radio d’ici

afrika (19): senegal, dakar

by

26 ianuarie 2007

o zi tensionata si plina de peripetii. dupa noaptea furtunoasa in care am profitat cat am putut de farmecul localnicelor, ma trezesc in casa lui jakline, care ne astepta langa sezlongurile din curte, cu cafeaua aburinda.

seara aveam avion spre paris, dar eram la 83 de km de dakar, era vineri si mai trebuia sa-mi obtin si viza senegaleza. iar eu eram lefter si nici macar nu stiam cum sa ajung pana la pensiunea unde erau ceilalti prieteni. reusesc sa ma relaxez putin cand apare suleiman, care ma duce cu masina pana acolo. doar fred si jean louis se trezisera. marko inca dormea, iar alex nu aparuse.

iau 100 de euro imprumut de la jean louis si plecam impreuna intr-o piata, sa cumparam cadouri pentru cei de acasa. in primul rand, pentru marie france, sora lui, care ne facuse rost de bilete de avion dakar – paris cu doar 60 de euro ! ea lucra pentru compania star alliance si avea dreptul anual la un numar de bilete cu pret special, pe care le cedase in favoarea noastra. singura conditie era sa mai ramana locuri libere la cursa cu care dorea sa calatoreasca.

piata din mbour e fascinanta si imi aleg cu mare greutate o camasa africana, niste pantaloni colorati si cateva bratari superbe, autentice, pentru marie france. imi iau si-o tzapa, desigur: aveam nevoie de o geanta pentru lucrurile mele si ma conving unii ca sacul de carat djembe rezista fara probleme la 20-30 kg. manerele s-au rupt pana seara, desi bagajele mele nu erau atat de grele. ne intoarcem, strangem tot, vine si un tip cu o toyota cu care aranjam sa ne duca la dakar, insa alex si rod tot nu apar. colac peste pupaza, functionarii de la western union spun ca cei 500 de euro trimisi de remus, prietenul meu din bucuresti, nu au ajuns !

imi iau inima-n dinti si sun la ambasada noastra din senegal. oamenii sunt, pe buna dreptate, suparati si imi dau numarul de telefon al lui george, un libanez cu multe relatii in dakar, singurul care ar mai putea sa ma scoata din rahat. tipul e foc si para si nu inghite povestea pe care o inventasem ca scuza pentru intarziere: “nu veni la mine cu vrajeli din astea ! v-au luat mintile gagicile din senegal si ati uitat de voi ! acum, descurca-te, ca eu nu ma mai bag !” era ora 15:30. ma panichez un pic si reusesc sa-i bag in viteza pe francezii mei. apare si alex si, in sfarsit, plecam spre dakar.

pe drum, ne oprim in orasul saly si mai incerc o data la western union. dau peste un functionar mai amabil, care imi explica: “da ! banii exista, codul e ok, numai ca au fost trimisi in… sudan, nu in senegal ! expeditorul trebuie sa ii retrimita in tara corecta !” zapacitul de remus, incurcase sudanul cu senegalul ! cedez nervos si ma las in voia sortii. ca sa ma linisteasca, jean louis ma asigura ca, daca la cursa spre paris va mai fi un singur loc, voi pleca eu. ma pufneste rasul: pe masura ce ne apropiem de dakar, soseaua devine tot mai aglomerata. la periferia capitalei senegaleze se circula bara la bara, cu incetinitorul si ajungem in centru abia pe la ora 18:00.

printr-o minune, gasim rapid sediul firmei lui george si il rog pe jean louis sa vina cu mine. libanezul e un tip misto si ma asteapta impreuna cu un mare sef din politie si un ofiter al serviciilor de securitate senegaleze. stau cu capul in pamant in timp ce toti trei ne cearta pentru iresponsabilitatea mea. apoi incep sa faca haz de necaz si imi explica singura varianta pe care o am: ministerul de interne s-a inchis de doua ore, nu lucreaza sambata si duminica, luni si marti e sarbatoare, asa ca pot sa obtin viza abia miercuri. sunt distrus, pentru ca duminica am bilet de avion din lyon spre bucuresti. cei trei se inmoaie un pic si intorc hartiile mele pe toate fetele. politistul imi spune ca as putea merge la aeroport, sa le explic situatia si DOAR daca par sa inteleaga, sa incerc sa le dau o spaga.

