jacques chirac

target: miniștrii lui Milosevic conduc refugiații sârbi înapoi în Kosovo

by

20 iunie 1999

Ne-am trezit devreme în această dimineață, deși era duminică. Am trecut pe la biserica Patriarhiei, de lângă noi, după care Mile Cărpenișan a plecat, cu mașina lui Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, către România. Eram amândoi ușor încordați de gândul operațiunii pe care o pusesem la cale. Fane Anghel și nea Nelu urmau să ajungă în această după-amiază la Timișoara, iar Mile trebuia să încerce să-i bage în Iugoslavia mâine dimineață. Mile a ajuns fără probleme acasă și m-a sunat după ce s-a întâlnit cu colegii mei. Mai aveam o noapte până la marea încercare.

În Iugoslavia, lucrurile evoluau în direcții stranii, cum numai aici se putea întâmpla. N-am avut ce citi în ziarele de astăzi, pe care, dacă le răsfoiai, aveai impresia că totul e în regulă și nimic deosebit nu s-a întâmplat în ultimele 3 luni. Doar în “Vecernje Novosti” am găsit câteva pagini anti-NATO, în care se explicau ițele încurcate ale unei conspirații mondiale, căreia sârbii au îndrăznit să-i stea în cale. Atunci, Guvernul Mondial condus de SUA a declanșat Primul Război Mondial Anti-creștin, dar sârbii au rezistat în fața bombardamentelor, apărând steagul Creștinismului. Teoria o mai citisem și în alte cărți și nu aveam nici un chef să o mai văd o dată, așa că am preferat să răsfoiesc numărul de azi din “Blic“, plin de poze sexy și istorii amuzante. N-aș fi citit “Politika“, dacă prima pagină nu mi-ar fi amintit de parodia care se desfășura astăzi.

Totul a început aseară, când în Jurnalul RTS, vicepremierul sârb Milovan Bojic a cerut sârbilor să se întoarcă în Kosovo, spunând că miniștrii sârbi se vor pune în fruntea coloanelor care se întorc, pentru a le demonstra că nu au de ce să se teamă și pentru a le da încredere în trupele KFOR. Bojic le-a spus sârbilor că acum e momentul să se întoarcă, deoarece, peste 48 de ore, casele lor vor fi ocupate de albanezii care revin în valuri în Kosovo. Guvernul Serbiei le-a pus la dispoziție carburanții și ajutoarele necesare reîntoarcerii în provincie.

Secretarul general al NATO Javier Solana a decis astăzi încetarea oficială a campaniei aeriene a Alianței Nord-Atlantice împotriva Iugoslaviei, relatează AFP. “Acționând sub autoritatea încredințată de Consiliul NATO, am decis să punem capăt imediat campaniei aeriene pe care am suspendat-o la 10 iunie 1999,” a anunțat Solana. “Am fost informat de către comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul Wesley Clark, că toate forțele militare și de Poliție sârbe au părăsit provincia Kosovo, conform acordului tehnico-militar semnat de către comandantul KFOR și de către reprezentanții guvernului iugoslav la 9 iunie.” Louis Garneau, purtătorul de cuvânt al KFOR, a declarat: “Comandantul KFOR, generalul Michael Jackson, a primit confirmarea scrisă din partea autorităților de la Belgrad că toate forțele iugoslave s-au retras din Kosovo.”

Deși mi se părea incredibil, circul a început. La prânz, o primă coloană de 30 de refugiați sârbi, avându-l în frunte pe Borislav Milacic, ministrul republican de Finanțe, a plecat din Kragujevac. În același timp, din Niș au plecat către provincia pe care abia o părăsiseră alte două coloane cu 1.000 de refugiați sârbi (dintre care 80 de medici), în frunte cu Dragoljub Jankovic, ministrul Justiției, și cu Leposava Milicevic, ministrul Sănătății. Oamenii se urcau veseli în autobuze, după ce dădeau interviuri reporterilor RTS și ridicau 3 degete, în semn de salut, când mașinile plecau claxonând, în aplauzele celor aduși să-i conducă. Îi priveam stupefiat pe cei care – până ieri – spuneau că au fugit din Kosovo pentru că teroriștii UCK îi omoară, iar acum explicau că n-au nevoie de nimic, numai să ajungă odată înapoi acasă. Poate cel mult de benzină și puțină hrană.

Desigur, Televiziunea Națională a transformat aceste plecări într-un straniu marș triumfal, de parcă oamenii ar fi plecat spre Tărâmul Făgăduinței și nu unde îi aștepta teroarea albanezilor sau – în cel mai bun caz – protecția KFOR împotriva foștilor vecini și prieteni. După ce au atras atentia cât de disciplinată și organizată este Armata iugoslavă, care s-a retras din Kosovo, reporterii RTS ne-au bombardat cu reportaje despre întoarcerea refugiaților. Alți 500 au plecat de la Krusevac spre Kosovo. Alți 720 au plecat din Kraljevo, în frunte cu Branislav Ivkovic, ministrul Învățământului. Alți 300 au plecat din Rudare, conduși de ministrul Turismului și Sportului.

Erau încercări disperate ale regimului lui Slobodan Milosevic de a le arăta sârbilor că situația se normalizează în provincie și în întreaga țară. Tabloul acesta suprarealist era întregit cu imagini de la inaugurarea unui pod de pontoane la Mijatovac, care va asigura traversarea peste râul Velika Morava, până la ridicarea unui nou pod, în locul celui distrus de bombardamente. Cu imagini de la Valjevo și Sremska Mitrovica, unde locuitorii îi întâmpinau cu bucurie pe militarii sârbi care se înapoiau din Kosovo. Cu informația că au apărut deja oameni de afaceri din Elveția, Germania și Italia, dornici să investească în Iugoslavia. Cu declarația lui Massimo D’Alema despre necesitatea dezarmării formațiunilor UCK și ajutării sârbilor să-și reconstruiască podurile și centralele electrice. Desigur, “uitând” să amintească de condiționarea ajutorului de plecarea de la putere a lui Milosevic.

Toate jurnalele RTS repetau aceleași teme, iar la 22:30, aveau să anunțe că toți militarii Armatei iugoslave s-au retras din Kosovo, îndeplinindu-și obligațiile asumate în acordul de la Kumanovo. Și că primele coloane de refugiați care se întorc în Kosovo au ajuns deja la Priștina. Apoi au prezentat imagini de la întâlnirea dintre Nebojsa Vujovic și generalul Michael Jackson, în care adjunctul ministrului iugoslav de Externe i-a atras atenția că, în timpul în care în provincie s-au aflat militarii și polițiștii sârbi, nu a fost niciodată haos și anarhie, cerându-i să dezarmeze teroriștii UCK și să asigure granițele țării împotriva pătrunderii bandelor de criminali albanezi. Jurnalul s-a încheiat cu un montaj cu bombardamente, pe fondul căruia se făcea apel la toți cetățenii iugoslavi să pună umărul la reconstrucția patriei.

Poate m-aș fi lăsat păcălit și aș fi crezut că este vorba doar de o acțiune de propagandă, dacă nu mi-aș fi amintit de vorbele “scriitorului” Dragan. În ultima noapte în care l-am văzut, când se parafase pacea de la Kumanovo, mi-a spus că forțele speciale sârbe se vor întoarce în Kosovo foarte curând. A refuzat să-mi explice cum o vor face, atâta vreme cât trupele KFOR s-au desfășurat deja, dar mi-a spus să fiu atent la ce va urma. Și ce altă acoperire mai bună puteau găsi, decât cea a oamenilor care se întorc la casele lor? Pentru că, oricât de patrioți ar fi sârbii, nu sunt chiar atât de nebuni să se bage singuri în gura lupului, mai ales când acesta este albanez.

Președintele francez Jacques Chirac nu a exclus, într-un interviu pentru CNN, posibilitatea acordării unui ajutor occidental pentru reconstrucția anumitor centrale electrice din Serbia. “Suntem dispuși să acordăm sârbilor un ajutor umanitar. Sunt centralele electrice umanitare? Se poate, pentru că ele produc energie, ca să încălzim iarna locuințele,” a declarat Chirac. “Este un lucru pe care va trebui să-l discutăm.” Președintele francez a exclus, pe de altă parte, orice ajutor acordat pentru reconstrucția podurilor: “Nu putem ajuta o țară să se reconstruiască, dacă aceasta nu este o democrație.”

Primul politician din Opoziție care a sesizat cinica manipulare pe care o încercau cei de la Putere a fost Vladan Batic, liderul Partidului Creștin Democrat din Serbia – un partid “de buzunar” – și coordonator al Uniunii pentru Schimbare, o alianță de partide care începea să-și facă loc pe scena politică. El a explicat că pretențiile Guvernului că ar fi create toate condițiile pentru ca sârbii să se întoarcă la casele lor din Kosovo nu sunt decât pură demagogie. “Aceleași persoane care, prin politica lor păguboasă, i-au obligat pe sârbi să-și lase casele în care locuiau de secole, îi conving acum, prin amenințări și santaj, să se întoarcă în Kosovo,” spunea el.

În acest timp, liderii partidelor care încă mai însemnau ceva pentru sârbi păreau orbiți și lansau apeluri aberante sau își trăgeau de zor lovituri sub centură. Partidul Radical din Serbia (SRS) s-a apucat să acuze conducerea Primăriei Belgradului că, din cauza nepriceperii, a afacerilor și a matrapazlâcurilor pe care le-a făcut, a adus capitala în pragul colapsului. “Niciodată, în toată istoria Belgradului, orașul nu a fost condus de astfel de infractori nevolnici,” spuneau liderii SRS. “Au arătat că le pasă mai puțin de oraș decât le păsa celor care l-au condus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.” Ei au dezvăluit că, în timpul bombardamentelor, inspectorii Ministerului de Interne i-au arestat și anchetat pe câțiva dintre consilierii municipali ai Mișcării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO), din cauza unor dubioase afaceri cu carburanți.

Desigur, cei de la SPO au dezmințit acuzațiile, iar președintele Consiliului municipal, Spasoje Krunic, le-a calificat drept mincinoase și primitive. De altfel, conducerea SPO s-a întâlnit astăzi într-o ședință, în care s-a făcut apel încă o dată la sârbi să se întoarcă la casele lor din Kosovo. Liderii SPO au acuzat Guvernul că nu a spus nimic despre exodul masiv al sârbilor din provincie și că RTS nu a arătat nici o imagine a coloanelor de refugiați. Concluziile ședinței de astăzi spuneau totul despre deruta și lipsa de realism a SPO, care nu înțelegea că nu este momentul potrivit pentru a schimba guvernul sau președintele. Se vorbea din nou că trebuie ridicată starea de război, că trebuie anulate legile nedemocratice, că efectivele Poliției și Armatei trebuie reduse la nivelul dinainte de război și că trebuie reluate legăturile diplomatice cu SUA, Franța, Germania și Marea Britanie.

În timp ce oamenii se zbăteau să-și revină după lunile de bombardamente, SPO spunea că este cazul formării, atât la nivel republican, cât și federal, a unor guverne provizorii, cu largă deschidere democratică, alcătuite din tehnocrați, care să asigure obținerea ajutoarelor necesare pentru reconstrucția țării și organizarea de alegeri libere, după normele europene. “De mâine, toți membrii și activiștii SPO vor începe o campanie puternică pentru popularizarea acestor principii,” anunța SPO. “Cerem schimbări pașnice, dar, dacă regimul nu este în stare să se schimbe, trebuie să facem tot posibilul pentru a determina schimbarea lui.”

SRS plângea cu lacrimi de crocodil de grija sârbilor, spunând că acum, “atitudinea bandiților din SUA și Uniunea Europeană, care închid ochii la suferințele sârbilor din Kosovo, este în perfectă armonie cu caracterul celor care – până mai ieri – bombardau civili nevinovați“. “Bătălia pentru eliberarea patriei va continua, până la victoria finală, până când ultimul soldat străin va fi alungat de pe teritoriul Serbiei,” anunțau, pompos, liderii SRS. “Un astfel de țel nu poate fi atins fără ca poporul să-și păstreze unitatea și fără să-i alungăm pe trădătorii care găsesc tot felul de scuze pentru crimele comise de dușmani și le oferă, cu umilință, servicii complete în fiecare zi.”

Bill Clinton a declarat, într-un interviu acordat televiziunii CNN, că el apreciase, înainte de începerea campaniei NATO împotriva Iugoslaviei, “la 50 % șansele de a-l învinge pe Slobodan Milosevic după mai puțin de o săptămână de bombardamente“. Întrebat dacă și-a imaginat vreun moment, ordonând bombardarea Iugoslaviei, că războiul va dura 79 de zile, Clinton a răspuns: “Știam și că, dacă el va hotărî să suporte pedeapsa atacurilor aeriene, acestea vor dura câtva timp. Nu mă gândeam la o durată anume, dar știam că ar putea fi nevoie de mult timp.”

Poate că nu m-ar fi iritat atât de mult războiul acesta surd declanșat de Vuk Draskovic și Vojislav Seselj și l-aș fi pus pe seama eternei rivalități dintre cei doi și a încheierii războiului, care le permitea acum să-și dea frâu liber sentimentelor. Însă, pe la prânz, în timp ce mă plimbam pe Terazije, în centrul Belgradului, am văzut o mulțime de oameni care bloca circulația. Erau vreo 200 de refugiați sârbi din zona orașelor Prizren, Djakovica și Orahovac, care protestau împotriva atitudinii guvernanților față de ei. “După tot ce am pătimit înainte de plecarea în bejenie, acum, în Serbia, nimeni nu se mai uită la noi,” se auzea glasul unuia dintre ei, care vorbea la portavoce. Îl chema Svetozar Fisic. “Am ajuns la Belgrad flămânzi și sfârșiți de puteri. Acum ne spun să ne întoarcem. Unde? În brațele UCK?” Fețele oamenilor exprimau disperare și Fisic îi chema să vină mâine, cât mai mulți, în fața clădirii Guvernului federal, pentru a-și spune păsurile.

Nu m-au impresionat atât de mult chipurile refugiaților, cât indiferența din ochii belgrădenilor. Îmi era greu să înțeleg, însă observasem și altă dată că oamenii din Serbia îi tratau cu dispreț, indiferență și chiar ură pe refugiații din Croația, Bosnia și, acum, Kosovo. “Nu sunt de-ai noștri, sunt izbeglice (refugiați),” spunea chiar și Nelu despre ei. Iar cuvântul nu suna ca un simplu substantiv, ci avea puternice nuanțe peiorative, pe care nu puteam să le pricep deloc.

Dacă acest incident a trecut aproape neobservat, nu s-a întâmplat la fel cu cel de ieri, de lângă Kragujevac. În jur de 100 de rezerviști au blocat șoseaua spre Topola, în fața cafenelei “Sumski put” din satul Petrovac, așezându-se pe asfalt, în jurul unui camion pe care îl puseseră de-a curmezișul șoselei. Cereau să li se plătească soldele, pe care nu le-au mai primit de două luni de zile. Generalul maior Zivomir Smiljkovic, comandantul Corpului Kragujevac al Armatei iugoslave, a sosit la ora 14:00 la fața locului și, abia după 3 ore de discuții aprinse, a reușit să deblocheze drumul, promițându-le rezerviștilor că își vor primi soldele până vineri. Această demonstrație era un semnal periculos, care arăta că fondurile pentru armată sunt pe sfârșite. Oamenii lui Milosevic trebuiau să facă repede rost de bani, pentru a nu lăsa aceste nemulțumiri să fie scânteia care să aprindă butoiul de pulbere reprezentat de dușmănia dintre Armata și Poliția sârbă. Pe de o parte, era greu de reprimat un amplu protest al militarilor, care, odată scăpați din infernul bombardamentelor NATO, nu se mai temeau de nimic. Pe de altă parte, o intervenție în forță a Poliției împotriva militarilor nu numai că n-ar fi fost posibilă, însă, cu siguranță, ar fi degenerat într-un necruțător război civil.

Trupele KFOR au descoperit că aproximativ 60.000 de albanezi din Kosovo au fost deținuți în sate bombardate și transformate în lagăre de concentrare de către forțele iugoslave în nordul provinciei, a informat publicația “Sunday Telegraph“. Familiile albaneze au fost arestate în munții unde se refugiaseră și au fost închise, la jumătatea lunii aprilie, în satele distruse aflate în apropiere de Podujevo. Persoanele internate în lagărul cunoscut sub numele de Sajkovac ar fi urmat să fie folosite ca scuturi umane, în cazul unei intervenții terestre a NATO. Trimisul special al ziarului a afirmat că acești refugiați au fost supuși unei izolări totale timp de două luni. Fiecare dintre ei, inclusiv copiii, au primit o cartelă cu numele, numărul propriu și cu sectorul de lagăr în care era deținut. Orice fugar risca să fie luat drept țintă de catre trăgătorii de elită, ascunși după dealuri.

Situația era cu atât mai complicată, cu cât sârbii se vedeau puși să se descurce singuri. Astăzi, la încheierea reuniunii de la Koln a liderilor țărilor G-8, s-a anunțat că, dacă vrea să beneficieze de ajutor internațional pentru reconstrucție, președintele Slobodan Milosevic va trebui să pună în aplicare reforme democratice în țară. Ei au cerut Belgradului să se conformeze principiilor Pactului de stabilitate în Balcani, în special în privința democratizării țării și a respectării drepturilor omului. “Un ajutor internațional acordat reconstrucției Iugoslaviei este imposibil atât timp cât la conducerea acestei țări se află Slobodan Milosevic,” concluziona Gerhard Schroeder.

Declarația finală a summit-ului G-8 de la Koln era semnata și de Rusia, care obținuse tot ce își dorise în urma conflictului din Iugoslavia, așa că sârbii erau din nou singuri în fața lumii întregi. Dimitri Iakușin, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, anunțase că Rusia își va relua relațiile cu NATO de îndată ce Alianța va anunța încheierea oficială a operațiunii sale militare împotriva Iugoslaviei. Colac peste pupăză, nici ajutoarele promise nu păreau de mare perspectivă, liderii G-8 avertizând că realizarea obiectivelor Pactului de stabilitate în Balcani revine, în primul rând, țărilor din regiune, ajutorul din exterior neputând substitui propriile eforturi. “Insistăm ca toate părțile aflate în confict în Kosovo să respecte încetarea focului și să se conformeze în totalitate termenilor rezoluției 1244 a Națiunilor Unite și acordului tehnico-militar,” se arată în declarația finală a summit-ului.

Încet, dar sigur, trupele KFOR începeau să pună stăpânire pe haosul din Kosovo. Astăzi, la Kosovoska Mitrovica, soldații francezi au arestat 10 luptători UCK, pentru că jefuiau casele și magazinele părăsite de sârbi. Germanii din KFOR au eliberat la Prizren 2 albanezi, răpiți de UCK pentru că ar fi colaborat cu sârbii. Spre seară, britanicilor din KFOR nu le-au trebuit decât 10 minute să ajungă în cartierul Dardanija din Priștina, pentru a potoli câțiva luptători separatiști, care deschiseseră focul asupra locuințelor unor sârbi, omorându-l pe unul dintre ei și dispărând la adăpostul întunericului.

Generalul Michael Jackson a confirmat în această seară că retragerea Armatei iugoslave din Kosovo a fost încheiată, cu 12 ore chiar mai devreme decât era prevăzută, și, începând din acest moment, singura forță militară din provincie este KFOR. El a adăugat că aeroportul Slatina va rămâne închis cel puțin 8 zile, până la finalizarea unui acord la nivel înalt privind controlul său.

Puțin după miezul nopții, într-un cort bine păzit din Cartierul general al KFOR de la periferia Priștinei, în prezența purtătorului de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA James Rubin, generalul Jackson și liderul politic al UCK Hashim Thaqi au semnat acordul privind demilitarizarea imediată și dezarmarea progresivă a UCK. Acordul stipula că, în termen de 3 luni, UCK trebuie să predea KFOR întreg armamentul său, cu excepția armelor ușoare. Începând de maine, în nici un moment, UCK nu mai este autorizată să poarte arme, indiferent de ce tip, la mai puțin de 2 kilometri de șoselele principale, de orașe sau de granițele exterioare ale provinciei. În decurs de 4 zile, UCK își va desființa toate pozițiile de luptă, fortificațiile și punctele de control de pe șosele și va delimita câmpurile de mine și capcanele instalate de separatiștii albanezi. În termen de 30 de zile, UCK era obligată să stocheze, în locuri inventariate de KFOR, toate armele de calibru superior celui de 12,7 mm, iar în termen de 90 de zile, să predea toate armele automate de calibru inferior.

Acordul stipulează ca “UCK să înceteze focul, să se dezangajeze din zonele de conflict, să se demilitarizeze și să se reintegreze în societatea civilă, să renunțe la folosirea forței și să pună capăt oricărui act de beligeranță, să accepte să nu-i atace, reține sau intimida pe civilii din Kosovo, să nu atace, încalce sau confiște proprietatea civililor din Kosovo.” Comunitatea internațională va lua în considerare posibilitatea ca luptătorii UCK să se alăture unei noi forțe de Poliție ce va fi constituita în Kosovo după modelul Gărzii naționale din diferite state americane, se preciza în document.

Înainte de a semna acordul, Hashim Thaqi a avut mai multe întrevederi între patru ochi cu James Rubin, care i-a spus că secretarul de stat Madeleine Albright i-a cerut personal să o reprezinte la semnarea acordului de demilitarizare, ca garanție că “libertatea pe care a câștigat-o UCK va fi apărată“. Imediat după semnarea documentului, atât Albright, cât și Bill Clinton, l-au sunat pe Thaqi, pentru a-i saluta “curajul” de a accepta transformarea UCK și a-i spune cât de mândri sunt de el.

“UCK va participa la un nou proces politic prin care va fi definit statutul Kosovo,” a declarat Thaqi după semnarea acordului, la care fusese asistat de alți trei lideri ai mișcării sale – Agim Ceku, Jakup Krasniqi și Rame Buja. “Retragerea președintelui iugoslav Slobodan Milosevic și procesul declanșat de forțele NATO și KFOR constituie o mare victorie, care deschide pentru noi perspective diferite.” La rândul său, generalul Michael Jackson a spus că “astăzi ne aflăm într-un moment crucial al misiunii noastre, pentru a stabili un climat permanent de pace și securitate pentru întreaga populație din Kosovo”.

Share

target: trupele NATO încep desfășurarea în Kosovo

by

12 iunie 1999

Scandalul provocat de intrarea rușilor în Kosovo a continuat și astăzi. Zorii zilei i-au găsit pe militarii ruși amplasați pe aeroportul Slatina. Un vehicul blindat, lângă care stăteau doi parașutiști în uniformă de camuflaj, a blocat șoseaua dinspre Priștina, interzicând chiar și accesul ziariștilor. Pe drum erau instalate două posturi de control, unul al rușilor și unul al Poliției sârbe, plasat la 3 kilometri de cel rus. Ceva mai târziu, 6 blindate rusești au venit dinspre Priștina, intrând în aeroport. În acest timp, la granița dintre Macedonia și Iugoslavia, continuau discuțiile între experții americani și ruși despre rolul și locul forțelor rusești din KFOR, rușii dorindu-și un sector operațional în nord-vestul provinciei.

Încet-încet, se ridica tot mai mult vălul ce acoperise operațiunea fulgerătoare a rușilor. Se pare că aceasta a fost declanșată la ordinul generalului Anatoli Kvașnin, șeful Statului Major al Armatei Ruse, fără avizul ministrului Apărării Igor Sergheev. Chiar dacă nu a inițiat-o el, președintele Boris Elțîn și-a însușit operațiunea, girând-o cu avansarea în grad a generalului Zavarzin. Neștiind cine îl conduce, Ambasada Rusiei la Belgrad încercase fără succes să ia legătura cu convoiul, pentru a-i transmite ordinul de a nu trece, sub nici o formă, frontiera cu Kosovo. Se pare că cercurile militare dure, care au plănuit operațiunea, erau convinse că – dacă nu ar fi intrat prin surprindere în Priștina – rușii n-ar mai fi ajuns niciodată acolo, deoarece reprezentanții NATO tergiversau intenționat negocierile legate de desfășurarea trupelor KFOR. Preluarea aeroportului Slatina a fost decisă împreună cu militarii sârbi, nu numai pentru importanta strategică a subteranelor sale, dar și pentru a permite sosirea rapidă a întăririlor din Rusia. Colonelul Nikolai Ignatov, comandantul contingentului rus SFOR din Bosnia-Herțegovina, care număra 1.350 de militari, a anunțat că intenționează să mai trimită în Kosovo din efectivele pe care le conduce. Astăzi, lângă Bijelina, o coloană de 100 de vehicule rusești din SFOR erau pregătite de plecare.

Șase avioane de transport IL-76, dintre care trei erau astăzi gata să decoleze de pe bazele aeriene din orașele Ivanovo, Riazan și Pskov, erau așteptate să ajungă la Priștina. După o scurtă inspecție, rușii au constatat că, în ciuda bombardamentelor, pista de aterizare era încă funcțională. Ministerul bulgar de Externe a primit o solicitare din partea Rusiei, pentru un culoar aerian destinat trimiterii trupelor care vor participa la KFOR. Bulgarii au tergiversat răspunsul, așteptând încheierea negocierilor asupra comandamentului unificat al KFOR și au invocat procedura greoaie pentru acordarea unui astfel de culoar aerian.

