zona rurala a cambodgieieste formidabila. am fost intr-un sat la vreo 40 de kilometri sud de phnom penh. soselele principale sunt asfaltate decent. chiar daca nu sunt marcate si semnalizate, se circula civilizat si soferii au grija ca straniile vehicule pe care le conduc sa nu se atinga. am colindat aproape o luna prin cambodgia si n-am vazut nici un accident. dar toate ghidurile ii avertizeaza pe occidentali sa nu conduca in asia.
ca sa ajungem in catunul pe care il cautam, am mers 10 kilometri pe un drum de pamant care strabate satele din jungla, printre palmieri si orezarii, pe langa case pe piloni si palcuri de vaci albe cu coarne ciudate si cocoasa, invaluiti intr-un praf rosiatic. peisajul e un amestec salbatic intre imaginile din “apocalypse now” si ulitele din copilaria mea la bunici, in epoca electrificarii comunelor din banat.
catunul nostru e din cateva case presarate prin jungla de-a lungul unui rau. desi sunt din lemn, locuintele sunt robuste si au un farmec aparte. pilonii pe care care sunt ridicate formeaza un spatiu functional in timpul zilei, cu hamace, mese si scaune, iar noaptea le izoleaza de insectele si reptilele care misuna prin tufisuri. au curent electric de la baterii de camion ce alimenteaza cateva neoane mici, un aparat de radio si un televizor. periodic, oamenii isi duc bateriile la un “specialist” care le reincarca sub un sopron, la un generator pe motorina.
localnicii pescuiesc scoici si raci din rau, insa pentru peste si-au amenajat iazuri in care pun puietii in fiecare primavara. cresc vite, porci si pui, cultiva orez si legume si – ilegal – cate-un lan cu cannabis de doi metri inaltime in poienitele mai ascunse. restul il primesc de la natura: banane, nuci de cocos, papaya si alte fructe de care n-am auzit. pacat ca n-am reusit sa mai gasesc imaginile cu o planta ciudata, un fel de feriga cu frunze mai mici, care se strangeau cand le atingeai cu degetul.
cand am fost poftiti la masa, nu-mi inchipuisem ca vom fi tratati imparateste in aparenta saracie din mijlocul junglei. pana cand femeia a umplut o rogojina cu boluri din portelan, copiii s-au catarat in cateva clipe intr-un cocotier, din care au inceput sa cada nuci de cocos carora barbatul le-a dat cep cu lovituri de macheta si ni le-a intins zambind, sa bem suc proaspat, aromat si racoritor. am mancat carne de peste si pui, uscata, fiarta sau fripta, o consistenta pasta din creveti tocati, combinate cu orez, legume si tot felul de sosuri stranii, cu gusturi indescriptibile. arsura celor mai picante am stins-o cu felii proaspete de mango, iar la desert am crapat in doua nucile de cocos si le-am cules miezul cu lingurita. parca era iaurt !
intoarcerea prin noapte a fost fabuloasa. pe drumul de pamant tasneau din jungla stralucirile “ochilor de pisica” de la bicicletele satenilor, la concurenta cu licuricii din tufisuri si lampioanele galbui de la streasina vreunei colibe. in viraje, farurile soferului nostru maturau tufisurile si dezvaluiau secvente din batatura cate unei gospodarii. n-am observat nici o carciuma tot drumul…
cambodgia te fascineaza la fiecare pas. pietele lor sunt fabuloase. cel mai mult mi-a placut piata rusa din phnom penh(russian market adica phsar toul tom pong). atmosfera este foarte roots. tarabe vechi din lemn, scanduri de lemn pe jos si o babilonie de produse printre care esti fericit cand recunosti ceva. marea bariera pe care trebuie s-o depasesti este limba. khmerii nu stiu nici o limba straina. vorbeam cu ei romaneste, fiindca era inutil sa intreb acelasi lucru in engleza, tot n-ar fi inteles nimic. desi preturile sunt ridicole, totul este negociabil. depinde cat de mult zambesti si cat de bine dai din maini. iata cum arata zona de carne, peste si fructe de mare din piata rusa:
dificultatile de comunicare devin tot mai evidente cand ajungi in zonele de fructe sau legume, cand vezi pentru prima oara in viata cam jumatate din produsele de pe tarabe. eram intr-o seara pe terasa restaurantului “on the corner” din phnom penh, al carui proprietar era daniel cholleton, tatal lui marko, tovarasul meu francez de voiaje exotice. impreuna cu niste francezi de varsta a treia. la desert, ni s-a desfacut un dovleac verde care a raspandit o duhoare insuportabila. mie mi-a venit instantaneu toata mancarea in gat, iar francezii s-au vaitat ca nici cea mai apriga branza camembert nu duhneste atat de rau. din dovleacul puturos, au scos fructele pe care le puteti vedea la minutele 4:50 si 9:04 din clipul de mai jos. daca reuseai sa musti din fruct suficient de rapid ca sa nu simti mirosul, gustul magic te vrajea. nemaipomenit ! ca un fel de kiwi cu gust de finetti 🙂
daca la fructe si legume ne-au mai ajutat mama si iubita lui marko, ambele de origine khmera, la dulciuri nici macar ele nu s-au mai descurcat, dupa atatia ani de cand plecasera din cambodgia. este foarte frustrant sa te holbezi la toate bolurile cu chestii gelatinoase, dar diabolic de tentante, pe care sa nu stii sa le combini si nici sa explici vanzatoarei gusturile pe care ai dori sa le simti. eu nici dupa o luna de zile nu am descoperit varianta ideala.
am pus pe youtube doua din cele trei filmulete pe care le-am facut despre elena odagiu, fata pe care a gasit-o gina pistol in dobrogea, la luncavita, unde am filmat un episod din reality show-ul “miss fata de la tara“, pe care il produce media factory pentru prima tv. la elena, gina pistol a ajuns condusa de o prietena a fetei. am filmat in august, pe o canicula infernala, iar la preselectia organizata in fata primariei, personajul principal a fost chiar primarul ilie stefan. super simpatic, un adevarat show-man care canta foarte bine din voce si chitara.
a doua zi, gina pistol le- a vizitat pe fete acasa, sa le cunoasca si sa vada cat sunt de gospodine. elena i-a povestit ca e singura la parinti, eleva la liceul din macin, are 1,74, 17 ani si un prieten – student la bucuresti – cu care are o relatie de 2 ani. stie ca e frumoasa, ii place sa umble in pantaloni scurti si cu maieuri decoltate si e maniaca dupa pantofi.
finala de la luncavita a fost spectaculoasa. gina le pus pe fete sa cante geamparale in duet cu primarul, sa scoata apa cu prosopul dintr-un butoi, sa curete peste contra cronometru… si a ales-o pentru finala de la bucuresti pe elena.
Ne-am trezit la ora când s-au reluat discuțiile dintre Milosevic și cei doi emisari internaționali. Și asta nu pentru că ne-am fi fixat ceasurile, ci pentru că, la 8:33, au sunat sirenele alarmei aeriene. Debut promițător de dialog, chiar dacă alarma s-a ridicat după 45 de minute. Avioanele nu au venit și acest joc de-a alarma aeriană, care avea să se repete în mod ciudat astăzi, exact în momentele cheie ale zilei, m-a făcut să cred că făcea parte dintr-un război psihologic. Însă n-am reușit să aflu dacă era mânuit de NATO sau de oamenii lui Milosevic. La ora 10:00, discuțiile au fost întrerupte, pentru a se aștepta rezultatul din Parlamentul Serbiei, care fusese convocat în ședință extraordinară, prima de la începutul acestui război.
Această manevră foarte interesantă a lui Slobodan Milosevic era încă o dovadă a flerului său politic. Teoretic, datorită puterilor speciale pe care i le conferise starea de război, președintele iugoslav putea decide singur oprirea ostilităților, însă nu a dorit să-și asume responsabilitatea unei decizii care ulterior ar fi putut să-i fie imputată de sârbi. Așa, Milosevic se va putea ascunde în spatele așa-zisei voințe a poporului, prin glasul reprezentanților săi. De parcă cineva i-a întrebat pe sârbi la început dacă sunt de acord cu războiul. Ca să nu mai vorbim că, deși era vorba de o hotărâre care implica Iugoslavia, pentru a decide aprobarea propunerilor de pace nu a fost convocat Parlamentul federal, din care făceau parte și reprezentanții Muntenegrului, ci doar cel al Serbiei.
La 10:22, ca un subtil avertisment pentru parlamentarii sârbi care își începuseră ședința, au sunat din nou sirenele alarmei aeriene. Sesiunea s-a ținut cu ușile închise, doar cameramanii RTS având voie să filmeze. Imaginile transmise ulterior au fost foarte atent cenzurate, insistându-se în mod special asupra liderilor Opoziției, pentru a sugera contribuția lor la decizia care avea să fie luată. Fiind o zi foarte importantă, am avut mult de lucru. Prima transmisie am făcut-o pentru Știrile ProTV de la ora 13:00, când încă nu știam care este decizia Parlamentului. Am remarcat, însă, interesul redus al sârbilor față de hotărârea care ar fi putut să le aducă pacea, din cauza neîncrederii oamenilor în politicieni.
Era foarte cald, în Trg Republike începuse tradiționalul concert de prânz, la care venea tot mai puțină lume. E drept că nici formațiile care cântau nu erau dintre cele mai bune. Terasele și cafenelele erau pline de oameni, dar, paradoxal, oricât am tras cu urechea în dreapta și-n stânga, n-am auzit pe nimeni discutând despre ceea ce se întâmpla în acel moment în Parlament. Toți vorbeau despre refuzul Irlandei de a acorda viză de intrare în țară fotbaliștilor naționalei iugoslave, cu care irlandezii trebuiau să joace în preliminariile Campionatului European.
