in decembrie 2007, impreuna cu marko, prietenul meu francez, vesna, iubita lui de atunci si marie, mama lui, am plecat intr-o calatorie in cambodgia. intre doua pagini din cartea despre razboiul din iugoslavia, o sa incep sa postez povesti despre aventura noastra in asia. si, desigur, multe imagini.
o sa incep cu sfarsitul calatoriei 🙂 adica, escala de 12 ore in singapore, in 24 decembrie, ajun de Craciun. aeroportul din singapore este unul din cele mai frumoase pe care le-am vazut vreodata. imens, luminat a giorno, curat, cu toate utilitatile si magazinele de care ai nevoie. plus un cinematograf gratuit, cu filme care ruleaza non-stop. este greu sa alegi din sirul de restaurante in care poti manca, mai ales daca nu cunosti specialitatile asiatice. eu am indraznit sa ma asez la “sushi house” si am comandat aproape la nimerala, dar nu mi-a parut rau.
in mijlocul aeroportului, pentru relaxarea calatorilor, a fost amenajat un lac cu pesti colorati, inconjurat de o gradina in care poti vedea toate speciile de orhidee care cresc in regiune. genial ! in aeroport, fumatul este interzis, insa gasesti usor terasa pentru fumatori pe care a fost plantat un lan de floarea soarelui. are vedere catre pista aeroportului, insa poti zari si jungla care incepe imediat dupa gard, iar dogoarea zilelor fierbinti este estompata de pulverizatoare care imprastie deasupra ta o panza aproape invizibila de apa. deloc deranjanta !
fara a le considera reclama, nu pot sa nu scriu cateva randuri despre “air singapore“. daca vreodata veti avea ocazia sa zburati cu aceasta companie, imi veti da dreptate. avioane spatioase, curate, cu scaune confortabile, avand pe spatarul din fata un ecran de computer cu telecomanda care te ajuta sa alegi intre 100 de filme si seriale, jocuri, stiri si – desigur – detalii despre locul deasupra caruia zbori. privelistea pe care o ai noaptea cand survolezi zona oraselor bombay sau dubai (de exemplu) este nemapoimenita !
fiecare pasager are pe scaun o punga sigilata care contine o paturica, o perna, o pereche de sosete, periuta si pasta de dinti. stewardesele sunt superbe si poarta kimonouri incredibil de frumoase, pe care le schimba periodic. meniul are mai multe feluri, la alegere, iar sucurile, bauturile alcoolice si cocktailurile sunt gratuite. inainte de fiecare masa, ti se aduc prosoape fierbinti. proverbiala amabilitate asiatica te incurca foarte mult, pentru ca e suficient sa-ti ridici privirile nedumerite, ca sa apara langa tine o stewardesa cu ochi calzi si fata luminata de un zambet imens, ca sa-ti indeplineasca (aproape) orice dorinta. de-a lungul intregii noastre calatorii in asia, toata lumea care a aflat ca am zburat cu “air singapore” ne-a privit cu admiratie sau ne-a felicitat pentru alegere, spunand simplu: “cea mai buna companie din lume !”
o zi tensionata si plina de peripetii. dupa noaptea furtunoasa in care am profitat cat am putut de farmecul localnicelor, ma trezesc in casa lui jakline, care ne astepta langa sezlongurile din curte, cu cafeaua aburinda.
seara aveam avion spre paris, dar eram la 83 de km de dakar, era vineri si mai trebuia sa-mi obtin si viza senegaleza. iar eu eram lefter si nici macar nu stiam cum sa ajung pana la pensiunea unde erau ceilalti prieteni. reusesc sa ma relaxez putin cand apare suleiman, care ma duce cu masina pana acolo. doar fred si jean louis se trezisera. marko inca dormea, iar alex nu aparuse.
iau 100 de euro imprumut de la jean louis si plecam impreuna intr-o piata, sa cumparam cadouri pentru cei de acasa. in primul rand, pentru marie france, sora lui, care ne facuse rost de bilete de avion dakar – paris cu doar 60 de euro ! ea lucra pentru compania star alliance si avea dreptul anual la un numar de bilete cu pret special, pe care le cedase in favoarea noastra. singura conditie era sa mai ramana locuri libere la cursa cu care dorea sa calatoreasca.
piata din mboure fascinanta si imi aleg cu mare greutate o camasa africana, niste pantaloni colorati si cateva bratari superbe, autentice, pentru marie france. imi iau si-o tzapa, desigur: aveam nevoie de o geanta pentru lucrurile mele si ma conving unii ca sacul de carat djembe rezista fara probleme la 20-30 kg. manerele s-au rupt pana seara, desi bagajele mele nu erau atat de grele. ne intoarcem, strangem tot, vine si un tip cu o toyota cu care aranjam sa ne duca la dakar, insa alex si rod tot nu apar. colac peste pupaza, functionarii de la western union spun ca cei 500 de euro trimisi de remus, prietenul meu din bucuresti, nu au ajuns !
imi iau inima-n dinti si sun la ambasada noastra din senegal. oamenii sunt, pe buna dreptate, suparati si imi dau numarul de telefon al lui george, un libanez cu multe relatii in dakar, singurul care ar mai putea sa ma scoata din rahat. tipul e foc si para si nu inghite povestea pe care o inventasem ca scuza pentru intarziere: “nu veni la mine cu vrajeli din astea ! v-au luat mintile gagicile din senegal si ati uitat de voi ! acum, descurca-te, ca eu nu ma mai bag !” era ora 15:30. ma panichez un pic si reusesc sa-i bag in viteza pe francezii mei. apare si alex si, in sfarsit, plecam spre dakar.
pe drum, ne oprim in orasul saly si mai incerc o data la western union. dau peste un functionar mai amabil, care imi explica: “da ! banii exista, codul e ok, numai ca au fost trimisi in… sudan, nu in senegal ! expeditorul trebuie sa ii retrimita in tara corecta !” zapacitul de remus, incurcase sudanul cu senegalul ! cedez nervos si ma las in voia sortii. ca sa ma linisteasca, jean louis ma asigura ca, daca la cursa spre paris va mai fi un singur loc, voi pleca eu. ma pufneste rasul: pe masura ce ne apropiem de dakar, soseaua devine tot mai aglomerata. la periferia capitalei senegaleze se circula bara la bara, cu incetinitorul si ajungem in centru abia pe la ora 18:00.
printr-o minune, gasim rapid sediul firmei lui george si il rog pe jean louis sa vina cu mine. libanezul e un tip misto si ma asteapta impreuna cu un mare sef din politie si un ofiter al serviciilor de securitate senegaleze. stau cu capul in pamant in timp ce toti trei ne cearta pentru iresponsabilitatea mea. apoi incep sa faca haz de necaz si imi explica singura varianta pe care o am: ministerul de internes-a inchis de doua ore, nu lucreaza sambata si duminica, luni si marti e sarbatoare, asa ca pot sa obtin viza abia miercuri. sunt distrus, pentru ca duminica am bilet de avion din lyon spre bucuresti. cei trei se inmoaie un pic si intorc hartiile mele pe toate fetele. politistul imi spune ca as putea merge la aeroport, sa le explic situatia si DOAR daca par sa inteleaga, sa incerc sa le dau o spaga.
