participantii din acest an la stagiul de initiere in radio jurnalism de la radio d’ici din saint julien molin molette, franta, au rasturnat statisticile din anii trecuti. de obicei, prima emisiune iesea bine si ii facea sa se umfle in pene si sa creada ca radioul e floare la ureche. din acest motiv, a doua era catastrofala, ca un dus rece. abia atunci reuseau sa se mobilizeze, pentru cea de-a treia, care era reusita.
poate si fiindca grupul roman a dominat numeric stagiarii din acest an, de aceasta data, prima emisiune a fost varza. dezorganizare totala. cei ce au ales sa joace rolul de tehnicieni aveau impresia ca mixerul din fata lor era o jucarie. stagiarii nu au functionat ca o echipa, le-a lipsit rigoarea si seriozitatea, asa ca dusul rece a venit inca de la inceput. pentru cea de-a doua au muncit pe branci pana noaptea tarziu, asa ca satisfactia din final a fost binemeritata.
i-am invatat pe participantii la stagiul de radio jurnalism de la radio d’ici,saint julien molin molette, franta, cum se lucreaza in viteza. au facut un reportaj la safari park-ul din peaugres, langa annonay, in regiunea ardeche. in jumatate de ora, pentru ca trebuia sa mai ajungem intr-un loc, pentru un alt reportaj. au putut simti frustrarea pe care o au, uneori, reporterii care lucreaza in ritmul de stiri cand nu pot savura frumusetea unui loc in care fac o filmare. au apucat sa stea de vorba cu christele vitaud, directoarea parcului, si cu cecile dubois, una dintre ingrijitoarele animalelor, sa smulga niste pareri de la vizitatori si sa traga cu coada ochiului la animalele ce-si faceau siesta la umbra.
safari parkdin peaugres este o bijuterie in acest domeniu: un parc de 80 de hectare, infiintat acum 35 de ani, cu doua trasee, unul pe jos si unul cu masina. animale in libertate, despartite de oamenii care se plimba printre ele de tunele sau custi din sticla – pentru cele periculoase – sau de simple cabluri electrificate, inofensive pentru oameni, dar enervante pentru salbaticiuni – pentru cele prietenoase. peste tot au gasit cate-o varianta ingenioasa de a te aduce cat mai aproape de animale, fara a le stanjeni. foarte spectaculos este felul in care francezii au pus in valoarea atractiile parcului, transformandu-le in instrumente de educatie pentru cei mici. la fiecare pas intalnesti avertismente amuzante sa nu dai de mancare animalelor. copiii sunt condusi de cate un ingrijitor in tarcuri cu caprioare si capre salbatice, pe care le pot mangaia. in alta parte este amenajat un tarc, in care pustii pot invata sa mulga vaca la o macheta din plastic. traseul pentru masini este o nebunie. nu cred ca o sa vad vreodata asa ceva in romania.
stagiul de radio jurnalism de la saint julien molin molettea intrat in partea practica. vineri seara , de la ora 18.00, a fost difuzata pe radio d’ici prima emisiune realizata de tinerii veniti din romania, germania si franta. am fost cam dezamagit, desi trebuia sa ma astept ca va iesi asa:
noi, romanii, avem mari probleme la capitolul spirit de echipa. chiar daca are, chiar daca nu are calitatile sau cunostintele necesare, fiecare incearca sa para buricul pamantului. toti fug de responsabilitate, iar greselile sunt aruncate in carca altora. liderul nu este ajutat, iar cand greseste devine tinta ironiilor tuturor si, oricum, este vorbit de rau pe la spate. refuzam sa invatam din greseli, iar orice observatie o luam ca un afront personal.
si, in general, cea mai mare bucurie este sa moara capra vecinului, daca tot n-am fost in stare sa ne cumparam si noi una.
dupa o calatorie de 3 zile prin europa, am ajuns luni seara la destinatia noastra: oraselul saint julien molin molette din franta. despre drum, voi povesti in zilele urmatoare, pentru ca a fost o experienta frumoasa. am sosit la timp pentru petrecerea pregatita de christine, fiica lui louis perego, directorul de la radio d’ici. ea va pleca foarte curand peinsula mayotte, din arhipelagul canare, unde a primit un job. asa ca si-a invitat prietenii la o petrecere de ramas bun. se muta intr-un loc de basm, impreuna cu copiii si cu bastien, iubitul ei. cu aceasta ocazie, voi avea inca o destinatie spectaculoasa pentru o viitoare calatorie africana.