“De această dată, dorim să vedem că Slobodan Milosevic acționează, vrem să fim siguri că gândește ceea ce spune, iar operațiunile militare vor continua până când vom avea dovada că își respectă angajamentele, în special cele legate de retragerea trupelor din Kosovo,” a declarat ministrul britanic de Externe Robin Cook, într-un interviu acordat postului de televiziune Sky News, după anunțarea aprobării, de către Parlamentul de la Belgrad, a planului internațional de pace pentru Kosovo. El a respins posibilitatea unei împărțiri a provinciei iugoslave. “Planul nu prevede nici o împărțire. Aceste acorduri se aplică tuturor refugiaților și întregului teritoriu al provinciei Kosovo, în cadrul unui lanț de comandament unificat.”
După două ore și jumătate de dezbateri, Parlamentul Serbiei a aprobat planul de pace propus de Martti Ahtisaari și Viktor Cernomîrdin, cu 136 de voturi pentru, 74 împotrivă și 3 abțineri. În comunicatul care anunța rezultatul votului, se spunea că planul de pace garantează suveranitatea și integritatea teritorială a Iugoslaviei, confirmă rolul ONU și este baza pentru realizarea păcii. Voturile împotrivă au aparținut reprezentanților Partidului Radical din Serbia (SRS), al cărui lider, Vojislav Seselj, a convocat imediat o conferință de presă, în care a anunțat că partidul său se retrage din Guvernul federal, deoarece nu dorește să fie părtaș la aprobarea invadării provinciei Kosovo de către trupele NATO. “Am votat împotrivă, deoarece acesta este planul de pace al NATO,” a explicat Seselj. “Nu puteam accepta această variantă de pace, care prevede retragerea Armatei iugoslave din Kosovo înainte de oprirea bombardamentelor. Nu putem accepta prevederi identice cu acordul de la Rambouillet, care nu a fost semnat niciodată.”
Convorbirile dintre Slobodan Milosevic și cei doi emisari internaționali au fost reluate imediat după anunțarea rezultatului ședinței parlamentarilor și au durat mai puțin de o oră. Nici nu prea aveau ce să mai discute, din moment ce președintele iugoslav pasase responsabilitatea Parlamentului. Acesta le-a spus celor doi că se supune decizie poporului și aprobă, la rândul său, planul de pace. Milosevic nu a apărut la televiziune pentru a anunța această decizie istorică și s-a mulțumit să transmită un comunicat de presă, aproape identic cu cel al parlamentarilor, în care se repetau prețioasele lozinci despre garantarea suveranității și integrității teritoriale și despre marea implicare a ONU în rezolvarea problemelor din Kosovo și Metohia, care aveau să se dovedească niște vorbe goale, după nici o lună de zile.
Vestea era foarte importantă și ProTV și-a întrerupt programul normal, pentru o ediție specială a Știrilor, la 14:30 (ora României). Transmisia mea a fost scurtă și am relatat despre deciziile Parlamentului și a lui Milosevic, fără a putea să spun ceva despre reacțiile provocate la Belgrad. Ahtisaari și Cernomîrdin au plecat imediat către Koln, respectiv către Moscova, decolând de pe aeroportul Surcin. Cernomîrdin a fost nevoit să aștepte 20 de minute în avion, până s-a ridicat alarma aeriană, la 14:46. Interesant că, în timpul alarmei, am auzit de 3 ori, la 13:26, 14:02 și 14:16, bubuituri despre care Comandamentul Apărării civile a susținut că ar fi fost avioane NATO care au spart bariera sonică în apropiere. Cred că mințeau, pentru că detunăturile păreau a fi ale unor explozii și o coloană de fum albicios se ridica dinspre cartierul Zvezdara, unde se afla o cazarmă a Armatei iugoslave.
De altfel, deși raidurile aeriene păreau să fi ocolit Belgradul în această dimineață, NATO a bombardat restul țării și, în special, provincia Kosovo, unde, în ultimele 24 de ore explodaseră peste 200 de proiectile. Între 8:15 și 8:30, fusese lovit satul Novo Brdo, de lângă Prizren. La 10:15, două proiectile explodaseră la Decani, iar alte zece au lovit localitatea Radnicki. Între 10:15 și 10:30, patru bombe au fost lansate asupra fabricii de confecții “Stok” de la Kula. În același timp, au fost atacate împrejurimile Novi Sad-ului, turnul de televiziune de la Srbobran, releul de radio și emițătorul de la Vrbas și, ceva mai târziu, releul de televiziune de pe muntele Rudnik. La ora 13:00, a venit rândul localității Boljevac, cartierului Grmija din Priștina și orașului Niș. La 13:10, a fost bombardat satul Ravna Reka, de lângă Despotovac. La 13:40, a fost lovit releul RTS și emițătorul TV de la Caribrod, de pe muntele Kozarica, precum și un alt releu de televiziune, de pe muntele Crni Vrh, de lângă Pirot. Ceva mai târziu, o explozie a rănit un bărbat la Sombor.
Operațiunile NATO împotriva Iugoslaviei vor continua, a declarat purtătorul de cuvânt al Alianței, Jamie Shea, la puțin timp după acceptarea de către Parlamentul sârb și Președinția iugoslavă a planului internațional de pace pentru Kosovo, relatează AFP. “NATO urmărește îndeaproape evoluția situației de la Belgrad,” a adăugat el, precizând că Alianța nu va face nici un comentariu înainte de a primi un raport asupra discuțiilor avute de emisarii internaționali cu președintele Slobodan Milosevic.
Înainte de plecare, Martti Ahtisaari nu a declarat decât că e mulțumit de rezultatele obținute la Belgrad și că va organiza o conferință de presă la sosirea sa la Koln. “Plec la Koln și sper că, în curând, vor avea loc contacte militare, pentru începerea implementării planului de pace și a retragerii Armatei iugoslave din Kosovo, ceea ce va da semnalul suspendării operațiunilor militare împotriva Iugoslaviei,” a ținut el să precizeze. Irjo Lausipuro, purtătorul său de cuvânt, a adăugat că misiunea lor a fost un succes. La rândul său, Valentin Sergheev, consilierul lui Cernomîrdin, a spus că, în zilele următoare se așteaptă încetarea bombardamentelor.
În prima fază, nici cei doi emisari internaționali, nici autoritățile iugoslave nu au dat publicității varianta oficială a documentului semnat la Belgrad. Neoficial, s-a spus că acesta ar conține 10 puncte, printre care încetarea ostilităților, retragerea integrală a forțelor iugoslave din Kosovo și reîntoarcerea refugiaților. Referitor la viitoarele forțe de menținere a păcii, s-a păstrat precizarea că acestea vor avea “comandă și structuri de control comune”, fiind puse sub egida ONU și alcătuite după modelul trupelor SFOR din Bosnia, din 48.000 de militari ai NATO și 10.000 de militari ruși. De asemenea, se menționa că, în baza principiilor convenite de G-8, Consiliul de Securitate al ONU urma să emită o rezoluție de urgență care să pună capăt conflictului, urmând ca, în viitor, să se discute posibilitatea ca un număr limitat de militari și polițiști sârbi să poată reveni în Kosovo.
Atât eu, cât și Mile, am auzit unele zvonuri conform cărora, deși la întâlnirea dintre Slobodan Milosevic și cei doi emisari internaționali a participat și generalul Dragoljub Ojdanic, șeful Marelui Stat Major, însoțit de alți generali, conducerea Armatei iugoslave nu este de acord cu planul de pace, pe care îl consideră o tradare. Ba chiar se vorbea, printre militarii mai radicali, de varianta unei lovituri de stat. Zvonurile erau credibile, având în vedere că, înainte de a sosi la Belgrad, până și cei doi emisari internaționali fuseseră de acord că unele puncte ale planului de pace erau dincolo de orice logică militară și au fost eliminate, după ce aceștia au refuzat să plece în Iugoslavia cu propuneri inacceptabile și nerealiste.
Oricum, războiul trebuia oprit cumva. Un bilanț publicat astăzi anunța că, până acum, numai în Belgrad au fost avariate sau distruse peste 1.000 de clădiri, printre care 69 de școli și 47 de grădinițe. Cel mai greu afectate erau cartierele Zvezdara și Rakovica, unde bombele avariaseră 150, respectiv 606 cladiri. Sistemul energetic național funcționa în regim de avarie, alimentând continuu doar obiectivele prioritare. Unele orașe aveau curent după un program alternativ: 2-3 ore da, 2-3 ore nu, iar altele, cum ar fi Pozarevac-ul – orașul natal al lui Milosevic – aveau curent doar 2-3 ore în timpul zilei, plus de-a lungul întregii nopți. În Belgrad, distribuirea apei potabile s-a normalizat relativ, rezerva orașului ajungând la 48 % din capacitate.
“În adâncul inimilor noastre, noi, militarii, nu suntem mulțumiți de numeroase dispoziții care au fost decise în cadrul acestor discuții, pentru că multe lucruri nu sunt clare,” a declarat generalul rus Leonid Ivașov, la întoarcerea sa de la Belgrad, unde îl însoțise pe emisarul rus. “Totul depinde de bunul plac al NATO,” s-a plâns generalul, însărcinat cu cooperarea internațională în cadrul Ministerului Apărării. “Nu există disensiuni între diplomați și conducătorii militari ruși, în ceea ce privește reglementarea conflictului din Kosovo,” a declarat ministrul rus al Afacerilor Externe Igor Ivanov, citat de Itar-Tass.
