richard holbrooke

target: din eroare, NATO bombardează buncărele Armatei albaneze

by

1 iunie 1999

Când ne-am trezit, m-am amuzat teribil de iritarea lui Mile, când a văzut că nu avem apă deloc. I-am explicat ritualul folosirii sticlelor cu apa de rezervă, avertizându-l că trebuie să facem economie și să avem grijă să le umplem tot timpul. Vărul lui, care locuia în camera vecină, a venit să ne ceară o sticlă cu apă, să se spele și el. Am coborât apoi, să bem o cafea, făcută de Nelu pe plita din bucătărie, și am plecat la treabă. Eu mă hotărâsem să trec pe la Ambasada României, să mai stau de vorbă cu Traian Borșan. Nici Mile, nici Eugen Mihăescu n-au vrut să mă însoțească. Domnul Mihăescu avea o profundă aversiune față de membrii corpului nostru diplomatic, proști și lipsiți de profesionalism, așa că m-am dus singur.

Traian Borșan s-a bucurat mult că l-am vizitat și m-a invitat să bem o bere pe o terasă. I-am povestit că s-a întors Mile, că a venit Eugen Mihăescu și a promis că, într-o seară, ne va face o vizită la hotel. La ambasadă nu se schimbase nimic, iar veștile din țară erau destul de puține. Nici diplomații acreditați la Belgrad nu știau prea multe despre intențiile președintelui Milosevic și perspectivele încheierii războiului. Borșan mi-a spus că, dacă situația continuă să se agraveze, personalul ambasadei noastre va fi retras, însă ne va avertiza din timp, ca să plecăm și noi acasă. Și, ca de obicei, m-a rugat să fim prudenți și să lăsăm eroismele deoparte, pentru că nu avea sens să pățim ceva în acest război.

NATO nu dispune de informații în legătură cu o eventuală eroare de bombardare comisă în raidul asupra localității Novi Pazar. Alianța a recunoscut că o bombă programată să lovească o țintă militară a deviat de la traiectoria sa luni seară, la Novi Pazar, informează AFP. “Cinci bombe și-au atins obiectivul, însă una a deviat și a căzut asupra unei zone rezidențiale,” a admis Jamie Shea. NATO a mai recunoscut că forțele sale aeriene, care aveau misiunea de a ataca trupele sârbe concentrate în Kosovo, în apropiere de muntele Pastrik de lângă granița cu Albania, au lansat bombe pe teritoriul albanez, fără a provoca victime. “Știm că un număr de bombe a căzut, din cauza unei neglijențe, de cealaltă parte a frontierei, dar din fericire, nu a fost nimeni rănit sau ucis,” a precizat Jamie Shea.

Asigurându-l că vom avea grijă, m-am despărțit de Traian Borșan și m-am dus la Media Center. Aici, știrile despre bombardamentele de astăzi din Kosovo se aglomeraseră. Încă din zori, pe o distanță de 15 kilometri, între Prizren și Djakovica, unitățile sârbe fuseseră atacate de 2-3.000 de luptători UCK, ajutați, conform afirmațiilor oficialilor militari, de albanezi și membri ai forțelor speciale ale NATO. Atacurile erau sprijinite de aviația Alianței, care a bombardat puternic regiunea. Forțele UCK au ocupat poziții pe muntele Pastrik, însă nu reușeau să mai înainteze și îi bombardau pe militarii sârbi cu mortierele și tunurile de calibrul 75 de mm. În același timp, se dădeau lupte și în sectorul Djakovica, iar NATO anunțase că UCK a obținut câteva succese în zona de nord, în sectorul Batusa. Ceva mai târziu, Armata și Poliția iugoslave au intervenit în jurul localității Srbica, din regiunea Drenica, alungându-i pe separatiștii albanezi. Sârbii spuneau că ar fi ucis câteva sute de teroriști UCK, adăugând că se dădeau lupte și în triunghiul format de localitățile Malisevo, Orahovac și Suva Reka. Pretindeau și că ar fi doborât un avion de tip A-10 și un avion-spion fără pilot. Aparatul A-10 a fost lovit deasupra provinciei Kosovo și s-a prăbușit în Macedonia, când pilotul încerca să aterizeze de urgență pe aeroportul Petrovac, care a fost imediat închis traficului aerian.

Eroarea de azi-noapte, când avioanele NATO bombardaseră o linie de buncăre din Albania, la 500 de metri de granița cu provincia Kosovo, s-a repetat. La prânz, când mai mulți ziariști au însoțit o echipă a militarilor și vameșilor albanezi, care s-a dus să constate pagubele provocate de bombe, raidurile s-au reluat. În ultima clipă, au reușit să se adăpostească într-un buncăr și au avut noroc, fiindcă 4 dintre ele au fost complet distruse. Când atacul s-a încheiat, întreaga zonă era plină de cratere cu diametrul de 3 metri și fragmente de obuze, pe care se putea citi “For use on MK-82“. Un soldat albanez a povestit jurnaliștilor că vameșii din punctul de frontieră Morina s-au ascuns în ultima clipă în buncăre, din cauza intensificării tirurilor artileriei sârbe, ale cărei obuze i-au făcut pe locuitorii satelor din zonă să se refugieze la Kukes.

NATO a recunoscut că a lansat proiectile asupra unui buncăr din Albania, nu departe de frontiera cu Iugoslavia și a declarat că această acțiune “nu a fost intenționată”, a afirmat la Bruxelles un purtător de cuvânt al Alianței. Acesta nu a putut preciza dacă a fost vorba de rachete sau de bombe. “Un buncăr albanez a fost distrus, dar nu s-au înregistrat victime. Bineînțeles, această acțiune nu a fost intenționată.”

Generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave,  a anunțat astăzi că pierderile suferite de militarii aflați în Kosovo sunt minime. Nu prea îmi venea să-l cred, pentru că ritmul în care era bombardată provincia și insistența cu care avioanele NATO se concentrau asupra regiunilor în care se presupunea că s-ar afla unitățile iugoslave erau de-a dreptul îngrozitoare. Generalul Pavkovic pretindea că mai puțin de 1 % din cei 180.000 de oameni pe care îi are în subordine ar fi fost răniți. “NATO a reușit să distrugă bunurile noastre economice, instalațiile armatei, cazarmele, poligoanele și depozitele,” a recunoscut el. “Ne-am desfășurat la timp unitățile pe teren și i-am ocrotit la maximum pe oamenii noștri, acesta fiind chiar obiectivul nostru strategic.”

Știam că, alături de militarii sârbi din Kosovo, se află și un număr mic de voluntari din fostele țări sovietice. Voluntarii veneau din Rusia, Belarus și Ukraina. Un coleg de la agenția iugoslavă de presă Beta mi-a povestit că a stat de vorbă cu unul dintre aceștia, pe nume David. Avea 26 de ani și îi povestise că a luptat 2 ani în Armata rusă, după care a emigrat în Israel, luptând împotriva arabilor și libanezilor. “Vor pierde acest război împotriva voastră,” îi spunea David reporterului de la Beta. “Sârbii vor câștiga războiul pentru că își apără țara și poporul. Nimeni nu a reușit vreodată să învingă vreun popor. Nici americanii în Vietnam, nici rușii în Afghanistan.” David era echipat în uniformă de camuflaj și, în afară de baionetă și câteva grenade, nu-și lăsa nici o clipă din mână Kalașnikovul, despre care spunea că e cea mai bună armă din lume.

Luptase deja împotriva separatiștilor UCK. “Eram la câțiva metri de ei,” povestea David. “Aveau uniforme noi și se purtau ca niște soldați profesioniști, nu ca niște săteni cărora le-ai împărțit niște arme. Dar nu sunt prea curajoși, mai ales dacă nu sunt mai mulți laolaltă. Printre ei erau și arabi. Știu cum arată, am luptat împotriva lor, în Armata israeliană, care e cea mai bună din lume în intervențiile împotriva gherilelor de acest tip.” Auzind povestea lui David, m-am gândit și la cei 76 de voluntari români, despre care știam că se afla în Kosovo, și le-am ținut pumnii.

În timp ce mă pregăteam să transmit ultimele știri pentru Mediafax, m-a sunat Mile și mi-a citit un comunicat al Forțelor armate iugoslave, care anunțau că aseară, “în timp ce efectua o misiune de inspecție în prima linie a frontului, generalul Ljubisa Velickovic, adjunctul Statului Major al Aviației și apărării antiaeriene iugoslave, a fost ucis, în urma unui bombardament NATO”. În vârstă de 53 de ani, generalul ocupase funcția de șef al Statului Major până în noiembrie 1993, când a fost înlocuit de Slobodan Milosevic cu generalul Spasoje Smiljanic. Împreună cu alți politicieni și militari, Velickovic a fost destituit pentru că s-a opus acordului privind provincia Kosovo, convenit între președintele iugoslav și emisarul american Richard Holbrooke.

Cu ajutorul cunoștințelor pe care ni le făcusem printre militarii sârbi din Belgrad, am aflat că, în realitate, generalul Velickovic și-a pierdut viața lângă Belgrad. Într-adevăr, în timpul unei inspecții. Venise să-i vadă în acțiune pe militarii de la o stație radar, camuflată foarte bine într-o pădure. Atacul aviației NATO începuse și sârbii își țineau radarele închise. Ca să nu fie depistate de inamic, puteau să le folosească doar intervale extrem de scurte, sub 1 minut. Generalul a vrut să identifice poziția unor avioane care bombardau Belgradul și a cerut servantului să pornească radarul. Velickovic era foarte iubit de militari, care știau că, în ciuda gradului și a funcției sale, nu a ezitat, după 24 martie, să se ridice de la sol și să intre în luptă cu avioanele NATO, la bordul unui MiG-29, așa că nimeni nu i-ar fi refuzat dorința. Fatală, de această dată. Piloții NATO lansaseră mai multe rachete anti-radar și una dintre ele a recepționat semnalul aparatului lângă care se afla generalul.