petrecerile din curtea sediului radio d’ici au intotdeauna o atmosfera speciala. 2-300 de prieteni care locuiesc in regiunea franceza ardeche de la sud de lyon au venit sa isi ia la revedere de la christine. fiecare a adus mancaruri exotice, am baut pastise, bere si vin si am avut doua concerte live: cu un grup local de jazz si cafe concert, dupa care un pic de electro punk cu les anes animent. am postat deja pe youtube un mic exemplu:
in zilele urmatoare, voi pastra un mic jurnal cu fotografii si video despre cele 12 zile pe care le vom petrece in franta. din experienta celor 12 ani in care, in fiecare vara, aduc 6 tineri romani sa participe la acest stagiu trinational de initiere in radio jurnalism, pot anticipa o buna parte din impresii. romanii nu imi mai produc decat rareori surprize: sunt ipocriti, complexati si plini de prejudecati, au o gramada de idei extrem de interesante, dar nu sunt in stare sa duca una pana la capat, stramba din nas si fac bascalie criticand defectele celorlalti, insa dovedesc o lipsa de civilizatie de te lasa cu gura cascata, racnind precum ciobanii la stana in puterea noptii, se prefac interesati de tot ce le povestesti, insa prefera sa joace “cruce” sau “septic” in microbuz in timp ce traverseaza o tara ca elvetia, iar in loc sa profite de ocazia unica in care se afla, avand la dispozitie un post de radio, incearca sa se fofileze exact ca functionarii din aparatul de stat. si as putea continua asa pe multe pagini…
ei bine, nici cei din grupul de anul asta nu fac exceptie !
maine plec in anualul euro-trip. din bucuresti pana in saint julien molin molette, franta, via timisoara. in vara lui 1996, pe cand eram la un training la radio pluriel din lyon, l-am insotit pe louis perego, unul dintre cei de acolo, sa faca un reportaj. descoperise o mica asezare intemeiata cu 1.000 de ani i.c. de un trib de liguri, la 75 de km de lyon. fost centru al tesatoriilor de matase din zona, st.julien era amenintat cu disparitia in anii ’70, din cauza industrializarii si a marfurilor din china. localnicii au tinut sfat si unul dintre ei a venit cu ideea: “il transformam intr-un orasel al artistilor !” de atunci este primar si in localitate s-au asezat toti cei care s-au angajat sa organizeze evenimente culturale, primind in schimb fostele tesatorii la un pret simbolic. asa a devenit st.julien un centru cultural al regiunii.
pe drumul de intoarcere, louis perego mi-a marturisit ca s-a indragostit de mica asezare. anul urmator, primise deja fosta scoala de fete, in care s-a mutat cu familia si cativa prieteni si a instalat un post de radio local cu emisiuni realizate de localnici sub coordonarea sa. vara, impreuna cu la ligue de l’enseignement en france, asociatia interkulturelles netzwerk din berlin si societatea timisoara, a obtinut prima finantare din partea OFAJ (Oficiul Franco-German pentru Tineret) ca sa organizam la st.julien primul training de radio pentru tineri din franta, germania si romania. de atunci, in fiecare vara, eu aduc 6 tineri pana in 25 de ani din romania, carora li se alatura 6 din germania si, impreuna cu 6 din franta, au la dispozitie tot ce le trebuie ca sa realizeze, sub coordonarea noastra, o emisiune de o ora care se transmite in direct la radio d’ici. deviza “radio – plaisir et stress” spune totul despre aceste 2 saptamani ale trainingului: o mica vacanta intr-o regiune minunata a frantei, in care ne jucam de-a radio-ul.
iata un videoclip al formatiei de electro-punk les anes animent, din care o parte este filmat de mine in curte la radio d’ici, in 27 iulie 2007, in fata stagiarilor de atunci:
sambata dimineata, impreuna cu prietenul meu marius ghilezan si cu 4 baieti si 3 fete din romania, ne vom urca intr-un microbuz inchiriat din timisoara si vom pleca spre st.julien. ne-am propus sa ne oprim putin la viena, sa cascam gura la schonbrunn, un pic la salzburg, sa vizitam cetatea si apoi sa dormim la o prietena de-a mea care locuieste la munchen. apoi plecam spre lyon, cu gandul sa poposim cel putin la strasbourg si baden-baden, unde isi faceau vacantele boierii romani de odinioara. la st.julien vom ajunge duminica seara sau luni dimineata. daca tot avem o camera video, aparate foto si aspiratii jurnalistice, ne-am propus sa transforma euro-trip-ul nostru intr-un mic spectacol multimedia, pe un un blog pe care-l vom construi special, dar si aici.
