banane

cambodgia: o betie de gusturi si mirosuri

by

mancarea este fabuloasa in cambodgia. in primul rand, tot ceea ce cunosti din ceea ce mananci are gustul original. carnea de pui imi amintea de gustul din copilarie, cand bunica insfaca oratania din curte, ii punea talpa pe aripi si-i lua gatul dintr-o miscare scurta de cutit. bananele sunt cat degetul si concureaza la aroma cu cele din africa. iar savoarea unui mojito nu v-o pot descrie. mai departe, incepe aventura.

mancarurile asiatice sunt picante si pot fi devastatoare pentru cei slabi de stomac. eu am fost usor “deranjat” de doua-trei ori, insa am vazut occidentali care, zile la rand, erau nelinistiti daca nu stiau o toaleta pe aproape. oricum, e bine sa o luati treptat. e plin de restaurante peste tot, foarte multe dintre ele cu patroni straini, care i-au invatat pe localnici sa faca pana si hamburgeri. gasesti – de la pizzerii pana la tarabele de pe strada – toata varietatea de meniuri. in primele secvente din videoclipul de mai jos, am filmat restaurantul “on the corner“. patronul este un francez care prefera sa-si petreaca anii de pensie in phnom penh. e tatal tovarasului meu de calatorii exotice, marko. aici, mancam bo bo soup, adica orez cu o supa de creveti, specialitate filipineza, fascinanta: fiecare inghititura are parca alta aroma. a eclipsat crabii cu legume care ne asteptau pe masa.

de la min.1:00, sunt imagini din restaurantul “bopha titanic“, de pe malul mekongului. un local mai luxos, unde am descoperit cafeaua khmera, cu o aroma aparte si un mod de preparare special. aici, am mancat amok cu carne de bivol de balta preparata in suc de nuca de cocos. pret de lux: 7 USD portia. in meniu se preciza ca este cea mai sanatoasa carne din lume, care reduce nivelul de colesterol. ti se topeste in gura. cu alta ocazie, am filmat si cativa bivoli balacindu-se intr-un lac (min.9:23). am mancat amok de peste in zona templelor de la angkor, in “khmer village restaurant“, unde mi-a placut mult curtea interioara (min.3:11).

despre cum am survolat cu elicopterul zona templelor va povestesc in alta postare. la min.5:05, vedeti imagini din restaurantul lacustru din apropiere. in cateva clipe, doua fete au umplut rogojina pe care stateam cu mici boluri cu sosuri ciudate,

salate, mirodenii si muraturi, pui rumenit la cuptor, peste fript si amok de vita intr-un recipient special din aluminiu, cu incalzitor. in loc de cola, ne-au adus tot felul de sucuri la cutie, unele ca un compot, cu fructe intregi. cand ne faceam siesta, au venit doi localnici cu fructe proaspete: rambutan – cu o coaja tepoasa ca a castanelor si miez dublu, usor acid si aromat si un sambure cat o aluna mai mica – si longan – care ascunde sub coaja bej un miez translucid si miraculos de bun.

daca nu ai langa tine un bastinas care sa stie bine o limba straina (ceea ce e destul de greu de gasit in cambodgia), poti rata cel putin jumatate de bunatatile locale. ati mancat vreodata guava, jujube, mangosteen, sapodilla, carambola, pitaya, lychee sau muguri de lotus ? as fi trecut oricand pe langa tarabele unde se vindeau aceste fructe, fara sa stiu ce gust au, daca mama si iubita prietenului meu marko nu ar fi fost originare din cambodgia. oricum, cea mai socanta experienta a fost cu durian-ul. la o cina, cand gazda a adus un exemplar din acest dovleac tepos si l-a desfacut, duhoarea pe care o emana mi-a intors stomacul pe dos instantaneu, iar francezii cu care eram au recunoscut ca nici cea mai puturoasa branza camembert nu o poate egala. femeia a zambit si a scormonit in miezul atos, de unde a scos niste samburi cat un pachet de tigari, acoperiti cu o pielita transparenta. am avut nevoie de mult curaj si abia dupa vreun sfert de ora de incercari am reusit sa musc dintr-unul si nu am regretat: inchipuiti-va ceva cu consistenta unui kiwi si gust de crema de ciocolata !

