e singura intrebare care mi-a ramas pe buze dupa ce am fost aseara la green hours, pentru “o ocazie rara”, proiectul lui mircea florian despre tara motilor. am vazut un film ok pe o tema fascinanta: comunicarea. acum cel putin 50 de ani, in romania oamenii comunicau intre ei cu tulnicul. intotdeauna, fiintele intelegente au simtit nevoia sa comunice. povestea comunicarii prin tulnic este atat de fascinanta, incat mi-am propus sa fac un reportaj complet despre ea, mai mult decat filmul lui marian crisan, care se duce usor in derizoriu, comparand-o cu povestea comunicarii prin internet.
aseara, la green hours, nu a existat nimic din asta. ego-ul lui mircea florian a fost prea mare pentru a pune in valoare misticismul comunicarii prin tulnic. au tinut-o pe ana maria gligor pe un scaun, cu un tulnic in fata, dar nu au reusit s-o integreze intr-un proiect coerent. mi-a parut atat de rau… in plus, ca o imagine sugestiva a vremurilor pe care le traim, pe holul dinspre toaleta, m-am intalnit cu ana maria gligor, inconjurata de niste teenageri, care voiau sa sufle si ei o tura in goarna de lemn. bunul simt al femeii nu i-a putut opri sa screama niste sunete obosite. privirea trista din ochii ei nu ma lasa sa dorm.