ma aflam intr-un microbuz care ne intoarcea acasa din venetia. era inceput de august 2007, pe la orele 20.30. asta dupa ce am plecat din romania cu doua saptamani in urma, am trecut repede prin ungaria, la 41 de grade celsius, bucurandu-ma ca, in acel an, aveam masina din 2006 cu aer conditionat si 160 de km la ora pe autostrada. am trecut repede prin austria, savurand racoarea alpilor, pe autostrada spre elvetia. ne-am oprit sa dormim intr-o parcare si, la 4 dimineata, ne-a trezit un echipaj de politisti, sa ne intrebe daca totul e ok, sa-si ceara scuze si sa ne ureze somn usor. in geneva, am cascat ochii la coloana de apa de 60 de metri ce se ridica din mijlocul lacului si am admirat nivelul ridicat de viata, luandu-ne dupa calitatea masinilor pe care le conduc localnicii.
am ajuns apoi intr-un magic orasel francez dintre munti, saint julien molin molette, de unde imi amintesc numai fete prietenoase, care iti tot faceau cinste cu o doza de pastise, desi nu apucasesi sa-ti golesti paharul. si de ritualul de incheiere a fiecarei petreceri, cu cate o cinzeaca de palinca, pe care o beau aproape cu religiozitate, laudandu-mi ideea de a le aduce o mostra din cultura romaneasca. din care, dupa 10 zile, inca mai erau doua degete pe fundul sticlei de plastic de apa plata, usor fanata de licoarea dinauntru, ambalaj care ii distra la culme pe francezi. fiindca ratasem, din cauza ploii, un festival de reggae care s-a anulat, am avut party de saturday night live in lyon. de unde mai tin minte un bar african si un club in care prietenul meu francez a luat un croseu in falca de la o papusa blonda, pentru ca o intrebase, afland ca e din strasbourg: “si cum se numeste sunculita de strasbourg ?”, iar dupa raspunsul tamp “sunculita de Strasbourg, cum ai vrea sa se numeasca ?”, el a replicat “nuuuu, voiam sa te intreb cum te cheama !”. am dormit apoi pe malul rhonului, intr-un hamac din curtea unui alt prieten care traieste intr-o casuta cu pereti de sticla si are o bijuterie de masina de culoare galbena din anii ’70, mai frumoasa decat un corvette, pe care o reconditioneza sa rupa inima gagicilor. am ajuns, totusi, la un festival de reggae dintr-un amfiteatru roman sapat intr-o stanca de vreo 200 de metri inaltime, unde i-am auzit cantand dumnezeieste pe groundation, printre valatuci de fum de marijuana.
in acea vara, la saint julien am avut parte de cate un concert cu vreun grup de underground francez sau vreun sansonetist in fiecare seara cand nu era petrecere undeva. ne-am despartit cu greu de oraselul meu secret din ardeche, jurand sa fac totul ca sa ajung sa traiesc si eu acolo. am pierdut o dupa-amiaza pe strazile din marsilia, de unde mi-am luat toale nepaleze, minunat de usoare si intens colorate – semn ca eram intr-o perioada pozitiva a vietii mele – si am incercat sa nu cad in ispita fiecarui pusti care imi prindea privirea si ma intreba din varful buzelor daca vreau sa cumparam hasis. am innoptat pe plaja de langa saint tropez, unde m-am mai amuzat o data de ridicolul grandioaselor iahturi ancorate in port, la care tipi intre doua varste, bronzati si cu muschii umflati de steroizi, ajungeau la volanul ultimelor modele de automobile, insotiti de cele mai frumoase femei din lume. mi-am amintit de noaptea de vineri dintr-un week-end al anului anterior, cand am nimerit in atatea cluburi misto din saint tropez, incat ajunsesem sa refuz o petrecere pe corabia ancorata in larg, la care se ajunge cu salupa, doar pentru ca nu aveam chef de muzica anilor ’80 ce se auzea de acolo.
a doua zi, am facut plaja intr-un golfsuperb de stanci rosii langa cannessi pe pietricelele rotunde de la nisasi din monaco. aici, am invartit mult intre degete o bancnota de 50 de euro, pentru ca ma ardea gandul s-o cheltuiesc pentru a face o tura pe circuitul de formula 1 format din strazile orasului, la volanul unui lamborghini de vis. nu am uitat sa mai trec prin piata cazinourilor din monte carlo, unde cu un an inainte, intr-o sambata seara, am vazut cea mai spectaculoasa parada de limuzine din lume, conduse de soferi cu frac, care abia inghesuiau, cu grija sa nu-i farame, perechi de batranei in varsta de sute de ani, el – zombie, ea – o caricatura a doamnei cu coasa, sulemenita in culori stridente, cu peruca blonda, ciorapi de plasa si fusta mini care abia ii ascundea fesele costelive. sau de tipi genul fotbalist la un mare club european, cu cabriolete incredibile, insotiti de minim doua fapturi desprinse din basmele cu zane bune si perverse.
