24 martie 1999
In 24 martie 1999, m-am urcat in masina cameramanului meu, Gratian Balan, care m-a dus la Belgrad. Eram corespondentul ProTV la Timisoara, cel mai apropiat oras de Iugoslavia, tara impotriva careia NATO anuntase ca va declansa o operatiune militara. Mi-am luat cu mine doua tricouri, cateva schimburi, un pix si un carnetel deja inceput. Pe robotul telefonului mobil mi-am lasat un mesaj: “Am plecat la razboi. Lasati-mi mesaj si, daca nu ma vor nimeri americanii cu vreo bomba in cap, cand ma voi intoarce, il voi asculta.”
Era o gluma, desigur, si nu-mi inchipuiam atunci ca voi avea ocazia sa asist la un razboi. Cu atat mai putin, ca voi ajunge sa fiu singurul jurnalist roman care va sta acolo din prima pana in ultima zi. O experienta extraordinara, pe care orice jurnalist si-o doreste, insa putini au norocul s-o traiasca.
Era a doua zi consecutiv cand mergeam la Belgrad. In 23 martie, am dat o fuga cu masina, pentru a lua o declaratie de la cei din Ambasada Romaniei, ale caror familii fusesera evacuate si trimise in tara. Mai fusese in capitala iugoslava de nenumarate ori pana atunci. Si ca turist si ca reporter de televiziune, mai ales la sfarsitul anului 1996, in timpul demonstratiilor Opozitiei impotriva lui Slobodan Milosevic. Dar, de data aceasta, parca aveam o strangere de inima. NATO anuntase declansarea operatiunilor militare impotriva Iugoslaviei. Adica, un razboi.
Tocmai am dat instructiuni comandantului suprem al fortelor aliate din Europa, generalul american Wesley Clark, de lansare a operatiunilor aeriene in Republica Federala Iugoslavia,” declarase Javier Solana, secretarul general al NATO, la ora 22:17 GMT, conform Agentiei France Presse (AFP).
Seara tarziu, Horia Enasel, producatorul care raspundea la ProTV de stirile externe, mi-a spus doar atat: “Fugi repede acolo si, dimineata, ne transmiti prin telefon tot ce s-a intamplat ! Apoi filmati si va intoarceti la Timisoara in timp util, ca sa transmiteti imaginile pentru Stirile de la 19:30.” Zis si facut. Desi, la inceput, nu eram prea entuziasmat. Nu credeam ca se va intampla mare lucru si mai aveam o gramada de probleme de rezolvat pe acasa, dintre care cea mai importanta era masina ce astepta sa fie reparata, dupa un accident usor pe care l-am avut. Eram cu cameramanul meu, Gratian Balan, si cu Mile Carpenisan, colegul meu de la Antena 1. Acesta nu avea masina si ne-a rugat sa-l luam cu noi. In drum spre frontiera, ne-am oprit la parintii lui, care locuiau la marginea comunei Jebel si, inainte de a pleca, acestia m-au rugat sa am grija de Mile. Eram cu 10 ani mai mare decat el si ma considerau mai matur. Pe langa asta, cand era vorba de un eveniment deosebit, Mile era ca un uragan: imposibil de oprit.
Vamesii sarbi ne-au privit putin cam stramb cand am intrat in tara, insa n-au comentat nimic. Pareau usor iritati si ne considerau un fel de vanatori de stiri, amatori de senzatii tari, niste sacali care isi castigau salariul din nenorocirile altora. N-am zis nimic si am plecat mai departe. Se lasase noaptea. Am ascultat stirile la posturile sarbesti de radio si sangele a inceput sa ne alerge mai repede prin vene: se anuntase ca au fost bombardate cateva orase, printre care Belgradul si Pancevo. Masina noastra gonea pe soseaua spre capitala iugoslava, iar noi scrutam orizontul, incercand sa descoperim flacarile incendiilor de dupa bombardamente. Cand ne-am apropiat de Pancevo, oras ce se afla la 14 kilometri de Belgrad, am vazut, pe stanga, lumina unei flacari. Era zona combinatului petrochimic HIP si a rafinariei. Ca sa ne facem curaj, glumeam, inchipuindu-ne cum vom auzi vuietul avioanelor si ce va mai ramane din vechiul Mercedes al lui Grati, dupa ce un proiectil va cadea langa noi. La intrarea in Pancevo, am mai vazut, pe partea dreapta, o flacara, dar nu stiam ce e acolo. Asa ca nu i-am dat mare importanta. Cateva minute mai tarziu, ne-am dat seama ca prima flacara pe care o vazusem era de la unul din furnalele combinatului chimic. Care ardea permanent, la fel ca la combinatul “Solventul” din Timisoara, semn ca se lucreaza. Nu fusese nici un bombardament. Cel putin, nu acolo.