plecam spre aeroport. aglomeratie infernala. se construieste noua autostrada. mergem bara la bara pe un drum de pamant rosiatic. aeroportul e un turn babel din care nu inteleg nimic. il intalnim pe pat, care venise din saint louis direct la dakar. bem doua beri in restaurant. nu inteleg cum ne descopera pilotul avionului cu care trebuie sa plecam. un tip carunt, cu parul valvoi si fata de capitan de vapor. optimist si amabil. ne invartim dezorientati prin aeroport. pilotul ne spune ca mai are doar un loc. prietenii mei ma imping spre ghiseul politiei de frontiera. arat pasaportul cu viza de intrare in senegal anulata si faxul de la ministerul de interne. politistul nu intelege nimic. aud numele meu strigat pe megafoanele aeroportului. aude si el, dar tot nu pricepe. apare, salvator, pilotul si ii bate cu pumnul in geam: trebuie sa decolam spre paris. politistul e depasit de situatie si imi pune viza de iesire din tara. pilotul rade, ma ia de umar si ma conduce la avion. pana sa ma dumiresc, ma aseaza pe scaunul din primul rand si imi da un pahar de sampanie. decolam, dar am senzatia ca inca visez.

la 6:00, aterizez la paris, unde ma asteapta sotia si sora lui jean louis. imi spun ca ceilalti vor veni cu avionul de luni si ma conduc la gara, de unde iau tgv-ul spre lyon. pe drum adorm si, cand ma trezesc, afara e zapada. in lyon ma asteapta prietenul meu, louis perego, directorul de la radio d’ici din saint julien molin molette. seara, stam la o bere in fata semineului si radem cand vizionam imaginile filmate in voiajul nostru african. luni dimineata, aterizez la bucuresti si ma cuprinde un dor napraznic de africa. i’ll be back !

Share

dobro jutro, mile !

by

prietenul meu, mile carpenisan, se lupta o doamna pe care a sfidat-o de atatea ori din dragoste pentru cei din jur. i-a dat cu tifla pe acoperisurile din belgrad sau in desert, pentru a povesti celor de acasa drame si adevaruri, dar se pare ca a suparat-o rau in ultima vreme, cand a pus umarul sa i-l smulgem din gheare si pe daniel raduta. s-a enervat ca si-a licitat casca pe care o folosea in razboaie si l-a lovit miseleste la ficat. n-o sa-i mearga nici de data asta. aceleasi energii se unesc din nou si il vor proteja donandu-i sange si rugandu-se pentru el.

ne leaga 3 luni la belgrad in aceeasi camera de hotel, sub bombardamentele americanilor, uneori fara apa si curent electric, martori ai darzeniei sarbilor din care este atat de mandru ca face parte. ne intelegeam dintr-o privire, ne ajutam si ne aparam, radeam sau ne ascundeam o lacrima, schimbam informatii, dar ne concuram in secret pentru cel mai bun reportaj. ne-am enervat cand a venit cristoiu sa ne vada cat suntem de eroi si in noaptea aia n-a fost bombardament, dar era sa ne nimereasca o racheta doborata in ultimul moment de antiaeriana sarba in noaptea urmatoarea. ne-a aparat doar o cladire de explozia altei rachete care a lovit ministerul de interne, unde am scapat pentru ca am ajuns 5 minute mai tarziu, in alta noapte. ne-am adunat de atatea ori de sub mesele holului din hotelul “toplice“, dupa ce suflul unei explozii zdranganea infernal imensa vitrina de sticla dinspre strada. am purtat insigne pe care scria “target” si ne-am imprietenit pana si cu ofiterul de contrainformatii detasat sa ne supravegheze.

