comunism

eugen mihaescu, despre cei ce se cred “stapanii academiei romane”

by

in ultima vreme, un prieten drag duce o adevarata cruciada pentru onoarea academiei romane. luptator innascut, eugen mihaescu a dobandit din bataliile importante ale vietii sale intelepciunea celui care stie ca – pana si in aceasta lume pe care nimeni nu mai reuseste s-o inteleaga – adevarul iese invingator. de aceea, am incredere ca va cresta, si de aceasta data, cateva linii pe rabojul victoriilor sale. despre cei vizati de condeiul sau necrutator vorbesc reactiile lor de hiene speriate de mirosul leului care le da tarcoale: in clasicul stil romanesc, in loc sa raspunda acuzatiilor, clar si la obiect (adica in stil academic) incearca disperati sa terfeleasca imaginea uneia dintre cele mai importante personalitati ale romaniei de azi.

eugen mihaescu

prietenul meu mi-a ingaduit sa preiau aici cateva randuri dintr-un nou (dar nu ultim) episod al scrierilor sale, in care reuseste sa surprinda, cu aceeasi acuratete pe care i-am admirat-o intotdeauna, cateva tablouri din trista expozitie ce poarta numele “academia romana de azi”. si care ne arata inca o data de ce nu vom reusi prea curand sa iesim din haul in care ne-am pravalit in ultimele decenii.

“STĂPÂNII ACADEMIEI

Motto: “Sunt multe rufe murdare pe pielea iluștrilor hodorogi.”

Tudor Arghezi, “Între academicieni”- 1937

Zilele acestea, ca în fiecare an, se comemorează victimele evenimentelor din decembrie 1989. Au trecut 30 de ani! În bătălia politică se caută încă vinovații pentru morții de după 22 decembrie, se întoarce pe toate cusăturile “procesul” în urma căruia cuplul Ceaușescu a fost condamnat la moarte și executat. S-a schimbat însă cu adevărat mentalitatea, au înțeles oare românii cum funcționează democrația?

În cartea mea, “Între linii“, scriam că revoluțiile, toate aceste răsturnări de sistem, sunt urmate și de înlocuirea unei “aristocrații“ (bună sau rea) cu alta. Același lucru se întâmplă și în cazul “elitelor”, instituțiile de cultură pot fi și ele zguduite de furia celor care își doresc schimbarea. Academia Română a trecut de două ori prin asemenea “cutremure”: după cel de al II-lea Război Mondial când, în 1948, comuniștii au golit aula de toată floarea intelectualității interbelice (pe unii i-au aruncat în pușcărie, unde au și pierit) și în 1989, când “revoluționarii” au izgonit “tovarășii” (Nicolae Ceaușescu, Elena Ceaușescu, Manea Mănescu, Suzana Gâdea) care fuseseră strecurați în rândul nemuritorilor. Epurarea a fost mai blândă. Nu s-a făcut “curățenie generală”…

Când te apropii de clădirea Academiei, venind dinspre Piața Victoriei, te izbește vederea multicolorului panou publicitar luminos, înfipt lânga cabina portarului. Conducerea înaltului forum a decis că este nevoie să amintească vizibil românilor că Academia “este în serviciul națiunii”. Poate că a simțit că activitatea celor peste cincizeci de institute, aproape 20 de centre și șase fundații nu este suficient cunoscută. Și apoi, nu-i așa, reclama este sufletul comerțului.

Am cerut de câteva ori ca să fie instalate undeva, la vedere, plăcile cu numele celor peste 100 de academicieni prigoniți și omorâți de comuniști. Nu s-a putut găsi un loc pentru ei pe fațada clădirii, ci doar într-un fel de culoar, pompos denumit muzeu, acolo unde și bustul din bronz al filozofului și poetului Lucian Blaga, pus direct pe podea, ascunde vederii inesteticul extinctor și pata de igrasie de pe perete. Sub numele martirilor există următorul text: “Am gravat în piatră drama colegilor — membri ai Academiei Române — cu credința adâncă și curată că iertarea este omenească, este creștinească, dar și cu convingerea fermă că uitarea (poate) naște monștri.” Această cugetare adâncă, din care nu prea se înțelege cine pe cine să ierte, este semnată, între paranteze, P.I.O., 4 aprilie 2013.