plecam spre aeroport. aglomeratie infernala. se construieste noua autostrada. mergem bara la bara pe un drum de pamant rosiatic. aeroportul e un turn babel din care nu inteleg nimic. il intalnim pe pat, care venise din saint louis direct la dakar. bem doua beri in restaurant. nu inteleg cum ne descopera pilotul avionului cu care trebuie sa plecam. un tip carunt, cu parul valvoi si fata de capitan de vapor. optimist si amabil. ne invartim dezorientati prin aeroport. pilotul ne spune ca mai are doar un loc. prietenii mei ma imping spre ghiseul politiei de frontiera. arat pasaportul cu viza de intrare in senegal anulata si faxul de la ministerul de interne. politistul nu intelege nimic. aud numele meu strigat pe megafoanele aeroportului. aude si el, dar tot nu pricepe. apare, salvator, pilotul si ii bate cu pumnul in geam: trebuie sa decolam spre paris. politistul e depasit de situatie si imi pune viza de iesire din tara. pilotul rade, ma ia de umar si ma conduce la avion. pana sa ma dumiresc, ma aseaza pe scaunul din primul rand si imi da un pahar de sampanie. decolam, dar am senzatia ca inca visez.
la 6:00, aterizez la paris, unde ma asteapta sotia si sora lui jean louis. imi spun ca ceilalti vor veni cu avionul de luni si ma conduc la gara, de unde iau tgv-ul spre lyon. pe drum adorm si, cand ma trezesc, afara e zapada. in lyon ma asteapta prietenul meu, louis perego, directorul de la radio d’ici din saint julien molin molette. seara, stam la o bere in fata semineului si radem cand vizionam imaginile filmate in voiajul nostru african. luni dimineata, aterizez la bucuresti si ma cuprinde un dor napraznic de africa. i’ll be back !
dupa noaptea de distractie prin saint louis, ma trezesc pe la pranz si imi fac bagajele. mancam repede orez cu carne si, pe la 14:00, ne luam ramas bun de la arona, negociem cu un taximetrist sa ne duca pana la mbour cu 25.000 franci cfa (40 de euro) si plecam: jumatate cu el, jumatate cu mercedes-ul lui rod. sunt cel mai tare toubabpe care l-au cunoscut localnicii, dar si prietenii mei francezi, pentru ca aman drumul la ambasada din dakar pe maine, riscand o gramada de probleme. alimentam la o benzinarie de pe drum, pompand benzina cu mana, ca la vechile fantani de la tara.
soseaua e foarte buna, iar savana ne ofera imagini de vis. daca pana aici am vazut doar turme de oi sau capre, acum apar primele vaci cu coarne imense. cocotieri cu nuci inca verzi inlocuiesc palmierii din maroc si mauritania si vedem primul baobab, copacul simbol al senegalezilor. in jurul trunchiului sau, localnicii isi construiesc case. deja satele sunt mai mari si gospodariile par instarite. vegetatia e tot mai abundenta si adesea vedem adevarate cranguri de baobabi, care sunt fascinante.
din cand in cand, trebuie sa oprim in cate un sat, pentru ca motorul masinii taximetristului (o toyota carina) se supraincalzeste. jean louis, care a fost taximetrist 4 ani, il invata pe sofer mici trucuri: ii arata cum coboara temperatura apei, daca da din cand in cand drumul la sistemul de incalzire; apoi ii fixeaza oglinda de pe portiera din stanga, care se tot pleostea din cauza vitezei, cu ajutorul unui carton rupt dintr-un pachet de tigari.
traficul nu e atat de intens, insa masinile care circula pe sosele sunt fascinante. la un moment dat, suntem depasiti de o rabla fara usi, fara geamuri si fara capota, care gonea cu 90 de km/ora ! pe marginea drumului zac zeci de schelete de masini si in fiecare asezare gasesti o gramada de ateliere auto. e plin de microbuze supraincarcate, care circula cu usa din spate deschisa. la majoritatea dintre ele, de bara de protectie este sudata o platforma de 20 de cm, pe care isi tin picioarele cativa tineri ce calatoresc atarnati de microbuz. ca sa nu-i umple de praf, de tabla respectiva e agatat un sirag de panglici multicolore din cauciuc. indicatoarele sunt rare, semnele de circulatie – la fel, iar trecerea peste calea ferata e marcata cu o tabla pe care sunt lipite doua fasii de banda adeziva alb-rosu, in forma de “X”.
controalele pe soselele din senegal nu sunt atat de stricte ca in restul tarilor strabatute pana acum. de obicei, la intrarea in sate, asfaltul are niste cocoase, pentru ca automobilele sa incetineasca. acolo vezi politisti plictisiti, pe care soferul nostru ii claxoneaza si le face cu mana, fara a opri. ajungem in thies, un oras in plina expansiune, cu strazi aglomerate si copaci imensi. pe margine, e plin de tarabe unde se vand cosuri si mobilier din lemn sau impletituri din nuiele multicolore. copiii se infierbanta in plina strada, in jurul unor jocuri de fotbal cu manete intr-o stare deplorabila. se construieste mult, mai ales la periferie, unde vedem vilele bogatanilor si stadionul “lay diop”, nou si surprinzator de modern.
dupa thies, peisajul se schimba. pamantul devine rosiatic si vegetatia mai rara, insa vedem primele dealuri din ultimele doua saptamani. soferul nostru ne asigura ca, in timpul sezonului ploios, totul inverzeste si vegetatia devine luxurianta. ne opreste langa rezervatia “bandia“, ingradita si cu program de vizitare pentru turisti. dam o spaga si primim o calauza care ne plimba intr-un safari de o ora. nu o face de mantuiala: verifica din ce directie bate vantul si ne conduce pana la un iaz unde se adapa, la gramada, antilope, rinoceri si girafe. la plecare, ne sfatuieste sa cumparam miere din satul urmator, stransa de localnici de la albinele salbatice dintr-o padurice.
ajungem la mbour si soferul ne lasa la marginea orasului, langa o benzinarie. suntem imediat inconjurati de femei si copii care cersesc sau incearca sa ne vanda fructe si apa. unul dintre ei insista sa-i dau numarul de telefon si adresa de mail, sa corespondam. suntem recuperati de marko, care vine cu un nou prieten, suleiman, un tip cool, cu rasta si un renault 21 cu portbagajul ocupat de un sound system care aproape te darama. desigur, muzica reggae. resedinta noastra (le paradis kinkeliba) e superba: la doi pasi de plaja, cu camere largi, baie cu wc normal, dus si o curte umbrita de niste arbusti bine ingrijiti. socializam rapid, cu ajutorul catorva beri, care ne ajuta sa stingem fierbiteala unor jointuri cu iarba din gambia. desi ilegal, consumul de cannabis e ceva obisnuit in casele senegalezilor. peste tot, gazda are pregatita o tavita cu foite, filtre si un pumn de ganja de calitate, pe care o plimba in jurul mesei.