am cutreierat impreuna europa, am descoperit venetia si, datorita insistentelor lui, nu am ratat frumusetea koln-ului. altfel, eram in stare sa trec ca prostu’ pe langa el, gonind fara sens pe autostrada. ne-am jucat impreuna in direct la un mic post de radio dintr-un sat de la sud de lyon, unde si dupa 10 ani ma intreaba lumea de el. mai avem inca de calatorit impreuna, eu – sa-i arat asia, el – sa-mi arate america de sud si mexicul. in plus, ii mai datorez o vacanta la pensiunea lui din muntenegru, unde m-a invitat asta-vara, iar eu n-am putut sa ajung.

desi un razboinic fara teama ca toti sarbii, mile are un suflet de aur si e un romantic incurabil. (propozitia asta o voi sterge, sa nu cumva s-o citeasca zilele urmatoare. sper sa nu ma spuneti ! am scris-o ca sa postez clipul de mai jos: bora djordjevic & riblja corba, cantand “dobro jutro !” la beogradksa arena, una din favoritele noastre. e melodia cu care mi-am inceput acest an.)

mile, mi-ai amintit sa nu mai aman postarea povestii noastre de la belgrad ! de saptamana viitoare, iti voi da ocazia sa-mi corectezi/completezi amintirile.

Share

afrika (1): grazie, alitalia !

by

nu stiu cati ati avut ocazia sa dati peste o aventura ca a mea. inca din vara lui 2007, cand l-am auzit pe prietenul meu francez, marko, vorbind despre aceasta calatorie, am stiut ca vreau s-o fac. ideea era ca el, impreuna cu cativa prieteni, urmau sa ia niste masini ieftine din franta si sa le duca sa le vanda unora care ii asteptau in mauritania si care ii vor duce pana in senegal, unde ii asteptau alti prieteni, cu care vor ajunge si prin mali si burkina faso si se vor distra foarte misto.

din momentul in care am auzit prima oara ideea, i-am zis lui marko: “i’m in !”. am mai discutat prin mail si, in sfarsit, pe la sfarsitul lui noiembrie, mi-a zis ca totul e pregatit. inca nu credea ca vin si a explodat de bucurie cand i-am scris ca mi-am cumparat deja biletele de avion. urma sa ajung in lyon marti, 9 ianuarie 2007 si sa plecam spre mediterana joi dimineata.

pana sa plec, mi-am facut bagajele, iar marko m-a convins ca, in afara de pastile impotriva malariei, nu ne trebuie nimic. am luat, totusi, cu mine si niste tablete pentru dezinfectat apa, ca s-o poti bea, la o adica. am recitit micul manual pentru mers in zone de conflict al englezilor din sas, la care am fost intr-un training pentru jurnalisti, ca sa-mi amintesc niste chestii misto invatate acolo si m-am straduit sa fac rost de o camera video digitala, ca sa filmez tot tripul.

a dracului camera, ca greu s-a dat plecata de acasa ! parca simtea ceva ! complicat de explicat, insa a fost nevoie de eforturile a patru oameni care s-au trezit dis de dimineata, pentru a-mi aduce camera, incarcatorul  si cei trei acumulatori de rezerva, fiindca toate erau imprastiate la adrese diferite din bucuresti. plus al cincilea, prietenul meu dan moga, care m-a dus cu masina la aeroport. avionul meu pleca la ora 13.00 de pe otopeni, facea o escala la milano, unde schimbam aeronava, si ajungeam la lyon la 16.45. ceea ce s-a si intamplat. fara peripetii. doar ca am plecat din bucuresti cu jumatate de ora intarziere, din cauza cetei de pe otopeni, incat la milano abia am prins legatura spre lyon. unde ma astepta marko, asa cum ne intelesesem.