Adjunctul secretarului american de stat Strobe Talbott a fost acuzat de un oficial rus că blochează negocierile privind participarea Rusiei la KFOR, relatează AFP. Acesta a declarat, sub acoperirea anonimatului, că Talbott nu a vrut să accepte nici unul din proiectele de desfășurare a trupelor ruse în Kosovo pe care le-a propus delegația rusă. “Se simte un dispreț față de interesele Rusiei, chiar și în cadrul acestor negocieri, în pofida faptului că Rusia și-a câștigat dreptul de a fi prezentă în Kosovo.” Negocierile dintre Strobe Talbott și Igor Ivanov au fost întrerupte în această dimineață, după o oră și jumătate de discuții, urmând să fie reluate mai târziu.

“Au sosit rușii!” titrau astăzi ziarele sârbești pe prima pagină, deasupra fotografiilor convoiului rusesc care traversa Belgradul. Mișcarea pentru Reînnoirea Serbiei (SPO) avertiza, însă, printr-un comunicat de presă, că această aventură politico-militară ar trebui să rămână un episod fără urmări asupra procesului de pace: “Confuzia provocată de intrarea trupelor rusești în Kosovo și declarația Moscovei că această operațiune s-a desfășurat fără aprobarea Guvernului rus aduc deservicii Serbiei și poporului sârb și fac jocul celor care doresc continuarea crizei din Kosovo”.

Trecând peste acest episod, Nikola Lukic, însărcinatul cu afaceri al Iugoslaviei pe lângă Uniunea Europeana, a solicitat ridicarea imediată a sancțiunilor împotriva țării sale. “Sancțiunile continuă să aducă mari daune poporului și economiei Iugoslaviei,” argumenta Lukic într-o scrisoare adresată UE. “După două luni de bombardamente, țara se află într-o situație extrem de gravă. Mulți sârbi au rămas fără slujbe, multe fabrici au fost distruse și suntem în pragul unei catastrofe umanitare de proporții. Deja, Guvernul federal a dovedit că aplică toate prevederile planului internațional de pace și nu mai există nici un motiv pentru menținerea acestor sancțiuni.”

Ziarele sârbești erau o oglindă a paradoxului în care continua să trăiască acest popor. “Politika” născocise un nou argument pentru a-i convinge pe oameni că războiul a fost necesar. “Semnarea acordului de la Rambouillet ar fi însemnat un act de capitulare necondiționată,” se explica într-un articol. “În locul capitulării fără luptă, pe care NATO a încercat să ne-o impună la Rambouillet și Paris, am obținut un acord de pace și rezolvarea dramei din Kosovo cu garanția și credibilitatea ONU.”

Această teorie pălea în fața unei liste scurte pe care am găsit-o în “Blic“, în care se preciza viitorul amplasament al trupelor KFOR în Kosovo. Cei 12.000 de soldați britanici vor controla regiunea Priștinei, unde se va afla și cartierul general al KFOR, sub comanda generalului Michael Jackson. La Prizren va fi comandamentul trupelor germane, despre care se amintea că – ironia sorții! – se află pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial într-un număr atât de mare în altă țară. Sectorul francez va avea cartierul general la Kosovska Mitrovica, cei 7.000 de militari fiind ajutați și de 1.200 de soldați din Emiratele Arabe Unite. 7.000 de americani vor controla sudul provinciei Kosovo, având cartierul general la Gnjilane. Sectorul italian va fi în vestul provinciei, cei 2.000 de militari având comandamentul la Pec. În fine, cei 10.000 de militari pe care Rusia a promis ca îi va trimite în Kosovo își vor împărți zona de nord cu soldații francezi.

Acaparați de nebunia de ieri, nici n-am băgat de seamă venirea la Belgrad a șefului diplomației elene, George Papandreou. Am regăsit știrea în ziare și mi-am dat seama că observasem după-amiaza, în fața Centrului militar de presă, câteva mașini oficiale, printre care una cu drapelul național al Greciei. După ce s-a întâlnit cu Milosevic, cu omologul său iugoslav și cu președintele Serbiei, Papandreou a ținut să stea de vorbă cu liderii Opoziției din Serbia, însă relatările ziarelor erau destul de evazive și nu aveam încredere în ele.

Nu puteam să nu observ o știre extrem de interesantă: Predrag Krkic, directorul Direcției Drumuri din Ministerul Transporturilor, a anunțat că săptămâna viitoare va începe reconstrucția podului peste Dunăre de la Beska, distrus în timpul unui raid aerian. Acesta a fost considerat prioritar pentru că se află pe autostrada care duce către punctul de trecere a frontierei cu Ungaria, de la Horgos. Krkic a descris și celelalte planuri de reparare a podurilor și șoselelor iugoslave, menționând că – în timpul războiului – au fost distruse sau avariate 39 de poduri, dintre care 7 foarte mari. 19 dintre acestea se aflau pe o listă de priorități ale reconstrucției. Și, apropo de poduri, era prezentată o declarație a președintelui francez Jacques Chirac, care a explicat că – datorită dreptului de veto de care ar fi făcut uz la alegerea țintelor raidurilor aeriene – podurile Belgradului au rămas în picioare și, de asemenea, un mare număr de atacuri planificate asupra Muntenegrului au fost anulate.

Louise Arbour, procurorul Tribunalului Penal Internațional de la Haga, a fost numită în funcția de judecător al Curții Supreme de Justiție a Canadei, a anunțat astăzi guvernul de la Ottawa, citat de AFP. Arbour, care și-a îndeplinit doar jumătate din mandatul de 4 ani pentru care fusese desemnată la Haga, își va prelua noua funcție începând cu 15 septembrie. Încă de luna trecută, premierul canadian Jean Chretien declarase că Louise Arbour, care a înființat Tribunalul Internațional pentru crimele de război comise în fosta Iugoslavie și în Rwanda, ar dori să-și părăsească funcția și să se întoarcă acasă.

Nici nu a început bine retragerea militarilor iugoslavi din Kosovo, că în provincie au apărut primele incidente. În această dimineață, în jurul orei 8:00, luptătorii UCK au atacat mina de cărbuni de la Belacevac, din apropierea Priștinei. Inginerul Zarko Markovic a povestit că atacul s-a produs la o oră după retragerea forțelor iugoslave, iar schimburile de focuri dintre personalul de pază al minei și gherilele UCK au durat până la ora 14:00, când cei 150 de mineri de la Belacevac au reușit să fugă, deși câțiva au fost răniți de gloanțe. Un alt localnic, Zivadin Stevic, a afirmat că peste 100 de luptători UCK au intrat în localitatea Belacevac și au arestat 5 persoane, printre care și pe fiul său, în vârstă de 31 de ani.

În ciuda acestor incidente, sârbii s-au ținut de cuvânt și au continuat să se retragă din Kosovo. Abia mai apucam să-mi notez toate datele despre cei ce părăseau provincia. Ieri după-amiază, la ora 16:30, la Niș au sosit 30 de vehicule militare, cu numere de înmatriculare de Priștina, Prizren, Pec și Djakovica. La 18:30, o coloana de 100 de vehicule ale Poliției și Armatei intra în Prokuplje, urmată de 20 de automobile civile, care veneau din Priștina, Gnjilane, Kosovska Mitrovica și Prizren. Și în dreptul orașului Kraljevo au ajuns aseară circa 50 de autovehicule civile, cu numere de înmatriculare de Djakovica și Prizren, ai căror șoferi spuneau că se refugiază la Belgrad și Novi Sad. Tot în cursul serii de ieri, aproximativ 2.000 de sârbi și un convoi de 100 de tractoare cu remorcile încărcate cu bunurile acestora au ajuns la Priștina, venind din localitatea Suva Reka, situată la 30 de kilometri de granița cu Albania. Refugiații au fost cazați la centrul sportiv “25 maj”, unde s-au dus mai mulți reprezentanți ai autorităților iugoslave, încercând să-i convingă să se întoarcă acasă.

Oamenii spuneau că se tem de represalii din partea UCK. Zoran Andjelkovic, guvernatorul provinciei, le-a explicat că “în Kosovo vor veni de 5 ori mai mulți militari decât polițiștii care au asigurat ordinea până acum”. Oamenii au refuzat să se întoarcă și căutau drumul spre Serbia. “Ne este teamă. Cine ne mai apără acum?” Partidul Stânga Iugoslavă (JUL, condus de soția lui Milosevic) a făcut apel la populația nealbaneză din Kosovo să rămână în provincie: “Nu băgați în seamă dezinformările și dificultățile de început ale implementării procesului de pace, pentru că doar așa vom putea asigura o viață normală în Kosovo și vom menține integritatea teritorială a Serbiei și Iugoslaviei”. Însă oamenii știau că aceste cuvinte frumoase nu îi apără de gloanțe.

Nebojsa Vujovic, adjunctul ministrului federal de Externe, care a fost numit astăzi de guvern în fruntea unui comitet de cooperare cu KFOR, a organizat la Priștina o conferință de presă în care a declarat: “Dorim ca sârbii să rămână, iar albanezii să se întoarcă în Kosovo. În acest moment, cel mai important lucru este să nu se creeze un vid de autoritate, între retragerea Armatei iugoslave și venirea trupelor KFOR. De aceea, în Kosovo au rămas mai mulți ofițeri sârbi, care vor preda zona celor care comandă forțele internaționale.” Vujovic a ajuns la Priștina venind de la Belgrad, în fruntea unui convoi de peste 300 de jurnaliști, care a întâlnit pe drum coloanele în retragere ale Armatei și Poliției iugoslave. “Ați avut astăzi ocazia să vedeți potențialul militarilor sârbi, pe care NATO se lăuda că l-ar fi distrus în timpul agresiunii,” se mândrea el, observând impresia puternică creată reprezentanților presei.

Aflasem că se organizează această deplasare, însă, pentru că nu aveam acreditare de război, nu am putut să mă înscriu printre jurnaliștii care au plecat spre Priștina. În plus, știam că, odată cu intrarea trupelor KFOR în provincie, urma să ajungă la Priștina și echipa ProTV care era în Macedonia, cu Cătălin Radu Tănase reporter și Gabi Crețean operator. Nu avea nici un sens să ne dublăm acolo și să nu mai rămână nimeni la Belgrad, unde continuau să se producă evenimente importante. Mile Cărpenișan s-a decis să rămână și el cu mine. L-am sunat pe Cătălin pe telefonul mobil, ca să-l avertizez că nu va mai găsi nici un loc de cazare în vreun hotel din Priștina și l-am sfătuit să-și caute o gazdă la vreun albanez. L-am avertizat că, înainte de plecare, să-și facă provizii de alimente, țigări, apă și baterii și să nu se aventureze să circule în afara șoselelor păzite de forțele KFOR, pentru că provincia era plină de mine și de proiectile neexplodate.

Era destul de amărât, pentru că făcuse greșeala să accepte să plece cu un autoturism care circula cu benzină fără plumb. M-a pufnit râsul. În Kosovo nu aveai ce să cauți fără un jeep rezistent, care să funcționeze pe motorină. Și nici acest combustibil nu era ușor de găsit. I-am promis că o să-l mai sun când va ajunge la Priștina, pentru că era singura localitate din Kosovo în care funcționau telefoanele mobile. Oricum, nu am putut să nu admir inspirația autorităților iugoslave de a-i duce pe ziariștii de la Belgrad la Priștina. În primul rând, această favoare i-a făcut mai binevoitori față de sârbi, pentru că au ajuns la Priștina înaintea colegilor lor, care veneau în urma forțelor KFOR. Acum, puteau ocupa camerele din singurul hotel rămas în picioare în oraș. Pe lângă aceasta, după atâtea săptămâni de război petrecute împreună, între ziariști și ofițerii de la Centrul militar de presă, relațiile erau mult mai calde decât aveau să fie cu jurnaliștii ce vor sosi din Macedonia, care nu au simțit pe pielea lor bombardamentele.

Un escadron canadian de recunoaștere a intrat în Kosovo, a anunțat purtătorul de cuvânt al Ministerului canadian al Apărării, generalul David Jurkowski, citat de AFP. “Aceștia reprezintă ochii și urechile comandamentului Brigăzii a 4-a britanice și vor ține sub control tot ce se întâmplă la sol,” a precizat generalul. Aceste forțe canadiene urmează ca, până la sfârșitul săptămânii, să ajungă la frontiera sârbă, în nordul provinciei Kosovo.

În timp ce sârbii își continuau retragerea, în această dimineață a început desfășurarea în Kosovo a trupelor de menținere a păcii. La 5:10, primele elicoptere Chinook, în care se aflau militari britanici, au decolat de la Blace, pentru a începe dispunerea în provincie. Acestea au făcut toată ziua naveta între sudul provinciei și Priștina. După decolarea elicopterelor, un prim convoi de vehicule militare, în care se aflau unități de geniști care vor demina regiunea, a trecut granița. Un elicopter de supraveghere în poziție geostaționară și soldații nepalezi (așa-numiții Ghurkas), care avansau înaintea și în flancul dispozitivului, asigurau securitatea deplasării.

Prima dificultate pentru militarii britanici care s-au deplasat pe jos a fost parcurgerea celor 15 kilometri de drum muntos, imediat după intrarea în Kosovo. Era foarte cald și se înainta greu, din cauza pericolului ca șoseaua să fie minată. O primă mină a fost descoperită de geniști într-unul din tunelurile traversate și a fost dezamorsată. La 15:40, avangarda trupelor britanice ajunsese deja la Kosovopolje, 4 jeep-uri cu militari englezi fiind văzute pe străzi. După aproximativ 7 ore, primele coloane de blindate au ajuns pe platoul care înconjoară Priștina, deschizând calea. 30 de tancuri grele, de tip Challenger, și peste 100 de blindate ușoare Warrior, prevăzute cu mitraliere sau tunuri, s-au deplasat în mare viteză spre Priștina, o parte dintre ele rămânând staționate în puncte fixe stabilite anterior.

Germanii din KFOR s-au îndreptat spre sud-vest, după ce au făcut o joncțiune cu englezii, pe dealurile de lângă Urosevac, coloana lor fiind precedată de 5 tancuri Leopard, 2 blindate și 2 jeep-uri. Începând cu Urosevac, coloanele KFOR au fost întâmpinate de albanezi adunați pe marginea șoselelor, care îi aplaudau și scandau “NATO! NATO!” Cei 6.000 de soldați britanici care au ajuns la Priștina nu au reușit până seara să preia controlul asupra orașului, pe străzi fiind încă văzuți numeroși polițiști sârbi.

Trupele franceze au trecut frontiera pe la Dubanovce, la 5:30. Cei 1.200 de militari, printre care se aflau și membri ai Legiunii străine, erau împărțiți în doua contingente, denumite “Rambo” și “Baudelaire“. Conform declarației colonelului Francois Leyer, comandantul acestor unități, coloana “Rambo”, formată din 200 de vehicule în care se aflau 900 de soldați, a rămas blocată în sudul provinciei Kosovo, din cauza unei mine dispuse pe șosea. “Sârbii ne-au avertizat asupra câmpurilor de mine,” a recunoscut colonelul. “Am chemat geniștii, însă, deoarece aceștia merg pe jos, viteza de înaintare a coloanei a scăzut.” În plus, o parte din hărțile câmpurilor de mine primite de la sârbi nu corespundeau cu situația din teren.

Coloana “Baudelaire“, deși avea un traseu mai dificil, a reușit să treacă și se îndrepta spre Gnjilane, unde urma să staționeze. După-amiază, trupele franceze au efectuat o operațiune aeropurtată, pentru a coordona poziționarea trupelor în suburbiile localității Gnjilane. Operațiunea, la care au participat 8 elicoptere pentru transportul trupelor, de tip Puma, acoperite de 6 aparate de luptă Gazelle, a ușurat înaintarea celei de-a doua coloane franceze, care era așteptată să ajungă la destinație în cursul nopții.

Deja, febra întoarcerii acasă îi bântuia pe refugiații albanezi din Macedonia. Aflând că, astăzi, KFOR va intra în Kosovo, în jur de 70 de albanezi, majoritatea bărbați, au traversat aseară granița provinciei, în apropiere de Tabanovce, pentru a ajunge la casele lor. Întoarcerea refugiaților s-a desfășurat din proprie inițiativă, în ciuda avertismentelor UNHCR, care recomandase albanezilor să mai aibă răbdare, până când provincia va intra cu adevărat sub controlul forțelor internaționale și principalele căi de acces vor fi deminate. Poliția macedoneană făcea cu greu față aglomerației din zona punctelor de frontieră cu Iugoslavia, în afara trupelor KFOR, fiind masate aici sute de ziariști și miile de refugiați albanezi care își așteptau întoarcerea și priveau cu ochi aprinși pregătirile militare.

Ministrul german de Finante Hans Eichel a cerut ca ajutorul pentru reconstrucția Balcanilor să nu fie irosit, cum a fost cazul cu cel acordat Rusiei, transmite AFP. “Se poate constata, având în vedere Rusia, că putem să nu ajungem la un rezultat cheltuind mulți bani,” a afirmat Eichel la încheierea unei reuniuni cu omologii săi din G-7, desfășurată la Frankfurt. “Nu e vorba să nu dăm bani, ci să evităm ca acești bani să ajungă în buzunare greșite,” a adăugat el, făcând aluzie la mafia rusă, care a deturnat o parte din fondurile furnizate de Occident. “Avem de îndeplinit o datorie umanitară acolo, dar, în același timp, trebuie să avem grijă să nu sprijinim o dictatură.”

La ora 18:00, generalul Obrad Stevanovic din Ministerul iugoslav de Interne a început la Priștina discuțiile cu oficialii NATO despre retragerea polițiștilor sârbi, după ce KFOR va prelua total controlul asupra localităților din provincie. Liderii UCK erau nemulțumiți de prezența rușilor la Priștina. Visar Reka, unul din purtătorii de cuvânt ai organizației, a declarat că un sector rusesc în Kosovo ar complica și mai mult o situație deja complicată. “Nu suntem de acord cu așa ceva, dar nu vom face nimic pentru a escalada tensiunea,” a adăugat el. La rândul său, Hashim Thaqi, liderul politic al UCK, a prevenit că nu poate asigura securitatea militarilor ruși din KFOR, criticând intrarea acestora în provincie, fără a avea mandatul comunității internaționale.

În corespondența mea pentru Știrile ProTV de la 19:30, am povestit doar o parte din ceea ce aflasem despre intrarea KFOR în Kosovo, pentru că partea principală o relatase Cătălin Radu Tănase, care se afla, alături de ceilalți ziariști străini, în spatele militarilor britanici. Totuși, fiind toată ziua pe drum, nu aflase situația generală a desfășurării. Noi avusesem o sâmbătă lejeră, liniștea fiind spartă doar după ora 14:00, când bubuiturile câtorva explozii se auziseră dinspre aeroportul Batajnica. Geniștii sârbi detonaseră proiectilele neexplodate descoperite în zonă.

Mai erau încă multe probleme care dădeau bătăi de cap sârbilor, în afară de refugiații din Kosovo care năvăleau în Serbia. Peste 50 de biserici și mănăstiri fuseseră avariate de bombele NATO. 20 dintre ele erau din Belgrad. Îmi aminteam că, pe acoperișul mănăstirii Rakovica, a rămas zile întregi o bombă cu fragmentație neexplodată, detonarea ei fiind o operațiune cu adevărat dificilă. De asemenea, mănăstirea Gracanica, una din cele mai frumoase și mai importante din Kosovo, era serios avariată din cauza celor peste 50 de proiectile care explodaseră în jurul ei, în timpul războiului.

La Kraljevo, locuitorii inițiaseră o colectă, pentru a strânge suma de 90.000 de mărci germane, necesară achiziționării unui emițător pentru televiziunea locală. Aceasta își reluase emisia, la începutul lunii iunie, dar semnalul era foarte slab, din cauza distrugerii releului de la Borca. Orașul era un adevărat cuib al opoziției împotriva lui Slobodan Milosevic și oamenii știau că, fără televiziune, era foarte greu să facă față în bătălia mediatică pe care o întrezăreau cu toții la orizont. Lumea se temea că Slobodan Milosevic va menține multă vreme starea de război, pentru a-și păstra cât mai mult prerogativele speciale conferite de aceasta și a-și întări poziția. Deja, regimul de la Belgrad controla aproape totul în țară: mass-media, partidele politice, Poliția, Armata, serviciile secrete, așa că procesul de democratizare mult-visat se arăta foarte dificil și de lungă durată.

Seara, am plecat cu Mile și Ioan Mărgărit să mâncăm în oraș. Tot pe Skadarlija și tot la “Tri sesira“, ca să verificăm promisiunea șefului de sală. Într-adevăr, s-a ținut de cuvânt și, de această dată, chiar ne-a făcut reducere la nota de plată. Ne-am bucurat că în jurul nostru mai auzeam și alte discuții decât cele despre război. Am avut impresia că, la o masă de lângă noi, stăteau câțiva dintre conducătorii Federației iugoslave de Fotbal, fiindcă discutau aprins prin ce metodă să desemneze câștigătoarea campionatului național. Acesta fusese întrerupt din cauza războiului și UEFA le ceruse sârbilor, până pe 15 iunie, să comunice numele echipei campioane care urma să participe în cupele europene.

Mărgărit ne tot provoca să-i povestim amintiri din război, însă ne simțeam ușor stingheri, mai ales la gândul că, la întoarcerea în țară, va trebui să povestim de sute de ori aceleași întâmplări, fiecăruia dintre prietenii pe care îi vom întâlni. L-am invitat pe terasa muntenegrenilor de lângă hotel “Toplice” și am rămas acolo până târziu. Încă nu ne revenisem din agitația cu care ne obișnuisem în nopțile de război și refuzam să ne culcăm devreme, pentru că nu puteam adormi. La televizor nu aveam chef să ne uităm, deși toate canalele difuzau filme, majoritatea noi, fără să se chinuie să obțină drepturi de difuzare pentru ele.

De câte ori găseam postul local “Palma” ne pufnea râsul, amintindu-ne că, în timpul războiului, nu mai rămânea nimeni în sediul televiziunii, în afara unui om care era și paznic și trebuia să schimbe casetele cu filme. Pentru că difuzau filme non-stop. Dacă tipul uita sau adormea, după ce se termina câte un film, puteai vedea tot genericul și, dacă filmul era luat de la vreo videotecă, mai erau și tot felul de reclame sau chiar fragmente din vreun film porno, care fusese înregistrat anterior pe caseta respectivă. Ca să nu mai vorbim că, uneori, pur și simplu, uita să mai pună vreo casetă și ecranul se umplea de “purici” minute în șir.

Share

target: sârbii semnează acordul de pace cu NATO

by

9 iunie 1999

Întrevederea dintre emisarii iugoslavi și delegația NATO, care a început aseară la Kumanovo, în nordul Macedoniei, continua încă în zori, putând aduce rezultate, relatează AFP. Purtătorul de cuvânt al Alianței, comandantul american Tray Kate, a declarat la ora 7:00 că NATO “este optimistă cu prudență” în privința reușitei întrevederii. Potrivit unei surse occidentale, discuțiile s-au referit în special la calendarul și etapizarea procesului de retragere sârbă din Kosovo și al sosirii NATO în provincie.

După ce ne-am trezit, ne-am luat rămas bun de la Eugen Mihăescu, George Roncea și Dobrivoi. Nelu Madjinca urma să-i ducă cu mașina lui până la graniță, unde domnul Mihăescu era așteptat de niște prieteni. Îmi părea foarte rău că pleacă, în special el, pentru că mă obișnuisem atât de mult cu lungile plimbări pe străzile Belgradului, în care îmi povestea fragmente din viața sa. Era atât de plastic și de savuros, încât nici acum nu-mi iese din minte ideea de a-l ruga să mă lase să-i redactez o carte autobiografică. Este păcat, la amintirile pe care le are, la oamenii pe care i-a cunoscut, ca toate acestea să nu fie scrise undeva.

Înainte de a pleca, am umblat pe străzile Belgradului, să ne fotografiem în diferite locuri, pentru a avea câte o amintire. Ne-am dus lângă clădirea Statului Major General și ne-am fotografiat lângă sediul Guvernului. Eugen Mihăescu l-a rugat pe Dobrivoi să-i fotografieze una din cariatidele care sprijineau acoperișul distrus de bombe. Era o imagine superbă, cu statuia unei femei care, în loc să țină în brațe marginea acoperișului, își ridica mâinile spre cer. Desigur că, imediat ce ne-au văzut, militarii care supravegheau zona au sărit să ne verifice acreditarile de război. Eu m-am ținut deoparte și, pentru a nu avea probleme, Dobrivoi obținuse de la Centrul militar de presă o autorizație care îi permitea să fotografieze majoritatea clădirilor avariate de bombe din Belgrad. Așa că eram în regulă.