cum isi comemoreaza academicienii romani inaintasii prigoniti sau omorati de comunisti
cum isi comemoreaza academicienii romani inaintasii prigoniti sau omorati de comunisti

Vreau să-i amintesc aici pe academicienii care au murit în închisoare: Victor Bădulescu, Gheorghe I. Brătianu, Mircea Cancicov, Alexandru I. Lapedatu, Iuliu Maniu, Alexandru Marcu, Zenovie Păcușanu, Radu R. Rosetti, Gheorghe Tașcă.

Pe cei care au supraviețuit pușcăriilor comuniste: Dumitru Caracostea, Ioan I. Nistor, Florian Ștefănescu-Goangă, Nichifor Crainic, Ștefan Meteș, Gheorghe Tătărăscu, Silviu Dragomir, Iuliu Moldovan, Anibal Teodorescu, George Fotino, Constantin Motăș, Paul Teodorescu, Onisifor Ghibu, Iuliu Petrovici, Pantelimon Halippa, Ion Răducanu, Emil Hațeganu, Constantin Rădulescu-Motru, Iuliu Hossu, Teofil Sauciuc-Săveanu, Ioan Lupaș, Victor Slăvescu.

Pe cei mulți care au fost dați afară din Academie doar pentru a se face loc intelectualilor “agreați” de comuniști: Lucian Blaga, Marcu Beza, Dimitrie N. Ciotori, Constantin I. Angelescu, Ștefan Bezdechi, Alexandru Ciucă, Theodor Angheluță, Eugen C. Botezat, Mihai Codreanu, Ion Atanasiu, Constantin Brăiloiu, Nicolae Colan, Nicolae Bagdasar, Tiberiu Brediceanu, Mihai Costăchescu, Axente Banciu, Theodor Capidan, Alexandru Costin, Ioan A. Bassarabescu, Nicolae Caranfil, Mihail D. David, Nicolae Bălan, Romulus Cândea, Negoiță Dănăilă, Nicolae Bănescu, Ștefan Ciobanu, Nicolae N. Donici, Virgil N. Drăghiceanu, Dragomir Hurmuzescu, Simion Mehedinți, Dionisie Germani, Nicolae Ionescu-Șișești, Basil Munteanu, Vasile Gheorghiu, Constantin Karadja, Ion Mușlea, George Giuglea, Constantin Lacea, Petre P. Negulescu, Artur Gorovei, Scarlat Lambrino, Petre P. Panaitescu, Vasile Grecu, Ion I. Lapedatu, Ioan P. Papp, Dimitrie Gusti, Adrian Maniu, Vespasian V. Pella, Mihail Gușuleac, Sabin Manuila, Nicolae Petrescu, Nicolae De Hohenzollern, Constantin Marinescu, Constantin C. Popovici, Nicolae Al. Rădulescu,  Nichita Smochină, Grigore Tăușan, Petre Sergescu, Marius Sturza, Ilie E. Torouțiu, Marin Simionescu-Râmniceanu, Virgil Șotropa, Alexandru Tzigara-Samurcaș, George Udrischi.

Student fiind, la 18 ani, am ajutat familia unuia dintre ei, Ion Răducanu, eminent reprezentant al Partidului Național Țărănesc (fost ministru al sănătății, al finanțelor, al lucrărilor publice), ascunzând în casa părinților mei câteva dintre bunurile de valoare, pentru a nu fi confiscate de comuniști…

Că mentalitatea conducerii Academiei Române nu s-a schimbat, că există încă nostalgici ai nenorocitei epoci ceaușiste o dovedește locul pe care l-au ales pentru a expune bucata din Zidul Berlinului primită în dar: parkingul din fundul curții…

o bucata de zidul berlinului, ascunsa in parcarea academiei romane
o bucata de zidul berlinului, ascunsa in parcarea academiei romane

