sorin bogdan’s blog

in primavara lui 1999, am avut ocazia unica de a fi singurul jurnalist roman care s-a aflat la belgrad pe intreaga perioada a bombardamentelor nato impotriva iugoslaviei lui slobodan milosevic. multi colegi au trecut pe la belgrad in acea perioada, insa doar prietenul meu mile carpenisan a stat, cu o pauza de cateva zile, la fel de mult. din povestea acelor zile si nopti de foc a iesit o carte-jurnal care ar fi trebuit publicata atunci, dar s-a impotmolit prin sertarele labirintice ale editurii pro.

am luat decizia s-a postez acel jurnal de razboi pe internet si sa incerc sa-l transform intr-un proiect multimedia, la care sunt invitati sa participe toti cei care cred ca pot sa-l imbogateasca in vreun fel, pentru a contura un tablou cat mai interesant al unuia din cele mai tensionate momente ale istoriei balcanilor de la sfarsitul secolului XX. imi pare atat de rau ca unul din personajele povestii mele, tovarasul, prietenul si fratele meu, mile carpenisan nu mai poate completa acest jurnal. pentru a intelege mai bine cum a izbucnit conflictul dintre nato si iugoslavia, iata contextul in care se petreceau acele evenimente:

Confruntarile militare din Kosovo au inceput, practic, la sfarsitul lunii februarie 1998, cand un comando albanez a asasinat doi politisti sarbi la Drenica. Replica militarilor sarbi a fost dura, fiind ucisi 70 de luptatori UCK, iar 6.500 de localnici ramanand fara acoperisuri deasupra capului. Incidentele, desi intens mediatizate, nu ar fi starnit reactia Occidentului, daca nu ar fi existat secretarul de stat american Madeleine Albright. In 9 martie, la Londra, la reuniunea ministrilor de Externe din SUA, Franta, Marea Britanie, Germania, Rusia si Italia, aceasta a venit cu propuneri a caror fermitate a surprins pe toata lumea.  Pretextand ca este momentul sa repare greselile comise in ultimii ani, cand Occidentul a reactionat cu intarziere la conflictele sangeroase din sanul Federatiei Iugoslave, Madeleine Albright a cerut impunerea imediata de sanctiuni impotriva Belgradului si a evocat, pentru prima data, o eventuala interventie militara. Si a continuat sa o sustina, in discutiile cu Grupul de Contact pentru Bosnia, doua saptamani mai tarziu, la Bonn.

In 31 martie 1998, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezolutia nr.1160, care impunea sanctiuni economice impotriva Iugoslaviei, iar Bill Clinton hotara inghetarea averilor iugoslave din SUA. In timp ce, la Belgrad, soseau, pe rand, reprezentantii tarilor europene, pentru a discuta cu Slobodan Milosevic rezolvarea situatiei din Kosovo, Madeleine Albright insista, de cate ori avea ocazia, asupra ideii unei interventii mult mai ferme, eventual chiar armata, impotriva Iugoslaviei. Aceasta atitudine pare cel putin ciudata din partea unei persoane a carei viata fusese salvata, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, chiar de sarbi. O familie din Belgrad a ascuns-o din fata urgiei naziste si a ajutat-o sa plece in siguranta in strainatate.
Practic, in timp ce Bill Clinton era preocupat de alte probleme, cei din jurul sau se impartisera in doua tabere. De o parte erau Christopher Hill, ambasadorul american in Macedonia, si Richard Holbrooke, artizanul acordului de la Dayton, care a incheiat razboiul din Bosnia, ambii partizani a unei solutii pasnice. Cei doi se bazau pe liderul albanezilor, Ibrahim Rugova, adeptul unei rezolvari politice a crizei din Kosovo. De cealalta parte, se aflau Madeleine Albright si Robert Gelbard, care se certase dur cu Slobodan Milosevic, acesta acuzandu-l ca se comporta de parca ar fi seful UCK. Ei sustineau o interventie militara si, deja in luna mai, discutasera cu generalul Wesley Clark, comandantul NATO, despre alegerea tintelor viitoarelor bombardamente.