Eugen Mihăescu mi-a adus încă un mic eseu, să-l trimitem la “Cotidianul“. Mă amuza că, deși îi spusesem să apeleze la ajutorul meu oricând are nevoie, de fiecare dată când venea, părea foarte încurcat că mă deranjează și nu mai știa cum să-și ceară scuze că mă întrerupe din lucru. Astăzi, articolul său se intitula “Banda celor patru” și era descrierea unui desen imaginar.
“Astă noapte a fost liniște, boieri mari în oraș, nu s-a bombardat. Diseară, însă, își vor lua revanșa pentru timpul pierdut. Pentru că am desenat mai mult decât am scris, așa cum alții au scris mai mult decât au citit, iată, azi vă trimit un desen. Întâi chenarul, subțire și precis ca o muchie de lamă, care să delimiteze spațiul pe hârtia albă, apoi vă schițez din vârful peniței cariatidele sculptate de marele Mestrovici, frumoasele belgrădence, monumentale, dar zvelte, cu mersul lor mlădios, știind să poarte capul sus, ca niște adevărate prințese. Sunt singure, se plimbă câte două. Knejii sunt plecați la armată. Ce complexe de neșters, teribile, au lăsat ele domnișoarei Korbel, alias Albright! Apoi această curcă, Madeleine, o desenez aici, la colțul de jos al hârtiei. Uitați-vă cu cine seamănă și nu mă miră. Are un aer de familie cu Ana Pauker. Pe cine să mai desenăm lângă ea? Pe băiețelul ăsta, filfizon de cancelarie imperială, Rubin, piatră prețioasă sau simplu ciob de sifon ciugulit de distinsa orătanie. Hai să mâzgălim lângă el și pe nevastă-sa, această femeie “expirată” ca pachetele de supă Knorr ce se vând pe tarabele iraniene, că de acolo vine numita Christiana Amanpour a CNN-ului. Deci, să vă explic acum desenul și să-l citim ca la ei, de la dreapta la stânga. Amanpour îl cucerește pe Rubin și se căsătorește cu el la Roma, anul trecut. Rubin o cucerește mai demult pe bătrâna curcă și baba, la rândul ei, pe Clinton, la bucătărie, cu chiftele și lecții de politică externă, încă de pe vremea campaniei prezidențiale din ’92. Deci, “cherchez la femme”, cum zice franțuzul. Ați găsit femeia? “La femme”, Amanpour, e însă musulmană și e în strânse legături cu UCK. Băiețoaica e în pierdere de viteză pe micul ecran și vrea un show al ei pe scena lumii. De fapt, asta vrea și baba Albright și iată că au “SHOW-ul” lângă noi, în Balcani. Clinton vrea să devină, după ce îi expiră și lui “termenul”, președintele Serbiei, pentru că a realizat ceva: 1) i-a unit mai mult ca niciodată pe sârbi; 2) i-a alungat pe albanezi din Kosovo… și 3) a distrus tot ce era vechi și trebuia înlocuit. (E ultimul banc care circulă pe aici.) Vi se pare că desenul nu are sens? Oricum, am fost dintotdeauna puțin suprarealist: “Domnul doctor e nebun / Strânge pietre de pe drum / Și le dă pe la copii / Și zice că-s jucării / Și le dă pe la cucoane / Și zice că sunt bomboane.” Trăim, de fapt, într-o lume suprarealistă, unde impostorii se numesc, ei singuri, filosofi și dau lecții de morală unui popor de moraliști. Un adevărat filosof, NIETZSCHE, zicea: arta e dorința de a fi diferit, dorința de a fi în altă parte. Din altă parte, din Serbia, vă trimit desenul ăsta.” Eugen Mihăescu, Belgrad, 3 iunie 1999.
Fie că nu l-a citit cu atenție, fie că nu l-a priceput, Ion Cristoiu l-a sunat mai târziu pe domnul Mihăescu, să-l întrebe când trimite desenul. Ne-am distrat copios când ne-a povestit pățania și cum s-a chinuit să-i lămurească figura de stil. “Cotidianul” avea un nou corespondent la Belgrad: astăzi s-a întors prietenul meu, George Roncea. În perioada în care a lipsit, ne-a povestit că a fost până în Grecia, unde a participat la o conferință despre războiul din Iugoslavia și a stat de vorbă cu foarte mulți tineri, care erau foarte porniți împotriva NATO și – în special – împotriva americanilor și îi ajutau cum puteau pe sârbi. George s-a întors în Serbia aproape pe cont propriu, cu niște bani puși de el deoparte, la care a contribuit și Ion Cristoiu, din buzunarul său. Nu știa cât va reuși să stea și făcea economii cum putea.
Purtătorul de cuvânt din Germania al UCK Sabri Kicmarinu crede în voința de pace a președintelui iugoslav Slobodan Milosevic și a cerut continuarea bombardamentelor NATO în Iugoslavia. “Anunțarea de către Milosevic a acceptării condițiilor de pace ale G-8 este o știre rusească, difuzată în scopul de a diviza comunitatea internațională,” a afirmat Kicmari, într-o declarație acordată postului de radio german MDR Info, cu sediul la Leipzig. “UCK se așteaptă de la NATO să nu oprească bombardamentele, atât timp cât nu s-au retras din Kosovo toate forțele sârbe.”
În mod cu totul neobișnuit – pentru că au un alt specific – am intrat în direct prin telefon și la Știrile ProTV de la ora 17:00, când am putut să creionez un pic și primele reacții după votul de astăzi din Parlament. Mai multe detalii am dat în principalul jurnal, de la ora 19:30, când am prezentat și câteva din prevederile planului de pace. Deoarece am stat toată ziua la Media Center, în fața calculatorului și a telefoanelor, nu am apucat să-mi dau seama ce spun oamenii obișnuiți, ci consemnasem doar declarațiile oficiale. Reacțiile erau, în general, de tipul corului antic: cu rare excepții, liderii politici sârbi ridicau în slăvi înțelepciunea președintelui iugoslav și nu scăpau ocazia să-și tragă unii altora lovituri sub centură.
Desigur, Partidul Socialist din Serbia (SPS) a salutat gestul liderului său de a aproba planul de pace, considerând că acest acord va determina “încetarea bombardamentelor criminale, asigurând, în același timp, menținerea integrității și suveranității naționale“. Partidul Stângii Iugoslave (JUL), al soției lui Milosevic, declara că planul de pace conține toate principiile convenite de reprezentanții Uniunii Europene și ai Rusiei. “Votul de astăzi din Parlament oferă motivele încheierii unui acord de pace care va stopa bombardamentele,” perora și Zarko Jovanovic, liderul Partidului Noua Democrație, adăugând că “principiile aprobate asigură integritatea și suveranitatea țării și rolul ONU în rezolvarea politică a crizei din Kosovo“.
Partidul Democrat (DS) a salutat aprobarea planului de pace, comentând însă, că această soluție ar fi trebuit găsită înainte de începerea bombardamentelor. “În acest moment, cel mai important lucru este emiterea de urgență a unei rezoluții ONU, care să oprească războiul,” se arată într-un comunicat al DS. Vuk Draskovic, președintele Miscării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO), a organizat o conferință de presă imediat după aprobarea planului de pace, declarând, pompos: “Este o zi mare pentru pacea și viitorul Serbiei și Iugoslaviei. De astăzi, nu mai suntem dușmani cu țările NATO. Aprobarea planului de pace nu înseamnă doar încetarea războiului, ci și un nou început pentru Iugoslavia. SPO va contribui la democratizarea țării și la normalizarea relațiilor cu Muntenegru, SUA și Uniunea Europeană.” Nici el nu a vrut să analizeze detaliile planului de pace, însă a repetat că asigură integritatea și suveranitatea țării și garantează oprirea bombardamentelor. Străduindu-se să risipească orice bănuială, Draskovic a povestit că, la întâlnirea de aseară, Slobodan Milosevic doar i-a informat pe liderii partidelor parlamentare despre conținutul planului de pace, fără să le recomande cum să voteze. Și, desigur, nu a scăpat ocazia să-l atace pe vechiul său rival, Vojislav Seselj, cu care se chinuia să împartă electoratul cu opțiuni naționaliste, acuzând parlamentarii SRS că au votat împotriva păcii.
Singurul care a spus lucrurilor pe nume a fost Dragan Veselinov, președintele Coaliției “Vojvodina“, care a acuzat că planul de pace înseamnă, de fapt, un act de capitulare, cu care nu poate fi de acord. “În discursul său din Parlament, Milan Milutinovic a vorbit despre venirea rușilor, despre venirea militarilor NATO, dar nu a spus nimic despre comanda acestor trupe,” a atras atenția Veselinov. “Probabil că a avut un lapsus, pentru că – după mine – acordul prevede o comandă comună. Cei care au votat planul de pace au semnat, de fapt, capitularea. Noi, cei din Vojvodina, nu vom semna niciodată așa ceva. Nu avem nici un motiv să ajutăm acest guvern să scape din situația catastrofală în care singur s-a băgat.”
Seara, și Parlamentul Republicii Muntenegru a adoptat o rezoluție prin care aproba principiile G-8 ca bază pentru reglementarea crizei din Kosovo, sub egida ONU. Documentul, propus de președintele Milo Djukanovic, condamna “orice folosire a forței și violenței în reglementarea problemei provinciei Kosovo și își exprimă regretele pentru numeroasele victime și distrugeri provocate de acest conflict”. Din cauza acestui paragraf și a respingerii unei alte rezoluții, propusă de Partidul Socialist Popular (SNP), aliat al lui Milosevic, care solicita condamnarea agresiunii NATO împotriva Iugoslaviei, comisă prin încălcarea Cartei ONU, cei 26 de reprezentanți ai acestui partid au votat împotrivă.