pe plajele de la sihanoukville, in timp ce leneveam la umbra in sezlonguri sau hamace, apareau batranele simpatice care ne induplecau sa ne gateasca pe loc calamari, caracatite si languste proaspete, explicandu-ne prin semne cat de importanti sunt pentru ele cei 2-3 dolari pe care ii cereau (min.12:16). noaptea, gaseai mese si scaune direct pe plaja, la doi-trei metri de tarm, unde ne-am delectat cu baracuda la gratar, raci si crabi gatiti in sosuri alambicate si, desigur, picante. puteai manca pana si caluti de mare marinati, daca te lasa inima.

de obicei, in asia, cele mai bune mancaruri le gasesti pe strada. proaspete, gatite pe loc si servite la mese si scaune banale din plastic. nemaipomenit de gustoase, chiar daca sunt simple placinte de banane, peste pane, bame, cartofi dulci sau picioare de broasca. in general, khmerii mananca orice creste, merge, zboara, inoata ori sa taraste in jurul lor, asadar, atentie ! eu n-am indraznit sa ma ating de cartita la cuptor, serpi la gratar sau oua clocite.

ouale clocite, coapte pe jar, sunt considerate o delicatesa de asiatici. mancam cu marko si iubita lui pe o strada din siem reap. cand a scos ouale, s-au golit jumatate din mesele la care stateau straini in jurul nostru. restul a disparut in urmatoarele etape, deoarece e un intreg ritual: intai se face o mica gaura in coaja si se soarbe zeama ramasa chiar si dupa ce oul a fost copt. se adauga sosuri condimentate, dupa gust, se mareste gaura si se mananca galbenusul cu fragmente din fetusul fraged. marko n-a avut incotro si a trebuit sa guste. palid, a refuzat a doua lingurita: “e foarte bun, dar, cand i-am simtit puful gadilandu-ma pe cerul gurii, mi-a venit sa vomit,” mi-a soptit discret, stergandu-si transpiratia de pe frunte.

va recomand, in schimb, gandacii. mai mici, mai mari, negri, bej sau roscati, prajiti in tot felul de sosuri, se gasesc pe marginea drumului (vezi min.11:00 din primul video). sunt crocanti si mai buni decat oricare chipsuri pe care le-ati mancat vreodata.

Share

cambodgia: viata la tara

by

zona rurala a cambodgiei este formidabila. am fost intr-un sat la vreo 40 de kilometri sud de phnom penh. soselele principale sunt asfaltate decent. chiar daca nu sunt marcate si semnalizate, se circula civilizat si soferii au grija ca straniile vehicule pe care le conduc sa nu se atinga. am colindat aproape o luna prin cambodgia si n-am vazut nici un accident. dar toate ghidurile ii avertizeaza pe occidentali sa nu conduca in asia.

ca sa ajungem in catunul pe care il cautam, am mers 10 kilometri pe un drum de pamant care strabate satele din jungla, printre palmieri si orezarii, pe langa case pe piloni si palcuri de vaci albe cu coarne ciudate si cocoasa, invaluiti intr-un praf rosiatic. peisajul e un amestec salbatic intre imaginile din “apocalypse now” si ulitele din copilaria mea la bunici, in epoca electrificarii comunelor din banat.

catunul nostru e din cateva case presarate prin jungla de-a lungul unui rau. desi sunt din lemn, locuintele sunt robuste si au un farmec aparte. pilonii pe care care sunt ridicate formeaza un spatiu functional in timpul zilei, cu hamace, mese si scaune, iar noaptea le izoleaza de insectele si reptilele care misuna prin tufisuri. au curent electric de la baterii de camion ce alimenteaza cateva neoane mici, un aparat de radio si un televizor. periodic, oamenii isi duc bateriile la un “specialist” care le reincarca sub un sopron, la un generator pe motorina.


localnicii pescuiesc scoici si raci din rau, insa pentru peste si-au amenajat iazuri in care pun puietii in fiecare primavara. cresc vite, porci si pui, cultiva orez si legume si – ilegal – cate-un lan cu cannabis de doi metri inaltime in poienitele mai ascunse. restul il primesc de la natura: banane, nuci de cocos, papaya si alte fructe de care n-am auzit. pacat ca n-am reusit sa mai gasesc imaginile cu o planta ciudata, un fel de feriga cu frunze mai mici, care se strangeau cand le atingeai cu degetul.