apoi mi-am satisfacut dependenta de venetia, hoinarind o dupa-amiaza intreaga pe stradute sau canale pe care nu le descoperisem pana atunci, minunandu-ma ca exista asa un oras si cautandu-mi fereastra camerei in care mi-ar placea sa locuiesc, dar razgandindu-ma, fascinat, la fiecare cinci minute. venetie unde am vizitat si locatiile expozitiilor de arta ale bienalei, descoperind intr-o curte macheta unei casute ciuruita de gloante, in care daca intrai, trecand de o moderna usa de sticla, te trezeai intr-un hol aseptic in fata a trei usi de lift din aluminiu. din dosul lor, dupa ce chemai liftul incepeau sa se auda toate zgomotele iadului, culminand dupa minute bune cu urletul unei femei si vibratia sinistra a unui corp care se prabuseste in gol, izbindu-se de cablurile unsuroase. am rontait pe strazi bucati de nuca de cocos reci si aromate si nu m-am suparat ca n-am reusit sa gasesc modelul de sandale pe care il vazusem in marsilia, in vitrina unui magazin care inchisese deja. addicted of venice cum sunt, am plecat spre casa impregnat de energia pozitiva pe care ti-o transmite un astfel de oras. si am ajuns pe autostrada care te duce, traversand austria si ungaria, catre casa.
ne-am trezit brusc intr-un ambuteiaj pe zeci de kilometri, inconjurati de automobile noi, cu numere de spania sau italia, dar conduse de barbati cu umerii munciti, ale caror freze, mustati, bermude, slapi si tricouri imi pareau cunoscute. incercam sa oprim intr-o benzinarie, dar nu reusim sa gasim loc de parcare si ne strecuram cu greu printre cei care isi mananca sandviciul langa bordura, apreciind in gura mare ca, adaugat la cafeaua tare din termos, un red bull big le va da suficienta energie sa conduca snur pana acasa, la botosani. atunci am realizat ca suntem in mijlocul romanilor nostri, care vin in concediu acasa, dupa un an greu de munca printre straini. ii imitam si lasam microbuzul in mijlocul drumului, ignorand claxoanele celor pe care ii incurcam si trec pe la toaleta unde portarul se mira ca sunt singurul care plateste 0,50 euro ca sa se spele pe maini. plecam din nou la drum si incepem sa ne obisnuim sa vedem zeci de masini oprite cu luminile de avarie pe banda de urgenta a autostrazii, din care coboara soferi zgribuliti care se usureaza pe telefoanele portocalii cu inscriptia s.o.s. dupa ce ca era aglomeratie, toti circulau pe banda de viteza cu 120 la ora sau depaseau smechereste, prin stanga. realizam repede, ca in timp ce reusim sa mai depasim dintre ei, trebuie tot timpul sa fim atenti sa anticipam daca vreunuia ii va veni ideea sa ne ia fata in ultima clipa fara sa semnalizeze. ne obisnuim si cu ideea ca un punct rosu, care se sparge brusc in sute de scantei de parbriz este un chistoc aruncat pe geam din masina din fata. unii ne fac cu mana cand ii depasim, altii ne claxoneaza recunoscand placuta de inmatriculare romaneasca, unii vor sa ne demonstreze ce masina tare si-au tras, depasindu-ne in tromba in tunel sau in vreo curba fara vizibilitate, altii se lipesc de fundul masinii noastre, desi n-avem cum sa tragem pe banda din dreapta, ocupata deja de tir-uri si nici sa mergem mai tare, pentru ca suntem blocati de o coloana de cel putin 10 masini ce asteapta momentul in care soferul unui logan isi va aminti sa mearga cu 100 pe banda cealalta. as fi devenit de mult paranoic, daca nu m-ar fi linistit un pic fetele lor relaxate si luminate de ideea unei vacante pe plaiurile natale.