UCK va aproba planul de pace propus Belgradului de G-8, a anunțat liderul politic al organizației separatiste, Hashim Thaqi, la postul de televiziune german ZDF. “UCK este gata să conlucreze la transformarea politică și militară în provincia Kosovo,” a declarat Thaqi, ocolind răspunsul la întrebarea referitoare la posibilitatea depunerii armelor de către membrii UCK.
Am început să aflăm tot mai multe detalii despre conținutul planului de pace, care confirmă temerile celor ce îl asimilau unei capitulări. În dosul expresiilor diplomatice folosite, se ascundeau prevederi foarte clare. Sârbii aveau la dispoziție o săptămână pentru a-și retrage din Kosovo trupele, armamentul și artileria antiaeriană. După retragere, urma să fie creată o zonă-tampon, cu lățimea de 25 de kilometri, între Serbia și Kosovo, în care era interzisă prezența oricăror forțe militare sârbești. Kosovo urma să fie administrată de reprezentanții desemnați de ONU, iar după retragere, va fi permisă întoarcerea unui număr mic de polițiști și grăniceri sârbi, dotați cu armament ușor, care vor avea datoria să mențină legătura cu misiunea civilă internațională, să încercuiască și să curețe câmpurile de mine și să ocupe funcții administrative în localitățile locuite de sârbi în câteva puncte-cheie de pe frontieră. Era greu de crezut că acest lucru va fi posibil, odată cu întoarcerea refugiaților albanezi, protejați de forțele NATO.
Ne-am uitat la jurnalele de știri ale RTS, care au prezentat imagini de la ședința Parlamentului. Am remarcat că Vuk Draskovic stătea în primul rând al sălii, încadrat – în stânga – de premierul sârb Mirko Marjanovic și de președintele Serbiei Milan Milutinovic, iar – în dreapta – de Ljubisa Ristic, lider al JUL și de ministrul de Interne Vlajko Stojiljkovic. Deja, la Belgrad se vorbea că, în cazul în care Vojislav Seselj și partidul său se vor retrage din guvernul federal, locul lor va fi luat de Vuk Draskovic și de SPO. Un semnal sugestiv l-a dat și RTS, din ale cărei imagini au lipsit cu desăvârșire parlamentarii radicali. Ca și când nu ar fi participat la ședință. Privind jurnalul, am observat că, după ce, vreme de 71 de zile, toate știrile despre bombardamente au început – fără excepție – cu sintagmele “aviația criminală a NATO” sau “agresiunea nemiloasă împotriva Iugoslaviei”, în această seară, se vorbea, sec, doar despre bombardamente.
Astăzi, nu am ratat nici un jurnal ProTV. M-au sunat și am transmis și pentru Știrile de la miezul nopții, când Lucian Mîndruță insista să mă întrebe care sunt reacțiile oamenilor. I-am explicat că singurii care au fost cuprinși de euforie au fost jurnaliștii străini, care se bucurau, probabil, că scapă de război. Își pregăteau bagajele, iar un ziarist francez caracteriza momentul actual spunând că “suntem în pericol de pace“. Sârbii nu cred că pericolul e chiar atât de mare, deși – pentru a doua oară de la începutul războiului – la Belgrad nu a fost alarmă. Am povestit celor de acasă că aici, peste tot, pe stradă, în cafenele, în parcuri sau în taxi, lumea nu vorbește decât de aprobarea planului de pace. În general, oamenii erau nemulțumiți, dar neputincioși. Toți se întrebau ce rost au avut 71 de zile de bombardamente și suferințe, dacă pacea se va încheia în aceleași condiții ca acelea din acordul de la Rambouillet. Le puteam citi dezamăgirea pe chipuri, după ce au suportat cu stoicism și îndârjire lipsurile și nenorocirile provocate de bombe. Și tot mai mulți încep să considere acordul de pace drept un act de capitulare.
“Odată ce toate trupele regimului de la Belgrad vor fi retrase, vom putea lua în considerare o situație în care un număr mic de soldați să poată fi din nou desfășurați în Kosovo,” a declarat Alastair Campbell, purtătorul de cuvânt al premierului britanic Tony Blair, informează AFP. Rusia a insistat asupra posibilității ca Belgradul să-și poată menține un număr de militari în Kosovo. Soldații care ar fi autorizați să se reîntoarcă în Kosovo ar avea de îndeplinit misiuni de legătură sau de supraveghere a mănăstirilor ortodoxe din provincie. Pe de altă parte, Campbell a repetat că Londra se opune cu fermitate unei împărțiri sau unei divizări de facto a provinciei Kosovo.
Pentru că era o seară liniștită, ne-am hotărât să mergem în cartierul Zemun, la restaurantele de pe malul Dunării, să mâncăm pește. Am luat un taxi și am ajuns pe faleză, unde ne-am plimbat o jumătate de oră, admirând din nou fetele frumoase care treceau pe lângă noi, plimbându-și câinii sau strângându-și în brațe prietenii. Într-un final, la sugestia lui Eugen Mihaescu, am ales un restaurant a cărui terasă ne lăsa să privim Dunărea și o parte din Belgrad. Alegerea a fost cât se poate de inspirată. Eu și George Roncea am fost singurii care am cerut întâi o ciorbă de pește. Când chelnerul a venit cu ceaunul imens, din care se ridica un miros irezistibil, Mile, Dobrivoi și domnul Mihaescu n-au mai stat pe gânduri, cerând și ei farfurii. Nici unul dintre noi nu-și amintea să fi mâncat vreodată o ciorbă atât de bună. La felul doi, Eugen Mihăescu l-a rugat pe chelner să ne aducă, pe o tavă, diferite feluri de pește. Când s-a întors cu comanda, ne-am îngrozit: după ce golisem ceaunul cu ciorbă și ne gândeam chiar să renunțăm la felul doi, chelnerul a sosit cu o tavă ovală, lungă de cel puțin 1 metru, pe care erau înșirate vreo 10 feluri de pește prăjit. Mai mare, mai mic, gătit la grătar sau în tigaie, acompaniat de cartofi fierți, salată și mujdei, arăta senzațional. Amuzat de figurile noastre speriate, chelnerul ne-a mai adus o sticlă de vin și s-a scuzat, dându-și seama că suntem străini, că așa se mănâncă în Serbia. Nu găsesc cuvintele pentru a descrie minunăția pe care am mâncat-o și nu voi uita niciodată această cină. Deși, la un moment dat, nu mai puteam înghiți nici un bob de mazăre, nu ne-am lăsat până nu am golit toată tava. Era păcat să lași pe masă altceva decât oasele. Când am cerut nota de plată… altă surpriză: tot ce mâncasem, la care se adăugaseră două sticle de vin, niște vodkă și cafele, costa 500 de dinari. Adică 50 de mărci germane. Nu de persoană, ci în total !
La un moment dat, chelnerul ne-a întrebat dacă știm bancul cu sârbul pe care, nemaiavând ce mânca, îl trimite nevasta la pescuit. Norocos, acesta prinde un somn și îl aduce acasă. Îi spune nevestei să-l arunce în tigaie, însă aceasta îi atrage atenția că nu mai au butelie de 3 săptămâni. “Nu-i nimic, îl faci pe plită,” îi spune el soției, însă aceasta îi amintește că, din cauza bombardamentelor, nu au curent. După ce femeia îi spune că n-au nici cărbuni, să-l facă la grătar, sârbul se enerveaza, ia peștele (care auzise întreaga conversație) și îl aruncă înapoi în Dunăre. Fericit, somnul începe să aplaude și să scandeze numele celui căruia îi datora viața: “Slobo!Slobo!”
Emisarul rus Viktor Cernomîrdin consideră că principalul rezultat al negocierilor cu autoritățile de la Belgrad este faptul că eforturile de pace au fost plasate acum sub controlul Națiunilor Unite, informează Interfax. “Cel mai important este că am reușit să plasăm procesul de pace din Balcani în sfera juridică a Națiunilor Unite,” a declarat el.
La 21:43, în timp ce stăteam pe terasa restaurantului, am observat că antiaeriana din jurul Belgradului trăgea după un avion. Am crezut că n-am auzit noi sirenele, însă, când l-am sunat pe Nelu Madjinca, la hotel, acesta ne-a confirmat că nu era alarmă aeriană. La 22:30, antiaeriana trăgea din nou, cu putere, ba chiar s-a anunțat că ar fi doborât un avion-spion fără pilot. Și, totuși, nici o sirenă, deși – altădată – nici nu intrau bine avioanele în spațiul aerian iugoslav, că se și dădea alarma. Însă acum, pentru a-i convinge pe oameni că pacea adusă de providențialul lor președinte este aproape, autoritățile au riscat și nu au declanșat sirenele, închipuindu-și – probabil – că nu toată lumea va observa tirurile antiaerienei. Scârbiți de această cinică ipocrizie, ne-am întors la hotel.
De altfel, bombardamentele din această noapte aveau să fie mai puțin intense, deși vremea era favorabilă. Atacurile s-au concentrat asupra provinciei Kosovo și a sudul Serbiei. La 19:40, patru proiectile au lovit releul de televiziune de la Trgoviste, din zona orașului Vranje, alte trei explodând la Novo Brdo. Un sfert de oră mai târziu, a fost bombardată regiunea Prizren-ului, unde a fost avariată fabrica “Bismut”. La 20:15, a fost bombardat satul Korak, iar între 21:32 și 21:45, au avut loc 5 raiduri aeriene asupra satului Markovic, de lângă Kursumlija, unde alarma nu mai fusese ridicată de 48 de ore. La 22:00, în zona localității Zur, la 12 kilometri sud de Prizren, au explodat 18 proiectile. La miezul nopții, 3 bombe au lovit satul Kacanik, de lângă Priștina, și satul Planeja, de lângă Dragas. Ceva mai târziu, mai multe explozii au fost auzite în satul Velika Grabovnica, de lângă Leskovac, iar la 3:40, artileria antiaeriană din jurul orașului Sabac a ripostat împotriva unor avioane care survolau regiunea.