Cand am intrat pe podul peste Dunare, dintre Pancevo si Belgrad, ne-a cuprins o senzatie stranie. Era aproape miezul noptii si capitala iugoslava (a carei imagine nocturna ne-a incantat de atatea ori, pe noi, care veneam dintr-o tara in care nu vedeai prea multe lumini noaptea prin orase) era cufundata in intuneric. Pe strazi, nici o lumina. “Hai la ambasada !“, a fost prima idee. “Doar nu o sa ne lase sa stam pe strazi…”
Am bajbait pana pe bulevardul Knez Milosa, am coborat in fata Ambasadei Romaniei si am sunat la usa. Cand au auzit cine suntem, au deschis si, efectiv, ne-au tras inauntru: “Pana dimineata, nu mai plecati de aici ! Voi nu sunteti normali sa umblati pe strazi la ora asta !”, au sunat reprosurile celor de acolo. “N-ati auzit ca e alarma aeriana si ca s-a declarat stare de razboi ?”
Ne-am privit contrariati si aproape ca am izbucnit in ras. Ce stare de razboi ? Ce alarma aeriana ? Pe strazi, vazusem destule masini circuland, iar trecatorii nu pareau sa alerge speriati, ci isi vedeau de treaba lor. “Ce caraghiosi !“, ne-am zis in sinea noastra. Dar am acceptat. De serviciu, in noaptea aceea, era Traian Borsan, secretarul I al ambasadei. Il cunosteam deoarece, cu o zi inainte, ii luasem o declaratie despre evacuarea personalului ambasadei. Tot atunci l-am cunoscut si pe Alexandru Cornea, ambasadorul roman la Belgrad, care abia venise, isi depusese scrisorile de acreditare, dar nu fusese, inca, primit de presedintele Milosevic. Asa ca, potrivit uzantelor diplomatice, nu era, deocamdata, recunoscut in functie. Dl Borsan ne-a adus niste cafele si a inceput sa ne lamureasca ce s-a intamplat in ultimele ore.
Autoritatile de la Belgrad adresasera, mai devreme, un mesaj ambasadorilor statelor vecine, in care atentionau ca “orice forma de participare, asistenta directa sau indirecta acordate planurilor si actiunilor care privesc o agresiune este considerata contrara relatiilor de buna vecinatate si interesului comun pe termen lung. Se asteapta o retinere totala.” Mesajul tensiona automat, conform agentiei Mediafax, relatiile dintre Romania si Iugoslavia, deoarece Victor Babiuc, ministrul Apararii Nationale, si generalul Constantin Degeratu, seful Statului Major General, declarasera ca Romania se raliaza pozitiilor NATO in privinta solutionarii crizei din Kosovo, fara alte precizari.
La ora la care ajunsesem noi la Belgrad, informatiile erau foarte confuze si toata lumea era derutata. Nu aveam incredere in ceea ce se spunea in stirile difuzate de posturile sarbesti de radio si televiziune, care insistau asupra pozitiei statelor care condamnau atacul impotriva Iugoslaviei. Un lucru era sigur: premierul iugoslav Momir Bulatovic decretase instaurarea starii de razboi pe tot teritoriul tarii. Au fost, de asemenea, anuntate explozii in cartierele belgradene Avala si Rakovica, in jurul aeroportului Batajnica, la Novi Sad, Pristina si Podgorica (capitala Republicii Muntenegru). De-a lungul noptii, am iesit de cateva ori pe terasa din spatele ambasadei romane, privind catre cartierul Novi Beograd, dar nu vazusem nici bombardamente, nici tiruri ale antiaerienei. Cu toate acestea, se anuntasera puternice lupte aeriene intre avioanele celor doua tabere. Mai mult, pe un post de televiziune iugoslav, au fost aratate imagini ale distrugerii unei rachete de croaziere, filmate de pe ecranul unui radar. Dar erau, oare, adevarate ? Sarbii spuneau ca ar fi doborat 2 avioane ale NATO si 6 rachete Tomahawk, dar ca 6 civili au fost raniti in bombardamentele asupra orasului Kursumlija din Kosovo. Periodic, Comandamentul Apararii civile a Belgradului intrerupea programele radio si TV si ii sfatuia pe oameni sa ramana in adaposturile antiaeriene pana la incetarea alarmei. Insa multi stateau acasa si priveau la televizor, incercand sa inteleaga ce se intampla.
Dimineata, generalul Henry Shelton, seful Statului Major Inter-arme al SUA, avea sa anunte ca NATO nu a suferit nici un fel de pierdere. Ministrul german al Apararii, Rudolf Scharping, citat si el de AFP, a confirmat anuntul, adaugand ca, dimpotriva, mai multe avioane iugoslave au fost doborate in cursul operatiunii NATO.