“Europa își pierde independența și devine un protectorat al Statelor Unite,” a afirmat generalul Leonid Ivașov, responsabil cu relațiile internaționale din Ministerul rus al Apărării, într-un discurs susținut în fața atașaților militari acreditați la Moscova. “Puține state din Europa sunt capabile să ducă o politică independentă în raport cu SUA,” a explicat Ivașov. “NATO a devenit structura armată a Departamentului de stat american. Toate țările membre NATO, în afară de Marea Britanie și Franța, care participă activ la bombardamente, au înțeles acest lucru și cer acum o soluție politică, însă nu sunt ascultate. Ca răspuns la dictatul impus de NATO, Rusia se pregătește să-și întărească potențialul militar și pe cel al aliaților săi.”

L-am ajutat și astăzi pe Eugen Mihăescu să-și transmită micul eseu pentru “Cotidianul“. Se numea “… de croazieră” și avea subtitlul “Bilet însăilat cu ață albă”. Noului meu prieten începea să-i placă acest joc cu cuvintele și o făcea cu o ușurință și un talent pe care le invidiam.

“Plouă torențial la Belgrad, bubuituri puternice de Sfântul Ilie, care își biciuiește caii de foc ai faitonului său. Lacrimile ploii șiroiesc pe geam, ca niște cuvinte care își caută sintaxa. Uite, cuvintele au parfumul lor! Sunt și colorate, sonoritatea lor e muzicală. I-auzi: “croazieră”! Ce frumos sună! Ce atmosferă aduce, odată cu briza dulce și un apus de soare – șerbet de trandafiri roz-bombon. Aaa! Rachetă de croazieră! E altceva! Șuieratul ei laș, venind de aiurea, amintește de desumflarea rapidă a unui cauciuc de camion, mare cât “O” din NATO. Bum baritonal, surd. Punct după racheta de croazieră. Și, deodată, aseară, pe la zece, de pe televizor Studioul B dispare. Tocmai când mă bucuram să cred că acest popor nobil, sârb, are și el intelectualii elitiști ai lui, ca orice popor care se respectă, ca orice pădure cu uscăturile ei. De ce să avem numai noi faliții noștri? Iată că îi au și ei pe ai lor. Unul, Zoran Djindjic, este în Germania, unde, departe de rachetele de croazieră, vorbește la telefon cu lideri zonali, marginali, provinciali, pentru că se plictisește singur. Altul, aici, Draskovic, a început să bată câmpii. Ce păcat! Ce mult corupe puterea și cum fantasmează el să o posede, siluind un popor pe la spate. Ca un făcut, cum vă spuneam, “croaziera” i-a întrerupt campania electorală de la Studio B. Nu mai era curent. Se bombardau centralele electrice. La lumina lumânărilor, în ochii unui popor licărea ceva ciudat. Să fie ura, speranța sau resemnarea? “Trecutul nostru este un coșmar, prezentul – insuportabil, noroc că nu avem viitor.” Se potrivește și la noi. Aud că, acasă, unii, Draskovic-ii noștri (cărora li se potrivește de minune vorba românului “Dă-mi, Doamne, ce n-am gândit, să mă mir ce m-a găsit!”), pentru că micuțul șoricel Wesley Clark n-a venit, plimbă și ei, dacă nu pe boier, măcar o delegație de arendași. Bravos, națiune! cum zicea nenea Iancu.” Eugen Mihăescu, Belgrad, 1 iunie 1999.

vuk draskovic

Inainte de a pleca de la Media Center, Eugen Mihăescu m-a întrebat despre soarta grupului de jurnaliști care fusese victima atacului aerian de duminică după-amiaza, pe șoseaua dintre Prizren și Brezovica. Îl cunoștea pe Daniel Fischer, filosoful francez care se afla printre ei. L-am liniștit. Erau în regulă și se aflau, pentru recuperare, la hotelul “Breza“ de pe muntele Brezovica, unde au povestit ce li s-a întâmplat. Daniel Fischer, care fusese rănit la ambele mâini și picioare în timpul bombardamentului, a declarat că atacul a fost “un act barbar și criminal, deoarece coloana de jurnaliști era perfect vizibilă din avion. Premierii Marii Britanii, al Italiei și al Franței trebuie să afle că niște cetățeni ai acestor țări puteau fi omorâți de avioanele lor”. Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO, s-a dezvinovățit, pretextând că ținta atacului a fost un tunel de pe șoseaua pe care circulau cele două mașini și că militarii sârbi trebuiau să-i avertizeze pe jurnaliști că zona este periculoasă. “Desigur că nu putem garanta securitatea jurnaliștilor și civililor din Kosovo,” a explicat, senin, Jamie Shea.

“În momentul atacului, nu aveam unde să ne adăpostim,” povestea Eve-Ann Prentice, corespondenta ziarului londonez “The Times“, care a fost, și ea, ușor rănită în atac. “Când a căzut a doua bombă, am crezut că am murit. După 20 de minute, doi soldați sârbi m-au ridicat de jos și mi-au scuturat pământul din păr și de pe haine. Unul din ei m-a strâns la piept, ca un tată, și m-a liniștit. Ne-au dus într-un sat, unde sârbii și albanezii ne-au adus scaune să ședem și pahare cu suc rece. Apoi, ne-au dus la o bază militară, unde am fost tratați regește și consultați de un medic militar, care ne-a oblojit rănile.”

În Europa Occidentală există o rețea albaneză de tip mafiot, care alimentează conturile UCK cu fonduri obținute din activități de trafic de stupefiante sau prostituție, au declarat la Bruxelles, oficiali din cadrul Alianței Nord-Atlantice, sub protecția anonimatului. Aceștia adaugă că și autoritățile albaneze sprijină activitatea UCK, această organizație căutând să apropie interesele NATO de cele proprii. Oficialii NATO au recunoscut, pe de altă parte, că o parte din informațiile difuzate în presa internațională referitoare la masacrele din Kosovo au fost “distorsionate sau exagerate“. Sursele citate au mai precizat că relațiile dintre Rusia și NATO nu au fost întrerupte în totalitate, în ciuda reacției vehemente a autorităților de la Moscova, la începutul operațiunilor Alianței în Iugoslavia.

La 18:05, au sunat sirenele alarmei aeriene, dar Belgradul nu a fost atacat. Alarma a fost ridicată la ora 19:00, chiar în timp ce eu eram în direct la Știrile ProTV și povesteam ce s-a întâmplat astăzi în Iugoslavia. A fost singura dată când am avut norocul ca vorbele mele să fie însoțite de sirenele alarmei și m-am bucurat foarte mult, pentru că efectul a fost impresionant. Andreea Esca m-a întrebat ce se aude și am avut ocazia să-i amintesc, făcând ușor pe grozavul, cât de mult ne-am obișnuit cu sirenele, la fel ca restul locuitorilor Iugoslaviei. Nu i-am povestit și de sentimentul de panică pe care îl evitasem cu greu, când rămăsesem singur la Belgrad și priveam de pe acoperiș raidurile aeriene. Văzusem atâtea în acest război și mă temeam ca nu cumva un pilot tembel să lanseze asupra cartierului nostru vreo bombă cu fragmentație, pentru că aș fi fost țintă sigură. Când s-au întors ceilalți, nu mi-au mai trecut prin cap astfel de gânduri negre.

E lesne de înțeles din ce motive ne-am isterizat astăzi, văzând că Armata iugoslavă instalase un post de observație sau ceva similar lângă noi. Hotelul “Toplice“ era așezat pe una din laturile unui careu de clădiri și, pe latura perpendiculară, lângă colț, apăruseră de câteva zile niște mașini cu însemnele “VJ” (de la “Vojska Jugoslavije“, adică Armata Iugoslaviei), din care au fost descărcate niște lăzi voluminoase. Iar astăzi, când ne-am întors la hotel, am observat că intrarea în clădirea de lângă noi era păzită de doi soldați în uniformă. Ne-am dus glonț la Nelu și i-am spus că noi nu mai stăm o clipă aici, pentru că știam de ce a fost bombardat hotelul “Jugoslavija“: cineva informase comandamentul NATO că a observat mașini militare și ofițeri sârbi intrând în hotel. Nelu s-a făcut alb ca varul și a pus mâna pe telefon, sunând undeva. Cred că vorbea cu un ofițer important, însă aproape urla și îi spunea să ordone idioților să dispară imediat. L-am lăsat gesticulând, dar am fost uimiți de efectul convorbirii sale. Ceva mai târziu, când am ieșit în oraș să mâncăm, și soldații, și mașinile dispăruseră. Obiectivul nu fusese desființat, însă era păzit de niște tineri solizi, îmbrăcați în blugi și tricouri, peste care aveau niște veste care le acopereau pistoalele.

La 20:30, după ce a sunat din nou alarma, s-a luat curentul în zona noastră. Nu era vorba de încă o avarie, ci ne venise rândul la întreruperi. Nu ne mai mira nimic, de când și orarul autobuzelor care asigurau transportul în comun a fost limitat la 3 intervale: 6:00-8:30, 13:00-17:00 și 18:00-22:00. Oricum, știam că noi eram privilegiați, iar cel mai rău o duceau locuitorii cartierului Novi Beograd. Ca să nu mai vorbim de rezerva de apă a orașului, care mă deranja mai tare decât lipsa curentului, rezervă care urcase astăzi abia până la 15 % din capacitatea normală.