“NATOestimează că numărul de morți și răniți înregistrat în rândul forțelor armate sârbe depășește cu mult cifra de 10.000,” a precizat colonelul Konrad Freytag, purtător de cuvânt militar al Alianței. El a reamintit faptul că autoritățile de la Belgrad au dat publicității, cu câteva zile în urmă, cifra de 1.800 de morți și răniți din cadrul armatei, precizând, însă, că evaluarea făcută de NATO se referă la cifre mult mai mari.
Cand ne-am întors la hotel, ne-a întâmpinat Jelena, o sârboaică de treabă, care îl înlocuia pe Boban, tânărul care vindea noaptea la buticul din hotel. Deși încercase din răsputeri să se ascundă, acesta fusese încorporat acum 3 săptămâni. Noroc cu Nelu, care îi aranjase să fie trimis la o unitate de transporturi din Belgrad. Îi povestisem lui Eugen Mihăescu despre drama Jelenei. Aceasta era văduvă și avea un singur băiat, care fusese luat în armată, iar unitatea lui ajunsese în Kosovo, chiar în zona frontierei cu Albania, unde se dădeau cele mai grele lupte și cădeau bombe zi și noapte. La începutul războiului, Jelena vorbea cu băiatul la telefon de 2-3 ori pe săptămână. Apoi, primea scrisori de la el. La un moment dat, vreme de aproape o lună de zile, Jelena n-a mai avut nici o veste de la fiul ei. Biata femeie nu mai avea somn, era trasă la față și plângea tot timpul. Ne îndrăgise, pe mine și pe Mile, și mai stătea de vorbă cu noi, spunându-ne că îi amintim de copilul ei, care e cam de vârsta noastră.
Dacă în primele zile, o întrebam ce mai face băiatul, când perioada în care nu avea nici o veste de la el a început să se lungească tot mai mult, n-am mai întrebat-o, ba chiar evitam să aducem vorba despre război. La un moment dat, am început chiar să ne ferim de ea, pentru că durerea care i se citea pe față era atât de mare, încât ne dădeau lacrimile. Disperată, la un moment dat s-a dus la Statul Major și a dat buzna peste un general, implorându-l să o ajute să primească o veste de la băiat. Acesta i-a promis câte în lună și-n stele, însă femeia era convinsă că băiatul ei a murit și comandanții săi încearcă să-i ascundă asta. Pentru că nu mai putea dormi, l-a rugat pe patronul buticului să o lase să lucreze în tura de noapte. Ajunsesem să nu mai coborâm în bar seara, pentru că venea la masa noastră și povestea, până nu o podidea plânsul, amintiri despre fiul său.
Acum câteva seri, când mă întorceam cu Mile de la barul muntenegrenilor de lângă noi, Jelena parcă se născuse a doua oară. Ne-a luat în brațe, ne-a pupat și ne-a spus, plângând de bucurie, că a sunat-o băiatul și e sănătos. Ne-a așezat la o masă și ne-a adus două beri, promițându-ne că, la prima leafă, o să ne facă cinste cu o sticlă de whisky. I-am mulțumit și am stat cu ea la taclale, molipsiți de fericirea ei. În seara asta, era din nou bucuroasă, pentru că fiul ei o sunase și i-a spus că, în câteva zile, va veni acasă. Apoi, cu voce scăzută, Jelena ne-a spus că jos, în Kosovo, au murit foarte mulți soldați și că fiul ei va încerca să aducă poze de pe front. “Și uite pentru ce au murit toți copiii ăia!” a exclamat ea, referindu-se la planul de pace aprobat astăzi. Am dat, triști, din cap și ne-am dus să ne culcăm. Aveam sentimentul că, în următoarele zile, situația va evolua spectaculos și trebuia să fim cu ochii în patru.
Trenul Alianței Nord-Atlantice, care a transportat la Craiova echipamentele necesare instalării radarului mobil NATO a sosit azi, în jurul orei 13:00, în stația Pielești, la circa 10 kilometri de Craiova, informează corespondentul Mediafax. Conform documentelor vamale, greutatea încărcăturii militare, care a fost însoțită de 15 militari americani, a fost de aproximativ 174 de tone. Numeroase aparate digitale, generatoare și alte componente ale radarului mobil, 5 autospeciale militare și circa 10 containere sigilate au fost transportate în 20 de vagoane. Comandorul Mircea Grosu, șeful aerodromului din Craiova, a declarat că radarul mobil va fi montat în incinta UM 01820 din Craiova, unde, în urmă cu 2 ani, din cauza unui accident produs în timpul testării la sol a unui nou tip de explozibil, și-au pierdut viața 16 militari români.
Mi-am început dimineața cu vești mai puțin plăcute. În primul rând, am fost anunțați că sistemul energetic național al Serbiei nu a fost încă stabilizat și, de aceea, între orele 14:00 și 17:00, va fi întrerupt curentul în cartierul Rakovica și în zonele din jurul acestuia. Întreruperi de curent au fost anunțate și în alte orașe iugoslave. Toate aceste probleme erau consecințele bombelor cu grafit lansate vineri asupra instalațiilor electrice din jurul Belgradului.
În Muntenegru, a izbucnit încă un scandal. Aseară, la ora 22:00, reprezentanții Poliției militare au descins în redacția postului de radio “Free Montenegro” din Podgorica, pentru a-i înmâna redactorului-șef Nebojsa Redzic o citație. Era chemat în fața Tribunalului militar, fiind acuzat de încălcarea Codului penal al Iugoslaviei. De asemenea, a fost citată și Beba Marusic, redactor la cotidianul “Monitor“. “Nu există nici un motiv pentru care Poliția militară sa o caute pe Marusic, atâta vreme cât conținutul textelor sale poate fi judecat doar prin prisma legilor din Republica Muntenegru,” a comunicat redacția ziarului. “În Muntenegru avem un guvern civil și nu tribunalele militare trebuie să analizeze dacă legea a fost încălcată.” Ca să toarne gaz pe foc, colegiul de redacție a adăugat că Muntenegru nu trebuie să se alăture războiului dus de guvernul de la Belgrad și a solicitat executivului muntenegrean o poziție oficială față de acest incident. Care nu era singular, fiindcă Poliția militară l-a cautat la Universitatea din Podgorica și pe profesorul Miodrag Perovic (editorialist la “Monitor“), care a fost acuzat de defăimarea autorităților federale și obstrucționarea luptei împotriva dușmanilor Iugoslaviei. Perovic a anunțat că intenționează să se prezinte în fața Tribunalului militar, deoarece este convins că un astfel de proces nu poate duce la condamnarea sa.
Dimineața a plouat din nou cu bombe în Kosovo. La 7:45, trei proiectile loveau orașul Kosovska Mitrovica, atacul fiind repetat 3 ore mai târziu. Într-o singură oră, alte 8 explozii au fost auzite la periferia Priștinei, dinspre Lukare, Kosovopolje și aeroportul Slatina. Nici la Belgrad nu am avut liniște. La 13:21 a fost anunțată alarmă aeriană. La aceeași oră, în suburbia Ladjevic a orasului Kraljevo explodau deja primele bombe. Atacul începuse aici la 13:15, când s-au auzit vuietul avioanelor și tunurile artileriei antiaeriene. La Leskovac, a fost solicitat ajutorul pompierilor și ambulanțelor din Kragujevac, pentru că raidurile au făcut mai mulți răniți și au izbucnit câteva incendii. La 13:17, în aceeași regiune, o casă din satul Konjuh a fost făcută praf de o rachetă. Din fericire, nu era nimeni acasă. La Belgrad, nu am fost atacați și alarma a încetat la 14:38. Însă bombardamentele au continuat la Niș, unde, cu puțin înainte de ora 15:00, au fost auzite mai multe explozii, după care antiaeriana a reușit să respingă atacul.
Profitând de anunțarea întreruperilor de curent, micii intreprinzători au invadat străzile cu lanterne și lumânări de vânzare. Nici compatrioții noștri nu s-au lăsat mai prejos. Nelu Madjinca a dat o fugă cu mașina până în vama de la Stamora-Moravița, să-și cumpere benzină. Când s-a întors, mi-a povestit că s-a crucit de ce a văzut. Până acum câteva zile, aici se înființase o piață ad-hoc, unde românii vindeau de toate. Pentru că amenințau să blocheze vama, sârbii le-au făcut un țarc mai departe, la jumătatea drumului dintre vamă și orașul Vîrșeț, unde, contra unei taxe de 10 dinari, românii pot să-și vândă mărfurile. Era coadă de mașini la intrarea în țarc, pentru că polițiștii sârbi nu permiteau nimănui să vândă ceva în afara acestuia. Ai noștri erau tare bine informați, pentru că aduseseră exact ce se căuta: de la baterii, lanterne sau țigari (vândute, în medie, cu 5 mărci germane în plus la cartuș, față de prețul din România) și până la benzină (care se vindea cu 1,6 mărci germane/litru). Este inimaginabil ce au putut oamenii să-și modifice la mașini, de încăpea atâta benzina în ele, pentru că n-a întâlnit pe nimeni care să ofere spre vânzare mai puțin de 2-300 de litri. Oricum, oferta depășea cererea, deoarece foarte puțini sunt sârbii care îndrăznesc să cumpere benzina pentru a o vinde mai departe, la Belgrad, unde prețul depășeste chiar și 10 mărci/litru. Nimeni nu riscă, pentru că, pe drum, există mai multe filtre ale Poliției și Armatei, iar cine nu are “spatele asigurat” (adică nu-i cunoaște pe cei care îl opresc, ca să îi poată mitui, sau nu este membru SPS sau JUL), riscă să ajungă la pușcărie, acuzat de trafic de carburanți.