După aceea, ne-am fotografiat pe acoperișul hotelului, unde am stat atâtea nopți împreună, privind cerul înroșit de tirurile antiaerienei și al rachetelor NATO. Cu simțul său artistic deosebit, Eugen Mihăescu ne-a aranjat frumos, pentru ca fotografiile să iasă cât mai bine. Nu știu nici acum de ce fotografiile alea n-au mai ajuns la noi niciodată.

Ziua, privit de pe acoperiș, Belgradul arăta ciudat. Un oraș liniștit, aproape banal, înconjurat de Dunăre și de Sava, înverzit de parcuri. Din locul unde ne aflam, nu puteam zări decât cu greutate clădirile înnegrite de flăcările incendiilor și brăzdate de schijele proiectilelor. Ne-am mai îmbrățișat o dată și i-am lăsat să plece. Dacă pe Eugen Mihăescu îl înțelegeam, pe George – nu… Am încercat să-i scot din cap ideea că finalul războiului n-ar fi aproape, dar n-am reușit. În exaltarea lui, spera în continuare într-o minune. Dar minunile nu se petrec decât în povești.

NATO a dezmințit declarațiile șefului Statului Major al Armatei germane, generalul Hans-Peter von Kirchbach, privind suspendarea operațiunilor militare împotriva Iugoslaviei, relatează AFP. “Operațiunile continuă,” a afirmat Jamie Shea. “Ne aflam încă în luptă în momentul în care am părăsit cartierul general al forțelor aliate din Europa,” a afirmat, la rândul său, purtătorul de cuvânt militar al NATO, generalul german Walter Jertz. El a tradus în engleză declarația făcută de generalul von Kirchbach, explicând că acesta a dorit să spună că bombardamentele erau “practic” pe punctul de a fi încheiate.

Parcă peste tot mirosea a pace în Belgrad. Era o zi frumoasă de vară. Oamenii se plimbau liniștiți și doar pe la cafenele comentau, ușor blazați, ultimele știri despre negocierile de la Kumanovo. Ziarele își schimbaseră aspectul mohorât. Începând de astăzi, cotidianul “Blic” își modificase formatul și, în paginile din mijloc, în loc de fotoreportaje despre război, publica programul complet al televiziunilor, cu pozele color ale starurilor din filmele difuzate. Deja de câteva zile, televiziunile își modificaseră sigla pe care o mențineau pe ecran în timpul alarmelor aeriene. Din sigla imensă de la început, pe care scria “Vazdusni opasnost“, nu mai rămăsese decât discreta siluetă a unui avion, iar programul nu mai era întrerupt pentru comunicatele marțiale ale Comandamentului Apărării civile. De altfel, formulele de început și de sfârșit ale acestor comunicate, de o gravitate aproape ridicolă, deveniseră acum subiect de poante, intrând în limbajul uzual al tinerilor și, mai ales, al animatorilor posturilor de radio. De câte ori auzeam expresiile “Paznja, paznja, beogradjani…” sau “Gotovo!“, care indicau începutul, respectiv sfârșitul acestor comunicate, zâmbeam cu nostalgie și tristețe. Nu erau amintirile pe care și le-ar fi dorit un om normal, dar erau amintirile noastre. Ale noastre și ale sârbilor.

Se făcuse foarte cald la Belgrad și, în sfârșit, au montat o instalație de aer condiționat la Media Center. Eram fericit că totul funcționa aici, pentru că, la Internet-cafe-ul de la Dom Omladine, după ce s-au prins că suntem străini, au mărit tariful la 45 de dinari/oră, adică aproape 5 mărci germane. Ne-am jurat să nu mai călcăm pe acolo, nici măcar în zilele în care Media Center era închis. Între două transmisii, am apucat să dau o fugă până în piață, unde două sârboaice simpatice mă așteptau, să-mi vândă o pereche de pantaloni scurți negri, cu buzunare laterale. Cu două zile în urmă, găsisem o pereche similară, însă erau prea mari și îmi promiseseră că îmi vor căuta și numărul meu. Când m-am întors, m-am oprit la o frizerie, unde femeia care mă tundea pentru a treia oară de când eram la Belgrad m-a recunoscut și m-a întrebat: “Tot așa de scurt ca data trecută?” Am zâmbit și, cât m-a tuns, am pălăvrăgit vrute și nevrute. Fără să amintim o clipă de război.

Deja mă simțeam ca acasă la Belgrad. Blocat aici, fără posibilitatea de a trimite cuiva cheile de la apartamentul în care locuiam la Timișoara, ca să-mi trimită haine, am fost nevoit să economisesc din puținii bani pe care îi primeam, pentru a-mi cumpăra tot ce aveam nevoie. O pereche de blugi, câteva tricouri de vară, chiloți, șosete, pantaloni scurți. Și, desigur, n-am rezistat până nu am adunat suficienți bani să-mi cumpăr o pereche de ghete și una de bocanci, care m-au fermecat de când le-am văzut prima oară. Când m-am întors acasă, am aflat cât de îngrijorate erau vecinele mele pentru soarta mea. Două doamne în vârstă, care mă considerau un fel de fiu adoptiv. Doamna Lucia Baliga, vecina mea de palier, urmărea tot ce transmiteam de la Belgrad și avea grijă să-mi plătească curentul și întreținerea la timp. O altă doamnă, care stătea în casa de lângă mine, s-a dus o dată până la sediul TVR Timișoara, unde credea că lucrez, să întrebe de numărul meu de telefon, pentru că voia să mă anunțe că mi s-a desumflat una din roțile mașinii, pe care o țineam parcată în fața casei. Cred că, dacă ar fi știut că mașina nici măcar nu era încuiată, nu ar mai fi avut somn noaptea. Noroc că Timișoara este un oraș liniștit, iar mașina mea – un vechi Mercedes Coupe – nu-i tenta prea mult pe hoți.

NATO cheltuiește în războiul din Kosovo 42 de milioane de lire sterline zilnic, 12 % din această sumă fiind furnizată de Marea Britanie, potrivit opiniei unui expert britanic în probleme de apărare, Paul Beaver, dintr-un articol publicat de revista “Jane’s Defence“. “Trebuie continuate cheltuielile la un nivel similar sau mai ridicat, chiar dacă proiectele incluse în planul de pace prevăd încetarea rapidă a campaniei aeriene,” a adăugat expertul. “Din totalul cheltuielilor NATO, 5 milioane de lire pe zi revin Marii Britanii, în timp ce Ministerul Apărării a anunțat până acum că este vorba de costuri de numai 1,3 milioane de lire pe zi. Va fi o problemă în momentul în care se va decide cine, de la Whitehall, va plăti.”

Așa cum mă așteptam, astăzi au apărut reacții la ultimele evenimente. Liderii tuturor partidelor politice din Iugoslavia salută apropierea păcii, dar sunt tot mai îngrijorați de soarta sârbilor care trăiesc în Kosovo. Majoritatea nu are încredere în capacitatea viitoarelor forțe de menținere a păcii de a dezarma formațiunile UCK și de a împiedica prigonirea sârbilor din provincie. Azi-dimineață, generalul Vladimir Lazarevic, comandantul Corpului Priștina al Armatei iugoslave, a declarat că, sprijiniți de forțele speciale NATO, teroriștii UCK au continuat să atace militarii sârbi de la granița cu Albania, însă atacurile au fost respinse.

Partidul Radical din Serbia (SRS) a comunicat că interesele vitale ale locuitorilor din Kosovo și Metohia pot fi apărate doar în interiorul Serbiei. Dragoljub Stankovic, membru în Colegiul director al partidului, a declarat că Vuk Draskovic și partidul său (Mișcarea pentru Reînnoirea Serbiei, SPO) au început o campanie acerbă pentru eliminarea SRS de pe scena politică. “SPO controlează posturile de televiziune Studio B din Belgrad și NTV din Niș, care sunt defetiste și încearcă să-i convingă pe sârbi că au câștigat acest război,” spunea Stankovic.

Gorica Gajevic, secretarul general al Partidului Socialist din Serbia (SPS, condus de Slobodan Milosevic), a declarat azi, într-un discurs ținut la Universitatea din Priștina, că “Iugoslavia se află în pragul păcii” și a lăudat poporul sârb pentru bravura și curajul de care a dat dovadă în acest război. Partidul Democrat (DS) afirmă că este nevoie ca întreaga comunitate internațională să asigure securitatea oamenilor din Kosovo, după retragerea Armatei și Poliției iugoslave. “Trebuie prevenite, prin măsuri ferme, o nouă tragedie umanitară și exodul sârbilor din provincie, iar un rol important îi revine aici Bisericii Ortodoxe Sârbe,” scria în comunicatul DS.

Goran Svilanovic, președintele Alianței Civice din Serbia (GSS) a afirmat, tranșant, că Serbia și Kosovo au fost distruse, iar oamenii – bombardați, numai pentru că Slobodan Milosevic a ținut să se mențină la putere cu orice preț și nu din dorința de a apăra provincia. “Pentru asta, Milosevic va trebui să răspundă în fața Parlamentului federal,” cerea Svilanovic. În aceeași notă, Centrul Democratic Iugoslav a cerut ca poporul sârb să afle întregul adevăr despre acordul de pace și nu să-i fie prezentată o variantă cosmetizată a acestuia, pentru a judeca tot ce conține documentul și a-l compara cu acordul de la Rambouillet.

Laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel l-a avertizat pe Bill Clinton în privința riscurilor “unei băi de sânge” ale cărei victime ar fi sârbii, după ce refugiații albanofoni din Kosovo se vor întoarce acasă, relatează AFP. Președintele american i-a cerut scriitorului să meargă în taberele de refugiați din Albania și Macedonia pentru a examina situația umanitară. “Am constatat o teribilă tristețe, durere și ură,” a povestit Elie Wiesel. “Mă tem de consecințele urii care există acum în rândul victimelor. Iar NATO și trupele americane vor trebui să servească drept paravan viu, pentru a împiedica o baie de sânge. Ceea ce am văzut nu este foarte încurajator. Victimele au suferit prea multe cruzimi și călăii au comis prea multe brutalități. E nevoie de mult timp pentru ca ei să reînvețe să trăiască împreună, ca înainte de 1989.” Wiesel crede că va exista cu siguranță un exod al sârbilor din Kosovo. “Sârbii deja nu se mai simt în securitate și se tem,” a explicat el.

Poate că declarațiile partidelor politice par destul de dure, însă problema lor principală este audiența scăzută pe care o au în rândul populației și – mai ales – slaba lor mediatizare la nivel național. Dar despre catastrofa adusă de acest război, vorbeau mult mai elocvent datele despre victimele și pagubele provocate de bombe. Conform unor bilanțuri provizorii, bombardamentele de până acum ar fi făcut peste 2.000 de morți și 5.000 de răniți printre civili. Numai în Belgrad, pagubele provocate de bombe variază între 3 și 5 miliarde de dolari, după aprecierile primarului Milan Bozic. “Sistemele vitale ale Belgradului sunt – cât de cât – funcționale, însă avem mari probleme la transportul în comun și rezervele de carburanți sunt pe sfârșite,” explica Bozic. În capitala iugoslavă, din cauza avariilor la sistemul energetic, încă mai existau cartiere cu dificultăți în alimentarea cu energie electrică. A fost întocmit un program de întrerupere a distribuirii energiei, care prevede pauze de câte 3 ore, la fiecare 7-8 ore.

Începând de astăzi, la Kragujevac sunt programate pauze de 6 ore în distribuirea curentului, la fel ca în Novi Sad. Caslav Popovic, președintele Consiliului local din Novi Sad, a afirmat că orașul a suferit pagube de peste 600 de milioane de dolari, fără a le socoti pe cele datorate distrugerii rafinăriei, care nu au fost calculate deocamdată. Numai pentru reconstrucția celor 3 poduri peste Dunăre ar fi nevoie de 300 de milioane de dolari, iar ridicarea altui sediu pentru televiziune este estimată la 38 de milioane de dolari. Casele și blocurile de locuințe au suferit pagube de 7,5 milioane de dolari, iar sistemul comunal – de alte 3 milioane. Astăzi, partea dinspre Sremska a orașului continuă să fie alimentată cu apă din 9 cisterne, iar – din lipsă de carburanți – după mai multe zile de pauză, doar 11 mașini ale Salubrității au ieșit pe străzi.

În întreaga Iugoslavie, din cauza bombardării capacităților economice, au rămas fără locuri de muncă peste 500.000 de oameni, situația afectând alte 1,6 milioane de persoane, membre ale familiilor acestora. Interesant este că, deși, inițial, țările occidentale anunțaseră că reconstrucția Iugoslaviei va costa cel putin 35 de miliarde de mărci germane și că se pregătește un fel de “plan Marshall“, în ultimele zile, nimeni nu a mai amintit decât de costurile misiunii de menținere a păcii în Kosovo. Misiune pusă tot mai mult sub semnul întrebării de către sârbi, mai ales după ultimele reacții ale Moscovei. “Marele frate” a uitat de promisiunile făcute până acum sârbilor, astăzi Boris Elțîn rugându-se la telefon de președintele chinez Jiang Zemin să nu uzeze de dreptul său de veto în ședința Consiliului de Securitate al ONU. Și, colac peste pupăză, după ce s-au lăudat că vor trimite 10.000 de militari pentru forța de menținere a păcii în Kosovo, rușii au început deja să se vaite că nu au de unde să facă rost de cele 150 de milioane de dolari, cât ar costa, anual, întreținerea lor.

Forțele iugoslave au suferit pierderi grele, atât umane, cât și materiale, de la acceptarea de către autoritățile de la Belgrad a planului de pace pentru Kosovo, a afirmat purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea, citat de AFP. El l-a acuzat pe Slobodan Milosevic că se joacă cu viețile soldaților. “De joia trecută, Armata iugoslavă a pierdut 29 de tancuri, 93 de transportoare de trupe, 209 piese de artilerie, 11 poziții de apărare antiaeriană, 86 de mortiere, precum și nenumărate alte poziții și vehicule,” a precizat Jamie Shea. “Acestea sunt niște pierderi pe care nici o armată nu le poate suporta pe termen lung, rămânând în același timp operațională. Dar chiar mai importantă este pierderea vieților mai multor soldați. Dacă Milosevic ar fi acceptat imediat planul internațional de pace pentru Kosovo, acești soldați ar fi fost acum acasă, în Serbia.”

Într-o zi atât de agitată, sârbii aproape că au uitat de preliminariile Campionatului European de fotbal Euro 2000. După ce ieri, reprezentativa de tineret a bătut Malta cu 7-0, în această seară, la Salonic, în Grecia, urma meciul naționalei de seniori. Însă toată lumea era cu ochii spre Kumanovo. Aici, se desfășura un adevărat “meci al greilor”. Delegația iugoslavă era compusă din gen.col. Svetozar Marjanovic, adjunct al șefului Statului Major General, Nebojsa Vujovic, adjunct al ministrului federal de Externe, gen. Blagoje Kovacevic, adjunct al Statului Major General, gen. Mladen Karanovic, seful Apărării Antiaeriene, gen. Ljubomir Draganjac, șef al Departamentului Logistic, generalii Obrad Stevanovic și Slobodan Miletic, din Ministerul de Interne, și ofiterii Branko Krga și Milan Djakovic. Nici de partea cealaltă, delegația NATO nu era mai prejos: generalul Michael Jackson, generalul francez Bruno Cuche, generalul german Fritz von Korff (comandant al Brigazii 12 Tancuri), generalul Mauro del Vecchio (adjunct al șefului contingentului italian), generalii britanici Bill Rollo (comandant al Brigăzii 4) și Adrian Freer (comandant al Brigăzii 5 aeropurtate) și generalul american John Craddock (comandantul contingentului american din Macedonia).

Întrerupte la ora 10:00, discuțiile au fost reluate la 13:45, când generalul Svetozar Marjanovic și Nebojsa Vujovic s-au întors la Kumanovo, după ce s-au consultat cu Belgradul. Sârbii au reușit să obțină un răgaz suplimentar pentru retragerea din Kosovo, peste cele 7 zile oferite de NATO. Până și ministrul francez al Apărării, Alain Richard, s-a văzut nevoit să recunoască dificultățile retragerii sârbilor din Kosovo, mai ales că Armata iugoslavă își îngropase o bună parte din dispozitiv, pentru a face față unei eventuale intervenții terestre. La ora 17:00, negocierile s-au întrerupt încă o dată, Marjanovic și Vujovic plecând din nou în Iugoslavia.

De-a lungul întregii zile, în aproape toată țara fusese liniște. Doar câteva explozii izolate în Kosovo, în regiunea localităților Dragas, Orahovac și Gora. După plecarea celor doi, se părea că negocierile au intrat într-un nou impas. Mi-am transmis corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30, lăsând ambiguitatea să plutească și deasupra relatării mele. M-am înțeles cu colegii de la București să rămânem pe fază și – dacă se întâmplă ceva – să luăm legătura urgent. Știam doar că, după o scurtă consultare cu Milosevic, reprezentanții iugoslavi l-au sunat pe generalul Michael Jackson și au cerut reluarea urgentă a negocierilor de la Kumanovo.

Martti Ahtisaari a declarat la Helsinki că acordul asupra modalităților de retragere a forțelor iugoslave din Kosovo este iminent. “Suntem foarte aproape de un acord și nu aș fi surprins să se ajungă la el chiar astăzi,” a afirmat președintele finlandez la postul “Radio Nova“.

Am coborât să mâncăm ceva în restaurantul hotelului. Nu ne puteam permite să plecăm în altă parte, până nu aflam ce se întâmplă la Kumanovo. În restaurant, telefonul mobil funcționa foarte prost și trebuia să mi-l țin pe pervazul unui geam. Eram la masă cu Mile Cărpenișan, “scriitorul” Dragan și cu “secretara” sa, superba Maya. La un moment dat, cu puțin înainte de ora 21:00, telefonul a început să zbârnâie. Era Peter Barabas, producătorul executiv al Știrilor ProTV. “S-a semnat acordul de pace!” mi-a strigat el. “Intri în direct în 2 minute!”

N-am apucat să-i răspund, pentru că m-a lăsat pe linie cu Beavis. “Hai, mă, că s-a terminat,” i-am auzit vocea tărăgănată. “Vii și tu acasă. Ți-am pregătit un CD cu jocuri pe computer… o minunăție. Ai și un joc în care acțiunea se petrece în Iugoslavia.” I-am strigat lui Mile că războiul s-a terminat și am ieșit în fugă în stradă, unde era destul de liniște și aveam recepție maximă la telefon. Am auzit genericul Știrilor ProTV și vocea lui Lucian Mîndruță, care spunea că întrerupem programul obișnuit pentru o ediție specială dedicată războiului din Iugoslavia. I-am urlat lui Beavis să-mi spună ce se întâmplă. “Habar n-am,” mi-a răspuns el. “Văd niște imagini preluate de la CNN… un general american… şi un ofiţer într-o uniformă de camuflaj… Cred că e un sârb de-al tău, dar nu înțeleg ce spune. Vezi că intri în direct!”

Mi-am dat seama doar că s-a semnat acordul de pace și am auzit vocea lui Lucian: “Suntem în legătură directă cu Sorin Bogdan, corespondentul nostru la Belgrad. Ce se întâmplă la voi?” Am explicat că aici, în Iugoslavia, nimeni nu aflase, deocamdată, că războiul s-a terminat. Privind în jur, am improvizat o relatare de culoare, descriind atmosfera aparent calmă de aici. Nimeni nu știa nimic, însă așteptam cu sufletul la gură reacția sârbilor la auzul veștii. Din fericire, ediția specială a Știrilor nu a durat prea mult, pentru că nici la București nu se știau prea multe detalii. După transmisie, ne-am înțeles să ne ținem la curent cu situația și să mă pregătesc pentru încă o transmisie în direct la miezul nopții. Adică la ora 23:00, ora Iugoslaviei. Mai aveam două ore. Am alergat în cameră și am început să mut de pe un canal pe altul al posturilor iugoslave de televiziune.

AFP prezintă principalele puncte al “Acordului militar tehnic” încheiat la Kumanovo, între reprezentanții NATO și cei ai Belgradului:

– retragerea forțelor terestre iugoslave și intrarea sincronizată a KFOR în provincie: Belgradul se angajează să procedeze la o retragere pe etape a “tuturor forțelor sale terestre din Kosovo către localitățile din Serbia”. În retragere, forțele iugoslave “vor degaja toate căile de comunicație, ridicând toate minele și alte obstacole”. Intrarea și desfășurarea forțelor internaționale de securitate în Kosovo (KFOR) vor fi sincronizate cu retragerea forțelor iugoslave.

– suspendarea atacurilor NATO: “loviturile aeriene ale NATO vor fi suspendate”, dacă se verifică faptul că forțele iugoslave situate în zona “a treia” (în nordul provinciei) au evacuat zona, pe rute precise, în 24 de ore de la semnarea acordului. “Va urma suspendarea atacurilor, cu condiția ca clauzele acestui acord să fie aplicate în totalitate și cu condiția ca în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite să fie adoptată foarte rapid rezoluția” referitoare la o desfășurare a KFOR, pentru a se evita “un vid în materie de securitate”.

– evacuarea totală a forțelor terestre iugoslave din Kosovo în decurs de 11 zile: după 11 zile de la semnarea acordului, “toate forțele terestre iugoslave vor trebui să-și fi încheiat retragerea din Kosovo” și să se fi repliat la 5 kilometri dincolo de granițele provinciei. Anterior, toate forțele Belgradului vor trebui să evacueze zona “unu” (din sud) în decurs de 6 zile, iar zona “doi” (din centru) în 9 zile.

– oprirea atacurilor NATO: campania aeriană va fi definitiv încheiată odată cu “retragerea completă a forțelor iugoslave”.

– retragerea forțelor aeriene și ale apărării antiaeriene în decurs de 3 zile: la 3 zile de la încheierea acordului, toate aparatele iugoslave, precum și radarele, totalitatea rachetelor sol-aer și a artileriei antiaeriene din Kosovo vor trebui repliate către Serbia, într-o zonă situată la 25 de kilometri de granițele provinciei.

– defășurarea KFOR: forțele KFOR vor fi desfășurate, vor opera fără obstacole în Kosovo și vor dispune de autoritatea de a lua toate măsurile necesare pentru a stabili și a menține un mediu de securitate pentru toți cetățenii din Kosovo.

– definirea forțelor sârbe: tot personalul Republicii Federale Iugoslavia care dispune de o capacitate militară, inclusiv trupele armatei regulate, grupurile civile înarmate, asociațiile paramilitare, armata aerului, garda națională, poliția de frontieră, militarii în rezervă, poliția militară, serviciile de informații, precum și personalul Ministerului de Interne, forțele de intervenție și orice alt grup care va fi desemnat de comandantul KFOR.

În sfârșit, la 21:56, Studio B a fost prima televiziune care a dat știrea semnării acordului tehnico-militar de la Kumanovo, preluând imagini de la Sky News. A urmat postul de televiziune BK, transmițând în jurnalul de la ora 22:00 imagini cu declarația de la Kumanovo a generalului Svetozar Marjanovic, dată în fața jurnaliștilor străini: “Delegația Armatei iugoslave a încheiat negocierile cu reprezentanții forțelor internaționale ale Națiunilor Unite. Negocierile au fost foarte dificile, dar în final am reușit să semnăm acordul, un acord de pace. Ceea ce înseamnă că războiul s-a sfârșit și că politica păcii a fost mai puternică, politică promovată de Iugoslavia și de președintele Slobodan Milosevic. Am arătat, de-a lungul acestor negocieri, că suntem cu adevărat deschiși și că dorim să asigurăm securitatea tuturor cetățenilor din Kosovo și Metohia. Forțele internaționale de menținere a păcii vor prelua controlul în provincie, cu obligația de a asigura întreaga securitate în zonă. Vă mulțumesc foarte mult și cred că nu este timp pentru a vă răspunde la întrebări.”

Punctul culminant al știrilor a fost jurnalul RTS. Deși mă așteptam la o ediție specială, nici vorbă de așa ceva! La 22:30, a început jurnalul RTS, preluat de toate posturile iugoslave și de câteva posturi de radio. După generic, a apărut o crainică, vizibil emoționată, ale cărei prime cuvinte au fost: “Agresiunea împotriva Iugoslaviei a încetat! Politica de pace a președintelui Slobodan Milosevic a învins!” Restul introducerii nu l-am mai auzit, fiindcă râdeam cu gura până la urechi. Hohote de râs răsunau din toate blocurile din jurul hotelului. Când m-am liniștit, am continuat să privesc jurnalul. De emoție, prezentatoarea a anunțat că, la Bonn, G-8 a hotărât oprirea bombardamentelor. După care și-a cerut scuze, precizând că reuniunea avusese loc la Koln. A continuat cu prezentarea reuniunii Consiliului de Securitate al ONU, subliniind poziția Chinei, care a impus întâi încetarea bombardamentelor, pentru a vota rezoluția. S-a insistat că se garantează suveranitatea și integritatea teritorială a Serbiei și Iugoslaviei. În continuare, a fost prezentată declarația generalului Marjanovic, preluată tot de la Sky News. Apoi poziția Rusiei, subliniindu-se că militarii pe care rușii îi vor trimite în Kosovo nu vor fi sub comanda NATO, fiind convenită dubla comandă a forțelor internaționale de pace.