In 1998, albanezii din Kosovo s-au divizat, la randul lor, in doua tabere. O parte il sustineau pe Ibrahim Rugova, considerat un fel de presedinte al provinciei Kosovo, in timp ce un numar tot mai mare treceau de partea UCK. Vina majora pentru aceasta divizare, care avea sa-l coste, mai tarziu, pierderea statutului de lider al albanezilor, a avut-o Rugova. Intelectual rasat, discipol al lui Gandhi, el nu a fost in stare sa gaseasca o solutie politica in discutiile pe care le-a avut cu Milosevic. In acest timp, in ciuda lipsei de claritate a ideilor politice pe care le promovau, liderii UCK au reusit sa-si atraga tot mai multi sustinatori printre albanezi, profitand de violentele sarbilor.

In 29 mai, Ibrahim Rugova a fost primit la Casa Alba de Bill Clinton si Al Gore. El a solicitat o interventie a Statelor Unite pentru a stopa escaladarea violentelor in Kosovo, avertizand ca, in caz contrar, s-ar putea ajunge la un adevarat razboi. Clinton, insa, era mult prea preocupat in acel moment de aplanarea tensiunilor dintre India si Pakistan, dupa ce indienii efectuasera trei teste nucleare subterane, fara ca americanii sa fie preveniti. Fara sa fie prea concret, Clinton l-a asigurat pe Rugova ca nu va tolera ca provincia Kosovo sa devina o a doua Bosnie. Liderul albanez a avut, insa, proasta inspiratie de a-i oferi presedintelui american o superba “floare de mina” (o bucata de cuart de o frumusete deosebita, extrasa dintr-o mina din Kosovo). Incantat, Clinton i-a spus ca astfel de minerale se gasesc in minele din Arkansas si, in fata unui Rugova stupefiat, restul intalnirii – destul de scurte, de altfel – a povestit despre frumusetile subsolului din statul in care fusese atata vreme guvernator.

In iunie 1998, confruntarile dintre gherilele UCK si Armata Iugoslava au devenit tot mai numeroase si aproximativ 15.000 de kosovari incercau sa se refugieze in Albania. La Washington insa, altele erau subiectele de interes: afacerea Lewinski si raidurile aeriene impotriva Irakului. Desi nimeni nu credea in mod serios in necesitatea unei interventii militare, la cererea lui William Cohen, secretarul de stat american pentru Aparare, membrii NATO au inceput sa analizeze si aceasta varianta.

Rapoartele CIA despre UCK o descriau ca o organizatie radicala de tip marxist, infiltrata de Mafie, implicata in traficul de droguri si utilizand o parte din profiturile astfel obtinute la achizitionarea de armament de pe piata neagra. Cu toate acestea, in Europa au avut loc mai multe contacte secrete intre reprezentanti ai CIA si Pentagonului si liderii UCK. Bill Clinton s-a opus ideii de a livra armament anti-tanc gherilelor albaneze, cerand si Guvernului de la Tirana sa nu furnizeze arme UCK.

Pe de alta parte, insa, exista suficiente dovezi ale implicarii serviciilor secrete americane in sprijinul UCK, cu intentia clara de a provoca un razboi cu sarbii. Interesati de datele din teren, NATO a distribuit telefoane celulare sefilor unitatilor separatiste, carora le-a cerut sa anunte la Bruxelles orice informatie importanta. Din acest motiv, se va vedea mai tarziu, NATO a fost adesea dezinformata asupra situatiei reale din Kosovo.

Tot in luna iunie, intr-o reuniune a cabinetului de la Washington, incercand sa se opuna insistentelor secretarului de stat Madeleine Albright, care cerea bombardarea Iugoslaviei, William Cohen recunostea ceea ce, in timpul razboiului, liderii politici occidentali aveau sa nege cu inversunare: “Bombardamentele NATO ii pot slabi pe sarbi, pentru a permite UCK sa preia controlul in Kosovo. Practic, avioanele NATO ar fi, intr-un fel, forta aeriana a UCK.”