spre seara, ne-am dus in vizita la jakline, o frantuzoaica din briancon, care isi cumparase o casa fascinanta in mbour. patrata, cu acoperis plat folosit ca terasa in noptile cu arsita mai domoala, o curte cu nisip si un gard care o proteja de privirile indiscrete, casa avea in fiecare perete cate o deschizatura la diferite inaltimi, care permitea aerului sa circule asa incat pana si in zilele toride se pastra o racoare confortabila. fiind sarbatoare, urcam pe acoperis si ascultam un adevarat concert al femeilor din cartier, ale caror voci se impleteau intr-o nemaipomenita melopee arhaica. incepea o voce, apoi se adauga o alta si inca una si tot asa, ca intr-un cor nevazut si perfect sincronizat.
ni se facuse foame si rod ne-a dus sa mancam intr-un cartier obscur, cu colibe din te miri ce, ca in favelele pe care le-ati vazut in filmele despre brazilia sau india. o incapere luminata cu un felinar chior, un ceaun inconjurat de cativa bolovani pe care se sprijineau niste scanduri in chip de bancheta si un primus cu doua ochiuri alimentat de la o butelie, un teanc de farfurii de tabla si un manunchi de linguri si furculite inghesuite intr-o jumatate de sticla de cola din plastic. meniul: supa sau omleta. neincrezator in calitatea oualor, am cerut supa, care era un fel de tocana din cartofi, carne, legume si mirodenii, usor picanta si cu un gust minunat. am sfarsit luand cu totii portii duble de supa si omleta, totul pentru 5.000 de franci cfa de persoana (cam 3,25 euro). la iesire, rod ne-a explicat ca asa arata un fast food senegalez, unde mancarea e totdeauna proaspata.
a urmat terasa “le soleil”, exotica, dar fara prea multe gagici si cu muzica de la tropice, mai lights decat cea autohtona. nu ne-a placut prea mult, asa ca am sfarsit intr-un club, cu bacardi si suc de portocale. dupa obiceiul locului, surpriza a fost un concert ad-hoc cu ami cole, care a ridicat toata lumea in picioare, intr-un dans nebun si salbatic. aici, trebuie sa mai fac (inca) o paranteza despre femeile din senegal. de o frumusete rara ! cu picioare lungi, trupuri de antilopa si fete de fotomodele de top. usor abordabile, fara a fi prostituate, iar in pat – niste fiare salbatice, cu carnea vibrand in ritmuri necunoscute albilor.
ma trezesc la 8:00, hotarat sa nu mai pierd vremea si sa ma intorc in mauritania, sa-mi iau viza de la nouakchott. plec cu abdul spre postul de politie si, dupa ceremonialul ridicarii drapelului pe catarg, mai sun o data la ambasada noastra din dakar. domnul vlad imi spune intai sa mai astept putin. peste o ora, aflu ca totul se va rezolva si, in sfarsit, primesc prin fax documentul care atesta ca ministerul de interne senegalez e de acord sa-mi dea viza chiar la dakar. comisarul de la postul de politie ramane perplex. intoarce hartia pe toate partile si se recunoaste invins. totusi, nu imi pune stampila de intrare in tara pe pasaport, ci pe hartia primita prin fax. nu-mi mai pasa ! il sun pe marko si imi dau intalnire cu el la autogara din saint louis. ma anunta ca, presimtindu-mi reusita, au cumparat o vaca de 200 de kilograme si, ajutati de localnici, tocmai o sacrificau “in cinstea mea”.
imi iau ramas bun de la politistii din rosso si caut din ochi taxi-ul cu care visasem de doua zile sa dau macar o tura. printre rablele care ma uimeau ca inca mai circula, preferata mea era una care nu mai avea decat portiera soferului, pe care, cand cobora, acesta o lua in brate si o sprijinea de masina. in rest, nici o alta portiera, nici un geam, in afara parbrizului, iar motorul avea aerisire directa (capota o pierduse demult). imi ia 500 de franci cfa pana la autogara, unde ma intalnesc cu abdul, care se tine de cuvant si imi schimba niste bani. imi da doar 600 de franci cfa pe 1 euro, in loc de 650, cat era rata de schimb, dar – la cat de mult m-a ajutat – ma fac ca nu observ si ii mai dau 20 de euro, insistand sa retina ca nu e plata pentru gazduire, ci sunt un cadou din partea mea. am ramas prieten cu abdul si mai vorbim la telefon de cateva ori pe an. la o luna dupa ce m-am intors din africa, m-a sunat cu o voce ingrijorata si m-a rugat sa-l ajut cu niste bani, pentru ca trebuie s-o interneze in spital pe mama sa. probabil ca inventase povestea, dar i-am trimis 200 de euro. la inceputul anului trecut, i-am mai trimis 100 de euro, de care spunea ca are nevoie ca sa-si plateasca viza de intrare in spania, unde isi gasise de lucru. anul acesta, cand m-a sunat din nou sa-mi ceara bani, i-am explicat ca nici pe mine nu m-a ocolit criza si l-am refuzat.
de la rosso la saint louis sunt cam 100 de kilometri. abdul negociaza pentru mine un loc intr-un taxi pentru care platesc 2.000 de franci cfa. suntem 9 pasageri. plus soferul, care conduce linistit cu 80 la ora. soseaua e acceptabila si traverseaza savana pe langa sate cu colibe acoperite cu paie. din loc in loc, grupuri de muncitori indura canicula si carpesc gropile din asfalt. pe masura ce ne apropiem de saint louis, vegetatia devine mai bogata, iar satele – ceva mai aratoase. e plin de fundatii de tot felul si de scoli de meserii. cand mai avem 35 de kilometri, pe sosea apare marcajul si vedem primele borne. ajungem la autogara din saint louis pe la 15:00, dupa ce trecem pe langa campusul universitatii “gaston berger“.
pana sa ajunga marko, ma lupt cu valurile de cersetori, majoritatea copii. pana si vanzatorii de fructe incearca sa te pacaleasca daca te vad alb si derutat ! caut casete pentru camera cu care filmasem si gasesc intr-un butic, insa mi se pare prea mult sa platesc 4.000 de franci cfa pe bucata. avea sa-mi para rau. ma bucur ca arsita e domolita de o briza placuta. marko a venit cu rod, prietenul francez care statea de vreo doua luni in senegal si ne-a deslusit tainele locului. suntem foarte fericiti ca ne revedem si imi gasesc greu cuvintele ca sa le explic povestea de la rosso. rod are un mercedes cobra alb cu sound system bun si muzica reggae. e un tip cam salbatic si impulsiv si statea in senegal cu prietena lui, care ii va face un copil.
ajungem in tassinere, un sat de pescari din regiunea la gandiol, la cativa kilometri de saint louis, unde locuim in niste colibe racoroase, din patru stalpi de beton inconjurati cu rogojini si acoperiti cu stuf. sunt ridicate direct pe nisip, la cativa metri de fluviul senegal. dincolo de apele sale, exista o mica minune: la langue de barbarie, o fasie de nisip lunga de vreo 15 kilometri si lata de 2-300 de metri, cu o rezervatie de pasari la un capat, si apoi – oceanul. colibele sunt pe terenul lui arona, un tanar localnic care spera ca din banii pe care ii vom plati sa-si bage si curent electric. toaletele sunt curate si exista chiar si o cabina de dus. fireste, te spalai tot luand cu o cana apa din galeata, dar intentia era buna. in mijlocul curtii, arona improvizase un foisor unde mancam si palavrageam.