numai ca de povestea cu ceata mi-am amintit abia cand am ajuns si am constatat ca bagajele mele nu au prins avionul. compania alitalia ! adevarul e ca, de atunci, toti care imi auzeau povestea (pana si in senegal !) se mirau ca nu stiam ca astfel de lucruri se intampla tot timpul cand zbori cu alitalia. va fa-n culo ! mi-au dat o bucata de hartie pe care erau scrise niste chestii si niste numere de telefon, le-am lasat adresa la care sa-mi aduca bagajele a doua zi si ne-am carat. marko m-a luat de la aeroport cu masina lui si am plecat spre zona din ardeche in care se afla si saint julien molin molette, oraselul unde ma duc eu in fiecare vara, de 13 ani, pentru ca acolo exista un post de radio unde, impreuna cu proprietarul lui si niste nemti, organizez un training de radio pentru romani, nemti si francezi.

cele doua nopti si o zi petrecute in franta, pana sa plecam, au fost foarte dinamice. o alergatura continua. oricum, primul popas il tin minte. e unul traditional la francezii mei, cand le vine un musafir. la o cabana din lemn, pe dealuri, cu o camera de zi imensa, in care locuia o familie de prieteni, unde am stat o seara intreaga la povesti si chill out. am dormit la marko, unde mai era un tanar, care cred ca nu prea avea unde sa stea si il lasa acesta la el, contra a jumatate din chirie si cheltuieli. marko statea si el intr-o casa misto, cu o camera mare cu semineu pe lemne si dormitoare la etaj, curte cu hambar, in care era parcat un peugeot 405. in stare foarte buna. modelul pe care –  il lauda marko – atunci cand a iesit pe piata, l-au avut presedintele frantei si ministrii din guvern. adica, acum vreo 20 de ani.

pe masina era montat un portbagaj confectionat din rame de duraluminiu unite cu buloane, pe care am pus patru lazi de plastic, pline cu piese de masina adunate din schrott, doua radiatoare de renault si o roata in stare foarte buna, legate bine, infasurate intr-o panza impermeabila, prinsa si aia cu niste curele. in portbagaj am inghesuit si o cutie de viteza de mercedes din care inca sa mai scurgea ulei. asta era una din masinile cu care plecam. rod, un prieten de-al lui marko care ne astepta in senegal, aranjase sa luam masina pe gratis de la unul care voia sa scape de ea. asa ca, pe noi doi si pe fred, cel de-al treilea pasager din masina, nu ne-a costat decat cate 200 de euro: piesele inlocuite si revizia tehnica facuta inainte de plecare, plus transportul cu ferryboat-ul de la sete, un port de langa marsilia, si pana la tanger.

apropo de paranoia cu eventualele boli de care te poti molipsi prin tarile africane, am un sfat: vorbiti cu un medic sau chiar un farmacist francez ! vor sti exact ce sa va recomande, pentru a nu arunca bani si a va umfla fundul cu injectii inutile. eu am fost intr-o farmacie din annonay in care, dupa ce am enumerat tarile prin care vom merge, omul a verificat ceva in computer si mi-a dat pastile anti-malarie, de luat una pe zi, cu o saptamana inainte de a ajunge in zona respectiva, de-a lungul intregului sejur si inca doua saptamani dupa intoarcerea acasa. de preferinta, la aceeasi ora. plus un sfat, pe cat de esential, pe atat de banal: atentie maxima la igiena personala ! adica, spalat pe maini inainte de masa etc.

Share

zbor cu parapanta in masivul pilat, ardeche, franta

by

in vacanta din franta de anul acesta, prietenul meu louis m-a dus sa-i vad gasca de parapantisti. locuiesc prin ardeche si se aduna, dupa ce termina serviciul sau in week-end sau cand au chef pe o coasta din masivul pilat, de unde se lanseaza cu parapantele deasupra vaii rhonului. am fost doua zile la rand, i-am si filmat, dar louis a avut ghinion: prima oara treceam intamplator prin zona si nu avea parapanta, iar a doua zi vantul era prea puternic pentru incepatori. oricum, un sfat pentru neinitiati: nu stati prea mult prin preajma celor atinsi de virusul zborului cu parapanta ! se ia !