Mai aveam puțin și trebuia să intru în direct pentru Știrile ProTV de la miezul nopții. Am avut inspirația să urc pe acoperiș și, când Lucian Mîndruță mi-a dat legătura, am început, într-un ritm care nu-i permitea să mă întrerupă: “Doamnelor și domnilor, mă aflu din nou pe acoperișul hotelului “Toplice“, de unde am urmărit vreme de 77 de zile și nopți luptele aeriene dintre aviația NATO și antiaeriana iugoslavă. Trebuie să vă spun că, acum, la Belgrad, se trage. Trage antiaeriana Belgradului, trag tunurile grele, trage antiaeriana Novi Sad-ului!” Am lăsat o mică pauză, după care am continuat: “De această dată, însă, se trage de bucurie! Nu mă aflu în Piața Republicii, pentru că nu m-ați putea auzi. Acolo e un vacarm de nedescris. Explodează petarde, se trage cu pistolul și chiar cu pușca mitralieră. Coloane de mașini se îndreaptă claxonând spre centru. Sute de tineri flutură drapelele Serbiei și Iugoslaviei și scandeaza: Kosovo e Serbia! E o adevărată nebunie aici, la Belgrad, și cred că în toată Iugoslavia!”

Lucian n-a avut de lucru și m-a întrerupt, amintindu-mi că, în relatările mele anterioare, susținusem că sârbii nu sunt deloc mulțumiți de condițiile impuse de NATO pentru încetarea bombardamentelor. I-am replicat imediat: “Da, Lucian, este adevărat. Însă bucuria de acum dovedește că sârbii nu sunt un popor de nebuni, care iubesc războiul și bombardamentele. Acum se bucură că demența s-a terminat, că nu se vor mai culca și nici nu se vor mai trezi odată cu sirenele alarmei aeriene, că vor privi spre cer pentru a vedea stelele, nu avioanele aducătoare de moarte. Mâine, sunt convins că această bucurie va fi din nou înlocuita cu tristețea pierderii acestui război.” Și am adăugat că poate cel mai bine definește această atitudine a sârbilor ultimul banc pe care l-am auzit astăzi la Belgrad, în care se spunea că, într-o dimineață, Mira Markovic, soția lui Milosevic, năvălește în dormitor strigând: “Slobo! Slobo! Trezește-te! E plină curtea de soldați!” La care Milosevic îi răspunde, calm: “Stai liniștită, dragă. Nu sunt militari, sunt grănicerii noștri.”

Liderul politic al UCK Hashim Thaqi “i-a dat asigurări marți, lui Madeleine Albright, că unitățile militare ale organizației nu vor ataca forțele sârbe”, a afirmat Sabri Kicmari, reprezentantul în Germania al organizației, citat de postul de televiziune ARD. În plus, el a pledat pentru instaurarea de structuri democratice și organizarea unui referendum prin care locuitorii provinciei să-și poată decide singuri viitorul. “Vom accepta toate drepturile sârbilor care trăiesc în Kosovo,” a adăugat Kicmari. “În regiunea unde rușii vor avea comandamentul, noi nu putem garanta că oamenii noștri se vor întoarce și că nu vor exista dificultăți. Unitățile noastre din regiunea comandată de ruși nu se vor dezarma.”

“Scopul nostru este să combatem aparatul represiv sârb. Sârbii și muntenegrenii pot să rămână la noi, drepturile lor vor fi respectate. Vom accepta o prezență internațională pentru a supraveghea respectarea drepturilor minorităților în  Kosovo. Nu intenționăm să repetăm erorile regimului precedent,” a afirmat și Bardhyl Mahmuti, într-un interviu acordat postului de radio France-Info. “Nu credem că vor fi răzbunări, însă nu sunt excluse cazurile izolate. Vom face eforturi pentru a împiedica orice tentativă de răzbunare, dar nimeni nu poate să pretindă că poate controla întreaga populație, pentru că este vorba de o populație masacrată și deportată.”

Am coborât de pe acoperiș și i-am povestit lui Mile despre transmisia pe care o făcusem. Mă aștepta în barul hotelului, la masă cu Dragan și Maya. I-am îndemnat să mergem și noi în Trg Republike, să vedem fiesta. Ne-am urcat în mașina Mayei, însă a trebuit să parcăm pe o stradă laterală, pentru că Poliția blocase accesul spre centru. Am mers pe jos, contemplând bucuria sârbilor, care strigau, se îmbrățișau și aruncau petarde, fluturând făclii colorate. Toti reporterii străini năvăliseră să filmeze și înregistrau declarațiile oamenilor. Nu am văzut nici o oficialitate în centru, cu excepția ministrului federal al Culturii, care a fost imediat asaltat de reporteri. Toată lumea era fericită că războiul s-a terminat și autoritățile anunțaseră, pentru mâine, un concert maraton în Trg Republike, de la prânz până a doua zi, cu toate formațiile care au cântat la tradiționalele concerte de protest împotriva bombardamentelor NATO.

Când atmosfera s-a mai liniștit, ne-am întors la hotel. Dragan ne-a întrebat dacă am observat bucuria din declarațiile lui Javier Solana, Jacques Chirac, Tony Blair și Bill Clinton, la fel de mare ca a sârbilor. Erau evident fericiți că războiul, care începuse să-i încurce foarte mult, se terminase. Cel puțin din acest punct de vedere, sârbii se pot considera câștigătorii morali ai bătăliei. Încet-încet, tristețea de pe fața lui Dragan ne-a molipsit și pe noi. “Ce veți face în continuare?” l-am întrebat eu. “Știi bine că, odată cu războiul, ați pierdut și Kosovo.” A zâmbit cu subînțeles și mi-a răspuns: “Dimpotrivă! Războiul abia acum începe. 400.000 dintre ai noștri sunt pregătiți să plece în Kosovo.” Însă această ipoteză nu m-a convins deloc. Nici chiar zvonul că Corpul III al Armatei iugoslave ar refuza să se retragă din Kosovo. Slobodan Milosevic controla prea bine totul, pentru a permite defecțiuni de acest fel.

“Al dracului geam!” am exclamat eu, privind spre vitrina dinspre stradă, pe care Nelu se încăpățânase să nu lipească bandă izolantă. “A rezistat tot războiul!” Am pufnit cu toții în râs, după care ne-am poticnit într-o discuție fără sfârșit, despre motivul pentru care, din cauza suflului exploziilor, geamurile se spărgeau întotdeauna către exterior. Până la urmă, nimeni n-a putut explica logic de ce, iar Maya l-a luat pe Dragan de braț și au plecat împreună. A fost ultima oară când l-am văzut în carne și oase pe “scriitorul” nostru. Aveam să-l mai văd, câteva zile mai târziu, la televizor, în imaginile prezentate de RTS, când Slobodan Milosevic a decorat o parte din ofițerii Armatei, Poliției și Serviciilor secrete, pentru merite deosebite. Era îmbrăcat în uniforma de la Serviciul de Contraspionaj militar și stătea în rândul trei al ofițerilor cărora președintele iugoslav le strângea mâna, mulțumindu-le pentru felul în care și-au făcut datoria. Îmi amintesc că ne-am amuzat, gândindu-ne cât de ușor se câștigă decorațiile, stând la taclale la o bere, cu niște jurnaliști români.

OSCE a anunțat că ar putea să nu joace decât un rol secundar în acțiunea de punere în aplicare a unui acord de pace în Kosovo, informează AFP. OSCE, care a desfășurat 1.400 de observatori în cursul precedentei sale misiuni de verificare în Kosovo (KVM), a decis azi să trimită o nouă misiune în Kosovo, cu un nou mandat. “OSCE s-a pregătit în vederea unui rol important în cadrul unei misiuni de aplicație civilă,” se arată într-un comunicat al organizației.

La propunerea lui Mile, ne-am hotărât să ne mutăm pe terasa barului de lângă parc, unde eram deja de-ai casei și puteam asculta Radio Nostalgija, un post care difuza muzică excelentă. Nelu, care voia să vină și el, a cam strâmbat din nas, dar i-am spus că a câștigat destui bani de la noi, așa că puteam să bem o dată și în altă parte. Oricum, nu voiam să mai zăbovim mult, pentru că eu fusesem anunțat că voi intra în direct și în emisiunea de dimineață de la ProTV, așa că trebuia să mă trezesc devreme.

Înainte de a pleca, ne-am oprit o clipă, pentru că la televizor apăruse lt.col. Stojan Konjikovac, care a dezmințit o declarație a generalului american Charles Wald, care afirmase că, cu numai câteva ore înainte de semnarea acordului de pace, bombardiere B-52 atacaseră forțele sârbe din sud-vestul provinciei Kosovo, distrugând mai multe vehicule militare. “Aflată în imposibilitatea de a înregistra succese militare, propaganda agresorului răspândește minciuni potrivit cărora bombardierele strategice B-52 au făcut numeroase victime în cursul bombardării a două batalioane ale Armatei iugoslave,” a precizat ofițerul sârb. “Forțele armate iugoslave rezistă solid pe liniile de apărare și am luat măsuri pentru a-i proteja pe oamenii noștri care sunt pe pozițiile de pe muntele Pastrik.”

Ne-am așezat la o masă de pe terasa barului, cu o bere în față, depănând amintiri amuzante de pe vremea bombardamentelor. La un moment dat, Nelu și-a amintit că promisese să ne spuna ceva important, în exclusivitate, după ce războiul se va încheia. “Știți ce aveam noi la etajul doi la hotel “Toplice“?” Am dat din umeri. “Al doilea centru de comunicații al Statului Major General!” În clipa următoare, i-am sărit la gât, iar Mile a scos cuțitul. Ne-am abținut cu greu, sub privirile uimite ale muntenegrenilor de la bar, care nu înțelegeau ce se întâmplă. Primul centru de comunicații fusese la hotel “Jugoslavija“, motiv pentru care NATO bombardase clădirea. “Ești nebun!” i-am spus eu. “Am fost tot războiul o țintă sigură!”

Nelu a așteptat să ne mai calmăm, după care ne-a povestit cum îl sunaseră de la Statul Major General și, într-o noapte și o zi, au instalat centrul de comunicații. “Era în zilele când voi știați că verificăm centrala telefonică a hotelului,” ne-a explicat el și mi-am amintit că băusem o bere cu unul din “tehnicienii” care făceau verificarea și chiar păstrasem cartea lui de vizită. Falsă, desigur. “Nu vă mai enervați, pentru că nu a observat nimeni,” ne-a replicat Nelu. “Nici chiar voi, care umblați prin hotel ca acasă. Cum vă imaginați că doar la “Toplice” se putea sta pe acoperiș, fără să vă aresteze?” Nelu ne-a spus că a avut tot timpul grijă să nu observe nimeni ceva suspect. Centrala era deservită doar de câte 2 oameni, care lucrau în schimburi de câte 12 ore.

Ne-a povestit că i-a observat cu atenție, când schimbau turele și nu a descoperit nimic suspect, fiind îmbrăcați civil și părând niște simpli clienți ai hotelului, mereu alții. “Ba da, v-ați fi dat seama, dacă ați fi fost atenți,” și-a amintit Nelu. “Încuiați, ca militarii, purtau toți același tip de geantă, pe care o aveau de la unitate. Până când m-am prins și le-am atras atenția.” Acum am înțeles de ce se isterizase Nelu, când i-am povestit de militarii care instalaseră și apoi păzeau ceva, îmbrăcați în uniforme, în clădirea de lângă noi. Și cum a reușit, cu un simplu telefon, să îi facă să se îmbrace în civil. Apoi mi-am amintit ce scandal i-a făcut unui prieten de-al său, care parcase un gigantic jeep, cu numerele de înmatriculare ale Armatei iugoslave, în fața hotelului, și coborâse, în uniformă, să-l viziteze. Nu înțelesesem atunci motivul pentru care își obligase prietenul să-și parcheze jeep-ul câteva străzi mai încolo, pentru o vizită de o oră, cât să bea împreună o bere. Crezusem că bombardamentele l-au făcut paranoic.

N-am mai stat mult la povești, pentru că Nelu ne stricase toată seara, cu știrea lui. Abia când ne-am întors la hotel, văzându-l amărât, l-am bătut pe umăr și i-am spus: “Nu fii supărat pe noi. Știm că altul n-ar fi făcut atâtea să ne ajute și – fără tine – eram de mult acasă. Îți mulțumim.” S-a luminat la față și n-am scăpat până nu ne-a făcut cinste cu încă o bere, în barul hotelului. Am acceptat, cu condiția să nu ne mai dezvăluie nimic în seara aceasta. Ne era de ajuns. Când ne-am înveselit, ne-a mai spus doar că, la camera 206, era centrul de cartier al Comandamentului Apărării civile. N-am mai avut nici o reacție. Față de centrul de transmisiuni, era floare la ureche.

Share

target: NATO bombardează un spital din Belgrad

by

19 mai 1999

În această dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua în barul hotelului, i-am văzut cam agitați pe cei câțiva sârbi care erau de-ai casei. N-am reușit să aflu prea multe de la ei, însă, cu voce scăzută, mi-au sugerat să mă interesez ce se întâmplă la Krusevac. După tonul lor, părea ceva serios, așa că m-am dus la Media Center și m-am pus pe telefoane și pe Internet. Am aflat că, ieri și alaltăieri, în acel oraș au avut loc demonstrații neautorizate, în care s-a cerut întoarcerea acasă a militarilor desfășurați în Kosovo. Participanții erau părinții celor care luptă pe front și au cerut Armatei iugoslave să asigure întoarcerea acasă a copiilor lor. Reacția oficială, care a confirmat, astfel, manifestațiile, nu a întârziat. Comandamentul Garnizoanei din Krusevac a dat publicității un comunicat în care îi acuză pe organizatorii demonstrațiilor de colaboraționism cu dușmanii țării. Se spunea că aceștia au deturnat sentimentele firești ale părinților ostașilor care luptă în Kosovo, punând în pericol apărarea țării și subminând unitatea armatei. Acuzațiile erau grave, în contextul stării de război, care permitea măsuri dure împotriva demonstranților. “O retragere mai rapidă a trupelor noastre din Kosovo nu este posibilă, fără a pune în pericol viețile militarilor, din cauza bombardamentelor NATO,” se preciza în comunicat. “Trebuie să menținem, cu orice preț, unitatea Armatei.” Demonstrațiile au fost caracterizate drept violente, însă autoritățile au avut prudența ca, deocamdată, să nu comunice nici o măsură împotriva organizatorilor.

“Deși nu au înregistrat pierderi umane semnificative, am fost anunțați de către serviciile noastre de informații că trupelor sârbe le este din ce în ce mai greu să acționeze,” a declarat adjunctul comandantului celulei operaționale din cadrul Ministerului britanic al Apărării, generalul de aviatie John Day. “Forțele președintelui iugoslav sunt din ce în ce mai slăbite în Serbia și, mai ales, în Kosovo.” Aproximativ o treime din tancurile și artileria grea, precum și 69 % dintre avioanele armatei iugoslave din Kosovo au fost distruse în urma bombardamentelor NATO, a afirmat purtătorul de cuvânt militar al NATO Walter Jertz. “Informațiile furnizate de presă arată că Poliția din orașul sârb Krusevac a recurs în ultimele zile la măsuri coercitive pentru a controla manifestațiile femeilor și copiilor împotriva unei noi mobilizări și a deplasărilor familiilor lor din provincia Kosovo,” a precizat Jamie Shea. “În jur de 500 de soldați al Armatei iugoslave din Kosovo au luat cunoștință de aceste manifestări și au dezertat, pentru a li se alătura sau pentru a-și susține propriile familii.”

Contextul, într-adevăr, nu era cel mai fericit pentru represalii. Serbia începea să fie afectată de criza unor alimente de bază, cum ar fi zahărul și uleiul. De câteva zile, încurajate și de zvonuri, am văzut cozi tot mai mari în jurul magazinelor alimentare, unde oamenii așteptau ulei sau zahăr. În orașul Zajecar din estul țării, începând de ieri, uleiul și zahărul au fost raționalizate și pot fi cumpărate doar pe cartele. Rația lunară a fost stabilită la o jumătate de litru de ulei, respectiv o jumătate de kilogram de zahăr de persoană. De asemenea, locuitorii nu au dreptul să cumpere mai mult de 5 pâini de persoană. La aceasta se adaugă întreruperile de energie electrică, programate, vreme de mai multe ore zilnic, în majoritatea localităților.

Criza din Iugoslavia continua să fie o sursă de câștig pentru românii care își umpleau mașinile cu de toate, treceau granița și câștigau un ban. Aceste afaceri nu erau lipsite de riscuri. Astăzi, autoritățile din Pozarevac au anunțat că cetățeanul român Ion Pavel a fost condamnat la 2 luni de închisoare de Judecătoria din Veliko Gradiste, pentru contrabandă cu carburanți. El fusese prins de grănicerii sârbi, după ce trecuse clandestin Dunărea, cu o barcă cu motor în care avea 1.000 de litri de benzină. Atât benzina, cât și barca, au fost confiscate, iar lui Pavel i-a fost aplicată și o interdicție de a mai intra în Iugoslavia, pe o perioadă de 2 ani.

Pe la ora 11:00, Viktor Dimic, prietenul meu de la Media Center, mi-a spus că s-a adunat din nou lumea în fața sediului Partidului Democrat (DS). Am alergat pe bulevardul Proleterska brigada, însă, până am ajuns, sediul era deja înconjurat de forțe ale Poliției și demonstranții – împrăștiați. I-am întrebat pe colegii care au ajuns mai devreme și mi-au povestit că 2-300 de oameni se adunaseră în fata clădirii, strigând “Trădătorii!“, “Fasciștii!” și “Nu dăm Kosovo!”. Zidurile erau mânjite cu vopsea roșie și gălbenușuri de ou, iar câteva geamuri fuseseră sparte de pietre. Tot cu vopsea roșie, au scris “Coloana a cincea” și “Acesta este și sângele vostru”, iar pe o pancartă aruncată pe trotuar am putut citi “Fățarnicilor, sunteți la fel ca ei!”

Când demonstrația s-a potolit, din sediu a ieșit Slobodan Vuksanovic, vicepreședintele partidului, care ne-a spus că au organizat echipe de permanență care să apere clădirea, însă, în aceste condiții, nu mai pot desfășura ședințele partidului. “Vedeți? Acesta este rezultatul emisiunilor de la RTS,” a exclamat el, acuzând membrii partidului Stânga Iugoslavă (JUL), al soției lui Milosevic, că au organizat totul. “Majoritatea demonstranților au fost aduși aici cu autobuzul,” acuza Vuksanovic. “Erau aceleași persoane care au devastat, în primele zile de război, sediile ambasadelor și centrelor culturale ale țărilor din NATO și aceiași oameni care au organizat contra-demonstrația de acum 2 ani, din centrul Belgradului, împotriva susținătorilor Opoziției. Cu o jumătate de oră înainte ca manifestanții să ajungă în fața sediului DS, în apropiere au oprit mai multe automobile de ultimul tip, marca BMW și Mercedes, din care au coborât băieți solizi, tunși scurt, îmbrăcați în haine negre din piele, care au dat tonul.”

Îl priveam pe Slobodan Vuksanovic și îmi era milă de el. Era palid și vocea îi tremura. Știam bine ce riscă, în tensiunea care se acumulase la Belgrad după atâtea zile de bombardamente. Era suficientă o scânteie și nu mai rămânea piatră pe piatră din clădirea partidului. Deocamdată, cei care manevrau din umbră aceste demonstrații se jucau, însă dădeau de înțeles că pot, oricând, să facă în așa fel încât Poliția să ajungă, “din nefericire”, puțin prea târziu. În acest timp, în liniștitele capitale occidentale, Zoran Djindjic, președintele DS, dădea interviuri fulminante și îi trimitea lui Vuksanovic, prin fax, comunicate pe care acesta ni le citea la conferințele de presă.

Astăzi, Djindjic a declarat săptămânalului “Reporter“, care apare in Bosnia, că, dacă în Kosovo au fost comise crime de război, președintele Slobodan Milosevic trebuie chemat în fața Tribunalului de la Haga. “Trebuie ca Milosevic să se retragă din proprie inițiativă sau să îl facem să se retragă și să punem problema responsabilității sale, când războiul va lua sfârșit,” spunea el. “Fiecare zi de război ne face să ne întoarcem mai mulți ani pe calea dezvoltării.” Djindjic nu crede că președintele iugoslav este pregătit să facă un compromis în ceea ce privește cele trei probleme-cheie: retragerea forțelor sale din Kosovo, desfășurarea unei forțe internaționale și întoarcerea refugiaților. El a recunoscut, totuși, că Belgradul dă semne că vrea să negocieze și că atitudinea sa “nu mai este la fel de fermă astăzi, cum era la început”. Îi era ușor să vorbească, fiind la adăpost, însă cred că atitudinea sa din aceste zile, când sârbii nu aveau nici un chef să dezlege încurcatele ițe ale politicii, era total greșită. Îmi amintea de un alt personaj implicat în conflictul din Kosovo, a cărui imagine de pierzător începea să se contureze tot mai clar: Ibrahim Rugova.

Ibrahim Rugova s-a pronunțat pentru dezarmarea UCK, în cazul retragerii forțelor sârbe din provincie, relatează săptămânalul “Die Woche” din Hamburg. Apostol al non-violenței, Rugova a pledat, de asemenea, împotriva vânzării de arme către UCK. “Dacă se pune la punct o forță internațională pentru Kosovo, nu avem nevoie de trupe de etnici albanezi înarmați,” a declarat acesta. Liderul albanez s-a arătat pregătit, de voie – de nevoie, să înceapă negocieri cu Slobodan Milosevic, declarând: “Va fi greu, dar nu există altă soluție. Trebuie să negociem cu liderii poporului sârb.” Pe de altă parte, el a deplâns lupta pentru putere dintre Liga Democratică din Kosovo, pe care o conduce, și UCK, mult mai radicală în acțiuni, afirmând că “dacă această luptă va continua, lucrurile ar putea deveni tragice”.

M-am întors la Media Center, pentru că, în alte părți ale Iugoslaviei, continuau să cadă bombe. Încă de la 9:20, avioanele NATO au survolat, timp de aproape o oră, zona localității Bujanovac, asupra căreia au lansat cel puțin 16 proiectile. În aceeași perioadă, au fost auzite explozii la Vranje și Prizren. Șapte rachete au lovit satul Zagradska Hoca, distrugând din temelie mai multe case. Alte cinci bombe au explodat lângă o piață de la marginea Prizren-ului, însă nu s-a comunicat dacă au existat victime.

În schimb, la 10:15, când a fost bombardat centrul orașului Gnjilane, 4 persoane au fost ucise și alte 11 grav rănite. Victimele se aflau în restaurantul “Mladost”, în fața căruia a explodat o bombă. Într-o clipă, vitrinele s-au spart în mii de cioburi și nimeni nu s-a putut feri din calea lor și a ploii de schije. Importante distrugeri au suferit sediul primăriei și clădirile din apropiere, iar în parcarea intreprinderii “Binacka Morava” au fost distruse toate camioanele și utilajele. Centrul de presă din Priștina a subliniat că, în zonă, nu se aflau nici un fel de obiective al Armatei sau Poliției.

Cu puțin înainte de ora 13:00, trei proiectile au căzut în orașul Pec, unul dintre ele distrugând hotelul “Park”. Alte două rachete au lovit satul Belacevac și, ceva mai târziu, 4 explozii au fost semnalate în satul Pomazetin. La aceeași oră, în satul Lubista de lângă Prizren, câteva case erau transformate în ruine. La 13:15, trei proiectile au lovit clădirea închisorii Istok de lângă Priștina. Primele informații pe care le-am primit vorbeau de un număr neprecizat de morți și răniți printre deținuții închiși acolo. Între 13:11 și 14:58, asupra localității Raska din centrul Serbiei, a fost lansat cel mai dur atac de la începutul războiului. Cel puțin 25 de proiectile au explodat între satele Nikoljac și Supnje de la periferie, iar schije și bucăți de beton de la casele distruse au ajuns până în centru. Nici aici nu se știa, deocamdată, dacă sunt morți sau răniți.

Deși majoritatea acestor localități, în special cele din Kosovo, nu avea adăposturi antieriene, numărul victimelor bombardamentelor ar putea să pară destul de mic. În realitate, cele mai multe erau părăsite de locuitorii lor – în mare parte etnici albanezi care s-au refugiat peste graniță – iar NATO le bombarda pentru că sateliții spion observaseră trupele Armatei iugoslave dispuse în jurul caselor. Fără prea mare succes, deoarece mobilitatea militarilor sârbi era deosebită, ajutată și de faptul că rachetele sol-aer sau tunurile anti-aeriene erau montate pe șasiuri de camion sau pe transportoare blindate, fiind deplasate în permanență și bine camuflate prin păduri. Niciodată nu rămâneau prea multe ore în același loc.