cand am fost poftiti la masa, nu-mi inchipuisem ca vom fi tratati imparateste in aparenta saracie din mijlocul junglei. pana cand femeia a umplut o rogojina cu boluri din portelan, copiii s-au catarat in cateva clipe intr-un cocotier, din care au inceput sa cada nuci de cocos carora barbatul le-a dat cep cu lovituri de macheta si ni le-a intins zambind, sa bem suc proaspat, aromat si racoritor. am mancat carne de peste si pui, uscata, fiarta sau fripta, o consistenta pasta din creveti tocati, combinate cu orez, legume si tot felul de sosuri stranii, cu gusturi indescriptibile. arsura celor mai picante am stins-o cu felii proaspete de mango, iar la desert am crapat in doua nucile de cocos si le-am cules miezul cu lingurita. parca era iaurt !

intoarcerea prin noapte a fost fabuloasa. pe drumul de pamant tasneau din jungla stralucirile “ochilor de pisica” de la bicicletele satenilor, la concurenta cu licuricii din tufisuri si lampioanele galbui de la streasina vreunei colibe. in viraje, farurile soferului nostru maturau tufisurile si dezvaluiau secvente din batatura cate unei gospodarii. n-am observat nici o carciuma tot drumul…

Share

afrika (13): mauritania. drumul spre nouakchott

by

20 ianuarie 2007

dimineata, imi recuperez toalele lasate la spalat si constat ca frumoasa mauritanianca si-a facut treaba de mantuiala. mai precis, de 100 de ouguiya (30 eurocenti), cat i-am platit. pana sa plecam, dau o tura prin zona. intru in cateva “buticuri”, mai mult sa casc gura, decat sa caut ceva. localnicii sunt prietenosi si incearca sa-ti vanda orice. mai putin alcool, care nu se gaseste niciunde. nici macar o bere. intr-un “bar”, intalnim o frantuzoaica tanara, care statea de o luna in nouadhibou si servea ceai, cafea si sucuri clientilor. lui marcos, brazilianul care se lipise de noi la dakhla, ii place ideea si decide sa ramana si el aici.

prin geamul prafuit al unei colibe descopar din nou niste bijuterii fabuloase, lucrate manual in stil berber. inauntru, dau peste un mos de vreo 100 de ani care nu vorbeste, desigur, nici o limba pe care s-o cunosc si eu. imi aleg cateva coliere si bratari sa le duc cadou in tara, dar constat ca n-am inteles cat costa. mosul imi scrie pe o hartie “200 euro” si i le dau imediat inapoi. totusi, imi cumpar o pipa mauritaniana, intr-o teaca din piele de camila vopsita manual. pipa e un cilindru incrustat cu inele de argint si sidef, ca un portigaret de la inceputul secolului XX, cu un capat conic, cat o unghie, in care se indeasa tutunul. incantat ca am cumparat ceva, batranul imi umple unul din compartimentele tecii cu tutun mauritanian. marunt, dur si negru. fericit de achizitie, ma intorc in camping si imi umplu, tantos, pipa, sub ochii nedumeriti ai francezilor. fara sa observ privirea malitioasa a lui benny. tutunul e minunat ! curat si tare, te izbeste in cosul pieptului ca un ciocan, il simti cum se duce pana in varful degetelor de la maini si de la picioare si, brusc ! iti simti creierul limpede ca o lama de otel, in timp ce ti se zburleste parul pe spinare si oasele craniului iti pocnesc. instantaneu, intelegi de ce-i atat de mic lacasul pentru tutun: mai mult de inca un fum nu ai nevoie. plus o pauza serioasa pana la urmatoarea pipa.

