpede ca o lama de otel, in timp ce ti se zburleste parul pe spinare si oasele craniului iti pocnesc. instantaneu, intelegi de ce-i atat de mic lacasul pentru tutun: mai mult de inca un fum nu ai nevoie. plus o pauza serioasa pana la urmatoarea pipa.

observand ca marea majoritate a oamenilor poarta turban sau ceva asemanator, mi-am cumparat si eu un hawli. adica o panza subtire, dar rezistenta, de culoarea cerului senin, cu degrade pana la albastru spre capete, lat de aproape 1 metru si lung de vreo 3 metri. o nascocire geniala a omului nevoit sa traiasca in desert ! din cateva miscari, benny mi l-a infasurat in jurul capului, transformandu-l intr-un turban. lejer, protejeaza capul de razele soarelui, iar vantul ii misca faldurile, racorind fata celui care il poarta. imediat, am invatat doua feluri de a-l pune in jurul capului si a fost una din cele mai inspirate achizitii facute in africa.

am iesit din nouadhibou pe la 13:00. de 2 ore soarele dogorea. 6 in peugeot-ul in care eram eu, 5 in altul si cei 3 in “zebra” pe care n-o vandusem. 450 de kilometri prin desert pana la nouakchott. vazandu-ne fetele, benny ne-a oferit o mica usurare: 1 kilometru mauritanian e mai scurt, are doar vreo 800 de metri. ne straduiam sa plecam de 2 ore, in care am invatat ca timpul sta pe loc pentru oamenii de aici. sau se scurge mult mai lent. intr-un loc am alimentat. din altul ne-am luat apa. apoi lipii si paine.

in fine, ultimul popas a fost intr-o piata cu tarabe din crengi acoperite cu panze neagre, zdrentuite si pline de nisip. peste tot atarnau ciosvarte vinetii de carne de oaie, de camila sau capra, pline de praf si muste. gaseai legume ciudate, banane cat un deget, aromate si dulci ca mierea, portocale cat o minge de tenis, cu gust adevarat, sute de ierburi si seminte necunoscute, al carui rost nimeni nu ti-l putea explica in limba ta. unii sedeau ghemuiti direct pe nisip, in plin soare, avand in fata o panza pe care insirasera cateva radacini murdare, un pumn de cuie ruginite si indoite, o balama si alte cateva chestii pe care nu-ti imaginezi ca le-ar cumpara cineva vreodata.

pana la nouakchott vom trece prin 5 posturi de control ale politiei. soseaua e – desigur ! – perfecta: doua benzi + banda de urgenta. circula putine masini si soferii se saluta cand se intersecteaza, semnalizand catre mijlocul drumului. nu clipesc din faruri, pentru ca, ziua, majoritatea lipeste cartoane deasupra lor, sa le protejeze de zgarieturile nisipului si pietricelelor purtate de vant. trecem pe langa asezari ciudate, unele –  din cateva corturi albe, langa care vezi parcat un jeep cat un tanc sau un mercedes luxos. altele par mai sarace, din corturi prafuite si colibe incropite din crengi si tabla, carpite cu cate-o panza de cort. pe unele cosmelii ce par sa se prabuseasca vezi cate-o tabla pe care scrie “restaurant”.

din loc in loc, revedem panoul mare si alb, care avertizeaza ca mauritania este una dintre tarile in care exista cele mai multe campuri de mine din lume. in ciuda eforturilor internationale pentru deminarea tarii, inca 80 % dintre minele ingropate in timpul razboaielor sunt inca in nisip. benny ne-a atras atentia inca o data ca piramidele de bolovani din desert indica posibile campuri de mine.