bucurie mare ca am ajuns si eu in tabara ! lumea se pregatea de o mica expeditie: platisera un pescar sa ne duca cu piroga pana pe langue de barbarie, sa facem un chef pe plaja. noi 6, arona plus 3 prieteni si pescarul, sacii de dormit si hamacele, halcile de carne de vita, bere, vin, undite, plase de pescuit, un radiocasetofon monstruos de mare si un acumulator de masina de la care se alimenta. trecem senegalul si lasam piroga infipta in nisip, descarcam bagajele, le caram doua minute printre arbusti si stuf si deodata, raiul: o plajacu nisip auriu si fin ca sarea, ale carei capete doar le ghiceai in zare, toata numai a noastra ! pescarul ne-a vazut simpatici si ne-a chemat la o plimbare cu piroga prin rezervatia de pasari. ne-a dus, fara autorizatii sau aprobari, pe canale doar de el stiute si ne-a aratat de la un metru cuiburile pasarilor, am contemplat impreuna apusul din locul lui preferat si ne-a promis ca ne invata sa pescuim in ocean la lumina lunii.
pana cand noi am hoinarit prin rezervatie, arona si prietenii sai au facut un foc imens in nisip si s-au pus pe fript carnea. gasim rapid niste statii de radio locale cu muzica reggae si traditionala si mergem sa pescuim in ocean. alex si fred se pricep cel mai bine, dar jean louis si pat se straduiesc mult sa prinda miscarea. eu si marko preferam sa-i contemplam. pescarul cel batran le arata cum sa arunce momeala contra valului. el pescuieste fara undita, cu nailonul infasurat pe o sticla. nimeni nu prinde nimic. batranul dispare si se intoarce cu o plasa ciudata, ca o meduza cu plumbi in varful tantaculelor, agatata de un fir gros, cu ajutorul caruia o lansa in ocean. pana sa mancam, au reusit sa prinda doi pesti cat bratul. dupa masa, am lenevit in jurul focului, cu reggae, bere, vin si marijuana din gambia. spre dimineata, ne-am ingropat sacii de dormit in nisipul cald de langa jar si am atipit. ne-a trezit un urlet disperat. am aprins lanternele si nisipul a inviat brusc, fugind de noi ! eram inconjurati de mii de crabi de toate marimile speriati de lumina. unul dintre ei il muscase de nas pe jean louis 🙂
dimineata, ne bem cafeaua la auberge “sahara“ din nouakchott si ne luam ramas bun de la seb si cei doi flo. ei nu vor veni cu noi in senegal, deoarece “zebra” e mai veche de 5 ani, limita pana la care e permisa intrarea in tara a automobilelor. vor pleca a doua zi spre burkina faso si mali, dupa ce isi vor lua vizele. pentru cei 200 de kilometri pana in frontiera, luam doua taxiuri. de acolo, mai trebuie doar sa traversam raul senegal. din pacate, mi s-au terminat casetele si n-am gasit altele noi, asa ca n-am mai putut filma nimic. noroc ca toti au facut multe fotografii.
iesim din nouakchott pe la 10:30. satele sunt tot mai dese si ceva mai aglomerate. aceleasi case cu ziduri din boltari ingropate in nisip si acoperite cu ce a avut fiecare. toate asezarile au cate o fantana betonata, langa care stau permanent femei ce asteapta la coada sa-si umple bidoanele de plastic. desertul isi schimba din nou culorile, insa apar tot mai multe tufe si smocuri de iarba pe care le pasc camile blazate. nisipul e cand rosiatic, cand bej deschis. pe masura ce ne apropiem de frontiera, incepe sa se simta savana. apar tot mai multe tufisuri si pomisori in care se catara capre jigarite si le rontaie frunzele. casele sunt tot mai colorate si au acoperisuri in patru ape. se strica si soseaua. apar tot mai multe gropi in asfalt si, uneori, in apropierea lor, vedem carcasele ruginite ale unor automobile scapate de sub control si infipte in cate-un copac. plus, foarte multe cadavre de magari sau de camile pe marginea drumului. la fel de frecvent cum vezi in romania caini calcati de masini.
taximetristul ne lasa la 1 km de frontiera, intr-o babilonie totala. nu avea voie sa se apropie mai mult. instantaneu, navalesc pe noi o mie de localnici, copii si adulti, cu un milion de oferte. inclusiv de transport pana in vama: cel mai ieftin e sa te care cineva in spinare, in timp ce un pusti de o schioapa taraste pe langa voi un carucior de butelii pe care sunt bagajele tale. platind putin mai mult, poti merge calare pe un magar. cam 300 de ouguiya (1 euro) costa sa te duci cu sareta trasa de magar, iar cel mai scump e cu cele 3-4 mercedes-uri care au voie sa se apropie de frontiera. noi ne-am dus cu sareta, dar am intalnit pe drum un englez carat in spate de un localnic. “nu cred sa mai prind ocazia a doua oara in viata,” a tinut el sa ne spuna, observand privirile noastre dispretuitoare.
in frontiera, alex s-a dus si a gasit un politist care ne-a strecurat printre zecile de camioane supraincarcate care asteptau bacul, pana pe malul raului senegal. ne-a cerut cate 20 de euro de persoana, ca sa ne puna viza de iesire din tara. n-am apucat sa scoatem un cuvant ca, deja, in jurul nostru se adunasera o gramada de copii si adulti care au inceput sa vocifereze. il certau pe politist pentru obraznicia sumei. cand scandalul ameninta sa degenereze, iar politistul se enervase si a scos un fluier, sa cheme ajutoare, jean louis a venit cu ideea salvatoare: “5 euro fiecare !” ne-am inteles la 6 euro de persoana si ne-a dat vizele. n-am apucat sa respiram, ca multimea a dat navala peste noi: toti se ofereau sa ne traverseze raul senegal cu piroga. alegem un pusti mai simpatic si ne intelegem la 3.000 de ouguiya (10 euro). alternativa era cu bacul: gratis, dar mai putin spectaculos si mai aveam de asteptat cam o ora.
piroga se numeste ki si are vreo 5 metri. pare insailata din scanduri gasite pe malurile apei si, in mijlocul ei, sade un copilas de 4-5 ani, care scoate permanent apa ce patrunde prin crapaturi. nu se apropie de mal si, ca sa urci in ea, trebuie sa intri vreo 2-3 metri in apa, dar vin imediat niste tineri care ne iau bagajele si ne cara in spate. cand plecam, carmaciul lasa ki-ul in voia raului, apoi scoate de sub o prelata un motor de barca, il infige la locul lui si vrrrrrrummmm ! pornim. senegalul e lat, vreo 2 kilometri, iar piroga merge incetisor. pe masura ce ne apropiem de malul senegalez al raului, totul prinde culoare. trecem brusc de la austeritatea mauritaniana la exuberanta din senegal. femei, superbe sau trecute de prima tinerete, cu sanii goi, spala rufe in rau. mai incolo, barbati, femei, copii se imbaiaza dezbracati. unii se pisa, altii spala vasele. unii iau apa din rau sa pregateasca ceaiul pe care il vand turistilor, altii spala o vaca, gonind cainii care latra pusi pe joaca.