La 16:20, o explozie puternică a fost auzită în dreptul satului Secerane, situat în estul orașului Sabac, pe șoseaua spre Drenovac. Atacul i-a luat prin surprindere pe locuitori, pentru că alarma aeriană nu a sunat decât după prima detonație. Nici la Belgrad nu au sunat sirenele, deși la 16:35, o bubuitură a zguduit geamurile clădirilor din centru. Apărarea civilă a anunțat că a fost un avion care a depășit bariera sonică la joasă altitudine și înclin să cred că așa a fost, pentru că nu am simțit vibrația exploziei propagată prin sol. Din aceleași motive, o bubuitură similară a fost auzită, 20 de minute mai devreme și la Cacak.

“În anumite condiții, NATO este în mod clar deschisă ideii de încetare a focului,” a declarat Javier Solana, citat de cotidianul “Suddeutsche Zeitung“. “Președintele iugoslav Slobodan Milosevic trebuie să dea un semnal clar că trupele sârbe se vor retrage total din Kosovo.” Întrebat ce înțelege prin “semnal clar”, secretarul general al NATO a precizat că Milosevic trebuie să înceapă să-și retragă trupele, iar acest lucru să fie verificabil. “El se poate adresa NATO oricând, spunând că dorește începerea negocierilor de pace.”

Bubuitura din această după-amiază ne-a amuzat foarte tare, pentru că, la ora 15:00, tocmai sosise la Belgrad Viktor Cernomîrdin, însărcinatul special al președintelui Boris Elțîn în problema iugoslavă. Și ca de obicei în aceste situații, piloții NATO i-au salutat sosirea prin spargerea pragului sonic în apropiere. Cernomîrdin a fost așteptat la aeroportul Surcin de premierul sârb Mirko Marjanovic și de ministrul iugoslav de Externe Zivadin Jovanovic. Ieri, emisarul rus discutase cu președintele finlandez Martti Ahtisaari și cu secretarul de stat adjunct american Strobe Talbott, despre soluționarea crizei din Balcani. La sosire, el a declarat că, în acest moment, cea mai importantă este găsirea unei variante de compromis pentru oprirea bombardamentelor. Deși era așteptat de Slobodan Milosevic, nu m-a impresionat prea tare sosirea lui Cernomîrdin, mai ales că aflasem că, cu toate că era ditamai emisarul special al lui Elțîn, nu a avut curajul să-și lase avionul cu care a sosit să-l aștepte la Belgrad și l-a trimis la Budapesta, urmând să-l cheme spre seară, pentru a se întoarce acasă.

A fost imposibil să aflu ceva despre discuțiile dintre Cernomîrdin și Milosevic până a venit timpul corespondenței pentru Știrile ProTV de la 19:30. Ziariștii străini se zbăteau ca peștii pe uscat, doar-doar vreun oficial sârb va scăpa vreo vorbă despre convorbiri. Eu, oricum, nu mai aveam acreditare de război, așa că m-am mulțumit să-mi notez anunțul făcut de agenția Tanjug, potrivit căruia, la 16:45, antiaeriana sârbă a mai doborât un avion spion fără pilot al NATO, care s-a prăbușit în regiunea orașului Urosevac. Le-am mai transmis celor de acasă sentimentul pe care îl aveam că președintele iugoslav pregătește încheierea unui acord de pace, deoarece astăzi, ca la un semnal, majoritatea liderilor politici, inclusiv cei din Opoziție, a început să caracterizeze drept acceptabile principiile enunțate de G-8 pentru rezolvarea crizei.

Corpul II al Armatei iugoslave, staționat în Muntenegru, a atras atenția, în această după-amiază, că “teroriștii din așa-zisa UCK își înăresc activitatea în vederea folosirii teritoriului muntenegrean pentru operațiuni inamice”. Se anunța că militarii sârbi au anihilat, la Plav, o filieră de infiltrare a albanezilor în Kosovo, arestând, cu această ocazie, 19 membri UCK. În satul Cukuric din regiunea Tuzi, au fost confiscate 5 kilograme de droguri, “a căror vânzare era destinată finanțării acțiunilor UCK”, iar în trecătoarea Cakor, dintre Kosovo și Muntenegru, a fost descoperit un depozit al separatiștilor albanezi, în care se aflau 3 mortiere, 4 lansatoare de grenade, puști automate, mitraliere grele și muniție. Făcând aluzie la Poliția din Muntenegru, loială președintelui Milo Djukanovic, comunicatul Corpului II al Armatei iugoslave sugera că ar avea nevoie ca aceasta să i se alăture în operațiunile împotriva atacurilor teroriste ale UCK.

În frunte cu Sergio Vieira de Mello, însărcinat cu probleme umanitare în cadrul ONU, o misiune a Națiunilor Unite de evaluare a efectelor bombardamentelor asupra populației a vizitat, condusă, desigur, de oficialii sârbi, orașele Niș, Cuprija, Aleksinac, Cacak și Kragujevac. Aveau ce vedea! S-au întors foarte marcați și au declarat: “Copiii nu mai merg la școală și asta ne îngrijorează foarte mult. Multe orașe au rămas fără nici o posibilitate de a asigura încălzirea locuințelor și aceasta ne îngrijorează, pentru că va provoca mari probleme iarna viitoare. În plus, aprovizionarea cu apă și comunicațiile sunt grav perturbate.” Deocamdată, au fost doar niște evaluări preliminarii, misiunea ONU urmând să plece în Kosovo, unde va evalua separat nevoile umanitare și probleme legate de viitoarea reconstrucție a provinciei, răvășită de bombardamente.

“În acest stadiu, rolul lui Carl Bildt și al meu este de a intra în contact cu toate părțile implicate, cu toate guvernele, pentru a obține cât mai multe informații în vederea unui viitor rol al ONU,” a declarat Eduard Kukan, unul din cei doi emisari ai ONU pentru Balcani, citat de AFP. “Nu aș dori să fac concurență misiunii lui Ahtisaari și Cernomîrdin. Unele dintre statele membre cred că noi trebuie să jucăm un rol activ numai după adoptarea unei rezoluții a Consiliului de Securitate, în vreme ce altele preferă un rol mai activ al ONU și al nostru încă de pe acum.”

Până să se încheie discuțiile dintre Cernomîrdin și Milosevic, au sunat sirenele ce anunțau începerea alarmei aeriene. Era 21:35. Nu-mi venea să cred! NATO ataca Belgradul în timp ce emisarul președintelui Boris Elțîn încă nu plecase! Dar atacurile au mai întârziat puțin și Cernomîrdin și-a chemat avionul și a decolat spre Moscova. Agenția Tanjug a difuzat un comunicat oficial, preluat, imediat, de toate posturile de radio și televiziune, care nu prea aducea nimic nou. Cei doi au ajuns la concluzia că “soluția crizei din Kosovo nu poate fi decât politică și în cadrul ONU, cu participarea activă și directă a Belgradului la elaborarea diferitelor opțiuni, având ca punct de pornire principiile G-8“. Emisarul rus a adăugat că țara sa cere, în primul rând, încetarea bombardamentelor, pentru a permite negocieri între Iugoslavia și ONU, care să rezolve criza. Cernomîrdin a afirmat că se va întoarce la Belgrad luni, dupa ce va mai discuta cu Martti Ahtisaari și Strobe Talbott.

Nu doar eu aveam impresia că Slobodan Milosevic caută să obțină pacea, ci aceleași semnale le-au primit și liderii occidentali. Am privit știrile de la Sky News, pentru că Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, a reușit să orienteze, în sfârșit, antena satelit de pe acoperiș și să prindă acest canal de televiziune. “Milosevic are o serie întreagă de probleme și există informații de la Belgrad și din regiune conform cărora încearcă să obțină un acord,” declara purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Joe Lockhart. “Vedem, cu fiecare zi ce trece, apropiindu-se șansele unei soluționări a conflictului din Kosovo, atât pe plan diplomatic, cât și pe plan militar,” spunea președintele francez Jacques Chirac, care remarca îmbunătățirea relațiilor dintre Rusia și membrii NATO. Iar asta ar putea permite adoptarea unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU, acceptată și de sârbi.

Serviciile secrete britanice (MI6) doreau să îl asasineze pe președintele iugoslav Slobodan Milosevic în 1992, potrivit unor noi acuzații aduse de fostul agent “renegat” Richard Tomlinson, care a oferit detalii suplimentare despre pretinsul proiect, pentru a-și susține acuzațiile. “Exista un plan de a-l ucide în 1992,” a declarat el într-un interviu acordat postului britanic de televiziune Channel 4. Fostul spion al MI6 susținea că a citit personal un document de 3 pagini redactat de serviciile secrete, care sugera 3 scenarii pentru a-l elimina pe Milosevic, pe atunci doar președinte al Serbiei. Primul dintre ele propunea folosirea unor “grupuri de opoziție din Serbia”, pentru a-l asasina pe Milosevic într-un atentat cu bombă. Într-a doua ipoteză, soldații de elită ai SAS ar fi îndeplinit misiunea, iar în ultima variantă, MI6 ar fi aranjat aparențele unui accident de mașină.

La noi, cerul era senin și mă așteptam la o noapte grea. Din păcate, presimțirile nu m-au înșelat. Iureșul a început la miezul nopții. Am numărat 3 atacuri în 30 de minute. Antiaeriana trăgea din greu, dar fără efect. Am văzut 7 sau 8 explozii înspre cartierul Rakovica și alte câteva dinspre aeroportul Surcin, de unde abia plecase Cernomîrdin. A fost distrus un hangar la Makis, pe vechiul drum spre Obrenovac, și au fost bombardate, din nou, vechile hale ale Combinatului chimic “Prva Iskra” din Baric. Piloții NATO au tras asupra unei pompe de benzină și a cazarmei din cartierul Dedinje.

 

Al doilea raid a început la 0:55. Venind dinspre nord, avioanele NATO au lovit întâi împrejurimile aeroportului Batajnica. Apoi, două explozii îngrozitoare m-au făcut să scap din mână ceașca cu cafea. Urmate de încă patru sau cinci. Rachetele au vizat obiective din cartierele Topcider și Dedinje. După câteva minute, Comandamentul Apărării civile a anunțat, la un post de radio, că una dintre rachete a lovit o aripă a spitalului “Dragisa Misovic“ din Dedinje. M-am dus repede cu Nelu până acolo. Mai erau ziariști, însă Poliția nu ne-a lăsat să ne apropiem prea mult. Din locul în care mă aflam, am văzut clădirea bombardată și câteva camioane ale Armatei iugoslave, pline cu soldați, care plecau în grabă. Chiar dacă, mai târziu, Jamie Shea avea să declare că una din cele 7 rachete ghidate prin laser care au fost lansate asupra unor obiective militare din cartier a avut o “eroare de ghidaj“, mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Nu fusese nici o eroare. Sârbii își adăpostiseră militarii în curtea spitalului și n-au apucat să-i retragă suficient de repede, fiind surprinși de atac.

Precizia unei rachete a lăsat, într-adevăr, de dorit, distrugând secția de neurologie a spitalului și sălile de operație ale secțiilor de chirurgie și ginecologie. Trei pacienți, internați la Neurologie, și-au pierdut viața în explozie, iar alți 11 au fost răniți. Au mai fost ușor răniți și pacienții altor secții, printre care câțiva copii și o parte din personalul medical. Dându-și seama că putem vedea militarii care pleacă, polițiștii sârbi ne-au făcut semn să mergem în fața spitalului și am putut asista la evacuarea pacienților. Imaginea era impresionantă. Întâi mamele cu nou-născuții din maternitate, apoi ceilalți bolnavi, au fost duși pe tărgi sau în brațe de militari și polițiști, până la clinica “Narodni front” din apropiere. Dr. Radisa Scepanovic, directorul spitalului “Dragisa Misovic”, a ieșit în fața jurnaliștilor străini, revoltat că racheta NATO a lovit în plin o unitate medicală în care se aflau peste 1.000 de pacienți. Ștafeta declarațiilor a fost preluată de dr. Milovan Bojic, director al Institutului de boli cardio-vasculare și vicepremier al Guvernului Serbiei, care a acuzat NATO de crime împotriva umanității, deoarece, potrivit Convenției de la Geneva, spitalele nu pot fi bombardate.

Explozia a avariat și Ambasada Suediei, a cărei cladire se afla în apropiere. M-am luat după jurnaliștii occidentali, care l-au abordat pe ambasadorul Mats Staffansson. Acesta ieșise în stradă și spunea: “Am avut noroc. Două schije mari s-au înfipt în pereții din reședința ambasadei, însă noi ne aflam în cealaltă aripă. S-a crăpat plafonul în câteva camere, s-au spart 9 ferestre și suflul a scos din balamale câteva uși.” Înalt și blond, ambasadorul se străduia să pară calm, dar încă nu reușea să-și stăpânească tremurul mâinilor.

Cancelarul german Gerhard Schroeder a cerut Alianței Nord-Atlantice să prezinte raportul despre bombardarea, pe 8 mai, a Ambasadei Chinei la Belgrad, a declarat o sursă diplomatică, citată de AFP. “Așteptăm în continuare raportul privind bombardarea ambasadei chineze,” a afirmat Schroeder în fața celor 19 ambasadori ai țărilor membre, care au participat la reuniunea Consiliului NATO. Cancelarul german a mai cerut acest raport și comandantului suprem al forțelor aliate în Europa, generalul Wesley Clark, cu care s-a întâlnit dimineața.

 

“Hai să mergem,” mi-a spus Nelu, “până nu mai vin ăștia o dată.” Am ajuns la hotel și m-am uitat la televizor, ascultând posturile de radio, în speranța că voi afla ce s-a mai întâmplat. Nu numai Belgradul, ci și restul localităților din nordul Serbiei au fost pe lista țintelor NATO. La 0:30, șase explozii de mică intensitate au fost auzite pe coastele muntelui Fruska Gora. În același timp, nu mai puțin de 18 proiectile au fost lansate asupra orașului Sabac și a muntelui Cer, unde se afla un releu de televiziune. La 0:40, pentru prima dată de la începutul războiului, a fost bombardat orașul Kikinda, situat la nici 10 kilometri de granița cu România. Mile Cărpenișan era la Timișoara și m-a sunat să-mi spună că bubuiturile au băgat groaza în bănățenii din localitățile românești Teremia, Comloșu Mare și Jimbolia.

La ora 1:00, trei proiectile au distrus podul de la Banatski Dvor, peste canalul Bega Veche. Podul se afla pe șoseaua ce lega Timișoara de orașul Zrenjenin, iar traficul rutier, liniile de comunicație și legăturile telefonice cu România au fost întrerupte. Au urmat depozitele companiei “Naftagaz” din Sombor, lovite de 4 proiectile. Tot la 1:30, trei rachete au vizat stația meteo și emițătorul radio de la Palic, de lângă Subotica. Din fericire, meteorologii de serviciu nu au fost răniți, dar satele din apropiere au rămas fără curent. În același timp, 5 proiectile au fost lansate asupra emițătorului Radio Novi Sad din Srbobran și alte câteva asupra emițătorului radio din Vrbas, exploziile avariind cel puțin 20 de case din zonă. De asemenea, în apropierea centrului comunei Zablje, a căzut o rachetă care nu a mai explodat.

Când mă pregăteam să mă culc, am auzit din nou afară vuietul avioanelor. Era 2:47. Am urcat repede pe acoperiș, dar două explozii infernale mi-au tăiat cheful să mai urc și pe casa liftului. A urmat încă o serie de bubuituri și nu știam ce e mai înfricoșător, zgomotul care îmi făcea urechile să țiuie sau vibrația exploziei, care clătina hotelul “Toplice“. După tirurile antiaerienei, mi-am dat seama că avioanele NATO lansau din nou proiectile anti-buncăr asupra regiunii de lângă Batajnica. Atacul a durat cam un sfert de oră, după care avioanele s-au îndreptat spre Novi Sad, bombardând satele de pe muntele Fruska Gora.

Am urmărit tirurile antiaerienei de acolo, care încerca să alunge avioanele inamice, apoi s-a lăsat liniștea și m-am dus la culcare. Până la 5:09, când a sunat încetarea alarmei, am mai prins două ore de somn. Și încă două, până la întâlnirea telefonică cu Cristi Tabără, pentru emisiunea de dimineață de la ProTV.

Camera Reprezentanților a SUA a votat, marți seara, eliberarea unui fond de urgență de 14,6 miliarde de dolari pentru a finanța operațiunile de război împotriva Iugoslaviei, relatează AFP. Fondurile de urgență cuprind peste 11 miliarde de dolari destinați campaniei aeriene împotriva Iugoslaviei, menținerii ansamblului armatei americane în stare de luptă și ajutorării umanitare a refugiaților din Kosovo și a țărilor care îi primesc. Proiectul de lege prevede mai mult decât dublul a ceea ce solicita președintele american pentru finanțarea războiului împotriva Iugoslaviei.

Share

target: legenda avioanelor NATO distruse de sârbi la Tirana și Tuzla

by

26 aprilie 1999

De astăzi, programele RTS sunt transmise în direct de toate posturile de televiziune private din Iugoslavia. De la 6:30 la 10:30 – programul de dimineață, după care buletinele de știri de la 17:00, 19:30 și 22:30. Amuzant este că, deși situația a debutat dimineață, abia pe la prânz s-au întâlnit directorii posturilor private și au hotărât, “din proprie inițiativă”, acest lucru. Pe lângă asta, s-a anunțat decizia autorităților militare de a acorda prioritate absolută și exclusivitate de filmare în toate situațiile deosebite pentru reporterii RTS. De parcă nu s-ar fi întâmplat chiar așa încă din prima zi de război…

În buletinul de știri din emisiunea de dimineață a RTS, a fost prezentată opinia unui cartograf olandez, care a demolat, cu exemple concrete, acuzațiile NATO conform cărora au fost făcute, cu ajutorul sateliților, mai multe fotografii ale unor gropi comune din satele Pusto Selo și Izbica din Kosovo. Prima poză arăta un teren viran, iar în a doua se vedea ceva care semăna cu un șir de gropi proaspăt săpate. Comparând cele două imagini, cartograful a fost foarte explicit: “Fie albanezii din Kosovo au avut timp, între două masacre, să construiască în câteva nopți o casă, fie fotografia este trucată.” Pentru a nu lăsa loc de nici un fel de dubii, RTS a prezentat imagini filmate de o echipă a sa în acel loc, în care, în mod evident, nu existau nici un fel de gropi.

Societatea Ziariștilor din România (SZR) a condamnat bombardarea de către NATO a radio-televiziunii de stat iugoslave, se arată într-un comunicat remis astăzi agenției Mediafax. “Aceste fapte s-au întâmplat cu numai câteva zile înainte de Ziua Mondiala a Libertatii Presei și este cu atât mai grav cu cât, pe harta neagră a asasinării jurnaliștilor aflați în misiune se mai adaugă aici, într-o Europă civilizată, noi pete de sânge,” precizează documentul semnat de Cornelius Popa, președintele SZR. “Un act de o asemenea barbarie nu a avut loc până acum în nici una din zonele de conflict ale planetei, nici măcar în Irak, și este cu atât mai reprobabil cu cât el este comis de trupe ale unei alianțe militare care pretinde că reprezintă civilizația și democrația.”

La prânz, împreună cu ceilalți colegi, români sau străini, ne-am dus la înmormântarea a șase dintre jurnaliștii de la RTS uciși vineri noaptea. A fost o procesiune impresionantă, sicriele fiind, efectiv, acoperite cu florile aruncate de cei veniți să-i conducă pe ultimul drum.

După-amiază, am avut o mare surpriză: m-a sunat Ion Cristoiu! M-a anunțat că vine la Belgrad și m-a întrebat dacă aș putea să-l ajut să se cazeze undeva. I-am explicat că locuri la hoteluri sunt și poate alege între “Hyatt“, “Intercontinental” sau “Metropol“, unde sunt condiții excelente. Mi-a răspuns că dorește să stea la același hotel cu noi, ceilalți jurnaliști români. L-am asigurat că nu-i nici o problemă să-i rezervăm o cameră. Am fost foarte emoționat fiindcă lucrasem pentru “Evenimentul zilei” aproape din prima zi în care Ion Cristoiu înființase ziarul și, practic, îi datorez o mare parte din experiența mea jurnalistică.

Pentru că m-am plâns de reproșurile pe care mi le-au făcut sârbii, de când România a aprobat folosirea spațiului său aerian de către aviația NATO și, mai ales, de când țara noastră s-a oferit prima să susțină embargoul petrolier impus de NATO Iugoslaviei, colegii mi-au trimis de la București rezultatele unui sondaj de opinie, realizat luna aceasta de IMAS. Ne-am mai spălat rușinea. Conform sondajului, 75,8 % dintre români sunt împotriva intervenției militare a NATO în Iugoslavia, în timp ce doar 14,9 % o aprobă. Nu le-am mai arătat sârbilor că, până și în aceste condiții, 56,9 procente dintre români se pronunță în favoarea intrării țării noastre în NATO, opinie considerată ca o dovadă de maturitate și luciditate.

Cele 15 țări membre ale Uniunii Europene au decis să înăsprească sancțiunile impuse Belgradului, în primul rând prin neacordarea de vize membrilor conducerii statului și susținătorilor acestora, informează AFP. Printre celelalte măsuri sunt enumerate excluderea Iugoslaviei din toate evenimentele sportive internaționale care se desfășoară pe teritoriul UE, extinderea deciziei de înghețare a bunurilor statului iugoslav aflate în străinătate, extinderea asupra sectorului privat a interdicției asupra creditelor pentru export, extinderea interdicției privind investițiile în Iugoslavia, extinderea embargoului asupra exporturilor către Iugoslavia și interzicerea efectivă a zborurilor între UE și Iugoslavia.

Astăzi, sârbii au permis unei delegații a Comitetului Internațional al Crucii Roșii să-i viziteze pe cei trei militari americani luați prizonieri de sârbi. “Momentul cel mai important a fost când ne-am privit în ochi și ne-am strâns mâinile,” ne-a povestit, după întâlnire, Cornelio Sommaruga, președintele Crucii Roșii Internaționale. “Aș fi incapabil să vă redau ce au simțit ei.” Sommaruga a confirmat că, măcar aparent, cei trei sunt sănătoși.

Guvernul federal a decis astăzi că Armata iugoslavă are dreptul de a rechiziționa toate bunurile necesare pentru apărarea patriei. Hotărârea de guvern, care a intrat imediat în vigoare, stipulează că, în caz de necesitate, proprietarii sunt obligați să pună la dispoziția militarilor iugoslavi toate bunurile mobile și imobile, în special stațiile service, pompele de benzină și depozitele de carburanți, echipamentele destinate difuzării de emisiuni radio și TV, precum și echipamentele de tipărire a cărților și ziarelor. Este o amenințare voalată la adresa ziarelor, posturilor de radio și televiziune private. În caz că nu adoptă o atitudine convenabilă, reprezentanții Armatei pot veni imediat și, în virtutea hotărârii de guvern, pot să le confiște aparatura. Hotărârea a fost un nou motiv de tensiune între Serbia și Muntenegru. Ministrul muntenegrean al economiei Vojin Djukanovic a declarat că va refuza să o aplice, considerând-o nelegitimă. Totuși, el nu a exclus posibilitatea ca “anumite resurse să fie puse la dispoziția armatei, dar numai cu acordul Guvernului muntenegrean“.

Un elicopter american AH-64 Apache s-a prăbușit, în mod accidental, în apropiere de Tirana, iar cei doi membri ai echipajului au fost scoși nevătămați dintre resturile aparatului, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. Elicopterul participa la “operațiuni de antrenament de rutină“, la circa 40 de kilometri nord-est de Tirana, în momentul în care s-a produs accidentul, la ora locală 22:20. Un purtător de cuvânt de la Departamentul american al Apărării, colonelul Richard Bridges, a confirmat că accidentul nu a fost cauzat de “vreun tir al dușmanului”.

Vestea prăbușirii elicopterului Apache ne-a adus-o Dragan, “scriitorul”. A fost difuzată și de posturile de radio sârbești, după vreo două ore. Stăteam cu Mile Cărpenișan în barul hotelului și așteptam sirenele alarmei aeriene. “Cad și singure, fără să le doborâm noi,” ne-a spus Dragan, zâmbind pe sub mustața stufoasă. “Vă dați seama ce-o să fie dacă vor îndrăzni să se apropie de Kosovo.” După ce a mai băut o bere, ne-a dat de înțeles că, în ciuda dezmințirilor NATO, antiaeriana sârbă n-ar fi tocmai străină de prăbușirea elicopterului.

De altfel, Dragan ne-a mai povestit niște întâmplări pe care le-am auzit, mai târziu, și de la alți sârbi. Poveștile au devenit rapid foarte populare și era suficient să pomenești unui sârb de avioane și de Tuzla sau Tirana, că începea să râdă cu subînțeles. Dragan pretindea că, într-o zi, pilotul unui MiG-29 sârbesc a atacat prin surprindere avioanele NATO aflate pe aeroportul din Tuzla, distrugând la sol 17 aparate. Cea de-a doua poveste era asemănătoare. Sârbii au aflat, de la rușii care monitorizau prin satelit situația din Iugoslavia, când AWACS-ul nu a funcționat vreme de 15 minute. În acest interval, două avioane sârbești au atacat, zburând la joasă înălțime, aeroportul din Tirana și au distrus la sol cel puțin 10 avioane ale NATO.