Ne-am dus din nou la “Tri sesira” să mâncăm. Ne-am întâlnit cu echipa de la RTL care filmase duminică seara viața de noapte și Dobrivoi i-a invitat la masa noastră. Lăutarii ne-au cântat muzică sârbească, încercând să acopere bubuiturile pe care le-am auzit până la 21:33. Când ne-am întors la hotel, ne-am oprit pe terasa barului unor muntenegreni, care se obișnuiseră cu noi și chiar ne învățaseră tabieturile. Ne plăcea pe mica terasă, așezată peste drum de parcul din fața Universității, așa că am băut o cafea acolo. La 22:46, am auzit o bubuitură puternică și, deși nici un client de pe terasă nu a tresărit, ne-am hotărât să plătim și să urcăm pe acoperișul hotelului nostru. Veneau…

Întâi au bombardat zona muntelui Fruska Gora. Se vedeau exploziile, am numărat vreo 5. Vizau din nou releul de televiziune de la Iriski Venac. Alte două proiectile au explodat lângă Ruma, unde au fost întrerupte emisiile pe unde ultrascurte ale posturilor de radio.  La 23:10, o explozie apropiată ne-a făcut să tresărim şi, imediat, a izbucnit un incendiu înspre Pancevo. Bomba explodase la 250 de metri de benzinăria “Lady”, din nord-vestul oraşului, situată lângă Mali Rit, un sat de ţigani. Un om a fost rănit de explozia care făcuse un crater imens. Au urmat câteva explozii dinspre Ostruznica şi aeroportul Batajnica. 

Între timp, am aflat ce se întâmplase la 21:30, când auzisem bubuituri în jurul Belgradului. Piloții avioanelor lansaseră 4 proiectile în cartierul Lipovica și unul asupra aeroportului Batajnica. După ce au bombardat câteva obiective militare din nord-vestul Belgradului, despre care sârbii nu au dat detalii, au trecut peste oraș si au bombardat Obrenovac-ul. Din ce anunța un post de radio, antiaeriana iugoslavă ar fi doborât un avion, pilotul care s-a catapultat fiind căutat în zona satului Drazevac. Atacurile au fost mai slabe și în Kosovo. La 1:30, cinci proiectile au explodat la Priștina, pe lângă cazarma “Kosovski junaci”, evacuată de mult. La 1:55, a fost bombardată încă o dată ferma de la Dobricevo, de lângă Cuprija, unde, seara, erau adăpostiți pentru câteva ore militarii sârbi. Ultimul raid pe care mi l-am notat a împrăștiat bombe asupra orașelor Kursumlija, Priștina și Podujevo.

“Inculparea lui Milosevic de TPI survine acum pentru că cele două luni de atacuri ale NATO nu au dat rezultatele așteptate, adică nu l-au forțat să părăsească scena,” a declarat președintele croat Franjo Tudjman, într-un interviu acordat cotidianului italian “La Stampa“. “Bombele consolidează, în felul lor, puterea cercurilor extremiste și a lui Milosevic. Motivele recentelor evenimente de pe teritoriul fostei Iugoslavii trebuie căutate în problemele nerezolvate ale moștenirii istorice, ca extinderea Imperiului Otoman, Imperiul Habsburgic, conflictele dintre Europa Occidentală și Rusia.” Președintele croat nu exclude o împărțire a provinciei Kosovo, însă în ceea ce privește o eventuală independență, Tudjman considera că trebuie să se țină cont și de albanezii expulzați, dar și de faptul că “provincia Kosovo este leagănul poporului sârb“.

Am coborât destul de furioși de pe acoperiș. În curtea clădirii vecine, unde observasem militarii sârbi, cât a fost întrerupt curentul, a huruit încontinuu motorul unui generator electric pe motorină, care alimenta aparatura pe care o instalaseră acolo. Jos în bar, i-am găsit pe Nelu și pe Dragan, “scriitorul”. Le-am povestit despre generator și Dragan ne-a asigurat că va avea grijă să nu mai existe nici un indiciu al militarilor instalați lângă noi. Dragan îl intrebase pe Nelu despre Eugen Mihăescu, însă acesta l-a liniștit, spunându-i că este “de-al nostru”. Ca să ne mai descrețească frunțile, “scriitorul” ne-a întrebat dacă am auzit povestea despre care vorbea tot orașul. Cică la Smederevo, ar fi murit o bătrână, ai cărei copii erau emigrați în Elveția. Au depus-o la capelă, au venit și copiii la înmormântare și, la un moment dat, în timpul slujbei, bătrâna s-a ridicat din coșciug, s-a uitat în jur și a spus: “Războiul se va termina în 6 iunie, iar în 21 iunie, Bill Clinton va fi asasinat în timpul unei vizite în Slovenia.” După care s-a lăsat pe spate și a închis, definitiv, ochii. 🙂

Povestea pare o fantasmagorie hilară, însă era pe buzele tuturor. Speculând tendința sârbilor de a crede în tot felul de istorii paranormale, cred că serviciile secrete iugoslave au lansat-o, pentru a pregăti terenul viitorului acord de pace. Nu a fost singura poveste de acest gen lansată în ultima vreme. Dar aceasta m-a amuzat atât de tare, încât nu am rezistat să nu o povestesc în direct la ProTV, într-una din intervențiile mele din serile următoare. Am hotărât să urmăresc cu atenție ce se va întâmpla în continuare, pentru că știam că negocierile de pace sunt pe cale să se încheie și – mai ales – știam că Bill Clinton urma să viziteze, în perioada următoare, unitățile americane din Macedonia și Albania. Și nu era exclus un atentat asupra președintelui american, chiar dacă baba de la Smederevo a prezis că asasinatul se va petrece în Slovenia.

În timpul discuției cu Dragan, Mile ne-a povestit că s-a întâlnit după-amiază, la Centrul militar de presă, cu Slobodan Kreckovic, fostul viceconsul iugoslav la Timișoara, care l-a rugat să-i transmită lui Raico Cornea, un timișorean care lucra pentru TVR, să nu încerce să mai intre în Iugoslavia în timpul războiului, pentru că riscă să aibe mari probleme. Sârbii erau indignați că Raico, după ce că își terminase facultatea la Belgrad, ca bursier al statului iugoslav, acum s-a dus în Albania și Macedonia, împreună cu Cristina Liberis, și a transmis pentru TVR reportaje în care țineau partea refugiaților albanezi. E adevărat că Raico fusese folosit acolo ca translator, dar în ochii sârbilor era considerat un trădător. Când Dragan ne-a sfătuit să luam avertismentul în serios, l-am sunat pe Raico și i-am transmis totul.

Românii implicați în micul trafic de frontieră cu Serbia au reușit să-i scoată de pe piața locală pe concurenții lor bulgari, susține cotidianul “24 Casa“. Spre deosebire de aceștia, cetățenii români pot pătrunde fără probleme în Serbia, unde vând benzina la prețuri mai mici decât concurența. Până de curând, traficanții bulgari vindeau în Serbia litrul de benzină cu 1,8-2 mărci germane, însă după apariția concurenței românești, au fost nevoiți să reducă prețul până la 1-1,3 mărci. Autoritățile bulgare au luat măsuri de evitare a contrabandei cu combustibil la granița cu Iugoslavia și au limitat accesul persoanelor implicate în micul trafic de frontieră. Cetățenii bulgari trebuie să aibă un motiv întemeiat pentru a li se permite să călătorească în Serbia și sunt supuși unui control vamal amănunțit.

Oricum, era tot mai evident că ne apropiem de sfârșitul războiului. Astăzi, Zivadin Jovanovic, ministrul federal de Externe, l-a informat pe omologul său german Joschka Fischer, a cărui țară deține în prezent președinția UE, că Iugoslavia acceptă principiile G-8 pentru reglementarea conflictului din Kosovo. În scrisoarea sa, Jovanovic a precizat că regimul de la Belgrad este de acord chiar cu prezența unei forțe internaționale de menținere a păcii în provincie, sub egida ONU și fără militari din țările NATO, însă condiția indispensabilă pentru orice negociere de pace este încetarea bombardamentelor. Știam că urmau noi discuții la Bonn, între Cernomîrdin, Martti Ahtisaari și reprezentanții NATO, așa că așteptam soluția finală.

Înainte de a adormi, m-am distrat cu Mile, amintindu-ne de circul pe care îl făcuse astăzi Arkan. Liderul paramilitar sârb a apărut în public tuns scurt, declarând sus și tare că se pregătește să plece la luptă în Kosovo, dacă NATO va declanșa invazia terestră. “Am să vând chiar eu sacii de plastic de care veți avea nevoie pentru a vă transporta soldații acasă,” se îmbățoșa el, urmărit cu sufletul la gură de jurnaliștii occidentali. “O să-mi meargă tare bine afacerile.” Noi continuam să ne crucim cum de îi dau atâta atenție ziariștii străini și nu-și dau seama că vremea lui a apus și din gloria de odinioară n-a mai rămas decât o legendă. Probabil pentru că sfida în gura mare Tribunalul Penal Internațional, anunțând că nu dă doi bani pe acuzațiile pe care i le aduce. “Nu suntem sălbatici, nu suntem naziști și nu ucidem oameni,” spunea el, după care adăuga, spre groaza asistenței: “Cine spune că sârbii au violat femeile albaneze din Kosovo minte cu nerușinare. Sârbii nu violează țigănci. Nu vedeți ce femei frumoase avem noi?” Am adormit zâmbind și am ignorat sirenele care anunțau, la 6:27, încetarea alarmei. Colegii mei nu doreau nici de această dată corespondență de la Belgrad în emisiunea de dimineață de la ProTV.

Economia bulgară a suferit pierderi în valoare de 70,9 milioane de dolari, în urma războiului din Iugoslavia, a anunțat agenția BTA. Numai de săptămâna trecută, pierderile au crescut cu 9,09 milioane de dolari, potrivit comunicatului unui grup de lucru interministerial. Pierderile directe declarate de societățile bulgare se ridică la 23,16 milioane de dolari, iar cele ale intreprinderilor agricole la 1,6 milioane. Numai pierderile din sectorul transporturilor ating cifra de 31,03 milioane de dolari.