coboram pe malul senegalez si suntem asaltati de cersetori si copii. vand de toate: tigari, cartele telefonice, curmale, banane, smochine, apa plata, ceai, guma de mestecat, schimba valuta. abia scapam de ei cand mergem la politistul de frontiera. ne ia pasapoartele, ne pune stampila de intrare in tara, dupa care observa pasaportul meu. imi cere viza. “care viza ?” imi anuleaza stampila. francezii explodeaza: “romania e membra ue !” incepe o cearta ingrozitoare, ofiterii se enerveaza si ne duc pe toti la postul de politie. scandalul continua. imi dau seama ca nu vom rezolva nimic asa si ii trag deoparte pe francezii mei. ma duc la seful de post si reusesc sa ma imprietenesc cu el. insuficient ca sa-i dau o spaga.
pentru ca i-a placut ca nu am facut pe nebunul, ca istericii ceilalti, imi explica situatia: “stiu ca romania si inca o tara de pe langa voi au intrat in ue de la 1 ianuarie, insa ambasada voastra din dakartrebuia sa notificeministerul nostru de interne, care sa ne trimita o hartie ca romanii nu au nevoie de viza de intrare. ai vostri nu au facut nimic, asa ca ai nevoie de viza. simplu: te intorci la nouakchott, iti iei maine viza de la ambasada senegaleza si poti intra.” varianta suna oribil, insa seful de post pare tot mai amabil. intre timp, ma prind ca senegalezii sunt ofticati pe francezi, pentru ca sarkozy tocmai le bagase viza si nu mai puteau intra atat de usor in franta, asa ca ii spun lui marko sa plece cu restul la saint louis. oricum, nu ma pot ajuta. imi lasa mobilul lui si ma asez rabdator pe bancuta din curtea sectiei de politie, mestecand in minte variante de solutii.
prezenta mea e observata rapid si ma acosteaza tot felul de localnici, oferindu-se sa-mi schimbe bani ( 1 euro = 650 de franci cfa). cel mai simpatic mi se pare abdul, cu care ma imprietenesc rapid. pleaca sa-mi cumpere de mancare si-mi aduce o “brochette” (un sandwich dintr-o jumatate de bagheta, umplut cu carne, omleta si ceapa calita). ii conving pe politisti sa ma lase sa merg pana la o dugheana cu telefoane, ca sa rezolv situatia. il sun pe bazil (vasile popovici, prietenul meu, ambasador in maroc) si imi da numerele de telefon de la ambasada romana din dakar. o anunta pe simona corlan, ambasadorul nostru, care imi trimite prin fax o adeverinta ca ambasada se va ocupa sa-mi ia viza. triumfator, i-o duc sefului de post. o intoarce pe toate fetele si mi-o da inapoi: “nu are stampila ministerului de interne !” ii explic ca e duminica seara si da din umeri: “maine !” imi dau seama ca vrea sa ma bage in labirintul birocratiei si al procedurilor, asa ca voi avea nevoie de rabdare. timp aveam destul cu totii, doar eram in africa, unde secundele se scurg mai lent…
ma asez din nou pe bancuta din curte si ma pufneste rasul cand imi amintesc ca abdul a disparut de vreo ora cu mobilul primit de la marko, spunand ca-l pune undeva la incarcat. fac haz de necazul unui neamt, care iese din postul de politie bombanind furios pe sicanele functionarilor. privesc fascinat furnicarul de oameni si masini de pe strada principala. deodata, sa aude un fluierat strident si toata lumea impietreste in pozitie de drepti. ma iau dupa ei si ma ridic de pe banca, cu mana la piept. patruns de solemnitatea momentului, un politist coboara drapelul national de pe catarg, il impatureste frumos si il duce in sediu. fluieratul se aude din nou si viata isi reia cursul. se lasa inserarea si agitatia se mai potoleste. ma pregatesc sufleteste pentru o noapte in postul de politie.
reapare abdul cu telefonul incarcat, dar cu cartela blocata. reuseste sa-i convinga pe politisti sa ma lase sa dorm la el si le lasa gaj cartea de identitate. orbecaim vreo jumate de ora pe ulitele de nisip din rosso, ocolind cainii vagabonzi si gunoaiele. abdul locuieste cu parintii si cei trei frati (mali, boli si inca unul) intr-o casa in forma de L din boltari. are cinci camere si un wc turcesc, cu o galeata de apa si o cana, sa te speli dupa ce iti faci nevoile. o treime din curte este ocupata de o imensa antena parabolica. la loc de cinste, intr-un tarc, troneaza un berbec falnic, pe care abdul il lauda ca e din mali si ar valora 300 de euro. de un par infipt in nisip e legata o maimuta care leneveste pe zid. a capturat-o in savana, dupa o metoda clasica: fugaresti un card de maimute si culegi puiul din tufele in care il ascunde femela, pentru ca nu-l poate cara suficient de rapid. el spune ca o dreseaza si o plimba mandru prin curte, iritand femeile, pentru ca animalul e atras de voalurile cu care sunt imbracate. bem un ceai si ma culca intr-o camera. in incaperea alaturata, innopteaza turma de capre a familiei.
ne-am trezit devreme si am plecat la drum la 7:30. trebuia sa ajungem cat mai devreme in la gouira, punctul de frontiera, sa iesim din maroc, sa strabatem no man’s land (o fasie de 3 kilometri) si sa intram in mauritania inainte de pranz, cand granita se inchidea. dupa ce am iesit din dakhla, marko si jean-louis s-au luat la intrecere pe soseaua dreapta, gonind in paralel cu 180 de km la ora. din nou, in prima parte a zilei, cerul era acoperit de o pacla care ne proteja de razele soarelui. conducem zeci de kilometri cu desertul cameleonic in stanga si coasta atlanticului in dreapta. pe masura ce ne apropiem de granita, nisipul devine tot mai murdar si peisajul tot mai selenar. la 142 de kilometri de nouadhibou oprim intr-o benzinarie. dupa ce ne depasesc patru jeep-uri decapotate, vopsite in culori de camuflaj, pline de tuaregi cu capetele acoperite cu turbane, culmea ! in fata noastra, alimenta un jeep tot cu “07” pe numarul francez al placutei de inmatriculare. bucurie mare pe francezii mei: gasisera pe unii tot din ardeche !
dupa ce ajungem la punctul de frontiera, cat stam la coada de 4-5 masini, jean louis scoate un tub si doua carpe din bumbac si, impreuna cu marko, se apuca si dau un lustru temeinic pe capotele masinilor. clientii mercedes-ului si ai peugeot-ului ne asteptau in no man’s land si trebuiau impresionati. pacla se ridicase si soarele parjolea totul. trecem fara probleme de punctul de frontiera, unde se termina si soseaua. dupa ce bajbaim cateva sute de metri, luandu-ne dupa urmele de cauciucuri ale celor care trecusera deja pe acolo, vedem doua masini si 3 barbati, care pareau ca ne asteapta. era benny, clientul si calauza noastra, impreuna cu doi prieteni. dupa multe incercari, marko reusise sa vorbeasca cu ei pe mobil si stabilise intalnirea.
