in primavara lui 1999, am avut ocazia unica de a fi singurul jurnalist roman care s-a aflat la belgrad pe intreaga perioada a bombardamentelor nato impotriva iugoslaviei lui slobodan milosevic. multi colegi au trecut pe la belgrad in acea perioada, insa doar prietenul meu mile carpenisan a stat, cu o pauza de cateva zile, la fel de mult. din povestea acelor zile si nopti de foc a iesit o carte-jurnal care ar fi trebuit publicata atunci, dar s-a impotmolit prin sertarele labirintice ale editurii pro.
am luat decizia s-a postez acel jurnal de razboi pe internet si sa incerc sa-l transform intr-un proiect multimedia, la care sunt invitati sa participe toti cei care cred ca pot sa-l imbogateasca in vreun fel, pentru a contura un tablou cat mai interesant al unuia din cele mai tensionate momente ale istoriei balcanilor de la sfarsitul secolului XX. imi pare atat de rau ca unul din personajele povestii mele, tovarasul, prietenul si fratele meu, mile carpenisan nu mai poate completa acest jurnal. pentru a intelege mai bine cum a izbucnit conflictul dintre nato si iugoslavia, iata contextul in care se petreceau acele evenimente:
Confruntările militare din Kosovo au început, practic, la sfârşitul lunii februarie 1998, când un comando albanez a asasinat doi poliţişti sârbi la Drenica. Replica a fost crudă. 70 de luptători UCK au fost ucişi, iar 6.500 de localnici au rămas fără acoperişuri deasupra capului. Incidentele, deşi intens mediatizate, nu ar fi stârnit reacţia Occidentului, dacă nu ar fi existat secretarul de stat american Madeleine Albright. În 9 martie 1999, la Londra, la reuniunea miniştrilor de Externe din SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania, Rusia şi Italia, ea a venit cu propuneri a căror fermitate a surprins pe toata lumea. Pretextând că este momentul să repare greşelile din ultimii ani, când Occidentul a reacţionat cu întârziere la conflictele sângeroase din sânul Federaţiei Iugoslave, Albright a cerut impunerea imediată de sancţiuni împotriva Belgradului şi a evocat, pentru prima dată, o intervenţie militară. În 31 martie 1998, Consiliul de securitate al ONU a votat Rezoluţia nr. 1.160, care impunea sancţiuni economice împotriva Iugoslaviei, iar Bill Clinton hotăra îngheţarea averilor iugoslave din SUA.
În timp ce, la Belgrad, soseau, pe rând, reprezentanţii ţărilor europene, pentru a discuta cu preşedintele Slobodan Milosevic rezolvarea situaţiei din Kosovo, Madeleine Albright insista, de câte ori avea ocazia, asupra ideii unei intervenţii mai ferme, eventual chiar armată, împotriva Iugoslaviei. Pare cel puţin ciudat din partea unei persoane a cărei viaţă fusese salvată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, chiar de sârbi. O familie din Belgrad a ascuns-o din faţa urgiei naziste şi a ajutat-o să plece în siguranţă în străinătate.
Practic, în timp ce Clinton era preocupat de alte probleme, cei din jurul său se împărţiseră în două tabere. De o parte erau Christopher Hill, ambasadorul american în Macedonia şi Richard Holbrooke, artizanul acordului de la Dayton, care a încheiat războiul din Bosnia, ambii partizani ai unei soluţii paşnice. Cei doi se bazau pe liderul albanezilor, Ibrahim Rugova, adeptul unei rezolvări politice a crizei din Kosovo. De cealaltă parte, se aflau Madeleine Albright şi Robert Gelbard, care se certase dur cu Slobodan Milosevic, acesta acuzându-l că se comportă de parcă ar fi şeful UCK. Cei doi susţineau o intervenţie militară şi deja în luna mai, discutaseră cu generalul Wesley Clark, comandantul NATO, despre alegerea ţintelor viitoarelor bombardamente.