In iulie 1998, in fata intentiilor belicoase ale lui Madeleine Albright s-a ridicat un nou obstacol: Jacques Chirac si Lionel Jospin conditionau o interventie militara a NATO de obtinerea unui mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU. Un responsabil al Departamentului de Stat al Statelor Unite a descris, insa, foarte explicit, ce credeau americanii despre ONU: “Daca la Washington putina lume isi imagina un razboi in Kosovo, nimeni, dar nimeni, nu dorea implicarea ONU, o organizatie prea greoaie, prea complexa si mult prea dificil de manipulat. Inca nu stiam in ce tip de conflict va urma sa fim implicati, insa toata lumea, de la presedinte la secretarul de stat, era absolut convinsa ca va trebui intervenit militar fara autorizatia explicita a Consiliului de Securitate al ONU.” In realitate, toti stiau ca o astfel de autorizatie ar fi fost imposibil de obtinut, din cauza dreptului de veto de care, fara indoiala, ar fi facut uz Rusia.

In septembrie 1998, cand Bob Dole - care avea relatii bune cu autoritatile de la Tirana – s-a intors din Albania, avertizandu-l pe Clinton despre situatia din zona, acesta era mult prea preocupat de procedura de destituire a sa, ce urma sa fie discutata in Senatul american.

La reuniunea ministrilor Apararii din tarile NATO de la sfarsitul lunii, ce a avut loc in Portugalia, toata lumea era stresata de o interventie militara in Kosovo, pe de o parte, neavand prea mare incredere in capacitatea operationala a organizatiei, pe de alta parte, fiind confruntata cu informatiile din teren, care spuneau ca sarbii isi continuau ofensiva impotriva albanezilor, insa fara sa o intensifice intr-atat incat sa provoace o reactie a NATO. Intr-un final, a fost adoptat un plan de actiune care cuprindea trei faze. Prima prevedea distrugerea, in 2-3 zile, a unei cincimi din forta militara a sarbilor. A doua viza bombardarea a aproximativ 300 de obiective, iar a treia cuprindea intre 800 si 1.000 de noi tinte.

Liderii NATO se confruntau cu doua mistere: intentiile exacte ale presedintelui Milosevic si capacitatea operationala reala a organizatiei. “Alianta seamana cu un prototip de automobil, cu o caroserie superba, insa construit acum 50 de ani,” explica un analist militar. “Nu a circulat niciodata si fiecare se intreaba daca, in momentul introducerii cheii in contact, motorul va porni.”

Creata in 1949, pentru a se impotrivi unui eventual asalt al Europei din partea trupelor Tratatului de la Varsovia, NATO nu avusese niciodata ocazia sa actioneze. In timpul razboiului rece, in fiecare iarna, Alianta isi testa capacitatile prin complicate operatiuni simulate pe computer. Toate vizau anihilarea actiunilor si doctrinei militare sovietice. Si, desigur, fiecare actiune simulata se sfarsea, invariabil, cu victoria NATO. Cea mai mare problema a acestor exercitii era convingerea ca inamicul va reactiona conform previziunilor. Infrangerea lui Saddam Hussein, ale carui forte militare aplicau intocmai doctrina militara sovietica, a intarit aceasta convingere. De aceea, NATO nu era pregatita sa actioneze in fata imprevizibilului. Iar acesta se cam producea: Milosevic nu respecta scenariile. In centrul de greutate al razboiului, presedintele iugoslav nu punea campania de lovituri aeriene, ci importanta provinciei Kosovo pentru sarbi.

In 9 octombrie 1998, Richard Holbrooke a sosit la Belgrad, pentru a-i prezenta lui Slobodan Milosevic un ultimatum in care NATO cerea incetarea focului in Kosovo si retragerea militarilor si a fortelor speciale sarbe din provincie. Cand presedintele iugoslav l-a intrebat ce se va intampla daca va refuza, raspunsul l-a dat generalul Michael Short, din Fortele Aeriene Americane: “Intr-o mana am avioanele de observatie U2, iar in cealalta, bombardierele B52. Dumneavoastra, domnule presedinte, sunteti cel care alegeti pe care le voi utiliza !” Ca un avertisment in plus, Javier Solana a dat, in 13 octombrie, ordinul de activare a planurilor militare ale NATO. Dupa 9 zile de discutii, Holbrooke a obtinut de la Milosevic acordul ca va inceta represiunea in Kosovo, isi va retrage trupele si va permite refugiatilor sa se intoarca acasa. El a mai acceptat un fel de statut de autonomie al provinciei Kosovo si dreptul de survol pentru avioanele spion americane. In schimb, a cerut ca toate aceste operatiuni sa fie supravegheate de 1.800 de observatori din partea OSCE si confirmarea suveranitatii Serbiei asupra provinciei Kosovo. Holbrooke s-a dus la Bruxelles, unde a comunicat rezultatele negocierilor, iar responsabilii Aliantei Nord-Atlantice au acceptat suspendarea, nu si anularea loviturilor aeriene. A doua zi, cand s-a intors la Belgrad, Holbrooke l-a gasit pe Milosevic plin de furie. “Desi am facut numeroase concesii, NATO nu a cedat nimic,” i-a reprosat el. “Asta e o veritabila declaratie de razboi.”