În acești 30 de ani, doi academicieni au fost mereu la conducere: Eugen Simion (vicepreședinte 1994-1998, președinte 1998-2007, șef de secție și membru în prezidiu și în ziua de azi) și Victor Voicu (secretar general 2002-2006, 2014-2018 și vicepreședinte din 2018, șef de secție din 2014). Ultimul a fost condamnat de Înalta Curte de Casație și Justiție în martie 2018, având interdicție de a ocupa o funcție publică timp de trei ani. Amândoi sunt mari amatori de titluri și onoruri. Cartea lor de vizită e lungă cât un acatist. Eugen Simion cred că a “nășit” cei mai mulți academicieni de la Revoluție încoace. O adevărată armată care îl susține fără rezerve. Chiar și în cele mai năstrușnice inițiative. Cum a fost recenta înființare a Consiliului de Onoare, un soi de instanță bună să pună pumnul în gura oricărui “cârtitor”. Victor Voicu, cel mai bogat academician, inspiră teamă amenințând cu procese pe oricine îndrăznește să-l înfrunte. Inclusiv pe președintele Academiei, domnul Ioan-Aurel Pop.

caricatura involuntara a academicianului roman de astazi
caricatura involuntara a academicianului roman de astazi

Același “muzeu” găzduiește senin și caricatura academicianului de astăzi. Cu atâția membri artiști și arhitecți, conducerea Academiei nu a găsit de cuviință să le ceară opinia înainte să instaleze acest exponat ridicol: o momâie care are o conopidă în loc de cap, iar din fracul brodat ies mânuțele și picioarele goale ce au fost parcă furate de la un manechin din magazinul de mirese din provincie.

Eugen Mihăescu”

(articolul a fost publicat si in editia tiparita a evenimentului zilei de joi, 19 decembrie 2019)

Share

vremurile futute ale lui bogdan lipcanu

by

bogdan lipcanu a scos un volum cu poezii inspirate de vremurile futute din comunism. la o editura noua si curajoasa: casa de pariuri literare. pudibonzii de la targul de carte gaudeamus 2010 i-au pudrat titlul in caietul program: “f*** tense“, in loc de “fuck tense“. stilistic, bogdan spune ca se regaseste in rigoarea versurilor poetilor din aktionsgruppe banat. nu e poezie anti-comunista. e poezie si atat.

Share

radu aldulescu, “ana maria si ingerii”

by

romanul “ana maria si ingerii” al lui radu aldulescu este povestea dura a unei femei in lupta cu viata. trece prin istoria unei epoci zbuciumate, stranii si spectaculoasa a europei centrale din anii ’90 si prezentand un destin, ne descopera o lume pe care multi n-o cunoastem. am auzit de ea doar din fragmente de articole de ziar. o romanca trece clandestin in ungaria spre luminile vienei, din care va cunoaste doar ghereta unui imbiss dintre gara de vest si stadionul rapid. din acest road-trip prin underground-ul vienez, femeia gaseste lumina care sa o salveze si isi aduce in austria fetita, lasata pana atunci intr-un orasel din vestul romaniei. care creste si se indragosteste de o viena a tuturor posibilitatilor, in care incearca sa straluceasca si dupa ziua in care afla ca sufera de o boala necrutatoare.

aldulescu pune fata in fata tablouri vag asemanatoare din doua lumi complet diferite: un orasel prafuit din vestul romaniei in ultimii ani din dictatura comunista a lui ceausescu si furtunoasa viena din anii ’90. amesteca intr-un ritm spectaculos escroci de nivelul casei de cultura din arad cu clanuri de transfugi kosovari din lagarul de la traiskirchen, un portar de fotbal din arad ajuns sa taie stuf in delta cu un evazionist vienez in mizerie, spectacole de hip-hop ale copiilor de ausslenderi cu prajitura cu glazura din crema de capsuni, mancata in decorul roz al cofetariei aida din prater.