În 1998, albanezii din Kosovo s-au divizat, la rândul lor, în două tabere. O parte îl susţinea pe Ibrahim Rugova, considerat un fel de preşedinte al provinciei Kosovo, în timp ce un număr tot mai mare treceau de partea UCK. Vina cea mai mare pentru această divizare, care avea să-l coste, mai târziu, pierderea statutului de lider al albanezilor, a avut-o Rugova. Intelectual rasat, discipol al lui Gandhi, nu a fost în stare să găsească o soluţie politică, în discuţiile pe care le-a avut cu Milosevic. În acest timp, profitând de violenţele sârbilor, liderii UCK au reuşit să-şi atragă tot mai mulţi susţinători printre albanezi, în ciuda lipsei de claritate a ideilor politice pe care le promovau.
În 29 mai 1998, Rugova a fost primit, la Casa Albă de Bill Clinton şi Al Gore. El a solicitat o intervenţie a Statelor Unite, pentru a stopa escaladarea violenţelor în Kosovo, avertizând că, în caz contrar, s-ar putea ajunge la un adevărat război. Bill Clinton era mult mai preocupat, în acel moment, de aplanarea tensiunilor dintre India şi Pakistan, după ce indienii efectuaseră 3 teste nucleare subterane, fără ca americanii să fie preveniţi.
Fără să fie prea concret, preşedintele american l-a asigurat pe Rugova că nu va tolera ca provincia Kosovo să devină o a doua Bosnie. Liderul albanez a avut, însă, proasta inspiraţie de a-i oferi preşedintelui american o superbă “floare de mină” (o bucată de cuarţ de o frumuseţe deosebită, extrasă dintr-o mină din Kosovo). Încântat, Clinton i-a spus că astfel de minerale se găsesc şi în minele din Arkansas şi, în faţa unui Rugova stupefiat, restul întâlnirii – destul de scurte, de altfel – a povestit despre frumuseţile subsolului din statul în care fusese atâta vreme guvernator.
În iunie 1998, confruntările dintre gherilele UCK şi Armata Iugoslavă au devenit tot mai numeroase şi 15.000 de etnici albanezi încercau să se refugieze în Albania. La Washington, însă, altele erau subiectele de interes : afacerea Lewinsky şi raidurile împotriva Irak-ului. Deşi nimeni nu credea în mod serios în necesitatea unei intervenţii militare, la cererea lui William Cohen, ministrul american al Apărării, membrii NATO au început să analizeze şi această variantă.
Rapoartele CIA descriau UCK drept o organizaţie radicală de tip marxist, infiltrată de mafie, implicată în traficul de droguri şi utilizând o parte din profiturile astfel obţinute pentru achiziţionarea de armament de pe piaţa neagră. Cu toate acestea, în Europa au avut loc mai multe contacte secrete între reprezentanţi ai CIA şi Pentagon-ului şi liderii UCK. Bill Clinton, însă, s-a opus ideii de a livra armament anti-tanc gherilelor albaneze, cerând şi Guvernului de la Tirana să nu furnizeze arme UCK.
Interesată, însă de informaţiile din teren, NATO a distribuit telefoane celulare şefilor unităţilor separatiste, cărora le-au cerut să anunţe la Bruxelles orice informaţie importantă. Din acest motiv – se va vedea mai târziu – NATO a fost, adesea, dezinformată asupra situaţiei reale din Kosovo. Tot în luna iunie, într-o reuniune a cabinetului de la Washington, încercând să se opună insistenţelor secretarului de stat Madeleine Albright, care cerea bombardarea Iugoslaviei, William Cohen recunoştea ceea ce – în timpul războiului – liderii politici occidentali aveau să nege cu înverşunare : “Bombardamentele îi pot slăbi pe sârbi, pentru a permite UCK să preia controlul în Kosovo. Practic, avioanele NATO ar fi, într-un fel, forţa aeriană a UCK.”