In 25 octombrie, Wesley Clark, comandantul suprem al NATO, impreuna cu adjunctul sau, generalul german Klaus Naumann, s-a dus la Belgrad pentru a se intalni, la randul lor, cu presedintele iugoslav. Potrivit rapoartelor primite de la serviciile secrete ale tarilor din Alianta, sarbii nu miscasera nici macar un soldat. Cu un aer fatalist, Slobodan Milosevic a negat ca ar avea forte suplimentare stationate in Kosovo si le-a spus celor doi generali ca, in doua saptamani, in provincie va disparea problema teroristilor UCK. Clark si Naumann s-au intalnit atunci si cu generalul Momcilo Perisic, seful Statului Major al Armatei Iugoslave, care i-a lasat sa inteleaga ca, in ciuda avertismentelor sale, Milosevic nu are de gand sa stopeze operatiunile militare in Kosovo.

La mijlocul lunii noiembrie, serviciile secrete austriece au aflat ca sarbii ar fi declansat Operatiunea “Potcoava”, ce prevedea eliminarea tuturor membrilor UCK din Kosovo. Desi informatia a ajuns atat la Cartierul general al NATO de la Bruxelles, cat si la CIA, nimeni nu a dorit sa accepte ca presedintele iugoslav va merge, totusi, atat de departe. Toata lumea inca mai credea ca presiunile diplomatice vor avea efect. Lucrurile au inceput sa devina tot mai evidente insa, cand Slobodan Milosevic i-a inlocuit din functie pe generalul Perisic cu Dragoljub Ojdanic, membru al Partidului Stanga Iugoslava (JUL), condus de Mira Markovic, nevasta presedintelui iugoslav, iar pe Javica Stanisic, seful Serviciilor Secrete, cu Rade Markovic, un prieten personal al acesteia.

In zorii zilei de 16 ianuarie 1999, James Steinberg, adjunctul Consiliului National de Securitate al SUA, a fost trezit de apelul telefonic al lui William Walker, diplomatul american insarcinat cu coordonarea observatorilor OSCE din Kosovo. Tulburat si furios, Walker i-a spus ca, in localitatea Racak, au fost descoperite trupurile mutilate ale 45 de etnici albanezi, executati cu cate un glonte in cap. Madeleine Albright a aflat stirea de la radio. Sarbii au dezmintit ca ar fi fost implicati si l-au declarat, imediat, pe Walker “persona non grata“.

Membrii cabinetului american s-au intrunit in 19 ianuarie. Bill Clinton era, din nou, absent, pregatindu-se discursul anual despre starea natiunii. Madeleine Albright le-a expus celorlalti noul sau plan: prezentarea unui ultimatum lui Milosevic, impreuna cu cererea de a permite trupelor NATO sa se desfasoare in Kosovo, pentru a observa aplicarea acordului de pace in provincie. Planul parea, evident, greu de acceptat de catre sarbi, ceea ce ministrul rus al Afacerilor Externe, Igor Ivanov, i-a si spus, imediat ce l-a aflat.

Clinton era foarte influentat de Madeleine Albright, care ii fusese un fel de mentor. Aceasta ii spunea adesea: “Eu provin dintr-o regiune unde marile erori ale istoriei au fost comise pentru ca oamenii puternici au asteptat prea mult pana sa ia decizia potrivita. Cred in puterea Americii. Filosofia mea politica si viziunea pe care o am asupra politicii externe ma fac sa fiu un om de actiune. Sunt foarte convinsa ca am dreptate in problema Kosovo.”