Diplomații din Consiliul de Securitate al ONU nu au reușit să se pună de acord asupra unui text propus de Beijing, cu privire la o reacție oficială față de bombardarea ambasadei chineze din Belgrad, informează AFP. Ultima versiune a textului, discutat cu ușile închise, propune ca membrii Consiliului “să deplângă sincer un astfel de incident”. Diplomații au precizat că Franța a acceptat o asemenea formulă, după ce reprezentanții chinezi acceptaseră, ieri, să renunțe la cererea lor care viza o condamnare oficială a atacului, soldat cu 4 morți și 20 de răniți. China va face mâine o nouă propunere. Potrivit diplomaților, Beijingul refuză să accepte discutarea unei rezoluții care să ceară liberul acces al organizațiilor umanitare în Kosovo, atât timp cât nu se va ajunge la un acord referitor la reacția față de bombardarea ambasadei sale.
Astăzi, cenușa celor 3 jurnaliști chinezi uciși la Belgrad a ajuns la Beijing, împreună cu cei 20 de răniți din ambasada. Pe aeroport, ei au fost așteptați de o gardă de onoare și de câteva sute de oameni cu flori albe în mâini. Deși, inițial, autoritățile chineze au dat dreptul ziariștilor străini să transmită evenimentul, în ultimul moment s-au răzgândit și i-au ținut pe reporteri la 100 de metri de locul ceremoniei. Totuși, sârbilor le-au transmis imagini, pe care le-am fi văzut oricum, pe postul de televiziune Kosava, al fiicei lui Milosevic, care retransmite un canal chinez de televiziune. Nimeni nu înțelege o iotă, dar unora le place, că se dau filme cu karate. La Beijing, după 4 zile în care a fost sechestrat în sediu, ambasadorul american James Sasser a ieșit astăzi din clădire, însoțit de secretarul său și de 2 bodyguarzi, furișându-se până la una din reședințele diplomatice din apropiere.
Cancelarul german Gerhard Schroeder, care a sosit astăzi la Beijing pentru o vizită de lucru, a cerut scuze Chinei, în numele NATO, pentru bombardarea ambasadei de la Belgrad, a anunțat agenția China Noua. Schroeder și-a prezentat scuzele în fața ministrului chinez de Externe, Tang Jiaxuan, respingând, în același timp, orice intenție de bombardare de către NATO a ambasadei. “Este vorba de o eroare tragică și nimic altceva,” a precizat cancelarul german.
Conflictul din Iugoslavia a tensionat din nou relațiile dintre Turcia și Grecia. Ambele membre NATO, atitudinea celor două țări a fost nuanțată. Astăzi, Turcia a anunțat că va pune la dispoziția Alianței baza aeriană de la Corlu, pentru a fi utilizată în lansarea atacurilor împotriva Iugoslaviei. Aici vor fi desfășurate avioane de vânătoare americane F-15 și F-16, avioane cargo C-130 și avioane de alimentare în zbor KC-135. Oficialii iugoslavi au subliniat diferența de atitudine a Greciei, țară considerată prietenă. Dimitris Reppas, purtătorul de cuvânt al guvernului de la Atena, a declarat, tot astăzi, că țara sa nu va deschide spațiul aerian pentru avioanele NATO care participă la bombardamentele împotriva Iugoslaviei și a asigurat că nici teritoriul grec nu va fi folosit de militari în acest scop.
“Când vedeți elita Serbiei trimițându-și familiile și bunurile în afara Belgradului și în alte locuri, când vedeți, acum, înalți oficiali ai armatei făcând același lucru, aceasta vă demonstrează că încrederea în Milosevic și în acțiunile sale este în declin,” a afirmat secretarul american al Apărării, William Cohen, într-o conferință de presă, informează Reuters. “Cu fiecare zi ce trece, forțele lui Milosevic sunt tot mai slabe și NATO tot mai puternică. Suntem pe punctul de a încercui Iugoslavia și de a ataca din toate părțile. Desfășurarea de aparate de luptă suplimentare în Turcia și Ungaria va permite atacarea mai multor ținte, mai des și mai eficient.”
RTS a anunțat că Armata iugoslavă a descoperit lângă trecătoarea Cakor din Muntenegru, în imediata apropiere a provinciei Kosovo, un depozit de arme și muniții aparținând UCK. Separatiștii albanezi creează probleme și în Macedonia, unde ministrul de Externe Aleksandr Dimitrov a declarat că au descoperit 10 tone de armament al acestora. El a afirmat că, îndată ce forțele sârbe se vor retrage din Kosovo, luptătorii UCK vor trebui dezarmați și a acuzat regimul de la Belgrad că folosește o tactică mârșavă: nu intenționează să îi elimine total pe separatiștii UCK, ci să îi disperseze în țările din jur. Raționamentul e simplu: prezența bandelor de albanezi înarmați provoacă teroare și creează o imagine negativă pentru UCK.
Occidentul continuă să îi crediteze pe liderii Opoziției sârbe, deși aceștia sunt aproape total lipsiți de putere și influență. Astăzi, premierul francez Lionel Jospin a primit-o, la Paris, pe lidera Alianței Civice, Vesna Pesic. Ea a încercat să atragă atenția asupra responsabilității țărilor occidentale pentru distrugerile provocate de bombardamente, dorind să obțină promisiuni că țara va fi reconstruită. “Toată opoziția democratică acceptă condițiile puse pentru oprirea intervenției NATO,” a spus Vesna Pesic. “Democrație, dezvoltare, reconstrucție și integrare în Europa, nimic din toate acestea nu se va putea realiza, dacă vom păstra același regim condus de Milosevic.” Cuvinte mari, fără nici un efect, nici în Occident, nici în Serbia. Popor de oameni mândri și demni, sârbii nu vor accepta să se ploconească în fața Occidentului, nici măcar pentru a obține oprirea bombardamentelor. Și cu atât mai puțin îi respectă pe cei ce fac așa ceva.
Rușii au avut o tresărire de orgoliu astăzi, când Boris Elțîn a amenințat că țara sa ar putea părăsi negocierile, dacă propunerile și eforturile sale nu vor fi luate în considerare. “În criza iugoslavă, Rusia nu se mulțumește cu rolul unui curier tehnic, însărcinat să transmită propunerile unei țări către alta,” avertiza Vladimir Putin, pe atunci, șef al serviciilor secrete rusești. Se pare că până și ei au sesizat ridicolul situației în care au fost puși de conflictul iugoslav. În realitate, pe lângă criza economică, Boris Elțîn mai avea o problemă, similară cu a lui Bill Clinton, care îi acapara atenția: Duma de Stat tocmai votase, cu 243 de voturi “pentru” și doar 20 “împotrivă”, o rezoluție în care i se cerea președintelui să demisioneze.
Nava-spion rusa “Kildin“ a plecat ieri din rada portului Sevastopol din Ucraina, îndreptându-se spre zona de desfășurare a conflictului iugoslav, unde urmează să ia locul unui vas de același tip, aflat acolo în misiune încă de la începutul lunii aprilie, a anunțat purtătorul de cuvânt al flotei rusești din Marea Neagra, Andrei Graciov. “Nava nu are arme la bord, ci numai aparatură electronică sofisticată și va ajunge, pe data de 16 mai, în largul coastelor iugoslave de unde, la fel ca predecesoarea sa, nava “Liman”, va transmite informații în legătură cu activitățile militare ale NATO, cu precădere cele aeriene și navale,” a explicat Graciov.
Activitățile de spionaj în apele teritoriale ruse din Oceanul Pacific, din Marea Baltică și Marea Nordului s-au intensificat odată cu războiul din Iugoslavia, au afirmat oficiali ai Statului Major al Marinei militare ruse, potrivit agenției Itar-Tass. Avioanele de supraveghere au descoperit, în cursul ultimelor zile, în apele ruse din Pacific, un submarin spion străin. Unitățile de luptă anti-submarin au reușit să îl localizeze și i-au interzis să pătrundă în zona de manevre a Flotei Pacificului. Într-o singură săptămână, forțele apărării antiaeriene ruse din regiunea enclavei Kaliningrad au interceptat 720 de avioane străine, printre acestea aflându-se și 36 de avioane militare suedeze și poloneze.
După-amiază, NATO și-a continuat atacurile, în special în Kosovo și în estul Serbiei. La Niș, între 14:45 și 15:17, au fost bombardate periferia orașului și obiectivele din zona industrială: fabrica de țigări, o uzină constructoare de mașini și bulevardul Lenin. Șase persoane au fost rănite de exploziile unor bombe cu fragmentație. La 16:30, a fost atacată zona localității Kosovska Kamenica. La 18:30, sârbii au anunțat mai multe obiective civile lovite lângă Presevo, iar după 19:30, câteva proiectile au explodat la Srbica, Decani și – din nou – pe aeroportul Slatina din Priștina.
Sosirea în Macedonia a actorului britanic Roger Moore, ca reprezentant al UNICEF ce dorea să-i ajute pe copiii refugiaților din Kosovo, a mai dat apă la moară sârbilor să facă haz de necaz. “Sfântul” a fost așteptat pe aeroportul din Skopje de generalul britanic Michael Jackson. Printre jurnaliștii prezenți la sosire, se afla și un sârb, care l-a întrebat pe Moore dacă va împărtăși militarilor macedoneni câteva din secretele operațiunilor de spionaj din filmele sale. În corespondența sa, sârbul a relatat remarca făcută de un înalt ofițer macedonean: “Mai bine i-ar da niște sfaturi lui Javier Solana!” Secretarul general al NATO se afla, și el, în Macedonia, unde a declarat că bombardamentele vor continua până la întoarcerea refugiaților în Kosovo, unde se va pune bazele unei provincii democratice și multietnice.