În iulie 1998, în faţa intenţiilor belicoase ale lui Albright s-a ridicat un nou obstacol: Jacques Chirac şi Lionel Jospin condiţionau o intervenţie militară a NATO de obţinerea unui mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU. Un responsabil al Departamentului de Stat al Statelor Unite a descris, însă, foarte explicit, ce credeau americanii despre ONU: “Dacă, la Washington D.C., puţină lume îşi imagina un război în Kosovo, nimeni, dar nimeni nu dorea implicarea ONU, o organizaţie prea greoaie, prea complexă şi mult prea dificil de manipulat. Încă nu ştiam în ce tip de conflict va urma să fim implicaţi, însă toată lumea, de la preşedinte la secretarul de stat, era absolut convinsă că va trebui acţionat militar, fără autorizaţia explicită a Consiliului de Securitate.” În realitate, toţi ştiau că o astfel de autorizaţie ar fi fost imposibil de obţinut, din cauza dreptului de veto de care – fără îndoială – ar fi făcut uz Rusia.
În septembrie 1998, când Bob Dole – care avea relaţii bune cu autorităţile de la Tirana – s-a întors din Albania, avertizându-l pe Clinton despre situaţia din zonă, acesta era mult prea preocupat de procedura de destituire ce urma să fie discutată în Senat. La reuniunea NATO de la sfârşitul lunii din Portugalia, toată lumea era stresată de o intervenţie militară în Kosovo, pe de o parte, neavând prea mare încredere în capacitatea operaţională a organizaţiei, pe de altă parte, fiind confruntată cu informaţiile din teren, care spuneau ca sârbii îşi continuă ofensiva împotriva albanezilor, însă fără să o intensifice într-atât încât să provoace o reacţie a NATO. Într-un final, a fost adoptat un plan de acţiune care cuprindea 3 faze: prima prevedea distrugerea, în 2-3 zile, a unei cincimi din forţa militară a sârbilor; a doua viza bombardarea a aproximativ 300 de obiective, iar a treia cuprindea între 800 şi 1.000 de noi ţinte.
Liderii NATO se confruntau cu două mistere: intenţiile exacte ale preşedintelui Milosevic şi capacitatea operaţionala reală a organizatiei. “Alianţa Nord-atlantică semăna cu un prototip de automobil, cu o caroserie superbă, însă construit acum 50 de ani,” explica un analist militar. “Nu a circulat niciodată şi toţi se întrebau dacă, în momentul introducerii cheii în contact, – motorul va porni.”
Creată în 1949, pentru a se împotrivi unui eventual atac din partea Pactului de la Varşovia, NATO nu a avut niciodată ocazia să acţioneze. În timpul războiului rece, în fiecare iarnă, Alianţa îşi testa capacităţile prin complicate operaţiuni simulate pe computere. Toate vizau anihilarea acţiunilor şi doctrinei militare sovietice. Şi, desigur, fiecare operaţiune simulată se sfârşea, invariabil, cu victoria NATO. Cea mai mare problemă a acestor exerciţii era, însă, convingerea că inamicul va reacţiona conform previziunilor. Înfrângerea lui Saddam Hussein, ale cărui forţe militare aplicau întocmai doctrina militară sovietică, a întărit aceasta convingere. De aceea, NATO nu era pregătită să acţioneze în faţa imprevizibilului. Iar acesta se cam producea: Milosevic nu respecta scenariile. În centrul de greutate al războiului, preşedintele iugoslav nu punea campania de lovituri aeriene, ci importanţa provinciei Kosovo pentru sârbi.