Share

target: rugova se întâlnește cu milosevic la belgrad

by

1 aprilie 1999

La 10:40, când ieșeam din hotel “Toplice”, sirenele anunțau ridicarea alarmei aeriene, după mai bine de 27 de ore. În Belgrad – nimic schimbat. Obsedat de ideea că prețurile ar trebui s-o ia razna într-o țară aflată în război, am fost surprins că mă înșelam. Aruncându-mi privirea pe tarabele din piață, la fel de pline ca altădată, am reținut că merele se vindeau tot cu 15 dinari (1,5 DM) kilogramul, iar brânza cu 20 de dinari.

novi sad, 5 iunie 1999

Azi-noapte, un grup de 26 de persoane de diferite naționalități (12 din Irak, 3 din Sri Lanka, 5 din Nigeria, 2 din Macedonia și câte unul din Ghana, Bulgaria, Cehia și România) au fost găsite de grănicerii români într-o barcă, plutind pe Dunăre în dreptul localității Dubova, la 70 de km de Turnu Severin, conform corespondentului Mediafax. Ei au spus că au fost reținuți de Poliție când au cerut să li se reînnoiască vizele de ședere în țară, urcați în barcă și abandonați. Șase dintre ei nu aveau acte de identitate, iar românul a fost arestat, deoarece era dat în urmărire generală pentru furt.

În Trg Republike, oamenii începeau să se adune la concert. Astăzi, urmau să cânte Riblja Corba, una din formațiile legendare în Iugoslavia, Van Gogh, un excelent grup de muzică alternativă și Crni Biseri. Surprizele zilei au venit, însă, din Rusia. Pe scenă a urcat cea mai bună trupă rusească a momentului, pe nume Na-Na, care cânta un pop-rock destul de penibil și a fost aplaudată mai mult pentru gestul făcut, decât pentru calitatea muzicii.

Când să plecăm, Mile Cărpenișan a observat mai multe mașini oficiale, din care au coborât niște bărbați îmbrăcați în costume negre, însoțiți de ministrul iugoslav al Culturii și de câțiva militari. Prezentatorul concertului a anunțat că în fața noastră se afla Serghei Baburin, vicepreședintele Dumei din Rusia, care sosise în această dimineață la Belgrad, cu autocarul, pentru a vedea cu ochii lui efectele bombardamentelor și a discuta cum i-ar putea ajuta pe sârbi. “Parlamentul nostru dorește să oblige Occidentul să-și schimbe poziția și să oprească bombardamentele,” a spus Baburin. “Procesul de la Rambouillet a murit, trebuie să găsim o altă structură. Aceasta este poziția Rusiei.” După care, ne-a lăsat cu gura căscată: cu o superbă voce de tenor, vicepreședintele Dumei a cântat “Podmoskovnie vecera“, o frumoasă baladă rusească. Sârbii au fost foarte încântați că, dacă tot nu le trimiteau arme, rușii măcar le descrețesc frunțile și îi ajută să uite de necazul prin care trec.

Am aflat că, puțin mai devreme, președintele Serbiei Milan Milutinovic a stat de vorbă cu monseniorul Jean-Louis Tauran, ministrul de Externe al Vaticanului, care a sosit, și el, la Belgrad. Acesta încearcă o mediere a conflictului și s-a întâlnit, mai târziu, cu Milosevic și cu patriarhul Pavle, capul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Pavle și Papa Ioan Paul al II-lea vor face apel în favoarea încetării focului cu ocazia celor două sărbători pascale.

“Potrivit unui comunicat al Pentagonului, trupele iugoslave utilizează pentru atacarea avioanelor NATO rachete sol-aer de proveniență românească. Departamentul de stat al SUA a înaintat un protest autorităților de la București, acuzându-le că au furnizat armament antiaerian Belgradului, în perioada 1994-1996, cât timp Iugoslavia se afla sub embargo internațional. Partea absurdă a opiniei experților americani, care au ajuns la această concluzie după ce au cercetat resturile unei rachete lansate de sârbi, căzută pe teritoriul Albaniei, este că aceștia susțin că “avionul invizibil” ar fi fost doborât de sârbi cu o astfel de rachetă, lansată de la… Jimbolia. Agenția Națională pentru Controlul Exporturilor Strategice din România a respins acuzațiile, menționând că sârbii ar fi putut intra în posesia rachetelor sol-aer românești doar prin intermediul unui alt stat.” Această știre, publicată pe prima pagină a numărului de azi al cotidianului “Evenimentul zilei“, i-a umplut de groază pe unii cititori, pe alții – de mândrie, iar pe alții i-a făcut să se cutremure de râs. Era o simplă glumă de 1 aprilie.

Am trecut pe la Centrul militar de presă. Acesta se afla într-o sală mare, la etajul întâi al unei clădiri din Trg Republike. În hol erau aduse câteva zeci de scaune, iar 4 televizoare funcționau non-stop și puteai urmări chiar și CNN sau Sky News. Era plin de ziariști străini, care completau cereri de acreditare, scriau sau vorbeau la telefon. Vreo doi adormiseră, cu cotul sprijinit pe marginea scaunului și scăpaseră din mâini buletinul editat, în fiecare zi, de agenția oficială de presă Tanjug. La un moment dat, dintr-un alt birou a ieșit Sanja Sarac, superba tânără care ne întâmpinase la Ministerul Informațiilor, în primele noastre zile la Belgrad. Ne-a recunoscut și a stat câteva minute de vorbă cu noi, spre furia câtorva englezi care se chinuiseră, până atunci, să îi intre în grații și s-o invite seara, la un pahar de vin.

Ne-am întâlnit aici cu Adelin Petrișor, care lucra pe atunci la TVR și cu Olimpiu Gheorghiu, care lucra pe atunci pentru APTN. Bucuroși că vedeam doi români, ne-am dus spre ei, însă nu păreau la fel de încântați de întâlnire. Abia ne-au salutat, așa că i-am lăsat în plata Domnului și am plecat spre Media Center.

Cotidianul “Delo” din Slovenia a anuntat ca doi din angajatii sai, reporterul Vili Einspieler si fotograful Tomi Lombar, au fost arestati marți în Iugoslavia, la 20 de kilometri de frontiera cu Muntenegru. Ei au fost opriți de membri ai milițiilor paramilitare sârbe, care au pretins că cei doi nu au acreditare. Au fost reținuți și anchetați timp de 18 ore, bătuți cu brutalitate și expulzați. Nu înainte de a li se confisca echipamentul, mașina și actele de identitate.

Am aflat că, după multă vreme, la Priștina era o dimineață liniștită, cu toate că în unele cartiere nu este curent electric. În schimb, la Pec, la 9:30, o bombă a căzut la nici 50 de metri de clădirea Patriarhiei. Mai târziu, și la Priștina au reînceput bombardamentele și câteva rachete au explodat lângă mănăstirea Gracanica, unul din monumentele aflate în patrimoniul cultural al omenirii. La Prokuplje, 3 școli, un spital și mai multe clădiri civile au fost afectate de bombe.

Toată lumea vorbea de distrugerea podului Varadinsk de la Novi Sad. Explozia a avariat clădirile din jur, printre care un muzeu. O parte din oraș a rămas fără apă, deoarece, pe sub scheletul de metal al podului, treceau conducte de alimentare, cabluri de curent și de telefon. Traficul fluvial pe Dunare a fost blocat de rămășițele podului care s-au prăbușit în apă.

Foarte încântati erau sârbii de capturarea celor 3 militari americani și își băteau joc de NATO, subliniind că aruncă în linia întâi numai băieți de emigranți. Asta, apropo de numele cu rezonanță mexicană a doi dintre cei prinși. Vuk Draskovic a declarat că aceștia nu vor păți nimic și vor fi judecați corect, conform unei proceduri democratice, cu respectarea Convenției de la Geneva privind prizonierii de război. Mai târziu, Milan Bozic, ministru fără portofoliu în guvernul iugoslav, a precizat că cei trei soldați nu vor fi judecați și vor fi eliberați după încetarea ostilităților.

Statele Unite au anuntat că militarii americani capturați de sârbi trebuie tratați ca prizonieri de război și au cerut Iugoslaviei să autorizeze Comitetul Internațional al Crucii Roșii să îi viziteze. Pentagonul a comunicat datele oficiale ale prizonierilor: sergentul Andrew A.Ramirez (24 de ani), originar din Los Angeles, care a intrat în armata americană în iulie 1992, sergentul Christopher Stone (25 de ani), originar din Michigan, înrolat în august 1991, căsătorit și tatăl unui copil, și Steven M.Gonzales (24 de ani), originar din Texas, înrolat în septembrie 1996.

La ora 15:00, din nou a sunat alarma aeriană, dar nu a ținut decât o oră și nu s-a întâmplat nimic deosebit în Belgrad. Noi, însă, la fel ca restul ziariștilor, stăteam țintuiți în fața televizoarelor. După ce ieri dezmințise că ar fi fost asasinat, Ibrahim Rugova a sosit astăzi la Belgrad și s-a întâlnit cu Slobodan Milosevic! Nimeni nu a știut de întâlnirea celor doi și doar reporterii RTS au avut voie să filmeze. Imaginile îi arătau pe cei doi surâzători, stând liniștiți de vorbă, însă sonorul fusese tăiat și înlocuit cu un comentariu din studio. Crainica spunea că Rugova și Milosevic au căzut de acord că soluția conflictului din Kosovo nu poate fi decât una politică și au semnat un comunicat comun. Nu au existat nici un fel de reacții oficiale la această importantă întâlnire, care a surprins pe toată lumea. Oamenii obișnuiți nu s-au lăsat prea mult impresionați de aceasta și, auzind știrea că cei doi lideri s-au împăcat, doi bătrâni ce își sorbeau, liniștiți, cafeaua pe o terasă lângă noi, au mormăit: “Pentru câte zile?”

