Feed on
Posts
Comments

21 ianuarie 2009

dimineata, ne bem cafeaua la auberge “sahara din nouakchott si ne luam ramas bun de la seb si cei doi flo. ei nu vor veni cu noi in senegal, deoarece zebra” e mai veche de 5 ani, limita pana la care e permisa intrarea in tara a automobilelor. vor pleca a doua zi spre burkina faso si mali, dupa ce isi vor lua vizele. pentru cei 200 de kilometri pana in frontiera, luam doua taxiuri. de acolo, mai trebuie doar sa traversam raul senegal. din pacate, mi s-au terminat casetele si n-am gasit altele noi, asa ca n-am mai putut filma nimic. noroc ca toti au facut multe fotografii.

iesim din nouakchott pe la 10:30. satele sunt tot mai dese si ceva mai aglomerate. aceleasi case cu ziduri din boltari ingropate in nisip si acoperite cu ce a avut fiecare. toate asezarile au cate o fantana betonata, langa care stau permanent femei ce asteapta la coada sa-si umple bidoanele de plastic. desertul isi schimba din nou culorile, insa apar tot mai multe tufe si smocuri de iarba pe care le pasc camile blazate. nisipul e cand rosiatic, cand bej deschis. pe masura ce ne apropiem de frontiera, incepe sa se simta savana. apar tot mai multe tufisuri si pomisori in care se catara capre jigarite si le rontaie frunzele. casele sunt tot mai colorate si au acoperisuri in patru ape. se strica si soseaua. apar tot mai multe gropi in asfalt si, uneori, in apropierea lor, vedem carcasele ruginite ale unor automobile scapate de sub control si infipte in cate-un copac. plus, foarte multe cadavre de magari sau de camile pe marginea drumului. la fel de frecvent cum vezi in romania caini calcati de masini.

taximetristul ne lasa la 1 km de frontiera, intr-o babilonie totala. nu avea voie sa se apropie mai mult. instantaneu, navalesc pe noi o mie de localnici, copii si adulti, cu un milion de oferte. inclusiv de transport pana in vama: cel mai ieftin e sa te care cineva in spinare, in timp ce un pusti de o schioapa taraste pe langa voi un carucior de butelii pe care sunt bagajele tale. platind putin mai mult, poti merge calare pe un magar. cam 300 de ouguiya (1 euro) costa sa te duci cu sareta trasa de magar, iar cel mai scump e cu cele 3-4 mercedes-uri care au voie sa se apropie de frontiera. noi ne-am dus cu sareta, dar am intalnit pe drum un englez carat in spate de un localnic. “nu cred sa mai prind ocazia a doua oara in viata,” a tinut el sa ne spuna, observand privirile noastre dispretuitoare.

in frontiera, alex s-a dus si a gasit un politist care ne-a strecurat printre zecile de camioane supraincarcate care asteptau bacul, pana pe malul raului senegal. ne-a cerut cate 20 de euro de persoana, ca sa ne puna viza de iesire din tara. n-am apucat sa scoatem un cuvant ca, deja, in jurul nostru se adunasera o gramada de copii si adulti care au inceput sa vocifereze. il certau pe politist pentru obraznicia sumei. cand scandalul ameninta sa degenereze, iar politistul se enervase si a scos un fluier, sa cheme ajutoare, jean louis a venit cu ideea salvatoare: “5 euro fiecare !” ne-am inteles la 6 euro de persoana si ne-a dat vizele. n-am apucat sa respiram, ca multimea a dat navala peste noi: toti se ofereau sa ne traverseze raul senegal cu piroga. alegem un pusti mai simpatic si ne intelegem la 3.000 de ouguiya (10 euro). alternativa era cu bacul: gratis, dar mai putin spectaculos si mai aveam de asteptat cam o ora.

piroga se numeste ki si are vreo 5 metri. pare insailata din scanduri gasite pe malurile apei si, in mijlocul ei, sade un copilas de 4-5 ani, care scoate permanent apa ce patrunde prin crapaturi. nu se apropie de mal si, ca sa urci in ea, trebuie sa intri vreo 2-3 metri in apa, dar vin imediat niste tineri care ne iau bagajele si ne cara in spate. cand plecam, carmaciul lasa ki-ul in voia raului, apoi scoate de sub o prelata un motor de barca, il infige la locul lui si vrrrrrrummmm ! pornim. senegalul e lat, vreo 2 kilometri, iar piroga merge incetisor. pe masura ce ne apropiem de malul senegalez al raului, totul prinde culoare. trecem brusc de la austeritatea mauritaniana la exuberanta din senegal. femei, superbe sau trecute de prima tinerete, cu sanii goi, spala rufe in rau. mai incolo, barbati, femei, copii se imbaiaza dezbracati. unii se pisa, altii spala vasele. unii iau apa din rau sa pregateasca ceaiul pe care il vand turistilor, altii spala o vaca, gonind cainii care latra pusi pe joaca.