Pe 9 octombrie 1998, Richard Holbrooke a sosit la Belgrad, pentru a-i prezenta lui Slobodan Milosevic un ultimatum, în care NATO cerea încetarea focului în Kosovo şi retragerea militarilor şi forţelor speciale sârbe din provincie. Când preşedintele iugoslav l-a întrebat ce se va întâmpla dacă va refuza, răspunsul l-a dat generalul Short: “Într-o mână am avioanele de observaţie U2, iar în cealaltă, bombardierele B52. Dumneavoastră, domnule preşedinte, sunteţi cel care alegeţi pe care le voi utiliza !” Ca un avertisment în plus, Javier Solana a dat, în 13 octombrie, ordinul de activare a planurilor militare ale NATO. După nouă zile de discuţii, Holbrooke a obţinut de la Milosevic promisiunea că va înceta represiunea în Kosovo, îşi va retrage trupele şi va permite refugiaţilor să se întoarcă acasă. A mai acceptat un fel de autonomie a provinciei Kosovo şi dreptul de survol pentru avioanelor spion americane. În schimb, a cerut ca toate aceste operaţiuni să fie supravegheate de 1.800 de observatori din partea OSCE şi confirmarea suveranităţii Serbiei asupra provinciei Kosovo. Holbrooke s-a dus la Bruxelles, unde a comunicat rezultatele negocierilor, iar responsabilii Alianţei Nord-Atlantice au acceptat suspendarea, nu şi anularea loviturilor aeriene. Când s-a întors la Belgrad, a doua zi, Holbrooke l-a găsit pe Milosevic plin de furie. “Deşi am făcut numeroase concesii, NATO nu a cedat nimic,” i-a reproşat el. “Asta e o veritabilă declaraţie de război.”
În 25 octombrie, Wesley Clark, comandantul suprem al NATO, împreună cu adjunctul său, generalul german Klaus Naumann, s-a dus la Belgrad, pentru a se întâlni, la rândul lor, cu preşedintele iugoslav. Potrivit rapoartelor primite de la serviciile secrete ale ţărilor din Alianţă, sârbii nu mişcaseră nici măcar un soldat. Cu un aer fatalist, Milosevic a negat că sârbii ar avea forţe suplimentare staţionate în provincie şi le-a spus celor doi generali că, în două săptămâni, în Kosovo va dispărea şi problema teroriştilor UCK. Clark şi Naumann s-au întâlnit atunci şi cu generalul Momcilo Perisic, şeful Statului Major al Armatei Iugoslave, care i-a lăsat să înţeleagă că, în ciuda avertismentelor sale, Slobodan Milosevic nu are de gând să stopeze operaţiunile militare din Kosovo.
La mijlocul lunii noiembrie, serviciile secrete austriece au aflat că sârbii ar fi declanşat Operaţiunea “Potcoava”, ce prevedea eliminarea tuturor membrilor UCK din Kosovo. Deşi informaţia a ajuns, atât la Cartierul general al NATO din Bruxelles, cât şi la CIA, nimeni nu a dorit să accepte că preşedintele iugoslav va merge, totuşi, atât de departe. Toată lumea încă mai credea că presiunile diplomatice vor avea efect. Lucrurile au început să devină tot mai evidente, însă, când Slobodan Milosevic i-a înlocuit pe generalul Perisic cu Dragoljub Ojdanic, membru al partidului Stânga Iugoslava (JUL), condus de Mira Markovic, soţia lui Milosevic, iar pe Javica Stanisic, şeful Serviciilor Secrete, cu Rade Markovic, un prieten personal al acesteia.
În zorii zilei de 16 ianuarie 1999, Jim Steinberg, adjunctul Consiliului de Securitate al SUA, a fost trezit de apelul telefonic al lui William Walker, diplomatul american însărcinat cu coordonarea observatorilor OSCE din Kosovo. Tulburat şi furios, Walker i-a spus că, în localitatea Racak, au fost descoperite trupurile mutilate a 45 de etnici albanezi, executaţi cu câte un glonte în cap. Madeleine Albright a aflat ştirea de la radio. Sârbii au dezminţit că ar fi fost implicaţi şi l-au declarat, imediat, pe William Walker “persona non grata”.
Membrii cabinetului american s-au întâlnit în 19 ianuarie. Bill Clinton era, din nou, absent, pregătindu-şi discursul anual despre starea naţiunii. Madeleine Albright le-a expus celorlalţi noul său plan: prezentarea unui ultimatum lui Milosevic, împreună cu cererea de a permite trupelor NATO să se desfăşoare în Kosovo, pentru a observa aplicarea acordului de pace în provincie. Planul părea, evident, greu de acceptat de către sârbi, ceea ce ministrul rus al Afacerilor Externe, Igor Ivanov, i-a şi spus, imediat ce l-a aflat.