Insa Bill Clinton inca mai sovaia: “Urasc utilizarea fortei militare si fac tot posibilul sa o evit,” se confesase el reverendului Philip Wogaman. “As vrea sa fiu considerat un pacificator, nu unul care a provocat pierderi de vieti omenesti.” De altfel, Clinton nu a avut niciodata relatii deosebite cu reprezentantii Armatei americane. Inca de la investire, acestia au remarcat ca noul presedinte habar nu avea nici macar sa salute regulamentar. Esecul debarcarii in Somalia si afacerea Lewinski i-au complicat si mai mult relatiile cu militarii americani. Din aceste motive, a preferat sa gaseasca, intotdeauna, cate un om care sa intermedieze aceasta relatie. Astfel, ministrul Apararii era William Cohen – un republican ! – capabil sa discute atat cu generalii de la Pentagon, cat si cu membrii Comisiei de aparare din Congres. Iar sef al Statului Major era Henry Shelton, un general de 1,95 m, considerat sot si tata model, avand doi din cei trei fii inrolati in Armata.

In acest context, in loc sa se concentreze pe rezolvarea celei mai grave crize politice internationale din cariera sa, Bill Clinton era obsedat ca va ramane in istorie ca singurul presedinte american destituit din functie, din cauza scandalului Lewinski. In aceste momente delicate, primul care l-a sunat a fost premierul britanic Tony Blair, in 21 ianuarie 1999. I-a spus ca trebuie sa reactioneze imediat si, daca sarbii nu cedeaza, permitand unei forte internationale sa se desfasoare in provincia Kosovo, sa fie declansate bombardamentele. Chiar si in aceasta situatie, ideea bombardamentelor era doar o ipoteza pe care nimeni nu dorea sa o discute detaliat, pentru ca nu se credea ca se va ajunge pana acolo.

Oamenii politici care conduceau principalele tari occidentale ce au participat la razboiul impotriva Iugoslaviei faceau parte dintr-o generatie noua, nascuta dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Mai mult, ironia sortii a facut ca unii dintre ei, in tinerete, sa fie luptatori acerbi impotriva razboiului. In 1969, pe cand era student la Oxford, Tony Blair participa la demonstratiile impotriva razboiului din Vietnam. In aceeasi vreme, in Germania, actualul cancelar Gerhard Schroder si Joschka Fischer (ministru german de Externe in 1999) faceau acelasi lucru. In SUA, Bill Clinton refuza sa plece sa lupte in Vietnam. Iar Javier Solana, membru marcant al Partidului Socialist, a militat multa vreme impotriva imperialismului american. Dar vremurile se schimba, iar ambitiile politice ii fac pe oameni sa isi gaseasca alte idealuri.

Dupa discutia dintre Blair si Clinton, generalii Wesley Clark si Klaus Naumann au fost din nou trimisi la Belgrad. Slobodan Milosevic le-a explicat ca albanezii morti la Racak au fost ucisi in luptele cu fortele sarbe de securitate, dar, dupa aceea, teroristii UCK le-au adunat cadavrele, le-au taiat nasurile si le-au tras cate un glonte in cap, aruncandu-i la un loc, pentru a simula ca au fost masacrati de sarbi. Indignati, cei doi generali l-au avertizat ca vor ordona inceperea raidurilor aeriene. Lovind cu pumnul in masa, Milosevic a strigat: “Cum indrazniti sa amenintati Serbia ? Sunteti niste criminali de razboi !”