observand ca marea majoritate a oamenilor poarta turban sau ceva asemanator, mi-am cumparat si eu un hawli. adica o panza subtire, dar rezistenta, de culoarea cerului senin, cu degrade pana la albastru spre capete, lat de aproape 1 metru si lung de vreo 3 metri. o nascocire geniala a omului nevoit sa traiasca in desert ! din cateva miscari, benny mi l-a infasurat in jurul capului, transformandu-l intr-un turban. lejer, protejeaza capul de razele soarelui, iar vantul ii misca faldurile, racorind fata celui care il poarta. imediat, am invatat doua feluri de a-l pune in jurul capului si a fost una din cele mai inspirate achizitii facute in africa.

am iesit din nouadhibou pe la 13:00. de 2 ore soarele dogorea. 6 in peugeot-ul in care eram eu, 5 in altul si cei 3 in “zebra” pe care n-o vandusem. 450 de kilometri prin desert pana la nouakchott. vazandu-ne fetele, benny ne-a oferit o mica usurare: 1 kilometru mauritanian e mai scurt, are doar vreo 800 de metri. ne straduiam sa plecam de 2 ore, in care am invatat ca timpul sta pe loc pentru oamenii de aici. sau se scurge mult mai lent. intr-un loc am alimentat. din altul ne-am luat apa. apoi lipii si paine.

in fine, ultimul popas a fost intr-o piata cu tarabe din crengi acoperite cu panze neagre, zdrentuite si pline de nisip. peste tot atarnau ciosvarte vinetii de carne de oaie, de camila sau capra, pline de praf si muste. gaseai legume ciudate, banane cat un deget, aromate si dulci ca mierea, portocale cat o minge de tenis, cu gust adevarat, sute de ierburi si seminte necunoscute, al carui rost nimeni nu ti-l putea explica in limba ta. unii sedeau ghemuiti direct pe nisip, in plin soare, avand in fata o panza pe care insirasera cateva radacini murdare, un pumn de cuie ruginite si indoite, o balama si alte cateva chestii pe care nu-ti imaginezi ca le-ar cumpara cineva vreodata.

pana la nouakchott vom trece prin 5 posturi de control ale politiei. soseaua e – desigur ! – perfecta: doua benzi + banda de urgenta. circula putine masini si soferii se saluta cand se intersecteaza, semnalizand catre mijlocul drumului. nu clipesc din faruri, pentru ca, ziua, majoritatea lipeste cartoane deasupra lor, sa le protejeze de zgarieturile nisipului si pietricelelor purtate de vant. trecem pe langa asezari ciudate, unele –  din cateva corturi albe, langa care vezi parcat un jeep cat un tanc sau un mercedes luxos. altele par mai sarace, din corturi prafuite si colibe incropite din crengi si tabla, carpite cu cate-o panza de cort. pe unele cosmelii ce par sa se prabuseasca vezi cate-o tabla pe care scrie “restaurant”.

din loc in loc, revedem panoul mare si alb, care avertizeaza ca mauritania este una dintre tarile in care exista cele mai multe campuri de mine din lume. in ciuda eforturilor internationale pentru deminarea tarii, inca 80 % dintre minele ingropate in timpul razboaielor sunt inca in nisip. benny ne-a atras atentia inca o data ca piramidele de bolovani din desert indica posibile campuri de mine.

dupa vreo 2 ore de mers prin desert, masina din fata noastra iese de pe sosea si se indreapta catre singurii doi copaci de pe o raza de zeci de kilometri. oprim pentru pranz. pana noi ne dezmortim, ne holbam la o turma de camile ce par ratacite intre dune, le fotografiem si le filmam, benny aprinde un smoc de iarba uscata si incinge un pumn de carbuni scosi din rucsac. imediat se face o gramajoara de jar, pe care aseaza un ceaun in care pune sa sfaraie cateva ciosvarte de camila cumparate din piata. intre timp, prietenul lui agatase doi carbuni incinsi din gramada si se apucase de-un ceai. carnea are un gust intre capra si vita si, in timp ce mancam, rasare parca din nisip si pastorul turmei din apropiere. il poftim sa manance cu noi si ne da o sticla de 2 litri din plastic cu lapte de camila. usor sarat si acrisor, dar bun.