Clinton era foarte influenţat de Madeleine Albright, care îi fusese un fel de mentor. Aceasta îi spunea adesea: “Eu provin dintr-o regiune unde marile erori ale Istoriei au fost comise pentru că oamenii puternici au aşteptat prea mult până să ia decizia care trebuie. Cred în puterea Americii. Filosofia mea politică şi viziunea pe care o am asupra politicii externe mă fac să fiu un om de acţiune. Sunt foarte convinsă că am dreptate în privinţa Kosovo.”
Însă Clinton încă mai şovăia. “Urăsc utilizarea forţei militare şi fac tot posibilul să o evit,” se confesase el reverendului Philip Wogamon. “Aş vrea să fiu considerat ca un pacificator şi nu ca unul care a provocat pierderi de vieţi omeneşti.” De altfel, Bill Clinton nu a avut niciodată relaţii deosebite cu reprezentanţii Armatei americane. Încă de la învestire, a apărut zvonul că noul preşedinte habar n-ar avea nici măcar să salute regulamentar. Eşecul debarcării în Somalia şi afacerea Lewinski i-a complicat şi mai mult relaţiile cu militarii americani. Din aceste motive, a preferat să găsească, întotdeauna, câte un om care să intermedieze această relaţie. Astfel, ministrul Apărării era William Cohen – un republican ! – capabil să discute atât cu generalii de la Pentagon, cât şi cu membrii Comisiei de apărare a Congresului american. Iar şef al Statului Major era Henry Shelton, un general de 1,95 m, considerat soţ şi tată model, având doi din cei trei fii ai săi înrolaţi tot în Armată.
În acest context, în loc să se concentreze pentru rezolvarea celei mai grave crize politice internaţionale din cariera sa, Bill Clinton era obsedat că va rămâne în Istorie ca singurul preşedinte american destituit din funcţie din cauza afacerii Lewinski. În aceste momente delicate, primul care l-a sunat pe Clinton a fost premierul britanic Tony Blair, în 21 ianuarie 1999 şi i-a spus că trebuie reacţionat imediat şi, dacă sârbii nu cedează, permiţând unei forţe internaţionale de pace să se desfăşoare în Kosovo, să fie declanşate bombardamentele. Chiar şi în aceasta situaţie, însă, ideea bombardamentelor era doar o ipoteză pe care nimeni nu dorea să o discute detaliat, pentru că nu credea că se va ajunge până acolo.
Oamenii politici care conduceau principalele ţări occidentale ce au participat la războiul împotriva Iugoslaviei făceau parte dintr-o generaţie nouă, născută după cel de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, ironia sorţii a făcut ca unii dintre ei, în tinereţe, să fie luptători acerbi împotriva războiului. În 1969, pe când era student la Oxford, Tony Blair participa la demonstraţiile împotriva războiului din Vietnam. În acelaşi timp, în Germania, actualul cancelar Gerhard Schroder şi Joschka Fischer (actualul ministru german de Externe) făceau acelaşi lucru. În SUA, Bill Clinton refuza să plece să lupte în Vietnam. Iar Javier Solana, membru marcant al Partidului Socialist, a militat multă vreme împotriva imperialismului american. Dar vremurile se schimbă, iar ambiţiile politice îi fac pe oameni să îşi găsească alte idealuri.
După discuţia dintre Blair şi Clinton, generalii Wesley Clark şi Klaus Naumann au fost, din nou, trimişi la Belgrad. Slobodan Milosevic le-a explicat că albanezii morţi la Racak au fost ucişi în lupta cu forţele sârbe de securitate, dar, după aceea, teroriştii UCK le-au adunat cadavrele, le-au tăiat nasurile şi le-au tras câte un glonte în cap, aruncându-i la un loc, pentru a simula că au fost masacraţi de sârbi. Indignaţi, cei doi generali l-au avertizat pe preşedinte că vor ordona începerea raidurilor aeriene. Lovind cu pumnul în masă, Slobodan Milosevic a strigat: “Cum îndrăzniţi să ameninţaţi Serbia? Sunteţi nişte criminali de război !”