Nu știu dacă istoriile erau adevărate, însă este interesant că au apărut exact când oficialii NATO anunțau că suplimentează numărul avioanelor pe care le vor folosi în raidurile împotriva Iugoslaviei. Oricum, și dacă nu erau adevărate, nu am putut să nu remarc abilitatea cu care serviciile secrete iugoslave au răspândit zvonurile, precum și momentul bine ales. Cu toate că Dragan nu ne-a mințit niciodată când ne-a plasat câte-un pont.

Președintele Jacques Chirac i-a explicat lui Boris Elțîn, în timpul unei lungi conversații telefonice având ca subiect problema Kosovo, că este în continuare necesară “accentuarea presiunilor exercitate asupra autorităților de la Belgrad”, relatează AFP.

Președintele Slobodan Milosevic l-a trimis astăzi pe vicepremierul federal Zoran Lilic, responsabil cu problemele de securitate, în Libia. Acesta i-a transmis colonelului Muammar al Gaddafi un mesaj în care i-a cerut să intervină pentru o reglementare a crizei din Iugoslavia. Milosevic și-ar dori ca soldații libieni să facă parte dintr-o viitoare forță de menținere a păcii în Kosovo.

Alarma a sunat la 23:12. Ne-am urcat pe acoperiș și, după o jumătate de oră, am putut urmări un puternic atac aerian asupra Novi Sad-ului. Timp de 20 de minute, antiaeriana orașului a tras din toate pozițiile asupra avioanelor care bombardau coastele muntelui Fruska Gora. Cred că în pădurile de pe munte sunt ascunse trupele iugoslave, altfel nu-mi explic înverșunarea cu care NATO bombardează zona. În același timp, au fost bombardate aeroporturile din Sombor și Kraljevo, localitățile Uzice, Cacak și Sabac și podul peste râul Istok din Backa Palanka.

Secretarul american al Apărării William Cohen a ordonat trecerea a 30 de avioane de alimentare suplimentare sub comanda NATO, urmând să se angajeze în acțiunile de bombardament împotriva Iugoslaviei, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. Aceste întăriri, care vor fi trimise începând de sâmbătă, au fost cerute de comandantul Forțelor Aliate în Europa, generalul Wesley Clark, a anunțat purtătorul de cuvânt al Pentagonului Kenneth Bacon, adăugând, totodată, că va fi necesară mobilizarea rezerviștilor.

La 1:05, când coborâsem în bar, să ne încălzim puțin, o bubuitură groaznică ne-a făcut să sărim de la mese. Am constatat cu mândrie că războiul ne crease niște reflexe perfecte. În clipa în care am auzit bubuitura, eram deja ascunși: eu sub o masă, Mile după un stâlp. Geamul dinspre stradă încă mai vibra când eram din nou în picioare, iar Dule, barmanul, se ridica zâmbind senin de după pult.

De pe acoperiș, se vedea o dâră de fum dinspre Novi Beograd și am alergat pe colina Kalemegdan, de unde puteam vedea ce s-a întâmplat. NATO bombardase din nou clădirea fostului Comitet Central al Partidului Comunist (CK), acum centrul “USCE“. De această dată, două proiectile au lovit acoperișul pe care se aflau câteva relee de emisie și antene satelit ale televiziunilor și radiourilor care funcționau în clădire, înainte de a fi bombardată acum câteva zile. Blocul CK arăta sinistru, cufundat în întuneric și cu vârful învăluit într-un nor de fum. Proiectilele nu au fost incendiare și nu a fost nevoie de intervenția pompierilor.

Dupa ce ne-am lamurit că nu se întâmplase nimic grav (comparativ cu dezastrele din ultimele zile), ne-am dus la culcare. La Studio B, am văzut imagini ale momentului în care al doilea proiectil a lovit CK și am aflat că, pe la 23:45, asupra unei cazarme din Kumanovo (Macedonia) în care se aflau trupe NATO, au fost aruncate două grenade de mână. Soldații din gardă nu au apucat să reacționeze și cele două automobile ale atentatorilor au dispărut în întuneric.

Am adormit și am avut noroc cu sirenele de încetarea a alarmei aeriene de la 6:16, care m-au trezit la timp ca să-mi pregătesc corespondența pentru emisiunea de dimineață de la ProTV.

Share

target: reacții la bombardarea televiziunii din Belgrad

by

23 aprilie 1999

Nu dormisem deloc, dar care jurnalist ar mai fi putut dormi, după tot ce s-a întâmplat? Mă gândeam la vorbele lui Vuk Draskovic. Într-un interviu acordat BBC-ului, remarcase că este pentru prima dată când în acest război mediatic dintre NATO și Iugoslavia s-a tras cu bombe adevărate. Ce s-a întâmplat la Belgrad arată cât de mare și de temut este puterea presei. După o lună de bombardamente nimicitoare, în disperare de cauză, NATO a încercat să astupe gura jurnaliștilor sârbi cu rachete Tomahawk, sub pretextul că reprezintă avangarda propagandei iugoslave. Ca și când, ceea ce difuzează posturile de televiziune occidentale nu este tot propagandă sau încercare de manipulare a opiniei publice. Cine poate discerne ce este adevărat și ce nu din ceea ce se întampla în Iugoslavia, dacă o alianță militară, care pretinde că reprezintă cele mai avansate țări din lume din punctul de vedere al democrației și al libertății de exprimare, îi omoară pe jurnaliștii din tabăra adversă?

Atacul asupra RTS era cu atât mai lipsit de onestitate, cu cât cei care au murit sau au fost răniți nu erau redactorii sau realizatorii de emisiuni (care ar putea fi – la o adică – acuzați de manipularea opiniei publice în favoarea lui Milosevic), ci cei care asigurau funcționarea aparaturii și emisia. Adică tehnicienii care nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu conținutul ce se difuza pe post. Cei care apăsau niște butoane și nu dictau politica editorială a postului de televiziune.

“Atacul împotriva RTS și a rețelei sale de relee din Republica Federală Iugoslavia este o tentativă evidentă de a închide un întreg popor într-un lagăr de concentrare informațională,” a afirmat într-un comunicat Ministerul Informațiilor din Republica Srpska. “Mijloacele de informare în masă sunt un drept suveran al oricărei țări și este clar că NATO atacă nu numai bazele suveranității Republicii Federale Iugoslavia, ci și fundamentele drepturilor omului și ale dreptului la informare.”

La 7:15, RTS și-a emis știrile din studiourile postului de televiziune Studio B. La ora 10:00, m-am simțit mândru că sunt coleg de breaslă cu jurnaliștii de la RTS. Au reușit să-și reia emisia pe unul din canalele proprii. Nu cred că există o replică mai potrivită la tot ceea ce s-a întâmplat azi-noapte.

Ne-am dus să vedem cum arăta sediul televiziunii la lumina zilei. Echipele de descarcerare continuau să sape sub dărâmături, ajutate de buldozere și excavatoare, căutând eventuali supraviețuitori. În afara departamentului de emisie, au fost serios avariate și celelalte două corpuri de clădire. Pompierii se chinuiau să ridice o imensă placă de beton, sub care se credea că s-ar mai afla oameni. Sute de belgrădeni veneau, ca într-un pelerinaj, la sediul RTS și lăsau câte o floare lângă zid.

La Centrul militar de presă, câțiva ziariști italieni au scris un protest față de bombardarea televiziunii iugoslave, pe care l-au afișat pe un panou. Am fost primul român care și-a pus semnătura alături de ei (Mile Cărpenișan e pe jumătate sârb). Până seara, nu mai era loc pe foaia de hârtie și cineva a agățat încă una lângă ea. La Media Center, un jurnalist olandez a alcătuit un alt protest, în care scria că, așa cum NATO a bombardat sediul RTS, și sârbii ar avea dreptul să bombardeze hotelurile “Hyatt” și “Intercontinental“, unde locuiau și scriau majoritatea corespondenților de presă străini. După ce l-a terminat, l-a semnat și – fără să spună o vorbă – s-a uitat la mine și mi-a întins foaia de hârtie. Mi-am pus numele lângă al lui și i-am dat-o înapoi.

Casa Alba a respins criticile formulate de ministrul de Externe italian Lamberto Dini la adresa atacului de joi noaptea al aviației NATO asupra sediului RTS, relatează AFP. “Noi considerăm că sediul televiziunii sârbe reprezinta un obiectiv militar, pentru că regimul tiranic al lui Slobodan Milosevic folosește din plin televiziunea în scopuri propagandistice, de dezinformare și de instigare a celor mai agresive spirite naționaliste,” a declarat purtătorul de cuvânt al Casei Albe Joe Lockhart. Adresându-se unor jurnaliști italieni prezenți la summit-ul NATO de la Washington, Lamberto Dini calificase atacul aviației americane drept “un act dezastruos” pe care el, personal, îl dezaproba cu tărie. Ulterior, Dini a revenit asupra declarației inițiale, pe care a pus-o pe seama “reacției emoționale”.

După-amiază, corespondentul ARD Klaus Below i-a invitat pe toți jurnaliștii străini în salonul hotelului “Hyatt”. Peste 100 de persoane s-au adunat să-și exprime condoleanțe familiilor colegilor sârbi uciși azi-noapte. Unul după altul, în tăcere, corespondenții ZDF, NBC, BBC, Reuters, AFP, Stern, Corriere de la Serra, Le Figaro, toți am semnat o scrisoare de protest și condoleanțe, în care se spunea, printre altele, că aceasta este “o demonstrație că jurnaliștii nu sunt doar niște vânători de senzații, ci oameni, cu sentimente și lacrimi”.

Astăzi, într-un interviu acordat televiziunii ruse ORT, Slobodan Milosevic și-a prezentat “oferta de pace” pe care o propunea Occidentului. “După încetarea bombardamentelor, Iugoslavia este gata să accepte o misiune civilă de observatori în Kosovo, sub egida ONU, pentru că nu avem nimic de ascuns. Desigur, fără nici un reprezentant al țărilor care participă la agresiunea împotriva țării noastre.” Ieri, împreună cu Viktor Cernomîrdin, Milosevic redactase oferta de pace, care avea șase puncte. În afara observatorilor internaționali, sârbii erau de acord cu o reducere a forțelor militare și polițienești din Kosovo, odată cu retragerea forțelor NATO de la frontierele Iugoslaviei, reluarea negocierilor privind cadrul politic al viitoarei autonomii a provinciei Kosovo, întoarcerea refugiaților, furnizarea unui ajutor umanitar și cooperarea internațională pentru reconstrucția economiei Iugoslaviei.

“Aceasta ofertă este insuficientă și nu corespunde cererilor NATO,” a declarat Tony Blair, citat de BBC. “Dar, dacă este un indiciu privind faptul că Milosevic își dă seama că vom continua eforturile până când cererile vor fi îndeplinite, atunci trebuie să ținem cont de acest indiciu.” La rândul lor, Bill Clinton a primit cu prudență oferta lui Milosevic, afirmând că ea reprezintă un “prim pas”, iar Jacques Chirac a considerat că propunerile prezentate lui Viktor Cernomîrdin sunt “absolut insuficiente“.

I-am sunat pe cei de la Ambasada Romaniei, să văd ce mai fac, și Traian Borșan mi-a spus că autoritățile de la Belgrad le-au transmis un protest față de decizia Parlamentului de a autoriza accesul aviației NATO în spațiul nostru aerian. În protest, era strecurată și o amenințare voalată. Se preciza că, pentru această decizie, consecințele revin în totalitate României. Tot Traian Borșan mi-a dezvăluit că, potrivit unei evaluări transmise de guvern Fondului Monetar International, în urma conflictului din Iugoslavia, România a pierdut 730 de milioane de dolari.

Astăzi, m-au sunat niște prieteni din țară și mi-au povestit o aberație care numai la noi, din prea multă slugărnicie, se putea întâmpla. Cotidianul “Național” a dezvăluit că Viorel Popescu, directorul de canale al postului Radio România Actualități a interzis difuzarea melodiei “Iugoslavia“, compusă de Cornel Fugaru și interpretată de Monica Anghel. Motivul invocat de Popescu este că “prin textul ei “tendențios“, melodia lezează interesele NATO în Iugoslavia”. Potrivit articolului, piesa a fost difuzată în premieră de Radio Romantic și zeci de mesaje telefonice au solicitat repetarea ei. Prietenii mi-au trimis prin fax textul piesei și cele mai “tendențioase” versuri mi s-au părut acestea: “Iugoslavia! Iugoslavia! / Ești Golgota ce-o urcăm încet spre cer. / Iugoslavia! Iugoslavia! Pentru tine pacea lumii astăzi cer…”

130 de cetățeni germani, membri ai unor organizații pacifiste gen “Mamele împotriva războiului“, au ajuns la Subotica, urmând ca mâine să sosească la Belgrad. “Convoiul păcii”, cum a fost intitulată acțiunea, a fost intens mediatizat de televiziunile iugoslave. Germanii au plecat de la Dresda și doresc să participe la concertele de prânz din Trg Republike și la cele organizate seara, pe podul Brankov. Presa iugoslavă scrie că ei cer încetarea imediată a bombardamentelor și reluarea negocierilor sub egida ONU.

Summit-ul NATO s-a deschis astăzi, la Washington, cu un consiliu de război consacrat situației din Kosovo, relatează AFP. Bill Clinton, care a luat cuvântul în deschiderea lucrărilor, a declarat că liderii NATO “vor trimite un mesaj de unitate și fermitate” președintelui iugoslav Slobodan Milosevic. “Alianța își va continua campania aeriană atât timp cât va fi necesar,” a afirmat președintele american. Miniștrii Apărării din statele membre ale Alianței au căzut de acord asupra intensificării blocadei economice împotriva Iugoslaviei, cu accent pe embargoul asupra livrărilor de petrol, precum și sporirea intensității loviturilor aeriene.

“Raidurile aeriene contra Iugoslaviei reprezintă o violare flagrantă și persistentă a cel puțin 7 din cele 10 principii fundamentale ale relațiilor internaționale, stabilite de Actul final de la Helsinki,” se arată în nota scrisă adresată de Rusia țărilor NATO.

Culmea! Speriați de ce le povestisem și – cred eu – de indignarea mea, colegii de la ProTV nu au avut curajul să mă lase să transmit în direct și mi-au cerut să înregistrăm corespondența pentru Știrile de la 19:30. Au încercat să inventeze tot felul de motive și îmi tot repetau că au prea multe transmisii în direct și nu au posibilitatea tehnică să le realizeze, așa că trebuia să renunțe la mine. L-am sunat pe Sergiu Toader, șeful de la Știri, și i-am explicat că, oricum, nu voi spune pentru înregistrare altceva decât aș fi spus în direct. După care l-am amenințat că, dacă aflu că a tăiat vreo propoziție din ce am transmis, de mâine să-și caute alt corespondent la Belgrad. Mi-a răspuns că e o prostie și, într-adevăr, nu a eliminat nici un cuvânt. Însă incidentul m-a întors pe dos și mai tare. Chiar dacă nu era chiar așa, l-am perceput ca o încercare de a mă cenzura.

În seara asta, în timp ce stăteam la masă cu Mile, Nelu (directorul hotelului) și “scriitorul” Dragan, a venit vorba de elicopterele doborâte de sârbi. Presupunând că ar fi adevărat, nu-mi dădeam seama cum justificau generalii americani moartea unor soldați, în fața familiilor acestora, atât timp cât ei negau că vreun aparat ar fi fost distrus de antiaeriana iugoslavă. “Foarte simplu,” ne-a răspuns Dragan și ne-a întins o știre AFP. “Un elicopter al Armatei americane care transporta 11 soldați s-a prăbușit joi, la Fort Campbell (în statul Kentucky), în cursul unui exercițiu de antrenament. Șapte persoane și-au pierdut viața, iar alte patru au fost grav rănite, potrivit unui bilanț al armatei.” Și urmau detalii, destul de vagi, ale accidentului. “Având în vedere că operațiunile militare sunt secrete și accesul în bazele militare americane este interzis, aceste accidente pot fi inventate,” ne-a explicat Dragan. “Oricum, familiile soldaților morți nu știu unde se aflau aceștia. Ei au murit în Iugoslavia, cadavrele au fost duse în SUA, după care serviciile secrete au înscenat accidentul.”

Întărirea controlului la granițe de către sârbi a limitat, în ultimele săptămâni, comerțul clandestin dintre România și Iugoslavia, însă traficanții români au început să-și pregătească bărcile și canistrele cu benzină în așteptarea zilelor faste, se arată într-un comentariu al AFP. “Embargoul care a lovit Iugoslavia la începutul anilor ’90 a creat adevărați profesioniști ai traficului cu benzină, care nu așteaptă decât momentul propice pentru a-și relua această îndeletnicire,” a declarat maiorul Ștefan Mihalache, comandantul grănicerilor de la Moldova Nouă. Cea mai mare parte a locuitorilor acestei mici localități de pescari, situată pe Dunare, a făcut avere între 1992 și 1996, prin contrabanda către Iugoslavia cu enorme cantități de carburanți, cu acordul tacit al autorităților române din acea perioadă, afirmă AFP.

Potrivit comandantului grănicerilor, “sârbii au întărit supravegherea pe Dunăre, iar cei care acostează pe malul vecin sunt imediat interogați“. La rândul lor, autoritățile române au luat măsuri vizând împiedicarea reluării contrabandei și au confiscat în special ambarcațiuni, dar sătenii dispun încă de motoare puternice și de mijloace de comunicare performante.

De la începutul intervenției NATO, principalul punct de graniță dintre România și Iugoslavia, cel de la Stamora-Moravița, este, în cea mai mare parte a timpului, pustiu. “În medie, 50 de automobile trec granița într-o zi,” a precizat șeful vămii, Teodor Ioja. “Cea mai mare parte a mașinilor are portbagajul gol, ceea ce înseamnă că este vorba de mici traficanți, care fac plinul înainte de a trece granița, pentru a vinde benzina în Serbia.” Previziunile sunt, însă, optimiste. “Pe măsură ce războiul se prelungește, sârbii vor avea nevoie de de toate. Și românii s-au descurcat întotdeauna, când a fost vorba să câștige bani făcând afaceri,” spune maiorul Mihalache.

În seara asta, alarma a sunat la 22:14 și, cu toate că după-amiază, avioanele NATO au lansat cel puțin 15 proiectile asupra Priștinei, Belgradul a avut o noapte liniștită. Am căzut într-un somn de plumb, fără vise și n-am auzit nici măcar sirenele de încetare a alarmei, la 6:15.

Pentagonul a ordonat dislocarea în Albania a unui număr suplimentar de tancuri, vehicule blindate și piese de artilerie, care să contribuie la protecția și, totodată, la sporirea eficienței de atac a celor 24 de elicoptere Apache, relatează AFP. Noile dislocări vor proveni din Germania și SUA și vor include o companie de infanterie blindată (14 vehicule blindate de tip Bradley), o companie de tancuri grele (15 tancuri M-1 Abrams), o baterie de 8 tunuri de 155 mm, o baterie de lansatoare de rachete, o companie pentru luptă anti-tanc și mai multe grupuri de specialiști în culegere de informații.

Share

target: NATO bombardează televiziunea din Belgrad

by

22 aprilie 1999

Ne-am trezit chiar înainte de știrile RTS de la ora 10:00, când am aflat ce a fost cu bubuiturile de la ora 4:00. Trei rachete lansate de NATO au făcut praf reședința lui Slobodan Milosevic din cartierul Dedinje. “Casa albă”, cum a fost numită, încă de pe vremea lui Tito, reședința președinților iugoslavi se afla pe strada Uzicka 15, într-o zonă superbă, inundată de verdeață. În cartier mai erau și vilele altor personalități importante din Serbia, ale unor celebri interlopi precum Arkan, dar și casele unor oameni obișnuiți. Dedinje a fost ținta bombardamentelor NATO încă de la începutul războiului. Majoritatea locuitorilor din cartier a preferat să se refugieze pe la rude sau prieteni. Prețul unei locuințe în această zonă a scăzut la 40 % din valoarea de la începutul războiului, iar unii și-ar fi vândut casele și cu 10.000 de mărci germane (de 10-15 ori mai puțin decât valoarea reală), numai să găsească vreun client dispus să-și riște banii.

Imaginile prezentate de RTS arătau că reședința lui Milosevic a fost aproape complet distrusă. O rachetă a lovit biroul președintelui, una a explodat în sufragerie, iar a treia a nimerit exact în dormitorul prezidențial. O mare parte din clădire s-a prăbușit din cauza exploziilor. Cu o undă de ironie în glas, crainica RTS a adăugat că “nici președintele, nici familia sa nu erau acasă“.

Potrivit AFP, mulți membri ai Congresului american se plâng de faptul că președintele francez Jacques Chirac a obținut un drept de veto asupra țintelor vizate de raidurile aeriene. NATO a dezmințit acest lucru, iar secretarul american al Apărării William Cohen a recunoscut că președintele Clinton aproba, el însuși, anumite ținte. “Vestea bună este că suntem în sânul unei alianțe,” a comentat senatorul Joseph Biden. “Vestea cea rea este că suntem în sânul unei alianțe în care toate deciziile sunt luate prin consens.” La rândul său, senatorul republican Ted Stevens a acuzat aliații europeni că sunt responsabili pentru restricțiile pe care NATO le-a impus în alegerea țintelor vizate de bombardamente. “Trebuie ca acestea să înceteze! Suntem în război!” a exclamat el.

Tot la știri s-a anunțat că, la ora 11:00, în zona Batajnica vor fi detonate câteva proiectile neexplodate, rămase din atacul de azi-noapte. L-am mai văzut și pe Viktor Cernomîrdin, însărcinatul special cu problema iugoslavă al președintelui rus Boris Elțîn, care sosise la Belgrad pentru o vizită de o zi și, imediat, a intrat într-o convorbire oficială cu Milosevic. Ca toți ceilalți emisari ruși, la sosire, Cernomîrdin a promis că va încerca să găsească o soluție de stopare a tragediei din Iugoslavia.

Pentru că agențiile străine de știri au tot insistat, în ultimele zile, asupra mișcărilor de trupe ale NATO în Macedonia și Albania, unde se sugera că se pregătește un atac terestru, sprijinit de celebrele elicoptere anti-tanc Apache, sârbii au venit cu o replică. Generalul Slobodan Kovacevic, comandantul Unităților de mecanizate și blindate ale Armatei iugoslave, a anunțat că trupele sale nu au suferit, până acum, nici o pierdere și că tancurile sârbești sunt cele mai bune din lume. “Cunoscând bine terenul, cu oamenii pe care îi avem și – pe deasupra – bazându-ne pe patriotismul și calitatea lor morală, putem garanta că ne vom apăra cu hotărâre țara,” a asigurat el.

Și generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave, a ieșit la rampă, declarând că, până acum, unitățile sale ar fi doborât 16 avioane inamice, 5 elicoptere, 4 avioane-spion fără pilot și 46 de rachete de croazieră. Alte 3 avioane și 52 de rachete de croazieră au fost doborâte de unitățile Corpului I, după cum a anunțat comandantul acestuia, generalul Srboljub Trajkovic.

Până acum, n-am prea auzit ca militarii sârbi să fi suferit pierderi. Am aflat însă, neoficial, că ar mai avea doar 5 avioane MiG-29, singurele capabile să facă față aparatelor moderne ale NATO, dar le țin ascunse în bunkerele subterane. În paginile de mică publicitate ale ziarelor am văzut destul de des pozele unor militari, deasupra unor anunțuri seci, în care se menționa că și-au dat viața pentru patrie. Însă am remarcat dispariția unui vechi obicei la sârbi. Cel de a lipi pe garduri, pe pomi sau pe panourile de afișaj, pătrățele de hârtie cu chenar negru și o mică fotografie, pentru a anunța moartea celor dragi. Acestea au dispărut – pur și simplu – și bănuiesc că autoritățile au interzis lipirea lor.

https://www.youtube.com/watch?v=lRL5j0qBACc

Astăzi, raidurile NATO în sud au început devreme. La 10:25, au fost auzite detonații puternice în zona localității Cetinje din Muntenegru, însă oficialii Armatei iugoslave au anunțat că se datorau unor avioane inamice care au spart bariera sonică la joasă înălțime. La 10:30, după prima noapte liniștită din ultimele săptămâni, Priștina a fost zguduită de câteva explozii. Atacurile s-au întețit aici și, între 14:40 și 15:00, în zona capitalei provinciei Kosovo au căzut nu mai puțin de 30 de proiectile.

Secretarul general al NATO Javier Solana a autorizat comandamentul militar să revadă și să actualizeze planurile unei intervenții terestre in provincia Kosovo, se arată în numărul de azi al cotidianului “The Washington Post“. “Circumstanțele coflictului ne obligă la a-i arăta Guvernului iugoslav că toate opțiunile sunt luate în calcul,” avertiza Solana, care crede, totuși, că actualele lovituri aeriene împotriva Iugoslaviei vor fi suficiente. Totuși, viceamiralul britanic Ian Garnett a recunoscut că bombardamentele NATO au un efect limitat asupra tancurilor, artileriei și vehiculelor militare sârbești și considera că intervenția elicopterelor Apache ar putea fi necesară și decisivă.