dupa pranz, plecam din nou, dar nu mergem foarte mult. la 16:30, benny si prietenul sau scot din portbagaj cate un covoras, se aseaza cu fata spre mecca si isi spun rugaciunea. mai oprim o data langa o tabara de berberi. benny are ceva de discutat. din nouadhibou, la grupul nostru se mai adaugasera doi francezi intalniti in camping, un barbat si o femeie, care descoperisera cunostinte comune cu prietenii mei. seful tribului vine la noi si ne intreaba daca avem apa. avem. apoi cere permisiunea pentru ca trei femei din tabara sa vorbeasca cu femeia noastra. ne ascundem uluiala si suntem, normal, de acord. apar trei aratari, doua invelite in panze si voaluri negre, cu cate-un copil in brate, si una mai tanara, in voaluri colorate, care pare mai indrazneata: ii vedem si o parte din fata cand se apleaca sa se aranjeze in oglinda de pe usa soferului. se stramba, rade, apoi ii cere lui benny o caseta si se preface ca-i ia telefonul mobil, sa vorbeasca la el. celalalte, din care nu ghicim decat ochii, mormaie multumite intre ele cand pipaie hainele si pielea alba a frantuzoaicei noastre.

cand plecam, benny ne explica ca in desert, niciodata nu refuzi un om care iti cere ajutorul, iar localnicii intotdeauna te intreaba daca ai destula apa cu tine. pe la 18:30, caldura se mai domoleste, pentru ca soarele dispare in pacla de la orizont. ne oprim langa o duna imensa, cu nisip moale si fin, ca de clepsidra, in care plonjam si ne zbenguim ca intr-un bazin. fred isi pierde un slap si abia reusim sa-l gasim, cu mainile infipte pana la umar in nisipul cald si uscat. dupa ce soarele apune, pe cer apare luna insotita de steaua aldebaran, asa cum nu se vede din partea noastra de lume, imagine pe care o regasesti pe steagurile musulmane.

ajungem la nouakchott pe la 20:30. ultimii 25 de kilometri i-am facut pe o autostrada moderna, cu patru benzi. orasul e un amestec de vile somptuoase, unele extrem de frumoase, si baraci mizere din trei scanduri si o rogojina. pe la colturi, vezi gramezi de gunoaie in care scormonesc, laolalta, oameni si animale. pe strazi, becurile sunt chioare, dar palatele inconjurate de palmieri imensi sunt luminate a giorno. oprim la auberge “sahara“ si negociem sa dormim pe acoperis pentru 1.500 de ouguiya (5 euro). puteam alege, la 2.500 de ouguiya, o camera simpla si curata, dar ne-a placut ideea cu acoperisul racoros, protejati de vant cu rogojini si de tantari cu panze din tifon, unde puteam fuma si sta la taclalale, aproape in soapta, sa nu deranjam ceilalti calatori.

benny ne duce sa mancam in oras. ne inghesuim cate 7 intr-un mercedes si platim taximetristului 2.000 de ouguiya dus-intors pana la un restaurant unde eu aleg un couscous royale. orasul arata ca o comuna din romania anilor ’70, cu drumurile principale asfaltate. in rest, nisip. combinatia fascinanta de mizerie, frumusete si, uneori, lux se reflecta si in vehicule: butoaie de apa in cotigute trase de magari, rable din toate marcile, microbuze pe care atarna ciorchini de oameni si camioane supraincarcate trec pe langa ultimele modele de mercedes sau suv-uri opulente. in afara de intersectiilor marilor bulevarde, nu exista nici un semn de circulatie si fiecare se strecoara pe unde are chef. turme de capre sau de camile trec drumul cand ti-e lumea mai draga si copii cu niste zdrente pe ei navalesc sa-ti vanda cartele telefonice insirate pe sfoara.

se construieste mult, mai ales la periferie, fara fundatii, fara utilitati, cu zidurile direct pe nisip. fiind capitala, e plin de turisti straini dornici sa se distreze si sa cheltuie bani, insa doar cateva localuri vand alcool. adica bere, nimic mai tare. fata de nouadhibou, schimbi 1 euro pentru doar 300 de ouguiya, insa gasesti mai usor tigari de calitate. e multa vanzoleala in nouakchott pentru ca majoritatea calatorilor isi iau de aici vizele catre tarile din jur. noi suntem cetateni europeni si nu avem nevoie de vize.

Share