Deşi, până atunci, CIA reuşise să întocmească despre Milosevic un dosar mai gros şi decât al lui Saddam Hussein, în care existau până şi înregistrări ale unor discuţii intime între acesta şi soţia sau copiii lui, începând cu ianuarie 1999, nici un sârb care colaborase până atunci cu spionii străini nu a acceptat să mai continue. Ultimele rapoarte despre preşedintele iugoslav erau destul de contradictorii. La începutul lui ianuarie, se estima că, decât să abandoneze controlul asupra provinciei Kosovo, Milosevic ar prefera să intre într-un conflict cu NATO. Totuşi, războiul nu ar fi de lungă durată. La sfârşitul lunii, un al doilea raport concluziona, însă, că Milosevic nu s-ar băga într-un război pe care nu ar putea să îl câştige, aşa că va întinde coarda numai până în pragul declanşării atacurilor aeriene. În fine, două săptămâni mai târziu, un al treilea raport preciza că preşedintele iugoslav nu credea că NATO se pregăteşte să atace Iugoslavia.
În 30 ianuarie 1999, după o şedinţă de 8 ore a reprezentanţilor ţărilor NATO, s-a hotărât să se organizeze o reuniune în 6 februarie, la Rambouillet, pentru ca sârbii să semneze un acord de pace în Kosovo cu etnicii albanezi. Ministrul britanic de Externe, Robin Cook, a fost desemnat să transmită acest mesaj la Belgrad şi Priştina.
Conferinţa de la Rambouillet a început în după-amiaza de 6 februarie, cu o întârziere datorată delegaţiei albaneze. Trei din membrii acesteia nu aveau paşapoartele în regulă. Negocierile s-au prelungit până în 23 februarie. Considerându-le o capcană, Milosevic a refuzat să vină, iar membrii delegaţiei sârbe – care nu s-au întâlnit direct cu albanezii conduşi de Ibrahim Rugova, deoarece din delegaţie făceau parte şi “teroriştii UCK” – au respins, de la început, orice variantă în care nu se menţionează explicit integritatea teritorială a Iugoslaviei şi suveranitatea asupra provinciei Kosovo.
Oficial, textul prezentat la Rambouillet garanta menţinerea provinciei Kosovo în sânul federaţiei Iugoslave. În realitate, însă, acordul contura perspectivele independenţei, la capătul unei perioade de tranziţie de trei ani. Madeleine Albright s-a luptat enorm să convingă cele două delegaţii să semneze acordul. Fără succes, însă. Mai ales că, în acest timp, în 13 februarie, două coloane de blindate ale Armatei Iugoslave au intrat în Kosovo, venind dinspre Nis şi Leskovac. În timp ce atenţia Occidentului era îndreptată asupra negocierilor, sârbii declanşaseră aşa numita Operaţiune “Potcoava”. Mai târziu, operaţiunea avea să se dovedească o invenţie a serviciilor secrete, care nici măcar nu au avut grija să găsească cuvântul sârbesc pentru potcoava, folosind varianta croată (ceea ce sârbii nu ar fi făcut, în ruptul capului). În acel moment, însă, nimeni nu a sesizat această inadvertenţă.
În 5 martie, când s-au întâlnit la Washington, premierul italian Massimo D’Alema l-a auzit, stupefiat, pe Bill Clinton spunând că Slobodan Milosevic a acceptat toate condiţiile puse de Occident, însă, pentru a ieşi “cu basma curată” în ochii propriului popor, va fi nevoie de câteva zile de bombardamente. Ca să pretindă că a fost obligat, prin forţa armelor, să cedeze.
În 15 martie, delegaţiile sârbă şi albaneză s-au întâlnit din nou, la Paris, pentru semnarea unui acord politic în privinţa provinciei Kosovo. Din nou, sârbii au refuzat să semneze un document ce prevedea autonomia locuitorilor din Kosovo. În speranţa că NATO va declanşa bombardamentele, albanezii au semnat acordul.