dupa vreo 2 ore de mers prin desert, masina din fata noastra iese de pe sosea si se indreapta catre singurii doi copaci de pe o raza de zeci de kilometri. oprim pentru pranz. pana noi ne dezmortim, ne holbam la o turma de camile ce par ratacite intre dune, le fotografiem si le filmam, benny aprinde un smoc de iarba uscata si incinge un pumn de carbuni scosi din rucsac. imediat se face o gramajoara de jar, pe care aseaza un ceaun in care pune sa sfaraie cateva ciosvarte de camila cumparate din piata. intre timp, prietenul lui agatase doi carbuni incinsi din gramada si se apucase de-un ceai. carnea are un gust intre capra si vita si, in timp ce mancam, rasare parca din nisip si pastorul turmei din apropiere. il poftim sa manance cu noi si ne da o sticla de 2 litri din plastic cu lapte de camila. usor sarat si acrisor, dar bun.

dupa pranz, plecam din nou, dar nu mergem foarte mult. la 16:30, benny si prietenul sau scot din portbagaj cate un covoras, se aseaza cu fata spre mecca si isi spun rugaciunea. mai oprim o data langa o tabara de berberi. benny are ceva de discutat. din nouadhibou, la grupul nostru se mai adaugasera doi francezi intalniti in camping, un barbat si o femeie, care descoperisera cunostinte comune cu prietenii mei. seful tribului vine la noi si ne intreaba daca avem apa. avem. apoi cere permisiunea pentru ca trei femei din tabara sa vorbeasca cu femeia noastra. ne ascundem uluiala si suntem, normal, de acord. apar trei aratari, doua invelite in panze si voaluri negre, cu cate-un copil in brate, si una mai tanara, in voaluri colorate, care pare mai indrazneata: ii vedem si o parte din fata cand se apleaca sa se aranjeze in oglinda de pe usa soferului. se stramba, rade, apoi ii cere lui benny o caseta si se preface ca-i ia telefonul mobil, sa vorbeasca la el. celalalte, din care nu ghicim decat ochii, mormaie multumite intre ele cand pipaie hainele si pielea alba a frantuzoaicei noastre.

cand plecam, benny ne explica ca in desert, niciodata nu refuzi un om care iti cere ajutorul, iar localnicii intotdeauna te intreaba daca ai destula apa cu tine. pe la 18:30, caldura se mai domoleste, pentru ca soarele dispare in pacla de la orizont. ne oprim langa o duna imensa, cu nisip moale si fin, ca de clepsidra, in care plonjam si ne zbenguim ca intr-un bazin. fred isi pierde un slap si abia reusim sa-l gasim, cu mainile infipte pana la umar in nisipul cald si uscat. dupa ce soarele apune, pe cer apare luna insotita de steaua aldebaran, asa cum nu se vede din partea noastra de lume, imagine pe care o regasesti pe steagurile musulmane.

ajungem la nouakchott pe la 20:30. ultimii 25 de kilometri i-am facut pe o autostrada moderna, cu patru benzi. orasul e un amestec de vile somptuoase, unele extrem de frumoase, si baraci mizere din trei scanduri si o rogojina. pe la colturi, vezi gramezi de gunoaie in care scormonesc, laolalta, oameni si animale. pe strazi, becurile sunt chioare, dar palatele inconjurate de palmieri imensi sunt luminate a giorno. oprim la auberge “sahara“ si negociem sa dormim pe acoperis pentru 1.500 de ouguiya (5 euro). puteam alege, la 2.500 de ouguiya, o camera simpla si curata, dar ne-a placut ideea cu acoperisul racoros, protejati de vant cu rogojini si de tantari cu panze din tifon, unde puteam fuma si sta la taclalale, aproape in soapta, sa nu deranjam ceilalti calatori.

benny ne duce sa mancam in oras. ne inghesuim cate 7 intr-un mercedes si platim taximetristului 2.000 de ouguiya dus-intors pana la un restaurant unde eu aleg un couscous royale. orasul arata ca o comuna din romania anilor ’70, cu drumurile principale asfaltate. in rest, nisip. combinatia fascinanta de mizerie, frumusete si, uneori, lux se reflecta si in vehicule: butoaie de apa in cotigute trase de magari, rable din toate marcile, microbuze pe care atarna ciorchini de oameni si camioane supraincarcate trec pe langa ultimele modele de mercedes sau suv-uri opulente. in afara de intersectiilor marilor bulevarde, nu exista nici un semn de circulatie si fiecare se strecoara pe unde are chef. turme de capre sau de camile trec drumul cand ti-e lumea mai draga si copii cu niste zdrente pe ei navalesc sa-ti vanda cartele telefonice insirate pe sfoara.