Desi CIA reusise sa intocmeasca despre Slobodan Milosevic un dosar mai gros decat al lui Saddam Hussein, in care existau pana si inregistrari ale unor discutii intime intre acesta si sotia sau copiii lui, incepand cu ianuarie 1999, nici un sarb care colaborase pana atunci cu spionii straini nu a mai acceptat sa continue. Ultimele rapoarte despre presedintele iugoslav erau destul de contradictorii. La inceputul lui ianuarie, se estima ca, decat sa abandoneze controlul asupra provinciei Kosovo, Milosevic ar prefera sa intre intr-un conflict cu NATO. Totusi, razboiul nu ar fi fost unul de lunga durata. La sfarsitul lunii, un al doilea raport concluziona, insa, ca Milosevic nu s-ar baga intr-un razboi pe care nu ar putea sa il castige, asa ca va intinde coarda numai pana in pragul declansarii atacurilor aeriene. In fine, doua saptamani mai tarziu, un al treilea raport preciza ca presedintele iugoslav nu crede ca NATO se pregateste sa bombardeze Iugoslavia.

In 30 ianuarie 1999, dupa o sedinta de 8 ore a reprezentantilor tarilor NATO, s-a hotarat sa se organizeze o reuniune in 6 februarie, la Rambouillet, pentru ca sarbii sa semneze un acord de pace in Kosovo cu etnicii albanezi. Ministrul britanic de Externe, Robin Cook, a fost desemnat sa transmita acest mesaj la Belgrad si la Pristina.

Conferinta de la Rambouillet a inceput in dupa-amiaza de 6 februarie, cu o intarziere datorata delegatiei albaneze. Trei dintre membrii acesteia nu aveau pasapoartele in regula. Negocierile s-au prelungit pana in 23 februarie. Considerandu-le o capcana, Slobodan Milosevic a refuzat sa vina, iar membrii delegatiei sarbe – care nu s-au intalnit direct cu albanezii condusi de Ibrahim Rugova, deoarece din delegatie faceau parte si “teroristii UCK” – au refuzat, de la inceput, orice varianta in care nu se mentioneaza explicit integritatea teritoriala a Iugoslaviei si suveranitatea asupra provinciei Kosovo.

Oficial, textul prezentat la Rambouillet, garanta mentinerea provinciei Kosovo in sanul federatiei iugoslave. In realitate, insa, acordul contura perspectivele independentei, la capatul unei perioade de tranzitie de 3 ani. Madeleine Albright s-a luptat enorm sa convinga cele doua delegatii sa semneze acordul. Fara succes, insa. Mai ales ca, in acest timp, in 13 februarie, doua coloane blindate ale Armatei iugoslave au intrat in Kosovo, venind dinspre Nis si Leskovac. In timp ce atentia Occidentului era indreptata asupra negocierilor, sarbii declansasera asa numita Operatiune “Potcoava“. Mai tarziu, operatiunea avea sa se dovedeasca o inventie a serviciilor secrete, care nici macar nu au avut grija sa gaseasca cuvantul sarbesc pentru potcoava, folosind varianta croata (ceea ce sarbii nu ar fi facut, in ruptul capului). In acel moment, insa, nimeni nu a sesizat aceasta inadvertenta.

In 5 martie, cand s-au intalnit la Washington, premierul italian Massimo D’Alema l-a auzit, stupefiat, pe Bill Clinton spunand ca Slobodan Milosevic a acceptat toate conditiile puse de Occident, insa, pentru a iesi basma curata in ochii propriului popor, va fi nevoie de cateva zile de bombardamente. Ca sa pretinda ca a fost obligat, prin forta armelor, sa cedeze.

In 15 martie, delegatiile sarba si albaneza s-au intalnit din nou la Paris, pentru incheierea unui acord politic in privinta provinciei Kosovo. Din nou, sarbii au refuzat sa semneze un document ce prevedea autonomia locuitorilor din Kosovo. In speranta ca NATO va declansa bombardamentele, albanezii au semnat acordul.

In 17 martie, George Tenet, directorul CIA, l-a informat pe presedintele american ca sarbii au declansat o vasta ofensiva in Kosovo, care a fost, in mod evident, indelung planificata si pusa in aplicare cu mijloace militare considerabile. In plus, el l-a avertizat pe Clinton ca sarbii au invatat din greselile lui Saddam Hussein si vor fi greu de infrant doar prin lovituri aeriene. Aceasta opinie a fost confirmata de expertii militari ai Pentagonului, care nu s-au aventurat sa evalueze efectele unor raiduri aeriene asupra Iugoslaviei.