Ghennadii Selezniov, președintele Dumei de stat, a promis din nou că Rusia va acorda ajutor tehnic Iugoslaviei, în cazul unei intervenții terestre a forțelor NATO în Kosovo. “Dacă Iugoslavia ar fi dispus de cel puțin o baterie rusească de apărare antiaeriană S-300, ar fi putut doborî 20-30 de avioane de vânătoare ale NATO în fiecare noapte, iar bombardamentele ar fi încetat de multă vreme,” a afirmat Selezniov. Știrea, preluată imediat de mass-media iugoslavă, i-a lăsat reci pe sârbi, care s-au convins de mult cât se pot baza pe “frații” ruși.

Ministrul ungar al Economiei Attila Chikan a recunoscut că unele livrări de petrol au fost efectuate din Ungaria spre Iugoslavia. “Au existat livrări de petrol, transportate cu vapoare și camioane-cisternă, după ce petrolul a ajuns aici prin conducte. S-au făcut, dar nu se poate vorbi de cantități importante,” a admis Chikan, citat de cotidianul “Nepszava“. Embargoul ONU împotriva Iugoslaviei nu include produse petroliere, dar livrarea de petrol Iugoslaviei, în condițiile bombardării rafinăriilor și oleoductelor devine bizară. Presa ungară a informat despre unele date neconfirmate, care atestă că cel puțin 8.000 de tone de petrol brut din Rusia au fost transportate cu vaporul spre Iugoslavia, via Ungaria.

Au continuat tensiunile dintre Serbia și Muntenegru. Ministrul de Interne muntenegrean Vukasin Maras a respins cererea militarilor sârbi de a trece trupele sale în subordinea lor. “Nu există nici un motiv sau bază legală pentru o astfel de hotărâre,” a explicat Maras. “Până acum, în Muntenegru nu au existat situații care să nu poată fi rezolvate de forțele de Poliție.”

Astăzi, premierul iugoslav Momir Bulatovic s-a dus la Podgorica, unde oamenii săi au mobilizat 10.000 de simpatizanți ai președintelui Slobodan Milosevic la un mare miting anti-NATO. Milosevic făcuse o mișcare foarte inteligentă, când l-a numit pe Bulatovic (care este lider al Partidului Socialist Popular din Muntenegru și rival al președintelui Milo Djukanovic) în funcția de prim ministru al Guvernului federal. A păstrat aparența că acordă importanță Muntenegrului, deși guvernul federal nu are prea mari competențe, și a reușit să dezbine clasa politică muntenegreană. De altfel, tensiunile din ultima vreme dintre Serbia și Muntenegru sunt alimentate în mare măsură chiar de această situație.

Milan Komnenic, ministrul federal al Informațiilor, ne-a chemat la o conferință de presă. A început, desigur, cu informația că gherilele UCK continuă să atace frontiera dintre Albania și Iugoslavia. S-a amintit că teroriștii albanezi sunt pregătiți și înarmați de țările occidentale și că o intervenție terestră a NATO va fi destinată să deschidă culoarele prin care UCK să pătrundă în Kosovo. De aceea, s-au luat câteva măsuri speciale de finanțare a Armatei iugoslave. Totodată, Komnenic a făcut un scurt bilanț al bombardamentelor, arătând că, până acum, și-au pierdut viața 517 civili (dintre care 13 copii), alți 4.500 fiind răniți. Fără a da cifre, a fost pentru prima oară când un oficial iugoslav a recunoscut că și Armata a avut ceva pierderi, însă nesemnificative.

Milan Komnenic a adăugat că NATO a lansat nu mai puțin de 7.200 de lovituri aeriene împotriva Iugoslaviei. Pentru a ne face o imagine asupra dramei sârbilor, a adăugat că peste 100.000 de oameni nu mai au apă curentă, aproape 500.000 au rămas fără slujbe, iar 400.000 de sârbi au plecat din Belgrad, unii în străinătate, iar alții – în zone pe care le-au considerat mai sigure. El ne-a anunțat că viitoarea conferință de presă o va organiza la sediul SPO, pentru că Palatul federal în care ne aflam nu mai prezintă siguranță, având în vădere ultimele atacuri ale NATO.

Nu a terminat bine Komnenic, că a venit Goran Matic, ministru fără portofoliu în Guvernul iugoslav, care a declarat că bombardarea reședinței lui Slobodan Milosevic este un atentat la viața președintelui unei țări suverane. “Este un act criminal fără precedent în istorie, o crimă împotriva umanității,” a exclamat Matic, adăugând că, “potrivit standardelor internaționale, atacul este un act terorist, care trebuie sancționat ca atare”. Amintind despre bombardarea clădirii CK, Matic a afirmat că NATO a distrus stațiile radio și TV aflate acolo, deoarece intenționează să-și branșeze releele pe frecvențele folosite de acestea, pentru a-și difuza propriile programe în limba sârbă, menite să demoralizeze poporul.

Nici Vojislav Seselj, liderul Partidului Radical din Serbia (SRS), nu a scăpat ocazia să iasă la rampă, condamnând bombardarea “Casei albe”. El a adăugat, însă, ceva interesant: “De azi înainte, alături de țările NATO, în rândul țărilor agresoare au intrat și România, și Bulgaria.”

Lui Vuk Draskovic i-a ieșit un “porumbel” pe gură. Într-o conferință de presă, el a declarat că “după terminarea războiului, când albanezii din Kosovo se vor întoarce acasă, vom construi un pod al reconcilierii între ei și noi. Toți cei care au comis crime de război vor trebui pedepsiți.” Era prima oară când un oficial iugoslav spunea așa ceva (iar Draskovic era vicepremier al Guvernului federal, chiar dacă nu avea nici o putere reală) și asta avea să-l coste destul de scump. Fără să judece prea mult consecințele unei astfel de declarații, Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO, s-a grăbit să o aprecieze drept “încurajatoare“.

Franța s-a angajat să finanțeze 60 % din costurile pentru relansarea cotidianului de limbă albaneză din Kosovo, “Koha Ditore“, care va fi distribuit gratuit refugiaților din taberele din Albania și Macedonia. Donația se va ridica la 600.000 de franci francezi. “Koha Ditore” nu a mai fost editat din 23 martie, când sediul său de la Priștina a fost distrus și incendiat de forțele paramilitare sârbe. Redactorul șef Baton Haxhiu considera că ziarul îi poate informa pe refugiați despre evoluția conflictului din Kosovo, dar va și contribui la dezamorsarea conflictelor interetnice, mai ales în Macedonia, unde raporturile dintre refugiați și populația băștinașă sunt tensionate.

După atâtea declarații, îmi fierbea creierul și am ieșit să mă plimb puțin prin centru. Primul lucru pe care l-am văzut a fost o coadă imensă, de 2-300 de persoane, care își așteptau rândul să cumpere țigări “Lord” sau “West“. Câțiva polițiști păstrau ordinea și îi alungau pe țiganii care veniseră să cumpere și ei, pentru a le vinde mai târziu pe piața neagră, la suprapreț. N-am avut parte de liniște. La 15:15, au sunat sirenele alarmei aeriene. Nu a durat decât până la 16:09, însă m-am dus la Media Center, să aflu dacă s-a întâmplat ceva.

La 15:20, avioanele NATO atacaseră din nou Novi Sad-ul. După ce au lansat două bombe în zona rafinăriei, s-au îndreptat către ținta principală: podul Zezeljev, pe care l-au lovit cu patru proiectile. Podul nu a fost distrus, dar a fost grav avariat. Se pare că, în momentul atacului, pe pod erau oameni, însă nu se știe dacă cineva a fost rănit. Armata și Poliția au blocat imediat accesul pe pod.

Astăzi, o parte a personalului Ambasadei României la Belgrad a plecat acasă, evacuând bunurile de valoare existente în clădire. Femeile fuseseră trimise în țară în 23 martie, cu o zi înainte de începerea bombardamentelor, când multe ambasade își evacuaseră personalul. Acum, la Belgrad a mai rămas Traian Borșan, secretarul I al ambasadei, ambasadorul Alexandru Cornea, chiar dacă nu a fost nici acum acreditat de președintele Milosevic, și câțiva diplomați.

Nu știu dacă evacuarea de azi a avut vreo legătură cu faptul că Parlamentul României a adoptat, cu 225 de voturi “pentru”, 21 “împotrivă” și 99 de abțineri, hotărârea privind aprobarea cererii Alianței Nord-Atlantice de acordare a accesului fără restricții în spațiul nostru aerian. Constantin Degeratu, șeful Statului Major General al Armatei române a sigurat în plenul Parlamentului că, din consultările cu NATO, a rezultat că statul român își va păstra suveranitatea deplină și controlul asupra spațiului aerian, chiar dacă Parlamentul României aprobă cererea de survol. El a adăugat că se vor încheia acorduri care să permită operațiunile militare ale NATO în spațiul aerian românesc, menținându-se traficul civil intern și internațional al României.

Alianța Nord-Atlantică va avea acces liber la o zonă din spațiul aerian bulgar care se întinde pe o distanță situată între 120 și 150 de kilometri la est de frontiera cu Iugoslavia, a declarat premierul Ivan Kostov, la întoarcerea din Belgia, unde a discutat cu reprezentanți de rang înalt din cadrul NATO. Conform corespondentului Mediafax, cele două părți au convenit ca avioanele NATO să nu survoleze marile orașe din această zonă, ca Sofia, Plovdiv (sud), Vrața (vest) și centrala nucleară de la Kozlodui. Marile aeroporturi bulgare rămân deschise aviației civile, “un regim special” fiind prevăzut pentru cel din Sofia.

Pentru a treia oară de la începutul bombardamentelor împotriva Iugoslaviei, resturile unei rachete lansate în direcția Serbiei au căzut astăzi, în jurul orei 17:00, în apropierea satului bulgar Babița, de lângă frontieră. După ce a survolat satul, cu un șuierat sinistru, racheta a explodat, izbindu-se de o stâncă situată la 350 de metri de case. Un țăran aflat în apropiere a fost aruncat la pământ de suflul exploziei, dar nu a pățit nimic.

Apropo de aceste rachete, care au stârnit adesea hazul în Iugoslavia, trebuie spus că sunt proiectile anti-radar. Lansate din avion, rachetele au un dispozitiv computerizat capabil să depisteze radarele inamicului și să se îndrepte către ele, distrugându-le. Cum sârbii își închid radarele în timpul atacurilor NATO, rachetele depistează, uneori, cele mai apropiate radare, care se întâmplă să fie ale bulgarilor. Totuși, pentru a evita o eroare, rachetele sunt prevăzute cu un sistem electronic, care le face să se dezamorseze și să se prăbușească fără a exploda, dacă nu își ating ținta într-un anumit interval de timp. Acesta este calculat în funcție de momentul în care racheta se activează și de viteza cu care se deplasează, astfel încât să nu lovească ținte din afara teritoriului iugoslav.

Agenția de presă independentă Beta a citat un apel adresat comunității internaționale de mai mulți intelectuali și economiști din Opoziția sârbă, reuniți sub titulatura G-17 Plus, în care aceștia avertizau NATO că atacurile sale întăresc popularitatea președintelui Slobodan Milosevic. Ei au apreciat că bombardamentele au plasat forțele de Opoziție “între ciocanul NATO și nicovala regimului de la Belgrad”. “Regimul actual este întărit de atacurile NATO, care au împins oamenii să se adune sub același drapel, pentru a face față unei agresiuni străine,” se menționează în apel. “Nu trebuie să fii foarte inteligent, ca să înțelegi că distrugerea uzinelor și a infrastructurii nu îi produce nici o daună, cu atât mai puțin politică, lui Milosevic. El nu muncește în uzine și nici nu e cel mai mare utilizator al podurilor distruse.”

“Nu îl vizăm pe președintele Milosevic sau poporul sârb,” a declarat purtătorul de cuvânt al Pentagonului Kenneth Bacon, citat de “The New York Times“. “Noi îi vizăm pe militari și infrastructura care susține instrumentele de represiune din Kosovo. Nu există nici o modificare în politica noastră.”

Forțele sârbe au escortat un convoi de 840 de albanezi din Kosovo, care au sosit astăzi, în punctul de trecere a frontierei iugoslavo-albaneze de la Morine. Majoritatea refugiaților a povestit că au plecat din Kosovska Mitrovica și au mers pe jos trei zile și trei nopți, în marș forțat. Sârbii i-au obligat să se oprească la Zrze, la 120 de kilometri de graniță, unde au rămas patru zile, înainte de a pleca cu autobuzele spre Albania. Tot astăzi, am avut o confirmare că zonele de frontieră sunt minate, trei soldați macedoneni fiind internați în stare gravă în spitalul din Skopje, după ce au călcat pe o mină, lângă satul Malino, foarte aproape de granița iugoslavă. Această situație face cu atât mai periculoasă aventura refugiaților albanezi care încearcă să fugă din Kosovo.

“Vom accepta pe teritoriul american până la 20.000 de refugiați albanezi fără adăpost, pe cei care au legături strânse de familie în Statele Unite și pe cei care sunt în mod particular vulnerabili, până ce se vor putea întoarce la căminele lor în siguranță,” a declarat vicepreședintele Al Gore, subliniind că primirea refugiaților este temporară. Conform AFP, organizațiile umanitare americane i-au scris la începutul lunii președintelui Clinton, pentru a critica planul de a-i adăposti pe refugiați la baza navală americană Guantanamo din Cuba.

Seara, am coborât la cină și ne-am luat cu vorba, uitând că televiziunile iugoslave au anunțat că vor difuza interviul pe care Slobodan Milosevic l-a acordat canalului american CBS. Ne-am amintit abia la 22:30, când a sunat alarma aeriană. Nici noi, dar nici mulți dintre sârbi n-au apucat să vadă interviul. La Cacak, oamenii au ieșit din case și au privit cu groază incendiul de la releul de televiziune de pe muntele Ovcar. Lângă Kraljevo, a fost lovit releul de la Kopaonik, iar la Jagodina – releul de pe Crni Vrh. Toate trei, în numai 10 minute, de la 22:50 la 23:00. La aceeași oră, o explozie cumplită i-a îngrozit pe locuitorii din Uzice, unde o rachetă a distrus poșta din mijlocul orașului. În afara releelor TV, NATO s-a concentrat asupra podurilor. Au fost luate la rând podurile de cale ferată de la Ostruznica, Bogutovac și Krusevac.

Ministrul francez de externe Hubert Vedrine a exclus, pentru moment, posibilitatea participării secretarului general al ONU Kofi Annan la medierea conflictului din Kosovo, relatează AFP. “Nu consider că este necesară o mediere în acest stadiu. În nici un caz, din partea secretarului general al ONU.”

La ora 2:00, am descoperit că RTS a reluat interviul acordat pentru CBS de Milosevic. Șase minute mai târziu, am auzit afară urletele motoarelor unui avion în picaj, urmat de șuieratul unei rachete și o explozie puternică. Și apoi vuietul avionului care se ridica spre cer. Pe ecranul televizorului, chipul președintelui iugoslav a înghețat, după care a fost înlocuit de “purici”. Am alergat pe acoperiș și, ca de obicei, ne-am aruncat privirile înspre cele trei direcții care ne îngrijorau: podul spre Pancevo, clădirea Studio B și clădirea RTS. Din direcția celei din urmă, se ridica un nor de fum și pe blocurile din jur începeau să se vadă reflexiile girofarurilor.

Am coborât în holul hotelului, unde au ajuns și Florin Dobre, Narcisa Iorga și Radu Vioreanu. Eram mai tulburat ca niciodată. Nu-mi venea să cred că au bombardat televiziunea. Voiam să ajung mai repede acolo, să mă conving că nu-i adevărat. Înainte de a pleca, Narcisa i-a spus lui Florin să lase camera video la hotel. În acel moment, mi-a sărit țandăra și am șuierat, pe un ton care nu admitea nici o replică: “Fără cameră, nu ieșiți din hotel! Iar mâine vă faceți bagajele și plecați acasă!” Cred că aveam o față destul de răvășită, pentru că nu au îndrăznit să comenteze. Florin mi-a zâmbit complice, a luat camera video și am plecat spre televiziune. Mile Cărpenișan nu spunea nimic, dar îl simțeam la fel de tulburat.

Erau vreo 20 de minute de mers pe jos până la sediul RTS și nu știam cum să ajung mai repede. Îmi venea să fac cumva să zbor, mă enervau Narcisa și Florin că rămâneau în urmă și eram foarte furios. În Trg Republike, m-am pus în fața unui taxi și Mile l-a convins pe șofer să ne ia pe toți. Am ajuns pe strada Aberdareva. Avusesem dreptate. Loviseră televiziunea.

Am coborât din taxi și i-am spus lui Florin: “Din acest moment, cât stăm aici, asculți doar de mine!” M-am uitat în jur, am văzut că mai erau cameramani și i-am zis: “Filmează tot ce poți!” Imaginea era de coșmar. Șase autospeciale ale pompierilor, 10 ambulanțe, mașini de Poliție, toate cu girofarurile aprinse. Trotuarele se umpluseră cu locuitorii din zonă. Polițiștii urlau să nu stăm lângă clădiri, pentru că de sus continuau să cadă cioburi de la geamurile sparte de suflul exploziei. Alarma de la magazinele de peste drum, care aveau vitrinele țăndări, piuia obsedant. Peste tot se lăsase un fum înțepător.

Pompierii întindeau furtunele și aruncau apă spre clădirea fumegândă. Din sediul televiziunii ieșeau, împleticindu-se sau sprijiniți de colegi, angajații RTS. Derutați, refuzau să urce în ambulanțe și se repezeau înapoi, strigând numele unor colegi mai apropiați. M-am strecurat lângă o ambulanță, unde un tânăr căruia îi curgea un firicel de sânge din urechi repeta, nefiresc de tare, aceeași poveste. “Nu știu cum s-a întâmplat… Eram în regia de emisie, am auzit un pocnet, am văzut o lumină orbitoare și am căzut lângă perete… Când s-a risipit fumul, vedeam afară. Nu mai exista nici un zid, nimic…”

Nu-mi dădeam seama unde a nimerit racheta. Clădirea televiziunii era cufundată în întuneric și avea toate geamurile sparte. Prin fumul care o învăluia, se vedeau razele unor lanterne. Pe holuri, prin studiouri, alergau oameni cu stingătoare în mâini. În pragul fiecărei încăperi, strigau: “E cineva aici?” Ușile studiourilor erau smulse din balamale și monitoare sparte erau împrăștiate peste tot. Și, totuși, nu se vedea unde a lovit racheta.

Am fugit pe lângă biserica Sf.Mark, în spatele televiziunii, unde se vedea agitație. Erau militari, pompieri, gură-cască și vreo doi cameramani, care filmau buldozerele aduse acolo. Atunci am văzut unde lovise racheta: exact în regia de emisie. Întreaga aparatură de emisie se afla în aripa unui vechi teatru de păpuși. Clădirea părea tăiată, de sus până jos, cu un cuțit uriaș. Printre betoanele distruse, amestecate cu cabluri și bucăți de fier, se vedea o parte a studiourilor de emisie. Proiectilul decupase jumătate din clădire, dezgolind o parte din interior, unde se vedeau mesele de montaj, cu scaunele răsturnate și câteva monitoare care încă mai pâlpâiau.

Pompierii încercau să degajeze molozul, dirijând cu grijă buldozerele. La un moment dat, au început să strige după o targă. Printre dărâmături, atârna corpul unui om, agățat cu picioarele în sus printre niște fiare. Agitația era inutilă. Din cap i se scurgea un șuvoi gros de sânge, care întuneca praful de pe jos.

M-am intors pe strada Aberdareva, chiar când medicii băgau în ambulanță un bărbat cu piciorul complet zdrobit. L-am vazut pe Florin Dobre care filma, printre alți cameramani și fotografi, și m-am dus lângă el, să-i “țin spatele”. Printre ceilalți ziariști am văzut-o pe Narcisa și i-am strigat: “Vino și fă un stand-up!” Mi-a răspuns că nu are microfon. “Cu microfonul de pe cameră!” Mi-am dat seama că nu avea nici un pic de experiență de televiziune, pentru că stand-up-ul a fost dezastruos. “Mai fă unul!” Nici al doilea nu a fost mai grozav, așa că am lăsat-o baltă.

Câțiva polițiști au venit la noi și ne-au spus să plecăm. I-am repetat lui Florin să asculte doar ce îi spun eu și să filmeze mai departe. Îi știam prea bine pe polițiștii sârbi. După alte 10 minute, un alt polițist a venit și ne-a spus că ajunge cât am filmat. Am rămas până când un al treilea polițist a venit și a urlat, agitând un baston de cauciuc: “Cărați-vă de aici în p…. mamelor voastre! V-am spus o dată să plecați, fir-ați ai dracului cu televiziunile voastre blestemate!” Într-adevăr, ăsta era semnalul de plecare. Ne-am retras încet, la fel ca restul ziariștilor și am plecat la hotel. Pe drum, n-am fost în stare să scoatem nici un cuvânt.

Ne-am uitat câteva minute la Studio B, unde se anunța un prim bilanț al bombardării televiziunii naționale: cel puțin un mort și 18 răniți. Însă nimeni nu știa exact numărul celor dispăruți. Comandamentul Apărării Civile făcea apel la locuitorii Belgradului să nu mai vină spre televiziune, pentru că avioanele NATO se apropiau într-un nou atac și exista posibilitatea ca sediul RTS să fie iar lovit. Ne-am urcat, imediat, pe acoperiș.

Federația Internațională a Jurnaliștilor (IFJ), cu sediul la Bruxelles, a condamnat bombardarea cartierului general al RTS și a acuzat NATO că și-a încălcat angajamentele. Aidan White, secretarul general al IJF, s-a declarat șocat, mai ales că primise asigurări scrise de la Jamie Shea că Alianța va evita victimele civile și în special jurnaliștii.

La ora 4:00, am auzit două explozii și am fost orbiți de două flame albăstrui. Imediat, o jumătate din oraș s-a cufundat în beznă. Fuseseră lovite transformatoarele de energie electrică din Zemun și Resnik. Imediat, antiaeriana sârbă a început să tragă cu furie spre cerul de unde venea vuietul unor avioane. Tot orașul era acoperit de un nor dens de fum. În anumite zone, fumul avea culoarea portocalie și nu ne dădeam seama dacă este din cauza vreunui incendiu sau e doar reflexia iluminatului public rămas în funcțiune. La 4:20, am mai auzit o bubuitură. Încă un sfert din iluminatul stradal s-a stins și au dispărut jumătate din luminile podului spre Pancevo. Nebunia s-a terminat abia pe la 5:00, când s-a luminat de ziuă. La 6:22, sirenele anunțau încetarea alarmei aeriene. Când Cristi Tabără m-a întrebat ce s-a întâmplat peste noapte la Belgrad, mi-am dat drumul și în vocea mea se cunoștea toată revolta pe care o simțeam.

Share

target (introducere)

by

În primăvara lui 1999, am avut ocazia unică de a fi singurul jurnalist român care s-a aflat la Belgrad pe întreaga perioadă a bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei lui Slobodan Milosevic. Multi colegi au trecut pe la Belgrad în acea perioadă, însă doar prietenul meu Mile Cărpenișan a stat, cu o pauză de câteva zile, la fel de mult. Din povestea acelor zile și nopți de foc a ieșit o carte-jurnal care ar fi trebuit publicată atunci, dar s-a împotmolit prin sertarele labirintice ale Editurii Pro.

Am luat decizia să postez acel jurnal de război pe internet și să încerc să-l transform într-un proiect multimedia, la care sunt invitați să participe toți cei care cred că pot să-l îmbogățească în vreun fel, pentru a contura un tablou cât mai interesant al unuia dintre cele mai tensionate momente ale istoriei Balcanilor de la sfârșitul secolului XX. Îmi pare atât de rău că unul din personajele poveștii mele, camaradul, prietenul și fratele meu, Mile Cărpenișan nu mai poate completa acest jurnal. 

Pentru a înțelege mai bine cum a izbucnit conflictul dintre NATO și Iugoslavia, iată contextul în care se petreceau acele evenimente:

Confruntările militare din Kosovo au început, practic, la sfârşitul lunii februarie 1998, când un comando albanez a asasinat doi poliţişti sârbi la Drenica. Replica a fost crudă. 70 de luptători UCK au fost ucişi, iar 6.500 de localnici au rămas fără acoperişuri deasupra capului. Incidentele, deşi intens mediatizate, nu ar fi stârnit reacţia Occidentului, dacă nu ar fi existat secretarul de stat american Madeleine Albright. În 9 martie 1999, la Londra, la reuniunea miniştrilor de Externe din SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania, Rusia şi Italia, ea a venit cu propuneri a căror fermitate a surprins pe toata lumea. Pretextând că este momentul să repare greşelile din ultimii ani, când Occidentul a reacţionat cu întârziere la conflictele sângeroase din sânul Federaţiei Iugoslave, Albright a cerut impunerea imediată de sancţiuni împotriva Belgradului şi a evocat, pentru prima dată, o intervenţie militară. În 31 martie 1998, Consiliul de securitate al ONU a votat Rezoluţia nr. 1.160, care impunea sancţiuni economice împotriva Iugoslaviei, iar Bill Clinton hotăra îngheţarea averilor iugoslave din SUA.