Comunitatea internațională și-a exprimat îndoiala că Ibrahim Rugova și Slobodan Milosevic s-ar fi întâlnit și ar fi semnat comunicatul comun, americanii sugerând că imaginile prezentate de RTS ar fi din arhivă, anunță AFP. Secretarul general al NATO Javier Solana a declarat că se îndoiește că liderul albanez acționează liber, iar Jakup Krasniqi, purtătorul de cuvânt al UCK, a fost de aceeași parere: “Este posibil să fi fost forțat să declare că NATO trebuie să înceteze bombardarea sârbilor. Dacă însă, a declarat deliberat acest lucru, atunci a comis un act de înaltă trădare față de poporul său.” Pentru a se convinge de opinia lui Rugova, Richard Holbrooke, trimisul special al SUA în Balcani, a cerut guvernului de la Belgrad să autorizeze o întâlnire cu personalități internaționale.

Astăzi, printr-un decret prezidențial, comandantul Armatei II din Iugoslavia, staționată in Muntenegru, generalul Radoslav Martinovic, a fost înlocuit cu generalul Milorad Obradovic și numit simplu consilier la Ministerul Apărării. Înlocuirea a fost considerată suspectă la Washington, James Rubin declarând că este un semn că președintele iugoslav se îndoiește de loialitatea forțelor sale din regiune. Asociind știrea cu tot felul de zvonuri vehiculate prin Balcani, oficialii NATO au apreciat că Milosevic pregătește o lovitură de stat în Muntenegru, pentru a-l îndepărta de la putere pe Milo Djukanovic, considerat de Occident un opozant al său. Reprezentanții NATO se bazau pe ultimele declarații ale lui Djukanovic, care ceruse ca țara sa să nu fie bombardată pentru greselile Belgradului. Uitau, însă, că acesta a mers ani de zile cot la cot cu Milosevic.

Astăzi, s-a anunțat că se amână reînceperea cursurilor gimnaziale, care trebuia să aibă loc luni, deoarece peste 120 de cladiri ale Ministerului Învățământului au fost avariate de boăbardamente. Sârbii au întocmit un plan pe 6 luni, pentru a putea face față războiului. Sunt optimiști și ministrul Dejan Kovacevic a declarat ca firmele sârbești pot repara distrugerile provocate de bombe.

Primele măsuri luate ne-au înfuriat. Restaurantele erau obligate să închidă la ora 19:00 și numai unele baruri de noapte pot funcționa, cu condiția să-și afișeze orarul aprobat de autorități. Au lăsat barurile, pentru că majoritatea aparțin unor influenți mafioți sau chiar ale rudelor celor din guvern. Ca să nu mai vorbim de discoteca “Madona“ a lui Marko Milosevic, fiul președintelui iugoslav.

Vuk Draskovic a declarat că NATO este precum un crocodil care, după ce își înghite prada, varsă lacrimi amare. Spunea că acordul semnat de Rugova și Milosevic este semnalul începerii negocierilor dintre sârbi și albanezi, așa că bombardamentele nu își mai au rostul. “Până la începerea atacurilor aeriene, în Kosovo nu au existat refugiați, case distruse, bombardamente și oameni dormind în adăposturi,” a spus el. Un comunicat de azi al guvernului iugoslav susținea aceeași idee, foarte adevărată, de altfel: “Coloane de civili disperați fug din Kosovo in toate direcțiile, pentru a scăpa de bombele agresorilor și de moarte. Sub pretextul dorinței de a împiedica o catastrofă umanitară, NATO a creat una generală, de proporții nebănuite. Peste 8 milioane de persoane își petrec timpul în adăposturi antiaeriene, lipsiți de apă, alimente și electricitate.” La Priștina s-a anunțat că peste 60.000 de locuitori (dintre care 35.000 albanezi) au părăsit, deja, orașul.

Observatorii OSCE de la frontiera dintre Albania și Kosovo au declarat pentru AFP că foarte mulți albanezi care vin din Priștina susțin că sârbii îi forțează să părăsească orașul, trecând din casă în casă și obligându-i să urce în autobuzele pregătite. Aproape 10.000 de refugiați din Kosovo erau adunați astăzi, la punctul de trecere a frontierei cu Macedonia de la Blace, spre disperarea polițiștilor și grănicerilor macedoneni, care nu mai fac față situației. SUA au anunțat că vor acorda un ajutor de urgență pentru refugiați, în valoare de 50 de milioane de dolari. În acest timp, ministrul de Externe german Joschka Fischer afirma că refugiații sunt o consecință a războiului etnic dus de armata iugoslavă, într-o campanie planificată din timp, având ca scop destabilizarea întregii regiuni a Balcanilor.

Comandamentul Armatei III din Iugoslavia, care se află în Kosovo, a afișat astăzi, un avertisment adresat “bandelor UCK”, în care se spune: “Albanezi, predați la timp armele care v-au fost distribuite ! Noi le vom întoarce împotriva celor care doresc răul nostru, al tuturor. Profitați de acest apel. Mâine va fi prea târziu. Nu vă lăsați înșelați de promisiunile referitoare la un stat independent. Voi nu însemnați nimic în ochii tiranilor mondiali, drept pentru care vă bombardează pe voi, pe femeile și pe copiii voștri. Tot ce îi interesează este teritoriul pe care vor să ni-l ia tuturor. Albanezi, nu permiteți unei adunături de mercenari să vă ducă la moarte. Nu le urmați ideile nebune. Nu acceptați să atacați armata, pe concetățenii și vecinii voștri!”

La RTS s-a anunțat că armata a lichidat grupurile de “teroriști albanezi” din centrul provinciei Kosovo, din localitățile Dragobilje, Ovcarevo, Obrinje, Prekaz, Lapasnica, Pagarusa, Malisevo și de pe muntele Cicavica. Reporterul RTS din Kosovo relata că soldații UCK își aruncă armele și uniformele și își abandonează bazele.

Cotidianul “Washington Post” a afirmat că guvernul american are în vedere parașutarea de ajutoare umanitare pentru rebelii albanezi care opun rezistență ofensivei forțelor sârbe. James Rubin, purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat, a recunoscut că se află în legătură permanentă cu Hassim Thaqi, liderul politic al UCK, care i-a solicitat acest ajutor. Din păcate, însă, această operațiune ar fi fost foarte periculoasă, din cauza eficienței artileriei antiaeriene iugoslave și din cauză că nu pot ști exact unde se află gherilele albaneze. Rubin a refuzat să comenteze afirmațiile cotidianului american, potrivit cărora UCK ar fi solicitat sprijin în arme grele și muniție.

Agenția Tanjug a anunțat că, noaptea trecută, antiaeriana sârbă de pe muntele Tara ar fi doborât un avion și două elicoptere NATO, cu 50 de pușcași marini la bord. NATO a dezmințit imediat informația, însă sârbii au revenit cu amănunte credibile. Avionul ar fi fost lovit deasupra capitalei Republicii Muntenegru. Trei vânători muntenegreni au găsit, în apropiere de localitatea Oradjenica, din masivul Pastrovacka Gora, un rucsac cu însemnele US Air Force, având înscris numele pilotului: Jenny Haley (se pare, o femeie).

Am reușit să aflăm, de la unii ofițeri pe care îi cunoștea Nelu Madjinca, amănunte despre doborârea celor două elicoptere. Acestea au fost trimise pentru a-l recupera pe pilotul avionului doborât și au fost interceptate de radarele sârbilor. Ofițerul de pe radar a anunțat comandamentul și și-a chemat colegii să vadă cum acționează antiaeriana. După 15 minute de așteptare în zadar, ofițerul a sunat din nou la comandament și i s-a spus să stea liniștit, că totul este în regulă. Sârbii i-au lăsat pe membrii echipelor de recuperare să-l găsească pe pilot și au deschis focul când cele două elicoptere au încercat să se ridice de la sol. Cel care povestise întâmplarea  nu știa ce s-au auzit mai tare, exploziile elicopterelor sau urletele lor de bucurie.

Un alt avion de tip F-117 A a aterizat de urgență, azi-dimineață, pe aeroportul din Zagreb, având mari probleme.

AFP a anunțat, citând surse ale Poliției din Salonic, că doi soldați germani ai unei unități NATO staționată în Macedonia au fost răniți și repatriați spre Frankfurt, trecând prin Salonic. Ei au fost aduși cu o ambulanță și trimiși în Germania, la bordul unui avion C-130. Ministrul german al Apărării a confirmat informația, însă a precizat că cei doi au fost victimele unui “accident de muncă“, fără legătură cu situația din regiune.

Seara, după ce ne-am transmis corespondențele, am dat o fugă până la podul peste Dunăre dinspre Pancevo. Câteva sute de sârbi au venit aici, iar un preot a oficiat o slujbă, invocându-L pe Dumnezeu să apere podul de bombele dușmanilor. Atmosfera era impresionantă și puteam vedea pe fețele oamenilor că nu au fost trimiși de nimeni aici, ci chiar credeau că ceea ce fac îi va determina pe liderii NATO să le lase podul în pace. Și sperau că Dumnezeu îl va ocroti. În momentul în care își făceau cruce, sirenele alarmei aeriene au început să sune. Era ora 21:00.

Pentagonul a ordonat trimiterea a încă 13 bombardiere F-117 A Stealth (“avioanele invizibile”) pentru a participa la raidurile împotriva Iugoslaviei. Ele vor decola de la baza Holloman din New Mexico și sunt așteptate să ajungă în zona de conflict în acest week-end. Cu acestea, numărul avioanelor invizibile americane angajate în Operațiunea “Allied Force” va ajunge la 24, preciza AFP.