se construieste mult, mai ales la periferie, fara fundatii, fara utilitati, cu zidurile direct pe nisip. fiind capitala, e plin de turisti straini dornici sa se distreze si sa cheltuie bani, insa doar cateva localuri vand alcool. adica bere, nimic mai tare. fata de nouadhibou, schimbi 1 euro pentru doar 300 de ouguiya, insa gasesti mai usor tigari de calitate. e multa vanzoleala in nouakchott pentru ca majoritatea calatorilor isi iau de aici vizele catre tarile din jur. noi suntem cetateni europeni si nu avem nevoie de vize.

Share

afrika (12): mauritania. drumul spre nouadhibou

by

19 ianuarie 2007

ne-am trezit devreme si am plecat la drum la 7:30. trebuia sa ajungem cat mai devreme in la gouira, punctul de frontiera, sa iesim din maroc, sa strabatem no man’s land (o fasie de 3 kilometri) si sa intram in mauritania inainte de pranz, cand granita se inchidea. dupa ce am iesit din dakhla, marko si jean-louis s-au luat la intrecere pe soseaua dreapta, gonind in paralel cu 180 de km la ora. din nou, in prima parte a zilei, cerul era acoperit de o pacla care ne proteja de razele soarelui. conducem zeci de kilometri cu desertul cameleonic in stanga si coasta atlanticului in dreapta. pe masura ce ne apropiem de granita, nisipul devine tot mai murdar si peisajul tot mai selenar. la 142 de kilometri de nouadhibou oprim intr-o benzinarie. dupa ce ne depasesc patru jeep-uri decapotate, vopsite in culori de camuflaj, pline de tuaregi cu capetele acoperite cu turbane, culmea ! in fata noastra, alimenta un jeep tot cu “07” pe numarul francez al placutei de inmatriculare. bucurie mare pe francezii mei: gasisera pe unii tot din ardeche !

dupa ce ajungem la punctul de frontiera, cat stam la coada de 4-5 masini, jean louis scoate un tub si doua carpe din bumbac si, impreuna cu marko, se apuca si dau un lustru temeinic pe capotele masinilor. clientii mercedes-ului si ai peugeot-ului ne asteptau in no man’s land si trebuiau impresionati. pacla se ridicase si soarele parjolea totul. trecem fara probleme de punctul de frontiera, unde se termina si soseaua. dupa ce bajbaim cateva sute de metri, luandu-ne dupa urmele de cauciucuri ale celor care trecusera deja pe acolo, vedem doua masini si 3 barbati, care pareau ca ne asteapta. era benny, clientul si calauza noastra, impreuna cu doi prieteni. dupa multe incercari, marko reusise sa vorbeasca cu ei pe mobil si stabilise intalnirea.

purtau camasi si pulovere, sirwal (niste pantaloni pana sub genunchi, largi, bufanti si albi), slapi din piele in picioarele goale si dara (un fel de vestmant larg, ca un cearsaf prin care sa-ti bagi capul, alb sau de culoarea cerului senin, cu un buzunar la piept, brodat cu ata galbena). erau tuciurii si aveau parul cret si sarmos. cand era prea cald, din cateva miscari isi infasurau in jurul capului un hawli (turban dintr-o o panza lunga, albastru deschis sau neagra). imediat, au tras masinile una langa alta si au sprijinit de ele doua rogojini, ca sa ne protejeze de vantul care vajaia serios, au luat dintr-un rucsac un primus mic cu butelie si au pregatit un ceai de bun venit. noi am scos o punga de produse de patiserie cumparate in dakhla si am pocnit dopul ultimei sticle de sampanie pastrata special din franta.