Share

fete de l’ete @ la versanne, franta

by

unul din reportajele facute de participantii la stagiul de initiere in radio jurnalism de la radio d’ici din saint julien molin molette (franta) a fost despre sarbatoarea dintr-un sat vecin. la fete de l’ete de la versanne este un fel de ruga, cum se spune in banat la sarbatoarea anuala care se tine de hramul bisericii. e un prilej pentru ca localnicii si rudele lor imprastiate prin alte parti sa se reuneasca si sa socializeze. am surprins un moment din sarbatoare, cu cateva din elementele traditionale locului.

Share

stagiu de radio jurnalism @ radio d’ici. franta. a treia emisiune

by

abia acum am apucat sa montez povestea celei de-a treia emisiuni in direct a participantilor la stagiul de initiere in radio jurnalism de la radio d’ici din saint julien molin molette. ca de obicei, emisiunea a iesit bine, chiar daca stagiarii n-au apucat sa termine toate reportajele. s-au descurcat cu butoanele si au fost relaxati. la final, erau un pic tristi ca pleaca. pareau, totodata, usurati ca au scapat de corvoada unor datorii zilnice, uitand ca, la varsta lor, greul abia acum incepe.

7 romani au avut o vacanta de 12 zile, in care s-au putut juca de-a jurnalistii, impreuna cu tineri de varsta lor din franta si germania, intr-un studio de radio adevarat. ocazie care ti se ofera o data in viata, vara, la radio d’ici din saint julien molin molette, franta.

Share

puppetmastaz live @ festival les authentiks 2009, vienne, france

by

festivalul les authentiks 2009 din orasul vienne, franta. 22 iulie 2009. cea de-a treia trupa care a urcat pe scena de la theatre antique a fost puppetmastaz, unii din cei mai importanti reprezentanti ai curentului gangstoy rap/hip-hop. un adevarat spectacol: ascunsi in dosul unui paravan, membrii trupei cantau impecabil, in timp ce manuiau niste papusi care interpretau diverse roluri.

puppetmastaz s-au infiintat la inceputul anilor ’90, la initiativa lui mr.maloke, un new yorkez rezident in berlin. o parte a papusilor grupului au interpretat roluri in formidabilul film al lui peter jackson “meet the feebles“. de atunci, puppetmastaz au scos o gramada de albume de succes (ceea ce demonstreaza calitatea muzicii interpretate de artistii-papusari), insa punctul forte al grupului sunt show-urile live.

inainte de inceperea festivalului, am avut parte de o conferinta de presa inedita, la care, ghemuiti dupa o canapea, liderii grupului au raspuns intrebarilor tot prin gura papusilor. sandra, una din tinerele participante la stagiul de initiere in radio jurnalism de la saint julien molin molette, si-a luat inima in dinti si i-a rugat sa-i spuna care a fost cea mai tampita intrebare care li s-a pus la vreo conferinta de presa. raspunsul cinic al lui wizard the lizard a cazut ca un dus rece: “pai, cred ca exact asta !”