cu acest gand in minte las pe altcineva sa conduca, ma ia somnul si ma trezesc in zori, in granita dintre ungaria si austria, unde constat ca virusul balcanismului i-a contaminat grav si pe unguri. desi sunt sute de masini care aglomereaza vama, vinieta ce-ti permite accesul pe autostrada se vinde la un singur ghiseu la care sunt cozi de zeci de oameni. daca o platesti in euro, functionarul te ciupeste de 500 de forinti, iar toate veceurile sunt inchise pana la sase fix, lasand fete crispate sa tremure inca 15 minute in fata usii. in primele trei benzinarii de pe autostrada spre budapesta, situatia e identica, generand aceleasi cozi si nervi. pe care soferii si-i descarca mai tarziu, conducand agresiv si imprevizibil. cand oprim intr-o parcare, constatam ca nu eram singurii stresati. la fel era soferul masinii cu numar de brasov care ne urmarise de cateva zeci de kilometri. ii paream singurii de incredere, fiindca mergeam cu viteza constanta si nu faceam acrobatii pe asfalt. scapam de intreaga nebunie declansata de miile de romani care vin sa-si petreaca vacantele acasa doar la cativa kilometri de vama cenad, pentru ca prea putini stiu ca acolo nu sunt cozi ca la nadlac. aici, cand vamesul ungur ne inapoiaza talonul masinii si ne intreaba cum de nu i-am strecurat nimic in el, nu mai avem puterea sa zambim si il lasam sa-si rada singur in barba de mareata gluma pe care a facut-o. am ajuns acasa.
inca 80 de kilometri pana la timisoara, relaxat la gandul ca la bucuresti voi ajunge in siguranta. cu trenul.
dupa ce v-am dat atatea surse de inspiratie, am hotarat sa premiez cel mai bun reportaj despre alegerile europarlamentare din 7 iunie 2009 cu un loc la un stagiu de radio-jurnalism in Franta (13-25 iulie 2009). va invit sa postati pana miercuri, 10 iunie 2009, in comentariile acestui articol, reportaje scrise, audio sau video despre alegeri. sau, desigur, link-uri catre blogurile sau site-urile voastre.
conditii de participare: varsta maxima 25 de ani. limbi straine: franceza si/sau germana. nu se solicita pregatire jurnalistica, ci doar talent. taxa de participare la stagiu: 250 de euro.
descrierea stagiului: impreuna cu alti 5 tineri din romania, castigatorul premiului va pleca in 11 iulie, din timisoara, intr-un road trip cu un microbuz de 8+1 locuri, pe traseul ungaria – austria – elvetia – franta, cu sosire in localitatea saint julien molin-molette. aici, in cladirea unei foste scoli, jurnalistul francez louis perego a pornit, in urma cu 13 ani, un post de radio asociativ: radio d’ici. de atunci, in fiecare vara, impreuna cu mine si cu o jurnalista din germania, organizeaza un stagiu multinational de initiere in radio-jurnalism, la care participa cate 6 tineri din franta, germania si romania. organizatori, pe langa radio d’ici, sunt la ligue de l’einsegnement din franta, interkulturelles netzwerkdin berlin si societatea “timisoara”, iar sponsori sunt l’office franco-allemand pour la jeunesse si la communaute de comunnes des monts du pilat.
cazarea participantilor este asigurata in cladirea postului de radio, in camere de 8 paturi, dotate cu toaleta si dus. bucataria plina este la dispozitia stagiarilor pentru micul dejun. pranzul si cina sunt pregatite de bucatari francezi. uneori, daca vreun stagiar se incumeta sa-si dovedeasca talentul culinar, i se asigura tot sprijinul pentru a pregati o cina pe specificul zonei de unde provine.
stagiul are si o latura multiculturala, participantii fiind stimulati sa comunice si sa lucreze impreuna. dupa o scurta introducere despre regiunea parcului natural pilatsi a ofertelor culturalo-turistice care pot constitui subiectul unor reportaje, tinerii sunt introdusi in lumea radioului si vor trebui sa realizeze cateva emisiuni de o ora, care vor fi difuzate in direct. prin rotatie, fiecare dintre stagiari va fi reporter, editor de montaj, redactor sef, prezentator sau regizor de emisie pentru emisiunile pe care le realizeaza. acestea vor fi prezentate in limba franceza, dar fiecare element al lor va fi produsul unei echipe mixte, constituita din minim 2 participanti de nationalitati diferite. magda bucur, care a participat la stagiu anul trecut, a descris experienta sa pe site-ul antena 3.
plecarea spre romania este in 25 iulie, pe traseul marsilia – coasta de azur – monaco – monte carlo – genova – venetia – austria – ungaria – timisoara. adica: baie si plaja pe coasta de azur, plimbare prin orasele de pe traseu si vizita prelungita in venetia. sosirea in timisoara este prevazuta in jurul datei de 27 iulie.
acesta este, in mare, descrierea premiului. va astept cu reportajele.