benny ne-a explicat ca masinile cele mai cautate in mauritania sunt mercedes. orice model. in ultima vreme, si peugeot a devenit o marca destul de populara. suv-uri sau 4×4, insa, nu se aduc decat pe comanda ferma. marko obtine rapid 1.000 de euro pe masinuta noastra, insa jean louis tine de pret si se tocmeste pana scoate 1.300 pe mercedes-ul lui. desigur, plus transport pana la nouakchott. batem palma, ne inghesuim bagajele in masinile lor si ne facem ultimele poze langa ale noastre. benny le duce la “garaj”: o zona mai neteda de langa drum, ferita de vant cu gramezi de bolovani si pazita de niste berberi, unde negustorii de masini le lasa pana gasesc viitorul cumparator. pentru o taxa de cativa euro pe zi. ne ingramadim 7 persoane in renault-ul lui benny, trecem fara probleme frontiera in mauritania si pornim spre nouadhibou. din loc in loc, vedem gospodarii saracacioase, cu corturi sau colibe inconjurate de garduri din boltari si tot mai multe turme de camile. pe calea ferata paralela cu soseaua ne intersectam cu cel mai lung tren pe care l-am vazut vreodata: cateva sute de vagoane cu minereu intinse pe cel putin 2 kilometri, trase si impinse de cate doua locomotive.

intram in nouadhibou, un oras cu 150.000 de locuitori. cei mai multi vorbesc si franceza, limba in care – alaturi de araba – sunt inscriptionate toate firmele. aici intalnesti extremele. corturi berbere, langa case patratoase din omniprezentii boltari netencuiti, langa vile opulente de un kitch absolut si trist. rable si schelete de rable peste tot. capre razlete si turme de camile, langa ultimul tip de suv nissan, langa cotige trase de magari rapciugosi. locuri virane napadite de dune, langa un aeroport mai degraba militar, langa un teren de fotbal pe nisip.

oprim la campingul “chez abba“ si coboram amortiti din masina langa o vitrina prafuita plina de bijuterii traditionale de o frumusete salbatica. nisip peste tot. femeile lor sunt straniu de frumoase si ne privesc dispretuitoare si usor atatate. avem de ales intre camerele simple si curate sau corturile berbere. desigur ca aleg sa dorm in cort, in sacul de dormit pe care reusisem sa-l gasesc cu greu intr-un orasel anonim din maroc. schimbam bani si trebuie sa tinem minte o noua paritate: 1 euro = 330 de ouguiya. bancnotele mari sunt nou-noute, dar cele de mici sunt atat de mototolite si de zdrentuite, incat uneori numai localnicii le recunosc valoarea in functie de culoarea initiala, pe care doar ei o mai ghicesc. ma inteleg cu o frumusete locala sa-mi spele toalele pentru 100 de ouguiya si ma simt usor misogin, dar razbunat pentru privirile indurate la sosire.

seara, suntem invitati de benny sa cinam la el acasa. ne duce cu masina si nu avem nici cea mai mica idee in care parte a orasului suntem. orbecaim un pic pana dam de usa de tabla a casei din boltari si patrundem in interiorul auster. ne descaltam si intram in camera de oaspeti. are peretii goi, dar mocheta de pe jos e acoperita pe mijloc de un covor cu motive orientale. de-a lungul peretilor, are perne pe care ne tolanim confortabil. bem apa si coca-cola la cutie. cele doua neveste ale lui benny, imbracate in malaffa (o panza elegant colorata in care se infasoara iscusit din cap pana-n picioare) au grija sa nu ne lipseasca nimic, pana ele pregatesc intr-un colt, pe un primus mai mare, couscous cu carne de camila, mirodenii si condimente. tot ele ne prepara si ceaiul, in timp ce noi ne facem siesta si palavragim satisfacuti.

am avut un somn minunat in cortul berber, pe o rogojina intinsa pe nisip. la 4:30, ne-a trezit muezinul care chema credinciosii la rugaciune, dar am adormit la loc.