Informatii neoficiale ce ne-au ajuns la urechi spuneau ca, pe autostrada catre Ungaria s-ar inregistra o aglomeratie de automobile ale sarbilor care incercau sa plece din tara. Nu le-am dat crezare, pentru ca spre Romania nu vazusem asa ceva. Si era anormal sa fuga doar spre Ungaria. Stiam doar ca tinerii sarbi aflati la studii in tara noastra erau foarte ingrijorati de ce se intampla la ei acasa. Nu se puteau intoarce, pentru ca se anuntase mobilizare generala si nici un sarb avand varsta intre 18 si 65 de ani nu mai avea voie sa paraseasca Iugoslavia, fara avizul special al Marelui Stat Major.
La Ambasada Romaniei au sunat mai multi romani aflati la munca sau la studii in Iugoslavia, cerand un sfat. Li s-a recomandat sa se intoarca, de urgenta, acasa. Stiam ca, la Belgrad se mai afla colegi de-ai nostri, insa habar n-aveam unde locuiau si nici cum puteam lua legatura cu ei, ca sa ne consultam sau sa verificam informatiile pe care le aflaseram. La hotelul “Hyatt“, unde se cazasera majoritatea ziaristilor straini, au avut loc incidente cu Politia. Asa cum facusera in Irak, jurnalistii s-au urcat pe acoperisul hotelului, unde si-au instalat camerele de luat vederi si aparatura de transmisie prin satelit. In scurta vreme, au aparut politistii sarbi, i-au arestat pe toti si le-au confiscat toate sculele. A doua zi, i-au expulzat pe toti si nu le-au mai inapoiat decat camerele video. Mai tarziu, cei care au fost de fata ne-au povestit ca Christiana Amanpour, celebrul reporter CNN, a incercat sa faca scandal, insa un politist sarb a potolit-o imediat, cu un pumn in ochi. Poate ca a fost doar o legenda inventata de sarbi, care o urau foarte tare pe Amanpour. Cert este, insa, ca, dupa ce a fost expulzata, aceasta n-a mai aparut pe post cel putin o saptamana. Sarbii o urau si pentru ca era sotia lui James Rubin, pentru ca era musulmana, pentru ca au considerat-o principala autoare a manipularii opiniei publice internationale, pentru ca era ziarista, pentru ca, pentru ca… Am aflat, mai tarziu, ca nici ziaristii straini aflati la Pristina si cazati in hotelul “Grand“ nu au avut o noapte linistita. Mai multe unitati ale fortelor speciale de Politie au intrat in camerele lor si, sub amenintarea armelor, i-au perchezitionat si le-au confiscat o parte din aparatura. Echipa CNN, careia i s-au confiscat toate documentele, a fost somata sa paraseasca Pristina pana joi la pranz.
Am stat toata noaptea in tensiune. Din cand in cand, mai priveam, discret, pe geam, ascunsi dupa draperii. Nu vedeam mare lucru: bulevardul, cladirea parasita a Ambasadei Canadei de vis-a-vis, din cand in cand cate-o masina sau un trecator. Traian Borsan ne tot aducea cate o cafea si mai cauta, la radio, posturi sarbesti. Nu dormise nici cu o noapte inainte, cand coordonase evacuarea familiilor personalului din ambasada. A stat, totusi, alaturi de noi, pana dimineata si, la 6:20, nu si-a putut retine un zambet. Inghetasem. Grati, care adormise pe o canapea din alt salon, a intrat peste noi, cu fata ravasita, intrebandu-ne din priviri ce se intampla. Urletele sirenelor se auzeau din toate colturile orasului. Anuntau incetarea alarmei aeriene si, cu toate ca mai auzisem asa ceva la exercitiile de aparare civila din Romania, cand erau prilej de amuzament ori de show-uri de televiziune, am simtit un fior rece pe sira spinarii. Era primul indiciu cumplit de concret ca ne aflam in plin razboi. Am sarit la geam. Afara, masinile circulau normal si oamenii se grabeau la servici. Incepea o noua zi.
“Am actionat pentru a apara miile de nevinovati contra unei ofensive militare zdrobitoare (…), pentru a evita extinderea razboiului si pentru a dezamorsa butoiul cu pulbere pe care se afla Europa si care a explodat deja de doua ori in cursul acestui secol, cu rezultate catastrofale,” afirmase Bill Clinton, intr-un discurs televizat aseara, citat de agentiile de presa. Senatul american aprobase deja, cu 57 de voturi “pentru”, o rezolutie care il autoriza pe presedinte sa ordone lansarea de lovituri aeriene impotriva sarbilor, in ciuda opozitiei unor senatori, care subliniasera ca “SUA urma sa atace o tara suverana, fara o declaratie de razboi”.
In sfirsit…Asteptam de mult povestea asta! Bine scris si astept cu nerabdare continuarea.
[...] Continuarea la target: prima noapte de razboi [...]
[...] This post was mentioned on Twitter by Sorin Bogdan. Sorin Bogdan said: target: prima noapte de razboi http://bit.ly/bPpu3W 24.03.1999, am plecat la belgrad cu @MileCarpenisan din timisoara. nato ataca yugoslavia [...]