Am apucat să mai vedem câteva știri ale RTS. Insistau, din nou, asupra demonstrațiilor din diverse orașe de pe glob, împotriva atacării Iugoslaviei. Una dintre ele, la care au participat mii de persoane, a avut loc la Berlin, dar nu a fost prezentată de televiziunea iugoslava. Era a albanezilor și lozincile sunau cam așa: “Opriți genocidul și epurarea etnică în Kosovo!“, “Libertate pentru Kosovo!”…

În această seară, la Salonic, o studentă de la Facultatea de Arte a fost arestată, după ce a încercat să detoneze un dispozitiv exploziv artizanal lângă consulatul american. Fata avea o geantă cu mai multe tuburi cu gaz și benzina și a încercat să le dea foc. Polițistul de gardă a oprit-o și doar un tub a explodat, fără a răni pe cineva. Tânăra voia să protesteze astfel împotriva bombardării Iugoslaviei.

Pe la miezul nopții, au început să vină vești despre raidurile aeriene. La 22:40, 3 rachete loviseră o cazarmă a Armatei iugoslave din orașul Vranje (300 km sud de Belgrad), fără a face victime. O explozie a fost auzită și lângă satul Pepeljevac, pe șoseaua Niș-Priștina. În satul Samokovo, o rachetă a lovit casa familiei Stefanovic, omorând un bărbat și rănind alți doi. În zona aeroportului Slatina de langă Priștina, au fost lansate mai multe bombe cu fragmentație. Mai mulți civili de naționalitate albaneză au fost răniți în bombardamentele asupra satului Logavce.

La 1:27, am urcat pe acoperișul hotelului, pentru că se auzeau avioanele care survolau Belgradul. Antiaeriana a tras câteva rafale, după care s-a făcut din nou liniște și ne-am dus la culcare.

Share

target (introducere)

by

În primăvara lui 1999, am avut ocazia unică de a fi singurul jurnalist român care s-a aflat la Belgrad pe întreaga perioadă a bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei lui Slobodan Milosevic. Multi colegi au trecut pe la Belgrad în acea perioadă, însă doar prietenul meu Mile Cărpenișan a stat, cu o pauză de câteva zile, la fel de mult. Din povestea acelor zile și nopți de foc a ieșit o carte-jurnal care ar fi trebuit publicată atunci, dar s-a împotmolit prin sertarele labirintice ale Editurii Pro.

Am luat decizia să postez acel jurnal de război pe internet și să încerc să-l transform într-un proiect multimedia, la care sunt invitați să participe toți cei care cred că pot să-l îmbogățească în vreun fel, pentru a contura un tablou cât mai interesant al unuia dintre cele mai tensionate momente ale istoriei Balcanilor de la sfârșitul secolului XX. Îmi pare atât de rău că unul din personajele poveștii mele, camaradul, prietenul și fratele meu, Mile Cărpenișan nu mai poate completa acest jurnal. 

Pentru a înțelege mai bine cum a izbucnit conflictul dintre NATO și Iugoslavia, iată contextul în care se petreceau acele evenimente:

Confruntările militare din Kosovo au început, practic, la sfârşitul lunii februarie 1998, când un comando albanez a asasinat doi poliţişti sârbi la Drenica. Replica a fost crudă. 70 de luptători UCK au fost ucişi, iar 6.500 de localnici au rămas fără acoperişuri deasupra capului. Incidentele, deşi intens mediatizate, nu ar fi stârnit reacţia Occidentului, dacă nu ar fi existat secretarul de stat american Madeleine Albright. În 9 martie 1999, la Londra, la reuniunea miniştrilor de Externe din SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania, Rusia şi Italia, ea a venit cu propuneri a căror fermitate a surprins pe toata lumea. Pretextând că este momentul să repare greşelile din ultimii ani, când Occidentul a reacţionat cu întârziere la conflictele sângeroase din sânul Federaţiei Iugoslave, Albright a cerut impunerea imediată de sancţiuni împotriva Belgradului şi a evocat, pentru prima dată, o intervenţie militară. În 31 martie 1998, Consiliul de securitate al ONU a votat Rezoluţia nr. 1.160, care impunea sancţiuni economice împotriva Iugoslaviei, iar Bill Clinton hotăra îngheţarea averilor iugoslave din SUA.

În timp ce, la Belgrad, soseau, pe rând, reprezentanţii ţărilor europene, pentru a discuta cu preşedintele Slobodan Milosevic rezolvarea situaţiei din Kosovo, Madeleine Albright insista, de câte ori avea ocazia, asupra ideii unei intervenţii mai ferme, eventual chiar armată, împotriva Iugoslaviei. Pare cel puţin ciudat din partea unei persoane a cărei viaţă fusese salvată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, chiar de sârbi. O familie din Belgrad a ascuns-o din faţa urgiei naziste şi a ajutat-o să plece în siguranţă în străinătate.

Practic, în timp ce Clinton era preocupat de alte probleme, cei din jurul său se împărţiseră în două tabere. De o parte erau Christopher Hill, ambasadorul american în Macedonia şi Richard Holbrooke, artizanul acordului de la Dayton, care a încheiat războiul din Bosnia, ambii partizani ai unei soluţii paşnice. Cei doi se bazau pe liderul albanezilor, Ibrahim Rugova, adeptul unei rezolvări politice a crizei din Kosovo. De cealaltă parte, se aflau Madeleine Albright şi Robert Gelbard, care se certase dur cu Slobodan Milosevic, acesta acuzându-l că se comportă de parcă ar fi şeful UCK. Cei doi susţineau o intervenţie militară şi deja în luna mai, discutaseră cu generalul Wesley Clark, comandantul NATO, despre alegerea ţintelor viitoarelor bombardamente.

În 1998, albanezii din Kosovo s-au divizat, la rândul lor, în două tabere. O parte îl susţinea pe Ibrahim Rugova, considerat un fel de preşedinte al provinciei Kosovo, în timp ce un număr tot mai mare treceau de partea UCK. Vina cea mai mare pentru această divizare, care avea să-l coste, mai târziu, pierderea statutului de lider al albanezilor, a avut-o Rugova. Intelectual rasat, discipol al lui Gandhi, nu a fost în stare să găsească o soluţie politică, în discuţiile pe care le-a avut cu Milosevic. În acest timp, profitând de violenţele sârbilor, liderii UCK au reuşit să-şi atragă tot mai mulţi susţinători printre albanezi, în ciuda lipsei de claritate a ideilor politice pe care le promovau.

În 29 mai 1998, Rugova a fost primit, la Casa Albă de Bill Clinton şi Al Gore. El a solicitat  o intervenţie a Statelor Unite, pentru a stopa escaladarea violenţelor în Kosovo, avertizând că, în caz contrar, s-ar putea ajunge la un adevărat război. Bill Clinton era mult mai preocupat, în acel moment, de aplanarea tensiunilor dintre India şi Pakistan, după ce indienii efectuaseră 3 teste nucleare subterane, fără ca americanii să fie preveniţi.

Fără să fie prea concret, preşedintele american l-a asigurat pe Rugova că nu va tolera ca provincia Kosovo să devină o a doua Bosnie. Liderul albanez a avut, însă, proasta inspiraţie de a-i oferi preşedintelui american o superbă “floare de mină” (o bucată de cuarţ de o frumuseţe deosebită, extrasă dintr-o mină din Kosovo). Încântat, Clinton i-a spus că astfel de minerale se găsesc şi în minele din Arkansas şi, în faţa unui Rugova stupefiat, restul întâlnirii – destul de scurte, de altfel – a povestit despre frumuseţile subsolului din statul în care fusese atâta vreme guvernator.

În iunie 1998, confruntările dintre gherilele UCK şi Armata Iugoslavă au devenit tot mai numeroase şi 15.000 de etnici albanezi încercau să se refugieze în Albania. La Washington, însă, altele erau subiectele de interes : afacerea Lewinsky şi raidurile împotriva Irak-ului. Deşi nimeni nu credea în mod serios în necesitatea unei intervenţii militare, la cererea lui William Cohen, ministrul american al Apărării, membrii NATO au început să analizeze şi această variantă.

Rapoartele CIA descriau UCK drept o organizaţie radicală de tip marxist, infiltrată de mafie, implicată în traficul de droguri şi utilizând o parte din profiturile astfel obţinute  pentru achiziţionarea de armament de pe piaţa neagră. Cu toate acestea, în Europa au avut loc mai multe contacte secrete între reprezentanţi ai CIA şi Pentagon-ului şi liderii UCK. Bill Clinton, însă, s-a opus ideii de a livra armament anti-tanc gherilelor albaneze, cerând  şi Guvernului de la Tirana să nu furnizeze arme UCK.

Interesată, însă de informaţiile din teren, NATO a distribuit telefoane celulare şefilor unităţilor separatiste, cărora le-au cerut să anunţe la Bruxelles orice informaţie importantă. Din acest motiv – se va vedea mai târziu – NATO a fost, adesea, dezinformată asupra situaţiei reale din Kosovo. Tot în luna iunie, într-o reuniune a cabinetului de la Washington, încercând să se opună insistenţelor secretarului de stat Madeleine Albright, care cerea bombardarea Iugoslaviei, William Cohen recunoştea ceea ce – în timpul războiului – liderii politici occidentali aveau să nege cu înverşunare : “Bombardamentele îi pot slăbi pe sârbi, pentru a permite UCK  să preia controlul în Kosovo. Practic, avioanele NATO ar fi, într-un fel, forţa aeriană a UCK.”