După transmisia pentru Știrile ProTV de la 19:30, am coborât în barul hotelului. Boban mi-a dat să citesc ziarele de astăzi și, printre ele, am remarcat că “Vecernje novosti” publicase facsimilul unui raport secret, potrivit căruia, până în 2 mai, NATO ar fi pierdut 74 de avioane, în timpul atacurilor asupra Iugoslaviei. Printre ele erau aparate de tip F-117 A, F-15, F-16, A-10, Harrier și Tornado, 10 elicoptere și 200 de rachete de croazieră. Raportul părea veridic și menționa și elicopterele despre care ne povestiseră militarii sârbi că le-ar fi doborât: cel care s-a prăbușit în 27 martie pe muntele Zlatibor (când 22 de pușcași marini au murit) și cel care a căzut la Majevica, în Republica Srpska (când au murit alți 12 militari), după ce fusese lovit în spațiul aerian iugoslav.
Răsfoind “Politika” (un fel de “Scânteia” a sârbilor), am aflat că a fost interzis pescuitul pe Dunare, în aval de Pancevo, din cauza poluarii provocate de bombardamentele NATO asupra combinatului chimic. De asemenea, pescuitul a fost interzis în râul Tamis (Timișul care venea din România), considerându-se că peștele pescuit în aceste râuri ar fi toxic pentru consum. Autoritățile militare au anunțat că antiaeriana a mai doborât două avioane-spion fără pilot. Primul s-a prăbușit la ora 12:00, în apropierea satului Klokot Banja, de lângă Kosovska Mitrovica, iar al doilea la ora 19:00, lângă Urosevac, în satul Bila. Am văzut și imagini filmate ale acestuia. Avea însemne americane, aripi cu geometrie variabilă, iar camera video, scanner-ul și aparatul de ghidare cu laser rămăsesera intacte, în ciuda impactului cu solul.
“Scriitorul” Dragan a venit în seara asta însoțit de Maja, o brunetă superbă, tunsă scurt, despre care spunea că este secretara lui. Când m-a văzut singur la masă, citind ziarele, a venit la mine și mi-a prezentat-o, după care s-a scuzat și ne-a lăsat singuri o jumătate de oră. Maja vorbea o engleză fără cusur și mi-a povestit că este studentă la Drept. De când știam ce e cu Dragan, nu mai credeam nimic. Mai ales că fata m-a întrebat ce se întâmplă la București. Și am constatat că știa deja că România s-a asociat la regimul de sancțiuni al Uniunii Europene, prin care se interzicea acordarea de vize pentru Slobodan Milosevic, membrii familiei sale și unii demnitari de la Belgrad. M-a întrebat ce fonduri cred eu că are președintele iugoslav în România sau dacă știu ce firme sârbești din țara noastră sunt controlate de regimul de la Belgrad. Am dat din umeri și a râs: “Atunci, ce conturi ale lui Milosevic va lăudați că ați înghețat?”
Am zâmbit acru și m-am bucurat că am scăpat de ea, când s-a întors Dragan și au urcat la el în cameră, spunând că au de lucru. Enervat, l-am sunat pe Mile Cărpenișan și i-am povestit ce festă mi-a făcut Dragan. S-a distrat, după care m-a întrebat dacă e adevărat că Ambasada României de la Belgrad va fi evacuată. Vorbisem mai devreme cu Traian Borșan și nu mi-a spus nimic despre asta. Mai târziu, am aflat că MAE anunțase că ia în considerare, în funcție de evoluția evenimentelor, posibilitatea unei evacuări totale a ambasadei. A doua zi, Borșan avea să mă liniștească, spunându-mi că există o asemenea variantă, însă este normal, având în vedere situația.
Aproximativ 1.500 de refugiați, care au trecut, astăzi după-amiază, granița albaneză prin punctul de frontieră de la Morine, au relatat despre bombardamentele NATO, operațiunile de purificare etnică și luptele dintre sârbi și UCK, informează AFP. Majoritatea refugiaților, sosiți în tractoare, provin din sudul provinciei Kosovo, din zona aflată între Prizren și Budakovo. În drumul spre Albania, convoiul a fost oprit de militari, care au ordonat mai multor bărbați să îi urmeze. Zece familii au fost izgonite din satul Srbica, în care – afirmă refugiații – sârbii și albanezii au trăit până acum împreună fără incidente. “Un polițist pe care îl cunoșteam a spus chiar că este dezolat, dar că nu poate face nimic,” povestea o refugiată, al cărei soț fusese ridicat de Poliție, care avea o listă de persoane ce urmau să fie arestate. În drumul spre graniță, refugiații au văzut avioanele NATO care survolau provincia Kosovo și au auzit bombardamentele.
La Belgrad, alarma aeriană a sunat la 21:58, însă până m-am dus la culcare, pe la ora 2:00, orașul nu a fost atacat. La 4:15, m-a trezit o bubuitură puternică, din cauza căreia au pornit să sune alarmele mașinilor parcate în preajma hotelului. M-am îmbrăcat rapid și am alergat pe acoperiș. NATO bombarda zona aeroportului Batajnica, unde am numărat 5 explozii. RTS anunțat că, în timpul acestui atac, în care NATO a lansat din nou proiectile anti-buncăr, antiaeriana ar fi reușit să doboare un avion inamic. Au urmat 4 sau 5 explozii în apropierea satului Deliblatska Peskara, la est de Pancevo. Apoi a fost lovit și centrul orașului. Atacurile s-au concentrat asupra Novi Sad-ului. De altfel, deasupra acestui oraș, vuietele avioanelor se auziseră toată noaptea. Acum, au fost lansate 5 rachete asupra ruinelor televiziunii, încercând să distrugă turnul releului, care scăpase data trecută. Alte două bombe au explodat lângă podul Sloboda, distrus deja în 3 mai. Și încă două – pe muntele Fruska Gora.
Pe la 5:00, am coborat și m-am culcat, însă după 46 de minute, m-au trezit sirenele de încetare a alarmei aeriene. Am renunțat să mai dorm și am urmărit știrile la posturile sârbești de radio și televiziune, pentru a-mi completa corespondența pentru emisiunea de dimineață de la ProTV. În Kosovo fusese din nou prăpăd. Explozii în satul Sofalija (lângă Priștina). Mai multe proiectile între localitățile Djakovica și Decani. Bombe cu fragmentație în pădurile dintre Urosevac și Priștina. Alte proiectile la Stari Trg și în releul TV de la Kutlovac. Un incendiu în gara din Prizren, provocat de 5 explozii. Peste 20 de proiectile asupra muntelui Goles și aeroportului Slatina din Priștina. Sunt doar câteva dintre localitățile lovite de bombe pe care am reușit să le notez. Dar ele au fost mult mai multe.
Ministrul de Interne Pavle Trajanov a declarat într-un interviu televizat că Guvernul macedonean nu va tolera desfășurarea de activități politice în taberele de refugiați din Kosovo, relatează AFP. “Acești oameni au părăsit Kosovo pentru că viețile lor erau amenințate,” a spus Trajanov. “Ei primesc sprijinul statului nostru și tentativele de a-i politiza și de a se folosi de ei în scopuri politice nu vor fi tolerate.” Ministerul de Interne a anunțat descoperirea a zeci de arme ușoare în timpul unor percheziții efectuate în mai multe case din Kumanovo și Strunga. Trajanov a confirmat la televiziune că Poliția urmărește de câtva timp acest trafic ilegal cu arme.
dis-de-dimineata, ne trezeste un politist. aia de la postul de politie din rosso nu prea aveau incredere ca ma intorc singur. m-au si luat cam tare de cum am ajuns, promitandu-mi ca ma vor pune pe primul bac spre mauritania. i-am lasat sa vorbeasca si m-a salvat ora ridicarii drapelului pe catarg. iar un fluierat, toata lumea incremenita in pozitie de drepti, politistul care inalta steagul, inca un fluierat si babilonia poate reincepe. imi trag o fata impresionata si ii laud pentru patrioticul ceremonial si reusesc sa-mi iau pasaportul pentru un sfert de ora, sa-i fac o copie si sa o trimit prin fax la ambasada romaniei in senegal. ma intorc si comisarul ma roaga sa-l ajut sa intocmeasca textul unui raport catre sefii lui. reusesc cu mari eforturi sa-l scriu fara a parea mai destept ca el, sa nu se enerveze si, dupa ora 10:00, primesc prin fax de la simona corlan, ambasadoarea noastra, o hartie oficiala cu numarul de inregistrare de la ministerul senegalez de interne demonstrand ca a depus cererea pentru viza. “insuficient !” imi spune comisarul, “trebuie sa asteptam raspunsul ministerului !” ceea ce nu stiam eu era ca, in senegal, exista un conflict intre presedintele tarii si ministrul de interne care urma sa fie reconciliat chiar in ziua aceea, printr-o intalnire intre cei doi. asa ca intreaga activitate a ministerului era inghetata, toti functionarii urmarind deznodamantul. asa ca m-a prins apusul soarelui asteptand.
totusi, devin “de-al casei” si am mai multa libertate de miscare. abdul imi este ca un frate si la pranz, ma ia cu o sareta sa mancam la el acasa.