Share

afrika (7): drumul spre essaouira

by

15 ianuarie 2007

am plecat din mohammedia intr-o dimineata fabuloasa, cu ceata acoperind totul, dupa – desigur ! – un ceai intr-un local cu nume optimist (“oasis cafe“) si ne-am pus la drum pe sosele lungi, strajuite de palmieri, apoi de arbusti stufosi, apoi de palmieri pitici si dupa o vreme, de cactusi si bolovani. oraselele alb-albastre de la inceputul drumului se transformau intr-un peisaj ireal, cu asezari tot mai sarace, care imi aminteau de copilaria petrecuta la bunici, undeva la tara, in banat, acum 40 de ani. portretul regelui e peste tot, in cele mai neasteptate reprezentari. doar accentul maghrebian al cladirilor este diferit.

in afara de multele logan-uri care mi-au atras atentia prin maroc, mertanele cobra diesel albe domina soselele. sunt peste tot, uneori in cirduri parcate la margine de vreun sat. mi-am amintit ca si eu vandusem unui arab mercedes-ul meu si m-am uitat dupa el prin africa 🙂 totul clocoteste de viata, lumea e vie, colorata. din mersul masinii e fascinanta: cotige trase de magarusi printre camioane imense si autobuze deprimant de identice. magari, tarabe, cisterne, inca un cird de mertane. de data asta, albastre. unele alimenteaza direct din cisterne oprite pe sosea. multe accidente usoare, cel putin unul la 30-40 de kilometri. e drept, soferii marocani conduc nebuneste si sa te fereasca Dumnezeu sa-ti dea prin cap sa te iei la intrecere cu ei. am vazut depasiri care le-au smuls excamatii de uimire si groaza lui marko si fred, iar pe una am si reusit s-o filmez.

fred, cel de-al treilea personaj din masina noastra, era ca un urs cu suflet de aur. casatorit cu anwa, o senegaleza superba, voia sa-si viziteze socrii si sa le duca daruri. de aceasta data, venea fara ea si cele doua fete. fred locuieste intr-un sat din ardeche, nu departe de annonay, intr-o casa veche, cu o curte foarte linistitoare. lucra in constructii. intre timp a devenit un fel de sef de echipa la firma unui neamt si asta vara se gandea sa plece cateva luni la niste comenzi in dubai, sa faca niste bani.

remarcabila curatenia peste tot in maroc ! chiar si in cele mai sarace catune, totul era maturat, vopsit, varuit, iar bolovanii aliniati pe langa drum. treceam pe langa palcuri de cladiri care imi aminteau de satele din filmele cu cow-boy. doar ca aici cladirile erau vopsite in alb, rosu sau verde, iar arhitectura – araba. nu reuseam sa inteleg din ce traiau, dar nimeni nu parea sa stea de pomana. pietele aparute pe langa statiile de autobuz erau pline de oameni de toate natiile in drum spre speranta. privesc acum imaginile filmate pe drum si vad detalii pe care nu-mi mai amintesc sa le fi observat.

toata lumea ne-a recomandat sa mergem la essaouira pe “la route cotiere“, pentru peisajul de exceptie. soseaua s-a ingustat, de nu incapeau doua masini, iar din fata veneau permanent camioane pline cu piatra, care aproape ca ne fortau sa le cedam asfaltul. norii de praf ne obligau adesea sa oprim pe margine. gropi, bolovani si – desigur ! – pana. insa exact cand incepusem sa ne plictisim, a aparut in dreapta noastra oceanul. intr-adevar, restul drumului a meritat eforturile ! faleze abrupte sau lente si acoperite de tufe verzi, plaje nesfarsite, pustii sau cotropite brusc de o cireada de rulote pline cu hippioti. peisaje spectaculoase, pe zeci de kilometri.

am ajuns primii in essaouira, o veche cetate feniciana, devenita acum atractie turistica, mai ales toamna, in timpul festivalului de gnawa. ne-am plimbat un pic prin centru, destul cat sa ne agate un elvetian. isi cumparase doua apartamente aproape identice, pe acelasi palier al unei cladiri de langa plaja si ne-a combinat sa inchiriem unul dintre ele. nu pretul de 8 euro/noapte de persoana ne-a convins, ci felul in care era decorat, cu mobilier berber si pereti acoperiti de mozaicuri fabuloase.