purtau camasi si pulovere, sirwal (niste pantaloni pana sub genunchi, largi, bufanti si albi), slapi din piele in picioarele goale si dara (un fel de vestmant larg, ca un cearsaf prin care sa-ti bagi capul, alb sau de culoarea cerului senin, cu un buzunar la piept, brodat cu ata galbena). erau tuciurii si aveau parul cret si sarmos. cand era prea cald, din cateva miscari isi infasurau in jurul capului un hawli (turban dintr-o o panza lunga, albastru deschis sau neagra). imediat, au tras masinile una langa alta si au sprijinit de ele doua rogojini, ca sa ne protejeze de vantul care vajaia serios, au luat dintr-un rucsac un primus mic cu butelie si au pregatit un ceai de bun venit. noi am scos o punga de produse de patiserie cumparate in dakhla si am pocnit dopul ultimei sticle de sampanie pastrata special din franta.
benny ne-a explicat ca masinile cele mai cautate in mauritania sunt mercedes. orice model. in ultima vreme, si peugeot a devenit o marca destul de populara. suv-uri sau 4×4, insa, nu se aduc decat pe comanda ferma. marko obtine rapid 1.000 de euro pe masinuta noastra, insa jean louis tine de pret si se tocmeste pana scoate 1.300 pe mercedes-ul lui. desigur, plus transport pana la nouakchott. batem palma, ne inghesuim bagajele in masinile lor si ne facem ultimele poze langa ale noastre. benny le duce la “garaj”: o zona mai neteda de langa drum, ferita de vant cu gramezi de bolovani si pazita de niste berberi, unde negustorii de masini le lasa pana gasesc viitorul cumparator. pentru o taxa de cativa euro pe zi. ne ingramadim 7 persoane in renault-ul lui benny, trecem fara probleme frontiera in mauritania si pornim spre nouadhibou. din loc in loc, vedem gospodarii saracacioase, cu corturi sau colibe inconjurate de garduri din boltari si tot mai multe turme de camile. pe calea ferata paralela cu soseaua ne intersectam cu cel mai lung tren pe care l-am vazut vreodata: cateva sute de vagoane cu minereu intinse pe cel putin 2 kilometri, trase si impinse de cate doua locomotive.
intram in nouadhibou, un oras cu 150.000 de locuitori. cei mai multi vorbesc si franceza, limba in care – alaturi de araba – sunt inscriptionate toate firmele. aici intalnesti extremele. corturi berbere, langa case patratoase din omniprezentii boltari netencuiti, langa vile opulente de un kitch absolut si trist. rable si schelete de rable peste tot. capre razlete si turme de camile, langa ultimul tip de suv nissan, langa cotige trase de magari rapciugosi. locuri virane napadite de dune, langa un aeroport mai degraba militar, langa un teren de fotbal pe nisip.
oprim la campingul “chez abba“ si coboram amortiti din masina langa o vitrina prafuita plina de bijuterii traditionale de o frumusete salbatica. nisip peste tot. femeile lor sunt straniu de frumoase si ne privesc dispretuitoare si usor atatate. avem de ales intre camerele simple si curate sau corturile berbere. desigur ca aleg sa dorm in cort, in sacul de dormit pe care reusisem sa-l gasesc cu greu intr-un orasel anonim din maroc. schimbam bani si trebuie sa tinem minte o noua paritate: 1 euro = 330 de ouguiya. bancnotele mari sunt nou-noute, dar cele de mici sunt atat de mototolite si de zdrentuite, incat uneori numai localnicii le recunosc valoarea in functie de culoarea initiala, pe care doar ei o mai ghicesc. ma inteleg cu o frumusete locala sa-mi spele toalele pentru 100 de ouguiya si ma simt usor misogin, dar razbunat pentru privirile indurate la sosire.
seara, suntem invitati de benny sa cinam la el acasa. ne duce cu masina si nu avem nici cea mai mica idee in care parte a orasului suntem. orbecaim un pic pana dam de usa de tabla a casei din boltari si patrundem in interiorul auster. ne descaltam si intram in camera de oaspeti. are peretii goi, dar mocheta de pe jos e acoperita pe mijloc de un covor cu motive orientale. de-a lungul peretilor, are perne pe care ne tolanim confortabil. bem apa si coca-cola la cutie. cele doua neveste ale lui benny, imbracate in malaffa (o panza elegant colorata in care se infasoara iscusit din cap pana-n picioare) au grija sa nu ne lipseasca nimic, pana ele pregatesc intr-un colt, pe un primus mai mare, couscous cu carne de camila, mirodenii si condimente. tot ele ne prepara si ceaiul, in timp ce noi ne facem siesta si palavragim satisfacuti.
am avut un somn minunat in cortul berber, pe o rogojina intinsa pe nisip. la 4:30, ne-a trezit muezinul care chema credinciosii la rugaciune, dar am adormit la loc.
o dimineata de vis ! din oaza in care dormisem am privit rasaritul soarelui dintre dunele de nisip. ce priveliste ! ne-am adunat lucrurile si ne-am intors in laayoune, cautand drumul spre dakhla. ne-am descurcat destul de greu. eram inca sub vraja noptii din oaza, nu exista nici un indicator, iar localnicii intelegeau, fiecare, altceva si ne explicau tampenii. pana la urma, am iesit din oras pe directia cea buna, pe sub doua imense porti boltite. am mai vazut doi politisti cu radare tip pistol si apoi, desertul !
goneam pe o sosea neteda ca in palma, dreapta, al carui capat se pierdea la orizont. in stanga – desert. in dreapta – desert si, uneori, plajele atlanticului. in putinele asezari de pe drum, casele erau protejate de un gard de bolovani in care se oprea nisipul imprastiat de vant. uneori vedeai adevarate dune sprijinite pe zidurile mai inalte. seb, care era la volanul “zebrei”, avea chef de condus. ne-a spus ca o ia inainte si ne intalnim pe drum. il stiam din saint julien molin molette, unde locuia. are un suflet de aur si e foarte iubit de toata lumea. in ardeche, e cunoscut ca unul dintre cei mai buni organizatori si sonorizatori de concerte. peste tot e insotit de cainele sau, un setter maro, batran si cam bolnav. incapatanat si perseverent, bun mecanic auto, intotdeauna gata de plecare intr-o noua aventura. asta-vara, impreuna cu lolo, un alt prieten bun din saint julien, a plecat cu motocicleta in corsica, de unde s-au intors plini de povesti haioase. din pacate, dupa calatoria in africa, relatiile lui seb cu restul grupului s-au racit si a evitat sa vina la intalnirile in care ne rememoram aventurile.
pe la pranz, am ajuns in boujdour, un oras parca desprins din “razboiul stelelor”, case cu un etaj si un far imens pe malul oceanului. am ratacit cu marko pe strazi, pana am gasit un atelier auto unde am vandut lada cu piese de pe masina noastra si cutia de viteze din portbagaj. a doua zi urma sa ajungem in mauritania si unde vindeam si peugeot-ul. deja dupa laayoune, eram tot mai des opriti de patrule ale politiei si obligati sa ne completam datele din pasaport pe o foaie de hartie. in prima asezare, ne-am oprit si am gasit o cocioaba cu un xerox, la care ne-am facut cate 10-15 copii ale pasapoartelor, ca sa nu mai pierdem vremea la baraje.