ne asezam cu totii in jurul unui vas cat un lighean pus pe o rogojina intinsa direct pe jos in mijlocul camerei. mancam cu mana orez cu legume, mirodenii si carne, intr-un amestec picant. o minunatie ! totul are gust si aroma aici. imi dau seama in penultima clipa ca in africa si in lumea araba, daca atingi bucatele cu mana stanga, comesenii se ridica si pleaca. la ei, cu dreapta mananci si cu stanga te speli la cur ! femeile mananca alaturi de noi, iar cea care a gatit, intre doua imbucaturi, alege bucatile cele mai bune si le impinge, in ordine, in dreptul meu (eram oaspete !), apoi in dreptul celorlalti barbati.
dupa pranz, ma intorc la postul de politie. pe drum, trecem pe langa o scoala in care copiii invata coranul. patru ziduri acoperite cu paie, in mijlocul unei curti inconjurata cu un gard din te miri ce. am devenit o celebritate locala si toata lumea imi cunoaste povestea, incearca sa ma ajute sau sa-mi vanda ceva. cei mai amuzanti sunt bisnitarii de valuta, pe care i-am impartit in doua tabere: optimistii – care ma incurajeaza si se ofera sa-mi schimbe euro in franci cfa – si pesimistii – care ma consoleaza ca va trebui sa ma intorc in mauritania si imi propun un schimb avantajos in ouguiya. cand apare abdul, toti se retrag cu un aer inocent, insa acesta se prinde si ma asigura inca o data ca, oricum, el ma va ajuta sa-mi schimb banii cel mai avantajos.
privind partea plina a paharului, cele aproape doua zile in care am fost blocat in rosso nu au fost irosite deloc. am asistat la un spectacol de neuitat ! punctul de frontiera era un adevarat turn babel. prin fata sectiei de politie treceau, intrand in senegal sau plecand in mauritania, camioane imense cu incarcatura neverosimil de suprainaltata, indiferent daca era fier beton (cel mai frecvent) sau baloti de bumbac. convoaie de motociclisti, jeep-uri si camioane de asistenta opreau la intrarea sau iesirea din tara si un delegat venea cu o punga de pasapoarte si o spaga pentru comisar, ca sa nu piarda timp cu formalitatile. pe unii scria “raliul porto – dakar“, pe altii “raliul milano – dakar” si asa mai departe… am vazut pana si “raliul budapesta – dakar” ! tot felul de baieti isteti inventeaza trasee spectaculoase si aduc in africa europeni care platesc mii de euro ca sa-si rupa gatul pe coclauri, cu motocicletele sau automobilele.
oameni de toate natiile si rasele se intersecteaza intr-un dute-vino ametitor, zumzaind in toate limbile pamantului. hainele localnicilor sunt vii coloratesi accentueaza tabloul. femeile tinere sunt incredibil de frumoase si au trasaturi diferite, in functie de tribul, regiunea sau tara de unde vin. negustori cu bagaje, neveste si copii isi negociaza taxele vamale dupa reguli impamantenite si doar de ei stiute. turisti strainise amesteca cu aventurieri atrasi de miturile comorilor africane si cu fotoreporteri sau cameramani cautand cu ochi lacomi subiecte de documentar. asist la o scena neverosimila: un francez in varsta incearca sa-l convinga pe comisar ca fiul sau, convertit la islamism si student la universitatea din nouakchott poate pleca in mauritania insotit de proaspata sotie. adolescenta, zvelta ca o antilopa, este minora, nu are acte si a fost nevoie sa vina primarul din satul din care era originara, cu un catastif jerpelit care atesta casatoria.
vine seara si nu am nici o veste de la ambasada. dupa ritualul coborarii drapelului, ii spun comisarului ca mai dorm o noapte la abdul si maine ma intorc la nouakchott dupa viza. cina este, din nou, fabuloasa: ceebu jen (adica thieboudienne) un orez cu peste, sos de rosii, mirodenii si chestii picante. dupa ce ne-am lins degetele, am primit si desert: orez cu lapte. vreo 3 ore n-a fost curent, asa ca ne-am facut siesta tolaniti pe niste perne in camera lui boli, fratele lui abdul. am fumat cu el un joint (abdul se lasase de fumat) si mi-au povestit aventuri de care am ras tinandu-ne de burta. boli mi-a explicat ca iarba cea mai buna pe care o poti gasi in senegal e verde deschis, adusa din gambia, nu cea maronie, locala, si mi-a atras atentia ca jointul e mai bun daca adaugi si o bobita de hasis.
abdul mi-a marturisit ca visul lui este sa-si cumpere o vidanja si sa devina milionar golind fosele septice din rosso si mi-a aratat pozele de la meciurile echipei locale in care joaca atacant. i-am spus ca la echipa mea de suflet, poli timisoara, joaca un senegalez pe nume mansour, dar nu auzise de el. mi-a replicat ca, daca il vad, sa-l rog sa trimita un rand de echipament pentru echipa din rosso si m-a distrat enorm ideea ca undeva, in africa, fotbalistii locali ar putea juca in tricourile alb-violet. cand a venit curentul, am inteles si rostul antenei parabolice gigant din curte: ne-am uitat la meciurile din campionatul francez de fotbal. inainte de culcare, abdul mi-a explicat de ce in camerele in care locuiau e o temperatura constanta si placuta: boltarii din care sunt facute casele sunt ca niste faguri cu fante largi.
dimineata, ne-a trezit seb, care se apucase sa mestereasca la “zebra“. trebuia sa-i schimbe un telescop pe spate. am hotarat sa profitam de aceasta neprevazuta intarziere si am plecat cu marko si fred spre rabat, sa-mi rezolv problema cu faxul pe care trebuia sa-l trimit la alitalia, pentru bagajele pierdute.
am ajuns repede la rabat pe o sosea foarte buna ce traverseaza o zona care devenea tot mai desertica. ne-am oprit la intrarea in oras si l-am sunat de la un telefon public pe prietenul meu, bazil. vasile popovici, ambasador al romaniei in maroc. ne stiam de aproape 20 de ani din timisoara, unde el era scriitor si conferentiar la universitate. in 1991, am locuit 3 luni impreuna intr-un apartament din washington d.c., intr-un program national forum foundation. eu invatam tainele jurnalisticii la the washington times, el se initia in arta politicii in birourile unor congressmani americani. era unul din initiatorii proclamatiei de la timisoara si a devenit deputat pac in 1992. mai tarziu, a preferat diplomatia si, dupa ce a fost consul la marsilia si consilier la ambasada din paris, a fost numit in 2005 ambasador in maroc. un prieten bun, cu eleganta si simtul umorului.
spre extazul lui fred si marko, bazil a aparut intr-o limuzina mercedes neagra cu sofer si ne-a condus la resedinta ambasadorului, intr-un cartier de vis, pe ale carui strazi aveai acces doar dupa ce treceai de o bariera pazita cu mitraliere, cu aprobarea unui ofiter inarmat pana-n dinti. locuiau intr-o casa frumoasa in stil arab, cu o piscina inconjurata de o mica gradina in spate. mobila simpla, un pic prea moderna, dupa gustul meu. mai ales dupa ce vazusem niste piese de mobilier traditional berber din lemn pe drum !
pana cand eu mi-am intocmit lista obiectelor din bagajele pierdute in reclamatia catre alitalia si am transmis-o prin fax, bazil a stat la povesti cu marko si fred. am trimis mesaje prin mail unor prieteni, rugandu-i sa-mi blocheze cardul si cartele telefonica. nicoleta, sotia lui bazil, super simpatica si amabila ca intotdeauna, ne-a pregatit un pranz sofisticat, de parca eram regii desertului. l-am felicitat pe bazil pentru norocul de a sta intr-o tara atat de frumoasa, insa s-a plans ca avea mult de lucru. i-ar fi placut sa ne arate putin orasul, dar noua ne luceau ochii dupa locuri mai salbatice, asa ca l-a rugat pe soferul lui sa ne conduca la un bazar, de unde voiam sa-mi cumpar haine, in locul celor pierdute de alitalia. pe drum, acesta a oprit sa vizitam tour hassan, un minaret straniu din piatra rosie, inconjurat de coloanele celei mai mari moschei din lume, niciodata finalizata. langa el, mausoleul lui mohammed al V-lea, un monument superb de arhitectura marocana. am prins schimbarea garzilor, niste calareti pe cai albi, cu mantii la fel de albe, turbane cu panas si sulite vechi.
bazarele marocane sunt superbe. imense, colorate, cu multa marfa de calitate. abundenta produselor te incurca si noi nu puteam sa ne pierdem prea mult timp. mi-am gasit imediat un rucsac si niste slapi din piele, lucrati manual, o djellaba verde cu gluga, dintr-un material rezistent la vant si o caciulita. am completat cu niste pantaloni din doc, tricouri si – desigur – un pix si-un carnetel. n-am reusit sa-mi gasesc sac de dormit si asta m-a cam enervat, insa incepea sa se insereze si voiam sa ajungem macar pana la mohammedia, la vreo suta de kilometri. soferul lui bazil ne-a condus la iesirea din oras si am plecat mai departe.
in continuare, soseaua era foarte buna si am ajuns intr-o ora. ne-am gasit cazare la “el ennasr“, un hotel modest, dar curat si ne-am dus sa mancam intr-un restaurant galagios de pe malul oceanului. localnicii care stateau la mesele de lemn nu-si dezlipeau privirea de la televizorul pe care se vedea extrem de prost transmisia unui meci din campionatul francez. pana si chelnerii erau mai interesati de fotbal decat de clienti, insa asteptarea a meritat. peste, creveti si fructe de mare, gatite dupa traditia locului. o minunatie ! nu va mai spun pretul, ca o sa ma urati o viata !
ne-am culcat devreme. a doua zi voiam sa ajungem la essaouira, unde trebuia sa ne intalnim cu restul echipei.
accC-730.jpg "generator pe motorina cu care se incarca bateriile oamenilor dintr-un sat din cambodgia")