ce poate fi in sufletul unei muncitoare decorata de ceausescu, a carei fata fuge in ungaria furisandu-se printr-un lan de porumb ? dar al unei fete care afla la 16 ani ca ingerul ei este unul al raului ? dar al unei mame care vede cum ingerul care ii poate tine fiica bolnava in viata este fiul ratat al unei basarabence si al unui oltean, doi hoti marunti din supermarketurile vienei ?

este remarcabila maiestria cu care autorul desface mecanisme sociale vazute nu de teoreticienii sistemului, ci de omul obisnuit care trebuie sa se lupte cu ele. paienjenisul promiscuu al pilelor si relatiilor din regimul comunist. birocratia rece a serviciului de imigrari austriac. meritocratia politica din comunism. sistemul medical si de asigurari sociale din austria. agonia comunismului. copilaria globalizarii. toate, intr-o poveste despre viata ca o lupta cu ingerul raului.

Share

Timișoara, 22 decembrie 1989

by

22 decembrie 1989

În zori, mai eram vreo 2-3.000 de oameni în Piața Operei. Răsăritul a adus tot mai multi timișoreni în piață, care s-a umplut până spre ora 10:00, încât nu mai aveai loc să arunci un ac. Dacă n-ați fost acolo atunci, nu vă puteți imagina atmosfera. După o noapte în care ne-am zgribulit un pic, soarele strălucea vesel, confirmându-ne încă o dată că suntem pe calea cea dreaptă. Nu dormisem o clipă, dar nu simțeam nici urmă de oboseală. Era atâta energie pozitivă în piața aia, încât nu îți mai trebuia nici mâncare, nici apă, nimic.

“Libertate!” era strigătul care se repeta cel mai des, făcând să vibreze zidurile vechilor clădiri din piață, cu o forță inimaginabilă. Cei din balcon reușiseră să vorbească toată noaptea la microfon și dimineața s-a așternut peste ei ca o ușurare. Niciodată nu voi mai trăi momente ca acelea. Parcă eram hipnotizat.

În jurul prânzului, s-a anunțat că în București, demonstranții au înconjurat clădirea Comitetului Central al PCR și Ceaușescu a fugit cu un elicopter. M-am dus până la apartamentul părinților lui Liviu Butoi și am urmărit siderat prima transmisie în direct a Televiziunii Române Libere, cu Mircea Dinescu și ceilalți, și m-a cuprins o exaltare vecină cu nebunia. Am coborât în piață și lumea plângea. Ne îmbrățișam cu toții, eram copleșiți de o fericire pe care doar noi o puteam înțelege cu adevărat, după aproape o săptămână în care ne luptasem singuri cu regimul comunist. Nu exista în noi nici o urmă de reproș pentru restul țării, care îndrăznise atât de târziu să ne sară în ajutor. Doar o imensă fericire care ne copleșea. Niciodată n-am fost cutremurat mai adânc de sentimentul de a fi liber, pe care nu-l voi uita până voi muri.

Deja, începeau să se facă jocuri pe care noi nu le mai înțelegeam. Nici măcar nu le sesizam. Îl voiam și pe Bălan, pentru că era bănățean, îl aplaudam și pe Iliescu, fiindcă – după atâția ani în care ne condusese acritura de Ceaușescu – era primul care avea un zâmbet ceva mai cald pe buze. Ne-a păcălit câteva momente. Nu mai mult. Nu avea cum să ne înșele mai mult de câteva zile, pentru că nu iradia aura libertății pe care noi o intuiam. Acea aură care ne-a condus spre victorie în săptămâna cruntă de luptă cu gloanțele. Primul semn de întrebare l-am avut în acea noapte, când a spus că Ceaușeștii “au întinat cauza socialismului”.

În timp ce pe holurile Operei, se făceau și se desfăceau guverne și partide, în piața în care habar n-aveam de negocierile lor, noi cântam “Deșteaptă-te române“, jucam Hora Unirii, plângeam impresionați de tot felul de poezii care acum mi se pare ridicole și ne entuziasmam la orice veste – inventată sau nu – pe care cineva ne-o anunța la microfon.