era foarte cald. pana la pranz, soarele fusese ascuns de niste nori, dar acum ardea puternic. desertul prin care treceam era tot mai uscat, cu plante tot mai rare. soseaua era adesea strajuita de adevarate diguri de nisip, iar – din loc in loc – nisipul forma sicane periculoase pe asfalt. observasem pe marginea soselei mici piramide de bolovani care trasau drumuri ciudate prin desert. am banuit ca marcheaza pistele pentru distractii off-road. mi s-a ridicat parul in cap cand am aflat ca atentioneaza ca sub nisip sunt campuri de mine.
am oprit intr-o benzinarie care parea parasita. ne-am uitat prin vitrinele prafuite la niste rafturi goale. nisipul de pe mesele si scaunele din plastic din interior era de doua degete. cand a mai oprit o masina, dintr-una din cladirile pe care tocmai ne pisasem, a rasarit un arab cu turban negru si salopeta albastra, murdara de ulei. uscat si la fel de slab ca bietii caini care aparusera dintre daramaturi si semanau cu niste hiene. in timpul popasului, am reusit sa ne umplem masina de muste si ne-am chinuit o buna bucata din drum sa scapam de ele.
soseaua care duce spre dakhla coboara pe fundul unui lac imens, 80 % secat, de unde cerul e de un turcoaz perfect. orasul e construit pe o peninsula ca o fasie de nisip pierduta in ocean si arata ca o combinatie dintre o statiune din mediterana si o fortareata albaneza. foarte curat, multe magazine cu marfa proasta, produse de patiserie minunate si calamari proaspeti cu 30 de dirhami (3 euro) portia. am dormit mizerabil la hotel “sahara“: camere meschine, toalete nasoale. ne-a parut rau de cei 50 de dirhami platiti si ne-am amintit cu nostalgie de noaptea petrecuta in oaza.
dimineata, dupa ce ne-am luat masinile din garajul hotelului “texas” din tan tan, am plecat spre laayoune. cu un pasager in plus: marcos, un brazilian care hoinarea prin maroc de o luna si jumatate si cauta pe cineva sa-l duca pana in mauritania. de acolo, voia sa treaca in mali, sa mai vagabondeze 4-5 luni prin africa, dupa care sa caute un vapor care sa-l duca inapoi acasa. mai aveam carburant pentru 100 de km din cei 300 pe care ii aveam de parcurs pana in laayoune, insa ne-am incapatanat sa gasim o benzinarie fara taxe. cu un pic de noroc, am descoperit una, in mijlocul desertului, unde ne-am luat micul dejun: curmale si, desigur, ceai.
nici acum nu inteleg ce fel de asfalt toarna marocanii pe soselele lor, ca rezista diferentelor de temperatura zilnice dintre noapte si zi. n-am intalnit o groapa in toata sahara. din loc in loc, pe marginea soselei, descopeream trasee ciudate, marcate cu bolovani, destinate caravanelor de camile sau temerarilor care se incumetau sa faca raliuri pe nisip. am alimentat la una din benzinariile lantului “atlas“, unde benzina costa 4,38 dirhami/litru, adica mai putin de 50 de eurocenti.
am profitat de popas ca sa ne dezmortim un pic si ne-am plimbat pe faleza abrupta a atlanticului. agatati de stanci, la 20 de metri de valuri, pescari temerari isi incercau norocul. drumul spre sud era superb: in stanga – desertul, in dreapta, alternativ – faleza stancoasa sau plaje pustii, pe care descopeream, din loc in loc, colibele din pietre ale pescarilor sau colonii de rulote al caror rost nu-l pricepeam deloc.
deja ne obisnuisem cu oraselele rosiatice, vazute din goana masinilor, cu furnicarul de oameni care isi avea treaba lor, transportand ceva sau calatorind spre destinatii necunoscute. dar spectacolul cel mai fascinant era cel al desertului, care isi schimba culorile precum un cameleon, la fiecare cativa kilometri. intai era portocaliu, ca o prelungire a localitatilor. apoi incepea sa se pateze cu tufisuri verde inchis. repede, devenea bej, presarat de tufe prafuite si uscate. cateva minute mai tarziu, se colora intr-un gri maroniu, ca sa revina la bej si sa se umple de tufisuri roscate. primele dune bej deschis le-am descoperit intr-un desert cenusiu, cu tufisuri gri si pietre alburii, decolorate de soare. cativa kilometri mai tarziu, era din nou bej, cu smocuri de iarba verzi. apoi tufele dispareau si culoarea dominanta devenea maronie, intrerupta de periculoasele dune cu nisip fin ca apa sau de vai largi, ca fundul unor lacuri nemarginite, secate de soarele necrutator.
in contrast cu desertul, cerul avea nori fabulosi, parca pregatiti de o furtuna care mereu ne ocolea, desi ne-am fi dorit-o cu ardoare. nu reuseam sa inteleg lumea pe care o strabateam. ici-colo, cateva colibe din bolovani acoperiti cu o prelata, in care locuiau pescari care nu aveau cui sa-si vanda pestele. magari rapciugosi rasareau din nisip, cautand cateva fire de iarba pe sub pietre. soseaua neagra si dreapta, al carui capat se pierdea in zare, parea singura certitudine. desigur, cu conditia sa nu intalnesti – cum am patit noi – 4 mercedes-uri conduse de marocani dementi, care aveau chef de concurs si au incercat sa ne provoace, depasindu-ne vijelios si incetinind apoi in fata noastra, ca o invitatie la un raliu spre nicaieri. i-am ignorat si ne-am oprit pe marginea drumului. un indicator spre tarfaya, oraselul langa care legenda spune ca antoine de saint exupery s-ar fi prabusit cu avionul in valurile atlanticului, ne-a umplut de nostalgie si regret. nu aveam timp sa-l vizitam.
am oprit sa mancam de pranz intr-o asezare din desert. ne-am asezat la mesele de plastic din fata unui asa-zis restaurant si am fost norocosi sa gasim un pusti care o rupea putin pe franceza. am mancat un tajin de pui oribil. marcos, obsedat ca nu cumva sa se imbolnaveasca din cauza conditiilor indoielnice in care erau preparate mancarurile pe continentul african, a preferat sa joace fotbal cu niste copii. cat a calatorit cu noi, nu a mancat decat chipsuri, chifle si branza topita. “la vache qui rit,” ranjea catre noi ciudatul brazilian, insa nimeni nu dorea nici macar sa guste din ratia lui. am ajuns in laayoune, trecand pe langa o impresionanta fortareata care ne-a amintit ca, pana nu demult, sahara occidentala era independenta, iar autoritatile marocane faceau eforturi considerabile sa o integreze.
laayoune era un oras frumos, pe care aveam sa-l vizitez linistit doi ani mai tarziu, cu trotuare largi, palmieri pitici si o gramada de jeep-uri ale fortelor ONU, care asigurau tranzitia pasnica a saharei occidentale sub jurisdictia marocului. am avut norocul sa descoperim un hotel de lux, in a carui gradina interioara am savurat o bere rece. flag pils. n-am ramas peste noapte, pentru ca pat a aflat ca putem dormi intr-o oaza din apropiere. o oferta de nerefuzat: 15 dirhami de persoana. cel mai greu a fost sa-l scoatem pe marocanul care pazea locul din coliba lui. negocierea a durat 5 minute si popasul in oaza ne-a costat doar 100 de dirhami. adica 10 euro. pacat ca mi se descarcase bateria de la camera video exact cand am ajuns.