În timp ce, la Belgrad, soseau, pe rând, reprezentanţii ţărilor europene, pentru a discuta cu preşedintele Slobodan Milosevic rezolvarea situaţiei din Kosovo, Madeleine Albright insista, de câte ori avea ocazia, asupra ideii unei intervenţii mai ferme, eventual chiar armată, împotriva Iugoslaviei. Pare cel puţin ciudat din partea unei persoane a cărei viaţă fusese salvată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, chiar de sârbi. O familie din Belgrad a ascuns-o din faţa urgiei naziste şi a ajutat-o să plece în siguranţă în străinătate.

Practic, în timp ce Clinton era preocupat de alte probleme, cei din jurul său se împărţiseră în două tabere. De o parte erau Christopher Hill, ambasadorul american în Macedonia şi Richard Holbrooke, artizanul acordului de la Dayton, care a încheiat războiul din Bosnia, ambii partizani ai unei soluţii paşnice. Cei doi se bazau pe liderul albanezilor, Ibrahim Rugova, adeptul unei rezolvări politice a crizei din Kosovo. De cealaltă parte, se aflau Madeleine Albright şi Robert Gelbard, care se certase dur cu Slobodan Milosevic, acesta acuzându-l că se comportă de parcă ar fi şeful UCK. Cei doi susţineau o intervenţie militară şi deja în luna mai, discutaseră cu generalul Wesley Clark, comandantul NATO, despre alegerea ţintelor viitoarelor bombardamente.

În 1998, albanezii din Kosovo s-au divizat, la rândul lor, în două tabere. O parte îl susţinea pe Ibrahim Rugova, considerat un fel de preşedinte al provinciei Kosovo, în timp ce un număr tot mai mare treceau de partea UCK. Vina cea mai mare pentru această divizare, care avea să-l coste, mai târziu, pierderea statutului de lider al albanezilor, a avut-o Rugova. Intelectual rasat, discipol al lui Gandhi, nu a fost în stare să găsească o soluţie politică, în discuţiile pe care le-a avut cu Milosevic. În acest timp, profitând de violenţele sârbilor, liderii UCK au reuşit să-şi atragă tot mai mulţi susţinători printre albanezi, în ciuda lipsei de claritate a ideilor politice pe care le promovau.

În 29 mai 1998, Rugova a fost primit, la Casa Albă de Bill Clinton şi Al Gore. El a solicitat  o intervenţie a Statelor Unite, pentru a stopa escaladarea violenţelor în Kosovo, avertizând că, în caz contrar, s-ar putea ajunge la un adevărat război. Bill Clinton era mult mai preocupat, în acel moment, de aplanarea tensiunilor dintre India şi Pakistan, după ce indienii efectuaseră 3 teste nucleare subterane, fără ca americanii să fie preveniţi.

Fără să fie prea concret, preşedintele american l-a asigurat pe Rugova că nu va tolera ca provincia Kosovo să devină o a doua Bosnie. Liderul albanez a avut, însă, proasta inspiraţie de a-i oferi preşedintelui american o superbă “floare de mină” (o bucată de cuarţ de o frumuseţe deosebită, extrasă dintr-o mină din Kosovo). Încântat, Clinton i-a spus că astfel de minerale se găsesc şi în minele din Arkansas şi, în faţa unui Rugova stupefiat, restul întâlnirii – destul de scurte, de altfel – a povestit despre frumuseţile subsolului din statul în care fusese atâta vreme guvernator.

În iunie 1998, confruntările dintre gherilele UCK şi Armata Iugoslavă au devenit tot mai numeroase şi 15.000 de etnici albanezi încercau să se refugieze în Albania. La Washington, însă, altele erau subiectele de interes : afacerea Lewinsky şi raidurile împotriva Irak-ului. Deşi nimeni nu credea în mod serios în necesitatea unei intervenţii militare, la cererea lui William Cohen, ministrul american al Apărării, membrii NATO au început să analizeze şi această variantă.

Rapoartele CIA descriau UCK drept o organizaţie radicală de tip marxist, infiltrată de mafie, implicată în traficul de droguri şi utilizând o parte din profiturile astfel obţinute  pentru achiziţionarea de armament de pe piaţa neagră. Cu toate acestea, în Europa au avut loc mai multe contacte secrete între reprezentanţi ai CIA şi Pentagon-ului şi liderii UCK. Bill Clinton, însă, s-a opus ideii de a livra armament anti-tanc gherilelor albaneze, cerând  şi Guvernului de la Tirana să nu furnizeze arme UCK.

Interesată, însă de informaţiile din teren, NATO a distribuit telefoane celulare şefilor unităţilor separatiste, cărora le-au cerut să anunţe la Bruxelles orice informaţie importantă. Din acest motiv – se va vedea mai târziu – NATO a fost, adesea, dezinformată asupra situaţiei reale din Kosovo. Tot în luna iunie, într-o reuniune a cabinetului de la Washington, încercând să se opună insistenţelor secretarului de stat Madeleine Albright, care cerea bombardarea Iugoslaviei, William Cohen recunoştea ceea ce – în timpul războiului – liderii politici occidentali aveau să nege cu înverşunare : “Bombardamentele îi pot slăbi pe sârbi, pentru a permite UCK  să preia controlul în Kosovo. Practic, avioanele NATO ar fi, într-un fel, forţa aeriană a UCK.”

În iulie 1998, în faţa intenţiilor belicoase ale lui Albright s-a ridicat un nou obstacol: Jacques Chirac şi Lionel Jospin condiţionau o intervenţie militară a NATO de obţinerea unui mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU. Un responsabil al Departamentului de Stat al Statelor Unite a descris, însă, foarte explicit, ce credeau americanii despre ONU: “Dacă, la Washington D.C., puţină lume îşi imagina un război în Kosovo, nimeni, dar nimeni nu dorea implicarea ONU, o organizaţie prea greoaie, prea complexă şi mult prea dificil de manipulat. Încă nu ştiam în ce tip de conflict va urma să fim implicaţi, însă toată lumea, de la preşedinte la secretarul de stat, era absolut convinsă că va trebui acţionat militar, fără autorizaţia explicită a Consiliului de Securitate.” În realitate, toţi ştiau că o astfel de autorizaţie ar fi fost imposibil de obţinut, din cauza dreptului de veto de care – fără îndoială – ar fi făcut uz Rusia.

În septembrie 1998, când Bob Dole – care avea relaţii bune cu autorităţile de la Tirana – s-a întors din Albania, avertizându-l pe Clinton despre situaţia din zonă, acesta era mult prea preocupat de procedura de destituire ce urma să fie discutată în Senat. La reuniunea NATO de la sfârşitul lunii din Portugalia, toată lumea era stresată de o intervenţie militară în Kosovo, pe de o parte, neavând prea mare încredere în capacitatea operaţională a organizaţiei, pe de altă parte, fiind confruntată cu informaţiile din teren, care spuneau ca sârbii îşi continuă ofensiva împotriva albanezilor, însă fără să o intensifice într-atât încât să provoace o reacţie a NATO. Într-un final, a fost adoptat un plan de acţiune care cuprindea 3 faze: prima prevedea distrugerea, în 2-3 zile, a unei cincimi din forţa militară a sârbilor; a doua viza bombardarea a aproximativ 300 de obiective, iar a treia cuprindea între 800 şi 1.000 de noi ţinte.

belgrad, 2 iunie 1999

Liderii NATO se confruntau cu două mistere: intenţiile exacte ale preşedintelui Milosevic şi capacitatea operaţionala reală a organizatiei. “Alianţa Nord-atlantică semăna cu un prototip de automobil, cu o caroserie superbă, însă construit acum 50 de ani,” explica un analist militar. “Nu a circulat niciodată şi toţi se întrebau dacă, în momentul introducerii cheii în contact, – motorul va porni.”

Creată în 1949, pentru a se împotrivi unui eventual atac din partea Pactului de la Varşovia, NATO nu a avut niciodată ocazia să acţioneze. În timpul războiului rece, în fiecare iarnă, Alianţa îşi testa capacităţile prin complicate operaţiuni simulate pe computere. Toate vizau anihilarea acţiunilor şi doctrinei militare sovietice. Şi, desigur, fiecare operaţiune simulată se sfârşea, invariabil, cu victoria NATO. Cea mai mare problemă a acestor exerciţii era, însă, convingerea că inamicul va reacţiona conform previziunilor. Înfrângerea lui Saddam Hussein, ale cărui forţe militare aplicau întocmai doctrina militară sovietică, a întărit aceasta convingere. De aceea, NATO nu era pregătită să acţioneze în faţa imprevizibilului. Iar acesta se cam producea: Milosevic nu respecta scenariile. În centrul de greutate al războiului, preşedintele iugoslav nu punea campania de lovituri aeriene, ci importanţa provinciei Kosovo pentru sârbi.

Pe 9 octombrie 1998, Richard Holbrooke a sosit la Belgrad, pentru a-i prezenta lui Slobodan Milosevic un ultimatum, în care NATO cerea încetarea focului în Kosovo şi retragerea militarilor şi forţelor speciale sârbe din provincie. Când preşedintele iugoslav l-a întrebat ce se va întâmpla dacă va refuza, răspunsul l-a dat generalul Short: “Într-o mână am avioanele de observaţie U2, iar în cealaltă, bombardierele B52. Dumneavoastră, domnule preşedinte, sunteţi cel care alegeţi pe care le voi utiliza !” Ca un avertisment în plus, Javier Solana a dat, în 13 octombrie, ordinul de activare a planurilor militare ale NATO. După nouă zile de discuţii, Holbrooke a obţinut de la Milosevic promisiunea că va înceta represiunea în Kosovo, îşi va retrage trupele şi va permite refugiaţilor să se întoarcă acasă. A mai acceptat un fel de autonomie a provinciei Kosovo şi dreptul de survol pentru avioanelor spion americane. În schimb, a cerut ca toate aceste operaţiuni să fie supravegheate de 1.800 de observatori din partea OSCE şi confirmarea suveranităţii Serbiei asupra provinciei Kosovo. Holbrooke s-a dus la Bruxelles, unde a comunicat rezultatele negocierilor, iar responsabilii Alianţei Nord-Atlantice au acceptat suspendarea, nu şi anularea loviturilor aeriene. Când s-a întors la Belgrad, a doua zi, Holbrooke l-a găsit pe Milosevic plin de furie. “Deşi am făcut numeroase concesii, NATO nu a cedat nimic,” i-a reproşat el. “Asta e o veritabilă declaraţie de război.”

În 25 octombrie, Wesley Clark, comandantul suprem al NATO, împreună cu adjunctul său, generalul german Klaus Naumann, s-a dus la Belgrad, pentru a se întâlni, la rândul lor, cu preşedintele iugoslav. Potrivit rapoartelor primite de la serviciile secrete ale ţărilor din Alianţă, sârbii nu mişcaseră nici măcar un soldat. Cu un aer fatalist, Milosevic a negat că sârbii ar avea forţe suplimentare staţionate în provincie şi le-a spus celor doi generali că, în două săptămâni, în Kosovo va dispărea şi problema teroriştilor UCK. Clark şi Naumann s-au întâlnit atunci şi cu generalul Momcilo Perisic, şeful Statului Major al Armatei Iugoslave, care i-a lăsat să înţeleagă că, în ciuda avertismentelor sale, Slobodan Milosevic nu are de gând să stopeze operaţiunile militare din Kosovo.

La mijlocul lunii noiembrie, serviciile secrete austriece au aflat că sârbii ar fi declanşat Operaţiunea “Potcoava”, ce prevedea eliminarea tuturor membrilor UCK din Kosovo. Deşi informaţia a ajuns, atât la Cartierul general al NATO din Bruxelles, cât şi la CIA, nimeni nu a dorit să accepte că preşedintele iugoslav va merge, totuşi, atât de departe. Toată lumea încă mai credea că presiunile diplomatice vor avea efect. Lucrurile au început să devină tot mai evidente, însă, când Slobodan Milosevic i-a înlocuit pe generalul Perisic cu Dragoljub Ojdanic, membru al partidului Stânga Iugoslava (JUL), condus de Mira Markovic, soţia lui Milosevic, iar pe Javica Stanisic, şeful Serviciilor Secrete, cu Rade Markovic, un prieten personal al acesteia.

În zorii zilei de 16 ianuarie 1999, Jim Steinberg, adjunctul Consiliului de Securitate al SUA, a fost trezit de apelul telefonic al lui William Walker, diplomatul american însărcinat cu coordonarea observatorilor OSCE din Kosovo. Tulburat şi furios, Walker i-a spus că, în localitatea Racak, au fost descoperite trupurile mutilate a 45 de etnici albanezi, executaţi cu câte un glonte în cap. Madeleine Albright a aflat ştirea de la radio. Sârbii au dezminţit că ar fi fost implicaţi şi l-au declarat, imediat, pe William Walker “persona non grata”.

Membrii cabinetului american s-au întâlnit în 19 ianuarie. Bill Clinton era, din nou, absent, pregătindu-şi discursul anual despre starea naţiunii. Madeleine Albright le-a expus celorlalţi noul său plan: prezentarea unui ultimatum lui Milosevic, împreună cu cererea de a permite trupelor NATO să se desfăşoare în Kosovo, pentru a observa aplicarea acordului de pace în provincie. Planul părea, evident, greu de acceptat de către sârbi,  ceea ce ministrul rus al Afacerilor Externe, Igor Ivanov, i-a şi spus, imediat ce l-a aflat.

Clinton era foarte influenţat de Madeleine Albright, care îi fusese un fel de mentor. Aceasta îi spunea adesea: “Eu provin dintr-o regiune unde marile erori ale Istoriei au fost comise pentru că oamenii puternici au aşteptat prea mult până să ia decizia care trebuie. Cred în puterea Americii. Filosofia mea politică şi viziunea pe care o am asupra politicii externe mă fac să fiu un om de acţiune. Sunt foarte convinsă că am dreptate  în privinţa Kosovo.”

Însă Clinton încă mai şovăia. “Urăsc utilizarea forţei militare şi fac tot posibilul să o evit,” se confesase el reverendului Philip Wogamon. “Aş vrea să fiu considerat ca un pacificator şi nu ca unul care a provocat pierderi de vieţi omeneşti.” De altfel, Bill Clinton nu a avut niciodată relaţii deosebite cu reprezentanţii Armatei americane. Încă de la învestire, a apărut zvonul că noul preşedinte habar n-ar avea nici măcar să salute regulamentar. Eşecul debarcării în Somalia şi afacerea Lewinski i-a complicat şi mai mult relaţiile cu militarii americani. Din aceste motive, a preferat să găsească, întotdeauna, câte un om care să intermedieze această relaţie. Astfel, ministrul Apărării era William Cohen – un republican ! – capabil să discute atât cu generalii de la Pentagon, cât şi cu membrii Comisiei de apărare a Congresului american. Iar şef al Statului Major era Henry Shelton,  un general de 1,95 m, considerat soţ şi tată model, având doi din cei trei fii ai săi înrolaţi tot în Armată.

În acest context, în loc să se concentreze pentru rezolvarea celei mai grave crize politice internaţionale din cariera sa, Bill Clinton era obsedat că va rămâne în Istorie ca singurul preşedinte american destituit din funcţie din cauza afacerii Lewinski. În aceste momente delicate, primul care l-a sunat pe Clinton a fost premierul britanic Tony Blair, în 21 ianuarie 1999 şi i-a spus că trebuie reacţionat imediat şi, dacă sârbii nu cedează, permiţând unei forţe internaţionale de pace să se desfăşoare în Kosovo, să fie declanşate bombardamentele. Chiar şi în aceasta situaţie, însă, ideea bombardamentelor era doar o ipoteză pe care nimeni nu dorea să o discute detaliat, pentru că nu credea că se va ajunge până acolo.

Oamenii politici care conduceau principalele ţări occidentale ce au participat la războiul împotriva Iugoslaviei făceau parte dintr-o generaţie nouă, născută după cel de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, ironia sorţii a făcut ca unii dintre ei, în tinereţe, să fie luptători acerbi împotriva războiului. În 1969, pe când era student la Oxford, Tony Blair participa la demonstraţiile împotriva războiului din Vietnam. În acelaşi timp, în Germania, actualul cancelar Gerhard Schroder şi Joschka Fischer (actualul ministru german de Externe) făceau acelaşi lucru. În SUA, Bill Clinton refuza să plece să lupte în Vietnam. Iar Javier Solana, membru marcant al Partidului Socialist, a militat multă vreme împotriva imperialismului american. Dar vremurile se schimbă, iar ambiţiile politice îi fac pe oameni să îşi găsească alte idealuri.

După discuţia dintre Blair şi Clinton, generalii Wesley Clark şi Klaus Naumann au fost, din nou, trimişi la Belgrad. Slobodan Milosevic le-a explicat că albanezii morţi la Racak au fost ucişi în lupta cu forţele sârbe de securitate, dar, după aceea, teroriştii UCK le-au adunat cadavrele, le-au tăiat nasurile şi le-au tras câte un glonte în cap, aruncându-i la un loc, pentru a simula că au fost masacraţi de sârbi. Indignaţi, cei doi generali l-au avertizat pe preşedinte că vor ordona începerea raidurilor aeriene. Lovind cu pumnul în masă, Slobodan Milosevic a strigat: “Cum îndrăzniţi să ameninţaţi Serbia? Sunteţi nişte criminali de război !”

Deşi, până atunci, CIA reuşise să întocmească despre Milosevic un dosar mai gros şi decât al lui Saddam Hussein, în care existau până şi înregistrări ale unor discuţii intime între acesta şi soţia sau copiii lui, începând cu ianuarie 1999, nici un sârb care colaborase până atunci cu spionii străini nu a acceptat să mai continue. Ultimele rapoarte despre preşedintele iugoslav erau destul de contradictorii. La începutul lui ianuarie, se estima că, decât să abandoneze controlul asupra provinciei Kosovo, Milosevic ar prefera să intre într-un conflict cu NATO. Totuşi, războiul nu ar fi de lungă durată. La sfârşitul lunii, un al doilea raport concluziona, însă, că Milosevic nu s-ar băga într-un război pe care nu ar putea să îl câştige, aşa că va întinde coarda numai până în pragul declanşării atacurilor aeriene. În fine, două săptămâni mai târziu, un al treilea raport preciza că preşedintele iugoslav nu credea că NATO se pregăteşte să atace Iugoslavia.

În 30 ianuarie 1999, după o şedinţă de 8 ore a reprezentanţilor ţărilor NATO, s-a hotărât să se organizeze o reuniune în 6 februarie, la Rambouillet, pentru ca sârbii să semneze un acord de pace în Kosovo cu etnicii albanezi. Ministrul britanic de Externe, Robin Cook,  a fost desemnat să transmită acest mesaj la Belgrad şi Priştina.

Conferinţa de la Rambouillet a început în după-amiaza de 6 februarie, cu o întârziere datorată delegaţiei albaneze. Trei din membrii acesteia nu aveau paşapoartele în regulă. Negocierile s-au prelungit până în 23 februarie. Considerându-le o capcană, Milosevic a refuzat să vină, iar membrii delegaţiei sârbe – care nu s-au întâlnit direct cu albanezii conduşi de Ibrahim Rugova, deoarece din delegaţie făceau parte şi “teroriştii UCK” – au respins, de la început, orice variantă în care nu se menţionează explicit integritatea teritorială a Iugoslaviei şi suveranitatea asupra provinciei Kosovo.

Oficial, textul prezentat la Rambouillet garanta menţinerea provinciei Kosovo în sânul federaţiei Iugoslave. În realitate, însă, acordul contura perspectivele independenţei, la capătul unei perioade de tranziţie de trei ani. Madeleine Albright s-a luptat enorm să convingă cele două delegaţii să semneze acordul. Fără succes, însă. Mai ales că, în acest timp, în 13 februarie, două coloane de blindate ale Armatei Iugoslave au intrat în Kosovo, venind dinspre Nis şi Leskovac. În timp ce atenţia Occidentului era îndreptată asupra negocierilor, sârbii declanşaseră aşa numita Operaţiune “Potcoava”. Mai târziu, operaţiunea avea să se dovedească o invenţie a serviciilor secrete, care nici măcar nu au avut grija să găsească cuvântul sârbesc pentru potcoava, folosind varianta croată (ceea ce sârbii nu ar fi făcut, în ruptul capului). În acel moment, însă, nimeni nu a sesizat această inadvertenţă.

În 5 martie, când s-au întâlnit la Washington, premierul italian Massimo D’Alema l-a auzit, stupefiat, pe Bill Clinton spunând că Slobodan Milosevic a acceptat toate condiţiile puse  de Occident, însă, pentru a ieşi “cu basma curată” în ochii propriului popor, va fi nevoie  de câteva zile de bombardamente. Ca să pretindă că a fost obligat, prin forţa armelor, să cedeze.

În 15 martie, delegaţiile sârbă şi albaneză s-au întâlnit din nou, la Paris, pentru semnarea unui acord politic în privinţa provinciei Kosovo. Din nou, sârbii au refuzat să semneze un document ce prevedea autonomia locuitorilor din Kosovo. În speranţa că NATO va declanşa bombardamentele, albanezii au semnat acordul.

În 17 martie 1999, George Tenet, directorul CIA, l-a informat pe preşedintele american că sârbii au declanşat o vastă ofensivă în Kosovo, care a fost, în mod evident, îndelung planificată şi pusă în aplicare cu mijloace militare considerabile. În plus, Tenet l-a avertizat pe Clinton că sârbii au învăţat din greşelile lui Saddam Hussein şi vor fi greu de înfrânt doar prin lovituri aeriene. Aceasta opinie a fost confirmată de experţii militari ai Pentagonului, care nu s-au aventurat în a evalua efectele unor raiduri aeriene asupra Iugoslaviei.

În 20 martie, ultimii dintre cei 1.375 de observatori OSCE părăseau provincia Kosovo, salutaţi cordial de militarii sârbi. Într-o ultimă încercare de a-l convinge pe Milosevic, a fost trimis la Belgrad Richard Holbrooke. Iniţial, Clinton ar fi dorit să o trimită pe Albright, însă aceasta a refuzat. Ştia că sunt puţine şanse de succes şi, fiind o persoană care a avut, întotdeauna, mare grijă de imaginea ei publică, nu dorea să o asocieze unui eşec. Aşa că l-a propus pe Holbrook, întâmplător, rivalul ei.

Amintindu-şi acele zile, Richard Holbrooke povestea că totul i se părea ireal. Milosevic era calm, aproape detaşat, şi vorbea neîncetat despre trecutul poporului sârb şi lupta sa neîncetată pentru independenţă. El le-a spus membrilor delegaţiei că aşa-zisa ofensivă sârbă în Kosovo este o invenţie a mediilor occidentale, dezinformate de UCK, şi că, în realitate, este doar de o acţiune de stârpire a unor elemente criminale.

În dimineaţa de 23 martie, la ultima discuţie cu Slobodan Milosevic, Holbrooke l-a întrebat: “Vă imaginaţi cu exactitate ce se va întâmpla după ce vom părăsi acest palat?” Preşedintele iugoslav i-a răspuns pe un ton absolut neutru: “Da. Veţi începe să ne bombardaţi.”  “Exact.”  “Puteţi să o faceţi. Sunteţi o naţiune foarte puternică…”

Holbrooke crede şi acum că, în mod conştient şi deliberat, Slobodan Milosevic a ales varianta bombardării Iugoslaviei şi spune că, dacă ar fi sesizat cel mai mic semnal al unei dorinţe de compromis, n-ar mai fi plecat la aeroport. La câteva ore după plecarea emisarului american, Slobodan Milosevic l-a demis pe şeful Serviciilor militare de spionaj, generalul Aleksandar Dimitrijevic, înlocuîndu-l cu generalul Geza Farkas.

Ofensiva militară a NATO împotriva Iugoslaviei avea să fie coordonată de generalul  Wesley Clark, ale cărui numeroase eşecuri în întâlnirile cu Slobodan Milosevic îl transformaseră într-un adversar nemilos al acestuia. Originar, la fel ca Bill Clinton, din Arkansas, absolvent al Rhodes School of Oxford, la fel ca preşedintele american, Clark nu prea era iubit de militari, deşi fusese rănit de 4 ori în războiul din Vietnam. Antipatia i se trăgea de la talentul lui de a şti cum să bată totdeauna la uşi deschise, de la relaţiile pe care le avea cu personaje influente şi, mai ales, de la felul în care se adapta exigenţelor politice de moment. Numit în 1997 comandant suprem al NATO, Wesley Clark nu avea nici un pic de experienţă de coordonator al unor operaţiuni militare în Europa. Era convins, însă, că singurul limbaj pe care îl înţelege Slobodan Milosevic este cel al forţei şi era deja exasperat de ezitările responsabililor politici americani şi europeni. Mai ales că, de mai multe săptămâni, pregătise întreaga strategie de bombardare a Iugoslaviei şi era nerăbdător să o aplice.

Share