au ajuns si ceilalti, asa ca, dupa ce am reusit sa deblocam yala de la intrare, am dat o tura prin bazar. ne-am cumparat tricouri misto si camasi marocane fara guler. eu cu alex si jean louis ne-am lasat convinsi sa intram in buticul unui smecher care vindea ceramica si ceaiuri. ne-a facut o stangace demonstratie a ritualului prepararii ceaiului traditional si a incercat sa ne vanda niste cani de lut. incarcati cu mancare si fericiti ca am gasit niste sticle cu vin, ne-am intors in apartamentul nostru “regal”. cheful putea sa inceapa !

Share

afrika (5): auto service by night @ moulay bousselham, maroc

by

13 ianuarie 2007

ne-am trezit pe la 8:00. am reusit sa facem dus si sa coboram la masini cu putin timp inainte ca ferryboat-ul sa acosteze la tanger. imaginea portilor imense de metal care coborau pentru a deschide cala vasului a fost la fel de spectaculoasa ca la plecare. ne-am asezat la coada din vama si am inaintat mai rapid decat ne-am fi asteptat. stiind regulile, marko a luat actele masinii si s-a dus sa obtina nu stiu ce documente, pentru care a platit 25 de euro. cand ne-a venit randul, surpriza ! vamesul marocan nu voia sa ia in considerare documentele si ne tot arata un individ care se invartea printre masini. ne-a explicat ca trebuie sa-i dam personajului respectiv 5 euro ca sa mearga sa ne obtina aceleasi hartii, pe care sa le mai platim o data. marko si fred erau uluiti. am inceput sa rad: “cunosc stilul ! asteapta o spaga.” francezilor nu le venea sa creada, insa au inceput sa-mi dea dreptate cand au vazut ca vamesul se ocupa de urmatoarele masini, ignorandu-ne complet. pana la urma, am scapat ieftin: marko l-a intrebat cati copii are si i-a daruit 5 masinute de jucarie din sacul cu daruri stranse pentru cei din senegal. pentru ca intermediarul care trebuia sa obtina actele (si care era mana in mana cu vamesul) bombanea nemultumit, am gasit un cadou si pentru el, reusind sa intram in maroc.

ceilalti ne asteptau de vreo jumatate de ora. am schimbat 50 de euro in moneda locala si am primit o gramada de bancnote mototolite. paritatea: 10 dirham pentru 1 euro. ni s-a atras atentia ca scoaterea din tara a monedei nationale este interzisa. am traversat tangerul, pe care l-am vazut din mers. un amestec fascinant de traditie si mizerie. ne-am amuzat copios in fata unui semafor care arata concomitent si verde si rosu. ne-am intersectat cu vehicule ciudate, amestecuri hibride intre motoreta si caruta. ne-a aparut in cale si prima camila, iar primul popas l-am facut la un restaurant de la marginea orasului, unde am baut ceai si am mancat produse de patiserie autohtone, dulci si aromate.

ne grabeam sa ajungem la moulay bousselham, unde trebuia sa gasim campingul “chez halal”. am tot intrebat localnicii intalniti in cale, insa nimeni nu stia ce cautam. pana la urma, ne-am intalnit chiar cu halal (pe care nu-l chema halal 🙂 ), care venise in cautarea noastra. ne-am parcat masinile in camping si ne-am dus sa mancam. primul pranz in maroc, la restaurantul “izaguirre“, cu peste proaspat gatit  dupa traditia locala, celebrul ceai de menta si vin frantuzesc. de pe terasa unde am mancat se vedea laguna si intrarea in parcul natural din apropiere, unde mai multi pescari s-au oferit sa ne duca cu barca pentru 5 euro.