noaptea in oaza a fost magica. ne cumparasem fructe, legume si niste carne din laayoune. ne-am scaldat in lacul inconjurat de palmieri si am stat la povesti in jurul unui foc aprins din crengile adunate din nisip. am intins corturile, dar eu am preferat sa dorm intr-unul din hamacele pe care alex le adusese din ultima sa calatorie in brazilia.
dupa ce am hoinarit prin bazarul din essaouira, ne-am intors in apartamentul inchiriat de la elvetianul nostru si am petrecut o seara chill out. alex si jean louis au testat oala de tajin cumparata de pe drum si ne-au gatit niste pui deliciosi. vin aveam din belsug si invatasem sa ne preparam ceaiul de menta ca localnicii. televizorul era blocat pe un canal din care nu intelegeam nimic, dar marko a adus un radiocasetofon si am reusit sa prindem niste posturi cu muzica africana si araba. atmosfera ideala pentru depanat amintiri.
cei 6 coechipieri francezi care ramasesera in urma la moulay bousselham au reusit sa inlocuiasca rapid telescopul defect de pe “zebra” si au avut timp sa dea o tura prin localitatile din nordul marocului, celebre pentru culturile de cannabis plantate
pe versantii muntilor. desi e ilegal, dealerii locali ofereau din belsug hasismarocan sau afgan cu 10 dirham (adica, 1 euro) gramul. aveau table intregi si, in cateva clipe, iti framantau intre degete bucata dorita si o transformau intr-un “glonte” invelit intr-un celofan subtire. tentatia e foarte mare si o prietena care a lucrat ca jurnalist in marrakech mi-a povestit ca zeci de romani zac prin inchisorile din maroc pentru ca au incercat sa faca trafic cu hasis.
marko si fred le-au povestit o varianta plina de haz a fabuloasei vizite la resedinta ambasadorului roman din maroc, amuzandu-se copios de lumea diplomatiei si “stralucirea” ei. la fel ca noi, si ei observasera in ce curse nebunesti se aruncau soferii marocani cand ii depaseai, luand manevra drept un afront de neiertat. au blestemat gropile si bolovanii de pe “la route cotiere“, insa au admirat falezele spectaculoase si plajele pustii ale atlanticului. am adormit cu gandul la tan-tan, oras legendar, nelipsit din itinerariul aventurierilor africani, unde planuiam sa ajungem in seara urmatoare.
dimineata, ne-a trezit seb, care se apucase sa mestereasca la “zebra“. trebuia sa-i schimbe un telescop pe spate. am hotarat sa profitam de aceasta neprevazuta intarziere si am plecat cu marko si fred spre rabat, sa-mi rezolv problema cu faxul pe care trebuia sa-l trimit la alitalia, pentru bagajele pierdute.
am ajuns repede la rabat pe o sosea foarte buna ce traverseaza o zona care devenea tot mai desertica. ne-am oprit la intrarea in oras si l-am sunat de la un telefon public pe prietenul meu, bazil. vasile popovici, ambasador al romaniei in maroc. ne stiam de aproape 20 de ani din timisoara, unde el era scriitor si conferentiar la universitate. in 1991, am locuit 3 luni impreuna intr-un apartament din washington d.c., intr-un program national forum foundation. eu invatam tainele jurnalisticii la the washington times, el se initia in arta politicii in birourile unor congressmani americani. era unul din initiatorii proclamatiei de la timisoara si a devenit deputat pac in 1992. mai tarziu, a preferat diplomatia si, dupa ce a fost consul la marsilia si consilier la ambasada din paris, a fost numit in 2005 ambasador in maroc. un prieten bun, cu eleganta si simtul umorului.
spre extazul lui fred si marko, bazil a aparut intr-o limuzina mercedes neagra cu sofer si ne-a condus la resedinta ambasadorului, intr-un cartier de vis, pe ale carui strazi aveai acces doar dupa ce treceai de o bariera pazita cu mitraliere, cu aprobarea unui ofiter inarmat pana-n dinti. locuiau intr-o casa frumoasa in stil arab, cu o piscina inconjurata de o mica gradina in spate. mobila simpla, un pic prea moderna, dupa gustul meu. mai ales dupa ce vazusem niste piese de mobilier traditional berber din lemn pe drum !
pana cand eu mi-am intocmit lista obiectelor din bagajele pierdute in reclamatia catre alitalia si am transmis-o prin fax, bazil a stat la povesti cu marko si fred. am trimis mesaje prin mail unor prieteni, rugandu-i sa-mi blocheze cardul si cartele telefonica. nicoleta, sotia lui bazil, super simpatica si amabila ca intotdeauna, ne-a pregatit un pranz sofisticat, de parca eram regii desertului. l-am felicitat pe bazil pentru norocul de a sta intr-o tara atat de frumoasa, insa s-a plans ca avea mult de lucru. i-ar fi placut sa ne arate putin orasul, dar noua ne luceau ochii dupa locuri mai salbatice, asa ca l-a rugat pe soferul lui sa ne conduca la un bazar, de unde voiam sa-mi cumpar haine, in locul celor pierdute de alitalia. pe drum, acesta a oprit sa vizitam tour hassan, un minaret straniu din piatra rosie, inconjurat de coloanele celei mai mari moschei din lume, niciodata finalizata. langa el, mausoleul lui mohammed al V-lea, un monument superb de arhitectura marocana. am prins schimbarea garzilor, niste calareti pe cai albi, cu mantii la fel de albe, turbane cu panas si sulite vechi.
bazarele marocane sunt superbe. imense, colorate, cu multa marfa de calitate. abundenta produselor te incurca si noi nu puteam sa ne pierdem prea mult timp. mi-am gasit imediat un rucsac si niste slapi din piele, lucrati manual, o djellaba verde cu gluga, dintr-un material rezistent la vant si o caciulita. am completat cu niste pantaloni din doc, tricouri si – desigur – un pix si-un carnetel. n-am reusit sa-mi gasesc sac de dormit si asta m-a cam enervat, insa incepea sa se insereze si voiam sa ajungem macar pana la mohammedia, la vreo suta de kilometri. soferul lui bazil ne-a condus la iesirea din oras si am plecat mai departe.
in continuare, soseaua era foarte buna si am ajuns intr-o ora. ne-am gasit cazare la “el ennasr“, un hotel modest, dar curat si ne-am dus sa mancam intr-un restaurant galagios de pe malul oceanului. localnicii care stateau la mesele de lemn nu-si dezlipeau privirea de la televizorul pe care se vedea extrem de prost transmisia unui meci din campionatul francez. pana si chelnerii erau mai interesati de fotbal decat de clienti, insa asteptarea a meritat. peste, creveti si fructe de mare, gatite dupa traditia locului. o minunatie ! nu va mai spun pretul, ca o sa ma urati o viata !
ne-am culcat devreme. a doua zi voiam sa ajungem la essaouira, unde trebuia sa ne intalnim cu restul echipei.