Share

les acrobois – un parc in padure, cu trasee prin copaci

by

in sfarsit, am ajuns inapoi in bucuresti si pot sa reiau povestile din vacanta din aceasta vara ! intr-o duminica, i-am dus pe participantii la stagiul de initiere in radio jurnalism de la saint julien molin molette, franta, la “les acrobois“. acesta e un parc de distractie amenajat in masivul pilat, intre annonay si saint etienne, langa col de la republique, in care te poti plimba prin copaci, pe 8 trasee amenajate pe grade diferite de dificultate. il descoperisem acum cativa ani, insa am ramas surprins de cat de mult l-au dezvoltat de atunci: au dublat numarul traseelor, au amenajat un sat al elfilor pentru copii si o parcare – intotdeauna plina.

deschis din aprilie si pana in septembrie, les acrobois este inca un exemplu al unui loc de recreere facut cu suflet si imaginatie. pentru 17 euro, te poti simti tarzan o zi intreaga: te cateri pana in varful brazilor, de unde te lansezi pe franghii sau pe tiroliene si pornesti din nou, pe alt traseu, daca te mai tin puterile. circuitul verde e accesibil chiar si pustanilor de 5 ani, in timp ce circuitul super negru este aproape imposibil, chiar si pentru cineva antrenat. in permanenta esti supravegheat si, la orice semn ca vrei sa abandonezi, apare ca din pamant langa tine cineva sa te ajute.

Share

stagiu de radio jurnalism @ radio d’ici, franta. a doua emisiune

by

participantii din acest an la stagiul de initiere in radio jurnalism de la radio d’ici din saint julien molin molette, franta, au rasturnat statisticile din anii trecuti. de obicei, prima emisiune iesea bine si ii facea sa se umfle in pene si sa creada ca radioul e floare la ureche. din acest motiv, a doua era catastrofala, ca un dus rece. abia atunci reuseau sa se mobilizeze, pentru cea de-a treia, care era reusita.

poate si fiindca grupul roman a dominat numeric stagiarii din acest an, de aceasta data, prima emisiune a fost varza. dezorganizare totala. cei ce au ales sa joace rolul de tehnicieni aveau impresia ca mixerul din fata lor era o jucarie. stagiarii nu au functionat ca o echipa, le-a lipsit rigoarea si seriozitatea, asa ca dusul rece a venit inca de la inceput. pentru cea de-a doua au muncit pe branci pana noaptea tarziu, asa ca satisfactia din final a fost binemeritata.

Share

safari park @ peaugres, franta

by

i-am invatat pe participantii la stagiul de radio jurnalism de la radio d’ici, saint julien molin molette, franta, cum se lucreaza in viteza. au facut un reportaj la safari park-ul din peaugres, langa annonay, in regiunea ardeche. in jumatate de ora, pentru ca trebuia sa mai ajungem intr-un loc, pentru un alt reportaj. au putut simti frustrarea pe care o au, uneori, reporterii care lucreaza in ritmul de stiri cand nu pot savura frumusetea unui loc in care fac o filmare. au apucat sa stea de vorba cu christele vitaud, directoarea parcului, si cu cecile dubois, una dintre ingrijitoarele animalelor, sa smulga niste pareri de la vizitatori si sa traga cu coada ochiului la animalele ce-si faceau siesta la umbra.

safari park din peaugres este o bijuterie in acest domeniu: un parc de 80 de hectare, infiintat acum 35 de ani, cu doua trasee, unul pe jos si unul cu masina. animale in libertate, despartite de oamenii care se plimba printre ele de tunele sau custi din sticla – pentru cele periculoase – sau de simple cabluri electrificate, inofensive pentru oameni, dar enervante pentru salbaticiuni – pentru cele prietenoase. peste tot au gasit cate-o varianta ingenioasa de a te aduce cat mai aproape de animale, fara a le stanjeni. foarte spectaculos este felul in care francezii au pus in valoarea atractiile parcului, transformandu-le in instrumente de educatie pentru cei mici. la fiecare pas intalnesti avertismente amuzante sa nu dai de mancare animalelor. copiii sunt condusi de cate un ingrijitor in tarcuri cu caprioare si capre salbatice, pe care le pot mangaia. in alta parte este amenajat un tarc, in care pustii pot invata sa mulga vaca la o macheta din plastic. traseul pentru masini este o nebunie. nu cred ca o sa vad vreodata asa ceva in romania.

Share