m-am plimbat, impreuna cu flo, prin moulay bousselham, fascinat de lumea pe care incepeam s-o descoperim. case saracacioase construite din boltari, majoritatea strazilor erau neasfaltate, desi pe alocuri incepusera sa puna borduri, semn al unei viitoare sistematizari. catre ocean, cladirile deveneau mai impunatoare. unele erau adevarate vile, cu destinatie de pensiuni pentru turisti sau – pur si simplu – locuintele unor oameni instariti. am fost uluit de nevoia de comunicare a localnicilor: peste tot gaseai un fel de buticuri cu cabine telefonice de unde, contra unor tarife rezonabile, puteai suna in orice colt al lumii. in permanenta, vedeai in ele pe cineva vorbind la telefon. multe internet cafe-uri, intens folosite mai ales de tineri. de-a lungul intregii noastre calatorii in africa aveam sa le regasim peste tot. daca un sat avea 10 case, una dintre ele era butic cu telefoane. daca avea 20, una era internet cafe.

mi-a parut rau ca nu aveam timp sa platim un pescar sa ne duca pana in rezervatia de pasari din apropiere si ne-am intors in camping, pentru adevaratul motiv al popasului: cumparatorul masinilor noastre avea un mecanic auto de incredere in moulay bousselham, ieftin si bun, care trebuia sa le verifice si sa schimbe eventualele piese defecte. era un tip slabanog, cu mainile negre de la ulei si vaselina, care nu vorbea nici o limba straina. i-am spus sa se ocupe mai intai de peugeot-ul nostru, fiindca voiam sa ajungem cat mai repede la rabat, sa pot trimite faxul cu reclamatia mea pentru bagajele pierdute de alitalia. m-am amuzat copios ca specialistul nostru se comporta ca un mecanic auto tipic: el cu indicatiile, noi cu munca. noroc ca francezii mei erau priceputi la masini !

marko n-a avut de lucru sa-i spuna mecanicului ca i se pare ca auzea un zgomot suspect la unul din telescoapele de pe fata. s-au invartit o gramada in jurul peugeot-ului, i-au dat jos rotile, s-au holbat la telescoape. omul si-a facut o lista cu piesele pe care trebuia sa le schimbe si de la celelalte automobile, dupa care a plecat cu alex si jean louis sa caute pe la depozitele de masini uzate din zona. eu am profitat si am dat o tura prin campingul lui halal. semana cu cel de pe malul muresului de la periam, unde se tine in fiecare an festivalul “rock la mures“. niste rulote nenorocite in care nu aveai chef sa dormi, o cladire pentru dusuri si wc-uri care arata ca dupa razboi, insa multi copaci si verdeata. locul era foarte curat, iar pentru gunoi erau agatate niste cosuri din rachita din loc in loc, golite in permanenta de un angajat.

mecanicul nostru s-a intors dupa apus si a mesterit la lumina lanternelor pe la motoarele automobilelor, pana ne-am plictisit cu totii si ni s-a facut foame. halal ne-a demonstrat ce inseamna ospitalitatea marocana si ne-a organizat o petrecere. niste banci si scaune de plastic asezate in jurul unui foc temeinic. un radio agatat de creanga unui copac. un lighean de plastic plin cu ciosvarte de pui unse cu un sos de mirodenii ciudate de ne-am lins degetele. niste sticle de vin, completate de sampania noastra si un crab imens care misca disperat din picioare, rasturnat cu burta in sus in iarba. dupa ce ne-a lasat sa ne speriem de el si sa-l cercetam pe toate fetele, halal l-a aruncat viu pe jaratecul gratarului. biata vietate s-a chinuit cel putin o ora pana cand a incetat sa mai dea vreun semn de viata, insa savoarea carnii pe care am desprins-o cu greu, spargand crusta picioarelor si apoi carapacea, ne-a sters din minte mila pe care ne-o provocase vazandu-i chinurile.

am stat la povesti cu halal si prietenii sai pana tarziu in noapte. erau foarte simpatici si vorbareti, plini de pilde si intamplari hazlii. au fumat dand aprobator din cap din iarba noastra, dupa care ne-a mai umilit o data, rasucind un ditamai jointul, in care presarase niste hasis pe care l-a scos dintr-o tabachera de la brau.

si s-a facut liniste…

Share