În 17 martie 1999, George Tenet, directorul CIA, l-a informat pe preşedintele american că sârbii au declanşat o vastă ofensivă în Kosovo, care a fost, în mod evident, îndelung planificată şi pusă în aplicare cu mijloace militare considerabile. În plus, Tenet l-a avertizat pe Clinton că sârbii au învăţat din greşelile lui Saddam Hussein şi vor fi greu de înfrânt doar prin lovituri aeriene. Aceasta opinie a fost confirmată de experţii militari ai Pentagonului, care nu s-au aventurat în a evalua efectele unor raiduri aeriene asupra Iugoslaviei.
În 20 martie, ultimii dintre cei 1.375 de observatori OSCE părăseau provincia Kosovo, salutaţi cordial de militarii sârbi. Într-o ultimă încercare de a-l convinge pe Milosevic, a fost trimis la Belgrad Richard Holbrooke. Iniţial, Clinton ar fi dorit să o trimită pe Albright, însă aceasta a refuzat. Ştia că sunt puţine şanse de succes şi, fiind o persoană care a avut, întotdeauna, mare grijă de imaginea ei publică, nu dorea să o asocieze unui eşec. Aşa că l-a propus pe Holbrook, întâmplător, rivalul ei.
Amintindu-şi acele zile, Richard Holbrooke povestea că totul i se părea ireal. Milosevic era calm, aproape detaşat, şi vorbea neîncetat despre trecutul poporului sârb şi lupta sa neîncetată pentru independenţă. El le-a spus membrilor delegaţiei că aşa-zisa ofensivă sârbă în Kosovo este o invenţie a mediilor occidentale, dezinformate de UCK, şi că, în realitate, este doar de o acţiune de stârpire a unor elemente criminale.
În dimineaţa de 23 martie, la ultima discuţie cu Slobodan Milosevic, Holbrooke l-a întrebat: “Vă imaginaţi cu exactitate ce se va întâmpla după ce vom părăsi acest palat?” Preşedintele iugoslav i-a răspuns pe un ton absolut neutru: “Da. Veţi începe să ne bombardaţi.” “Exact.” “Puteţi să o faceţi. Sunteţi o naţiune foarte puternică…”
Holbrooke crede şi acum că, în mod conştient şi deliberat, Slobodan Milosevic a ales varianta bombardării Iugoslaviei şi spune că, dacă ar fi sesizat cel mai mic semnal al unei dorinţe de compromis, n-ar mai fi plecat la aeroport. La câteva ore după plecarea emisarului american, Slobodan Milosevic l-a demis pe şeful Serviciilor militare de spionaj, generalul Aleksandar Dimitrijevic, înlocuîndu-l cu generalul Geza Farkas.
Ofensiva militară a NATO împotriva Iugoslaviei avea să fie coordonată de generalul Wesley Clark, ale cărui numeroase eşecuri în întâlnirile cu Slobodan Milosevic îl transformaseră într-un adversar nemilos al acestuia. Originar, la fel ca Bill Clinton, din Arkansas, absolvent al Rhodes School of Oxford, la fel ca preşedintele american, Clark nu prea era iubit de militari, deşi fusese rănit de 4 ori în războiul din Vietnam. Antipatia i se trăgea de la talentul lui de a şti cum să bată totdeauna la uşi deschise, de la relaţiile pe care le avea cu personaje influente şi, mai ales, de la felul în care se adapta exigenţelor politice de moment. Numit în 1997 comandant suprem al NATO, Wesley Clark nu avea nici un pic de experienţă de coordonator al unor operaţiuni militare în Europa. Era convins, însă, că singurul limbaj pe care îl înţelege Slobodan Milosevic este cel al forţei şi era deja exasperat de ezitările responsabililor politici americani şi europeni. Mai ales că, de mai multe săptămâni, pregătise întreaga strategie de bombardare a Iugoslaviei şi era nerăbdător să o aplice.