În iulie 1998, în faţa intenţiilor belicoase ale lui Albright s-a ridicat un nou obstacol: Jacques Chirac şi Lionel Jospin condiţionau o intervenţie militară a NATO de obţinerea unui mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU. Un responsabil al Departamentului de Stat al Statelor Unite a descris, însă, foarte explicit, ce credeau americanii despre ONU: “Dacă, la Washington D.C., puţină lume îşi imagina un război în Kosovo, nimeni, dar nimeni nu dorea implicarea ONU, o organizaţie prea greoaie, prea complexă şi mult prea dificil de manipulat. Încă nu ştiam în ce tip de conflict va urma să fim implicaţi, însă toată lumea, de la preşedinte la secretarul de stat, era absolut convinsă că va trebui acţionat militar, fără autorizaţia explicită a Consiliului de Securitate.” În realitate, toţi ştiau că o astfel de autorizaţie ar fi fost imposibil de obţinut, din cauza dreptului de veto de care – fără îndoială – ar fi făcut uz Rusia.

În septembrie 1998, când Bob Dole – care avea relaţii bune cu autorităţile de la Tirana – s-a întors din Albania, avertizându-l pe Clinton despre situaţia din zonă, acesta era mult prea preocupat de procedura de destituire ce urma să fie discutată în Senat. La reuniunea NATO de la sfârşitul lunii din Portugalia, toată lumea era stresată de o intervenţie militară în Kosovo, pe de o parte, neavând prea mare încredere în capacitatea operaţională a organizaţiei, pe de altă parte, fiind confruntată cu informaţiile din teren, care spuneau ca sârbii îşi continuă ofensiva împotriva albanezilor, însă fără să o intensifice într-atât încât să provoace o reacţie a NATO. Într-un final, a fost adoptat un plan de acţiune care cuprindea 3 faze: prima prevedea distrugerea, în 2-3 zile, a unei cincimi din forţa militară a sârbilor; a doua viza bombardarea a aproximativ 300 de obiective, iar a treia cuprindea între 800 şi 1.000 de noi ţinte.

belgrad, 2 iunie 1999

Liderii NATO se confruntau cu două mistere: intenţiile exacte ale preşedintelui Milosevic şi capacitatea operaţionala reală a organizatiei. “Alianţa Nord-atlantică semăna cu un prototip de automobil, cu o caroserie superbă, însă construit acum 50 de ani,” explica un analist militar. “Nu a circulat niciodată şi toţi se întrebau dacă, în momentul introducerii cheii în contact, – motorul va porni.”

Creată în 1949, pentru a se împotrivi unui eventual atac din partea Pactului de la Varşovia, NATO nu a avut niciodată ocazia să acţioneze. În timpul războiului rece, în fiecare iarnă, Alianţa îşi testa capacităţile prin complicate operaţiuni simulate pe computere. Toate vizau anihilarea acţiunilor şi doctrinei militare sovietice. Şi, desigur, fiecare operaţiune simulată se sfârşea, invariabil, cu victoria NATO. Cea mai mare problemă a acestor exerciţii era, însă, convingerea că inamicul va reacţiona conform previziunilor. Înfrângerea lui Saddam Hussein, ale cărui forţe militare aplicau întocmai doctrina militară sovietică, a întărit aceasta convingere. De aceea, NATO nu era pregătită să acţioneze în faţa imprevizibilului. Iar acesta se cam producea: Milosevic nu respecta scenariile. În centrul de greutate al războiului, preşedintele iugoslav nu punea campania de lovituri aeriene, ci importanţa provinciei Kosovo pentru sârbi.

Pe 9 octombrie 1998, Richard Holbrooke a sosit la Belgrad, pentru a-i prezenta lui Slobodan Milosevic un ultimatum, în care NATO cerea încetarea focului în Kosovo şi retragerea militarilor şi forţelor speciale sârbe din provincie. Când preşedintele iugoslav l-a întrebat ce se va întâmpla dacă va refuza, răspunsul l-a dat generalul Short: “Într-o mână am avioanele de observaţie U2, iar în cealaltă, bombardierele B52. Dumneavoastră, domnule preşedinte, sunteţi cel care alegeţi pe care le voi utiliza !” Ca un avertisment în plus, Javier Solana a dat, în 13 octombrie, ordinul de activare a planurilor militare ale NATO. După nouă zile de discuţii, Holbrooke a obţinut de la Milosevic promisiunea că va înceta represiunea în Kosovo, îşi va retrage trupele şi va permite refugiaţilor să se întoarcă acasă. A mai acceptat un fel de autonomie a provinciei Kosovo şi dreptul de survol pentru avioanelor spion americane. În schimb, a cerut ca toate aceste operaţiuni să fie supravegheate de 1.800 de observatori din partea OSCE şi confirmarea suveranităţii Serbiei asupra provinciei Kosovo. Holbrooke s-a dus la Bruxelles, unde a comunicat rezultatele negocierilor, iar responsabilii Alianţei Nord-Atlantice au acceptat suspendarea, nu şi anularea loviturilor aeriene. Când s-a întors la Belgrad, a doua zi, Holbrooke l-a găsit pe Milosevic plin de furie. “Deşi am făcut numeroase concesii, NATO nu a cedat nimic,” i-a reproşat el. “Asta e o veritabilă declaraţie de război.”

În 25 octombrie, Wesley Clark, comandantul suprem al NATO, împreună cu adjunctul său, generalul german Klaus Naumann, s-a dus la Belgrad, pentru a se întâlni, la rândul lor, cu preşedintele iugoslav. Potrivit rapoartelor primite de la serviciile secrete ale ţărilor din Alianţă, sârbii nu mişcaseră nici măcar un soldat. Cu un aer fatalist, Milosevic a negat că sârbii ar avea forţe suplimentare staţionate în provincie şi le-a spus celor doi generali că, în două săptămâni, în Kosovo va dispărea şi problema teroriştilor UCK. Clark şi Naumann s-au întâlnit atunci şi cu generalul Momcilo Perisic, şeful Statului Major al Armatei Iugoslave, care i-a lăsat să înţeleagă că, în ciuda avertismentelor sale, Slobodan Milosevic nu are de gând să stopeze operaţiunile militare din Kosovo.

La mijlocul lunii noiembrie, serviciile secrete austriece au aflat că sârbii ar fi declanşat Operaţiunea “Potcoava”, ce prevedea eliminarea tuturor membrilor UCK din Kosovo. Deşi informaţia a ajuns, atât la Cartierul general al NATO din Bruxelles, cât şi la CIA, nimeni nu a dorit să accepte că preşedintele iugoslav va merge, totuşi, atât de departe. Toată lumea încă mai credea că presiunile diplomatice vor avea efect. Lucrurile au început să devină tot mai evidente, însă, când Slobodan Milosevic i-a înlocuit pe generalul Perisic cu Dragoljub Ojdanic, membru al partidului Stânga Iugoslava (JUL), condus de Mira Markovic, soţia lui Milosevic, iar pe Javica Stanisic, şeful Serviciilor Secrete, cu Rade Markovic, un prieten personal al acesteia.

În zorii zilei de 16 ianuarie 1999, Jim Steinberg, adjunctul Consiliului de Securitate al SUA, a fost trezit de apelul telefonic al lui William Walker, diplomatul american însărcinat cu coordonarea observatorilor OSCE din Kosovo. Tulburat şi furios, Walker i-a spus că, în localitatea Racak, au fost descoperite trupurile mutilate a 45 de etnici albanezi, executaţi cu câte un glonte în cap. Madeleine Albright a aflat ştirea de la radio. Sârbii au dezminţit că ar fi fost implicaţi şi l-au declarat, imediat, pe William Walker “persona non grata”.

Membrii cabinetului american s-au întâlnit în 19 ianuarie. Bill Clinton era, din nou, absent, pregătindu-şi discursul anual despre starea naţiunii. Madeleine Albright le-a expus celorlalţi noul său plan: prezentarea unui ultimatum lui Milosevic, împreună cu cererea de a permite trupelor NATO să se desfăşoare în Kosovo, pentru a observa aplicarea acordului de pace în provincie. Planul părea, evident, greu de acceptat de către sârbi,  ceea ce ministrul rus al Afacerilor Externe, Igor Ivanov, i-a şi spus, imediat ce l-a aflat.

Clinton era foarte influenţat de Madeleine Albright, care îi fusese un fel de mentor. Aceasta îi spunea adesea: “Eu provin dintr-o regiune unde marile erori ale Istoriei au fost comise pentru că oamenii puternici au aşteptat prea mult până să ia decizia care trebuie. Cred în puterea Americii. Filosofia mea politică şi viziunea pe care o am asupra politicii externe mă fac să fiu un om de acţiune. Sunt foarte convinsă că am dreptate  în privinţa Kosovo.”

Însă Clinton încă mai şovăia. “Urăsc utilizarea forţei militare şi fac tot posibilul să o evit,” se confesase el reverendului Philip Wogamon. “Aş vrea să fiu considerat ca un pacificator şi nu ca unul care a provocat pierderi de vieţi omeneşti.” De altfel, Bill Clinton nu a avut niciodată relaţii deosebite cu reprezentanţii Armatei americane. Încă de la învestire, a apărut zvonul că noul preşedinte habar n-ar avea nici măcar să salute regulamentar. Eşecul debarcării în Somalia şi afacerea Lewinski i-a complicat şi mai mult relaţiile cu militarii americani. Din aceste motive, a preferat să găsească, întotdeauna, câte un om care să intermedieze această relaţie. Astfel, ministrul Apărării era William Cohen – un republican ! – capabil să discute atât cu generalii de la Pentagon, cât şi cu membrii Comisiei de apărare a Congresului american. Iar şef al Statului Major era Henry Shelton,  un general de 1,95 m, considerat soţ şi tată model, având doi din cei trei fii ai săi înrolaţi tot în Armată.