In 20 martie, ultimii dintre cei 1.375 de observatori OSCE paraseau provincia Kosovo, salutati cordial de militarii sarbi. Intr-o ultima incercare de a-l convinge pe Milosevic, a fost trimis la Belgrad Richard Holbrooke. Initial, Clinton ar fi dorit s-o trimita pe Madeleine Albright, insa aceasta a refuzat. Stia ca sunt putine sanse de succes si, fiind o persoana care a avut, intotdeauna, mare grija de imaginea ei publica, nu dorea sa o asocieze unui esec. Asa ca l-a propus pe Holbrooke, intamplator, rivalul ei.

Amintindu-si acele zile, Richard Holbrooke povestea ca totul i se parea ireal. Slobodan Milosevic era calm, aproape detasat, si vorbea doar despre trecutul poporului sarb si lupta sa neincetata pentru independenta. El le-a spus membrilor delegatiei ca asa-zisa ofensiva sarba in Kosovo este o inventie a mediilor occidentale, dezinformate de UCK, si ca, in realitate, este vorba doar de o actiune de starpire a unor elemente criminale.

In dimineata de 23 martie, la ultima discutie cu Milosevic, Holbrooke l-a intrebat: “Va imaginati cu exactitate ce se va intampla dupa ce vom parasi acest palat ?” Presedintele iugoslav i-a raspuns pe un ton absolut neutru: “Da. Veti incepe sa ne bombardati.” “Exact.” “Puteti sa o faceti. Sunteti o natiune foarte puternica.” Holbrooke crede si acum ca, in mod constient si deliberat, Milosevic a ales varianta bombardarii Iugoslaviei si spune ca, daca ar fi sesizat cel mai mic semnal al unei dorinte de compromis, n-ar mai fi plecat la aeroport. La cateva ore dupa plecarea emisarului american, Slobodan Milosevic l-a demis pe seful Serviciilor militare de spionaj, generalul Aleksandar Dimitrijevic, inlocuindu-l cu generalul Geza Farkas.

Ofensiva militara a NATO impotriva Iugoslaviei avea sa fie coordonata de generalul Wesley Clark, ale carui numeroase esecuri in intalnirile cu Solobodan Milosevic il transformasera intr-un adversar nemilos al acestuia. Originar, la fel ca Bill Clinton, din Arkansas, beneficiar al bursei Rhodes la Oxford, la fel ca presedintele american, Clark nu prea era iubit de militari, desi fusese ranit de patru ori in razboiul din Vietnam. Antipatia i se tragea de la talentul lui de a sti cum sa bata totdeauna la usi deschise, de la relatiile pe care le avea cu personaje influente si, mai ales, de la felul in care se adapta exigentelor politice de moment. Numit in 1997 comandant suprem al NATO, Wesley Clark nu avea nici un pic de experienta de coordonator al unor operatiuni militare in Europa. Era convins, insa, ca singurul limbaj pe care il intelege Slobodan Milosevic este cel al fortei si era deja exasperat de ezitarile responsabililor politici americani si europeni. Mai ales ca, de mai multe saptamani, pregatise intreaga strategie de bombardare a Iugoslaviei si era nerabdator s-o aplice.

Tags: acord de pace, afacerea lewinski, aleksandar dimitrijevic, armata americana, belgrad, bill clinton, bombardamente, christopher hill, conferinta de pace, criza politica internationala, dayton, delegatie albaneza, dezamagire, dragoljub ojdanic, drenica, esec, george tenet, gerhard schroder, geza farkas, henry shelton, ibrahim rugova, igor ivanov, iugoslavia, jacques chirac, james steinberg, javica stanisic, javier solana, joschka fischer, klaus naumann, kosovo, leskovac, madeleine albright, masacru, massimo d'alema, michael short, mile carpenisan, militanti, ministrul apararii, momcilo perisic, nato, nis, observatori osce, ofensiva in kosovo, onu, operatiunea potcoava, osce, paris, pentagon, persona non grata, philip wogaman, potkova, potkovica, premier, racak, rade markovic, rambouillet, retragere din kosovo, reverend, rezolutia 1160, richard holbrooke, robert gelbard, robin cook, rusia, serviciile militare de spionaj, slobodan milosevic, sorin bogdan, tony blair, uck, wesley clark, william cohen, william walker