coboram pe malul senegalez si suntem asaltati de cersetori si copii. vand de toate: tigari, cartele telefonice, curmale, banane, smochine, apa plata, ceai, guma de mestecat, schimba valuta. abia scapam de ei cand mergem la politistul de frontiera. ne ia pasapoartele, ne pune stampila de intrare in tara, dupa care observa pasaportul meu. imi cere viza. “care viza ?” imi anuleaza stampila. francezii explodeaza: “romania e membra ue !” incepe o cearta ingrozitoare, ofiterii se enerveaza si ne duc pe toti la postul de politie. scandalul continua. imi dau seama ca nu vom rezolva nimic asa si ii trag deoparte pe francezii mei. ma duc la seful de post si reusesc sa ma imprietenesc cu el. insuficient ca sa-i dau o spaga.

pentru ca i-a placut ca nu am facut pe nebunul, ca istericii ceilalti, imi explica situatia: “stiu ca romania si inca o tara de pe langa voi au intrat in ue de la 1 ianuarie, insa ambasada voastra din dakar trebuia sa notifice ministerul nostru de interne, care sa ne trimita o hartie ca romanii nu au nevoie de viza de intrare. ai vostri nu au facut nimic, asa ca ai nevoie de viza. simplu: te intorci la nouakchott, iti iei maine viza de la ambasada senegaleza si poti intra.” varianta suna oribil, insa seful de post pare tot mai amabil. intre timp, ma prind ca senegalezii sunt ofticati pe francezi, pentru ca sarkozy tocmai le bagase viza si nu mai puteau intra atat de usor in franta, asa ca ii spun lui marko sa plece cu restul la saint louis. oricum, nu ma pot ajuta. imi lasa mobilul lui si ma asez rabdator pe bancuta din curtea sectiei de politie, mestecand in minte variante de solutii.

prezenta mea e observata rapid si ma acosteaza tot felul de localnici, oferindu-se sa-mi schimbe bani ( 1 euro = 650 de franci cfa). cel mai simpatic mi se pare abdul, cu care ma imprietenesc rapid. pleaca sa-mi cumpere de mancare si-mi aduce o “brochette” (un sandwich dintr-o jumatate de bagheta, umplut cu carne, omleta si ceapa calita). ii conving pe politisti sa ma lase sa merg pana la o dugheana cu telefoane, ca sa rezolv situatia. il sun pe bazil (vasile popovici, prietenul meu, ambasador in maroc) si imi da numerele de telefon de la ambasada romana din dakar. o anunta pe simona corlan, ambasadorul nostru, care imi trimite prin fax o adeverinta ca ambasada se va ocupa sa-mi ia viza. triumfator, i-o duc sefului de post. o intoarce pe toate fetele si mi-o da inapoi: “nu are stampila ministerului de interne !” ii explic ca e duminica seara si da din umeri: “maine !” imi dau seama ca vrea sa ma bage in labirintul birocratiei si al procedurilor, asa ca voi avea nevoie de rabdare. timp aveam destul cu totii, doar eram in africa, unde secundele se scurg mai lent

ma asez din nou pe bancuta din curte si ma pufneste rasul cand imi amintesc ca abdul a disparut de vreo ora cu mobilul primit de la marko, spunand ca-l pune undeva la incarcat. fac haz de necazul unui neamt, care iese din postul de politie bombanind furios pe sicanele functionarilor. privesc fascinat furnicarul de oameni si masini de pe strada principala. deodata, sa aude un fluierat strident si toata lumea impietreste in pozitie de drepti. ma iau dupa ei si ma ridic de pe banca, cu mana la piept. patruns de solemnitatea momentului, un politist coboara drapelul national de pe catarg, il impatureste frumos si il duce in sediu. fluieratul se aude din nou si viata isi reia cursul. se lasa inserarea si agitatia se mai potoleste. ma pregatesc sufleteste pentru o noapte in postul de politie.

reapare abdul cu telefonul incarcat, dar cu cartela blocata. reuseste sa-i convinga pe politisti sa ma lase sa dorm la el si le lasa gaj cartea de identitate. orbecaim vreo jumate de ora pe ulitele de nisip din rosso, ocolind cainii vagabonzi si gunoaiele. abdul locuieste cu parintii si cei trei frati (mali, boli si inca unul) intr-o casa in forma de L din boltari. are cinci camere si un wc turcesc, cu o galeata de apa si o cana, sa te speli dupa ce iti faci nevoile. o treime din curte este ocupata de o imensa antena parabolica. la loc de cinste, intr-un tarc, troneaza un berbec falnic, pe care abdul il lauda ca e din mali si ar valora 300 de euro. de un par infipt in nisip e legata o maimuta care leneveste pe zid. a capturat-o in savana, dupa o metoda clasica: fugaresti un card de maimute si culegi puiul din tufele in care il ascunde femela, pentru ca nu-l poate cara suficient de rapid. el spune ca o dreseaza si o plimba mandru prin curte, iritand femeile, pentru ca animalul e atras de voalurile cu care sunt imbracate. bem un ceai si ma culca intr-o camera. in incaperea alaturata, innopteaza turma de capre a familiei.