În acest context, în loc să se concentreze pentru rezolvarea celei mai grave crize politice internaţionale din cariera sa, Bill Clinton era obsedat că va rămâne în Istorie ca singurul preşedinte american destituit din funcţie din cauza afacerii Lewinski. În aceste momente delicate, primul care l-a sunat pe Clinton a fost premierul britanic Tony Blair, în 21 ianuarie 1999 şi i-a spus că trebuie reacţionat imediat şi, dacă sârbii nu cedează, permiţând unei forţe internaţionale de pace să se desfăşoare în Kosovo, să fie declanşate bombardamentele. Chiar şi în aceasta situaţie, însă, ideea bombardamentelor era doar o ipoteză pe care nimeni nu dorea să o discute detaliat, pentru că nu credea că se va ajunge până acolo.

Oamenii politici care conduceau principalele ţări occidentale ce au participat la războiul împotriva Iugoslaviei făceau parte dintr-o generaţie nouă, născută după cel de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, ironia sorţii a făcut ca unii dintre ei, în tinereţe, să fie luptători acerbi împotriva războiului. În 1969, pe când era student la Oxford, Tony Blair participa la demonstraţiile împotriva războiului din Vietnam. În acelaşi timp, în Germania, actualul cancelar Gerhard Schroder şi Joschka Fischer (actualul ministru german de Externe) făceau acelaşi lucru. În SUA, Bill Clinton refuza să plece să lupte în Vietnam. Iar Javier Solana, membru marcant al Partidului Socialist, a militat multă vreme împotriva imperialismului american. Dar vremurile se schimbă, iar ambiţiile politice îi fac pe oameni să îşi găsească alte idealuri.

După discuţia dintre Blair şi Clinton, generalii Wesley Clark şi Klaus Naumann au fost, din nou, trimişi la Belgrad. Slobodan Milosevic le-a explicat că albanezii morţi la Racak au fost ucişi în lupta cu forţele sârbe de securitate, dar, după aceea, teroriştii UCK le-au adunat cadavrele, le-au tăiat nasurile şi le-au tras câte un glonte în cap, aruncându-i la un loc, pentru a simula că au fost masacraţi de sârbi. Indignaţi, cei doi generali l-au avertizat pe preşedinte că vor ordona începerea raidurilor aeriene. Lovind cu pumnul în masă, Slobodan Milosevic a strigat: “Cum îndrăzniţi să ameninţaţi Serbia? Sunteţi nişte criminali de război !”

Deşi, până atunci, CIA reuşise să întocmească despre Milosevic un dosar mai gros şi decât al lui Saddam Hussein, în care existau până şi înregistrări ale unor discuţii intime între acesta şi soţia sau copiii lui, începând cu ianuarie 1999, nici un sârb care colaborase până atunci cu spionii străini nu a acceptat să mai continue. Ultimele rapoarte despre preşedintele iugoslav erau destul de contradictorii. La începutul lui ianuarie, se estima că, decât să abandoneze controlul asupra provinciei Kosovo, Milosevic ar prefera să intre într-un conflict cu NATO. Totuşi, războiul nu ar fi de lungă durată. La sfârşitul lunii, un al doilea raport concluziona, însă, că Milosevic nu s-ar băga într-un război pe care nu ar putea să îl câştige, aşa că va întinde coarda numai până în pragul declanşării atacurilor aeriene. În fine, două săptămâni mai târziu, un al treilea raport preciza că preşedintele iugoslav nu credea că NATO se pregăteşte să atace Iugoslavia.

În 30 ianuarie 1999, după o şedinţă de 8 ore a reprezentanţilor ţărilor NATO, s-a hotărât să se organizeze o reuniune în 6 februarie, la Rambouillet, pentru ca sârbii să semneze un acord de pace în Kosovo cu etnicii albanezi. Ministrul britanic de Externe, Robin Cook,  a fost desemnat să transmită acest mesaj la Belgrad şi Priştina.

Conferinţa de la Rambouillet a început în după-amiaza de 6 februarie, cu o întârziere datorată delegaţiei albaneze. Trei din membrii acesteia nu aveau paşapoartele în regulă. Negocierile s-au prelungit până în 23 februarie. Considerându-le o capcană, Milosevic a refuzat să vină, iar membrii delegaţiei sârbe – care nu s-au întâlnit direct cu albanezii conduşi de Ibrahim Rugova, deoarece din delegaţie făceau parte şi “teroriştii UCK” – au respins, de la început, orice variantă în care nu se menţionează explicit integritatea teritorială a Iugoslaviei şi suveranitatea asupra provinciei Kosovo.

Oficial, textul prezentat la Rambouillet garanta menţinerea provinciei Kosovo în sânul federaţiei Iugoslave. În realitate, însă, acordul contura perspectivele independenţei, la capătul unei perioade de tranziţie de trei ani. Madeleine Albright s-a luptat enorm să convingă cele două delegaţii să semneze acordul. Fără succes, însă. Mai ales că, în acest timp, în 13 februarie, două coloane de blindate ale Armatei Iugoslave au intrat în Kosovo, venind dinspre Nis şi Leskovac. În timp ce atenţia Occidentului era îndreptată asupra negocierilor, sârbii declanşaseră aşa numita Operaţiune “Potcoava”. Mai târziu, operaţiunea avea să se dovedească o invenţie a serviciilor secrete, care nici măcar nu au avut grija să găsească cuvântul sârbesc pentru potcoava, folosind varianta croată (ceea ce sârbii nu ar fi făcut, în ruptul capului). În acel moment, însă, nimeni nu a sesizat această inadvertenţă.

În 5 martie, când s-au întâlnit la Washington, premierul italian Massimo D’Alema l-a auzit, stupefiat, pe Bill Clinton spunând că Slobodan Milosevic a acceptat toate condiţiile puse  de Occident, însă, pentru a ieşi “cu basma curată” în ochii propriului popor, va fi nevoie  de câteva zile de bombardamente. Ca să pretindă că a fost obligat, prin forţa armelor, să cedeze.

În 15 martie, delegaţiile sârbă şi albaneză s-au întâlnit din nou, la Paris, pentru semnarea unui acord politic în privinţa provinciei Kosovo. Din nou, sârbii au refuzat să semneze un document ce prevedea autonomia locuitorilor din Kosovo. În speranţa că NATO va declanşa bombardamentele, albanezii au semnat acordul.

În 17 martie 1999, George Tenet, directorul CIA, l-a informat pe preşedintele american că sârbii au declanşat o vastă ofensivă în Kosovo, care a fost, în mod evident, îndelung planificată şi pusă în aplicare cu mijloace militare considerabile. În plus, Tenet l-a avertizat pe Clinton că sârbii au învăţat din greşelile lui Saddam Hussein şi vor fi greu de înfrânt doar prin lovituri aeriene. Aceasta opinie a fost confirmată de experţii militari ai Pentagonului, care nu s-au aventurat în a evalua efectele unor raiduri aeriene asupra Iugoslaviei.

În 20 martie, ultimii dintre cei 1.375 de observatori OSCE părăseau provincia Kosovo, salutaţi cordial de militarii sârbi. Într-o ultimă încercare de a-l convinge pe Milosevic, a fost trimis la Belgrad Richard Holbrooke. Iniţial, Clinton ar fi dorit să o trimită pe Albright, însă aceasta a refuzat. Ştia că sunt puţine şanse de succes şi, fiind o persoană care a avut, întotdeauna, mare grijă de imaginea ei publică, nu dorea să o asocieze unui eşec. Aşa că l-a propus pe Holbrook, întâmplător, rivalul ei.

Amintindu-şi acele zile, Richard Holbrooke povestea că totul i se părea ireal. Milosevic era calm, aproape detaşat, şi vorbea neîncetat despre trecutul poporului sârb şi lupta sa neîncetată pentru independenţă. El le-a spus membrilor delegaţiei că aşa-zisa ofensivă sârbă în Kosovo este o invenţie a mediilor occidentale, dezinformate de UCK, şi că, în realitate, este doar de o acţiune de stârpire a unor elemente criminale.

În dimineaţa de 23 martie, la ultima discuţie cu Slobodan Milosevic, Holbrooke l-a întrebat: “Vă imaginaţi cu exactitate ce se va întâmpla după ce vom părăsi acest palat?” Preşedintele iugoslav i-a răspuns pe un ton absolut neutru: “Da. Veţi începe să ne bombardaţi.”  “Exact.”  “Puteţi să o faceţi. Sunteţi o naţiune foarte puternică…”

Holbrooke crede şi acum că, în mod conştient şi deliberat, Slobodan Milosevic a ales varianta bombardării Iugoslaviei şi spune că, dacă ar fi sesizat cel mai mic semnal al unei dorinţe de compromis, n-ar mai fi plecat la aeroport. La câteva ore după plecarea emisarului american, Slobodan Milosevic l-a demis pe şeful Serviciilor militare de spionaj, generalul Aleksandar Dimitrijevic, înlocuîndu-l cu generalul Geza Farkas.

Ofensiva militară a NATO împotriva Iugoslaviei avea să fie coordonată de generalul  Wesley Clark, ale cărui numeroase eşecuri în întâlnirile cu Slobodan Milosevic îl transformaseră într-un adversar nemilos al acestuia. Originar, la fel ca Bill Clinton, din Arkansas, absolvent al Rhodes School of Oxford, la fel ca preşedintele american, Clark nu prea era iubit de militari, deşi fusese rănit de 4 ori în războiul din Vietnam. Antipatia i se trăgea de la talentul lui de a şti cum să bată totdeauna la uşi deschise, de la relaţiile pe care le avea cu personaje influente şi, mai ales, de la felul în care se adapta exigenţelor politice de moment. Numit în 1997 comandant suprem al NATO, Wesley Clark nu avea nici un pic de experienţă de coordonator al unor operaţiuni militare în Europa. Era convins, însă, că singurul limbaj pe care îl înţelege Slobodan Milosevic este cel al forţei şi era deja exasperat de ezitările responsabililor politici americani şi europeni. Mai ales că, de mai multe săptămâni, pregătise întreaga strategie de bombardare a Iugoslaviei şi era nerăbdător să o aplice.

Share