Nu mai aveam nici o îndoială că vom schimba regimul comunist. Vă dați seama cât de înnebuniți am fost când primul ofițer al Armatei române a apărut în balconul Operei, să ne spună că militarii au trecut de partea Revoluției. Era Viorel Oancea, un maior de la o unitate obscură de transmisiuni, care locuia chiar în piață și, după zile de consemnare în cazarmă, fugise până acasă, ca să-și liniștească familia. S-a îmbrăcat în uniformă, a urcat în balconul Operei și a fost primul militar care a spus răspicat “Armata e cu noi!“. Mai târziu, acest joc al sorții l-a facut primar al Timișoarei.

Spre seară, m-am dus până la studioul lui Liviu Butoi, de lângă liceul “C.D.Loga”, să ne uităm la televizor. Deja jocurile se făceau la București și spectacolul pe care-l văzusem în ultimele două zile în Piața Operei se mutase în studiourile Televiziunii Române Libere. Totul era la fel, doar că la scară națională, la fel de patetic și dramatic, impresionant până la lacrimi și total penibil. Într-un cuvânt, fascinant.

Mulți timișoreni se mutaseră în fața televizoarelor. Manifestanții de la mitingul din Piața Operei rămâneau tot mai puțini. Timișorenii înțeleseseră că și-au făcut datoria și voiau să vadă cum se scrie mersul istoriei la București. Eram fericiți să-i vedem la televizor pe Dinescu, Doina Cornea, Liiceanu… Rebengiuc ne-a impresionat teribil cu gestul cu hârtia igienică. Zâmbetul lui Iliescu. Puloverul lui Petre Roman, despre care aveam să aflu mai târziu că fusese croșetat de amanta lui din vremea aceea. Barba lui Gelu Voican-Voiculescu, împărțit între metafizică și clitoris. Aceiași prezentatori de la TVR, pe care-i iertasem pentru cât de jegoși fuseseră doar cu câteva zile în urmă. Sergiu Nicolaescu. Personaje ciudate. Nebuni. Exaltati. O faună fascinantă!

Când a început din nou să se tragă în Piața Palatului din București, am fost stupefiați. Ne uitam cu inima strânsă, cu fețele aproape lipite de televizor, cu sufletul alături de frații noștri din București. Deodată, pământul a început să se cutremure. O huruială infernală clătina clădirea. M-am uitat la Liviu și am fugit în stradă. Ne-am dus la colțul dinspre parcul de lângă liceu. Imediat, am auzit două focuri de armă și zbârnâitul ricoșeurilor în asfalt a unor gloanțe, la câțiva metri în fața noastră.

Ne-am aruncat după gardul de beton al vilei de pe colț. Strada se cutremura sub șenilele unor tancuri care veneau dinspre Calea Girocului și mergeau spre Piața Operei. Am înghețat. Nu știam de partea cui sunt. Apoi am auzit vocile celor din balconul Operei, care dirijau amplasarea celor două tancuri. Se trăgea și în Piața Operei, unde mai rămăseseră, la ora aceea (era pe la miezul nopții), vreo câteva sute de timișoreni. Cei de la microfoane îi ajutau pe oamenii din piață să se târască spre pasaj sau spre străzile din jur. Cine dracu’ trage?

Luminile pe străzi erau stinse, dar, de câte ori scoteam capul de după gardul de beton, zburau gloanțe spre noi. Ne-am prins că era un trăgător în hotelul partidului, însă – o jumătate de oră mai târziu – a început să tragă încă un dobitoc după noi, dinspre clădirea Poștei. Speriați, ne-am târât înapoi în vila unde aveam studioul. Liviu mai avea o cameră la mansarda clădirii, unde am urcat pe bâjbâite, încercând să vedem ceva în bezna de afară. Degeaba. Tot ce puteam înțelege erau indicațiile din balconul Operei: “Ăia doi de lângă ceas! Fugiți acum, când trag ai noștri!”. Urma o rafală de mitralieră de pe tanc, într-o tonalitate sumbră. Apoi alte indicații: “Retrageți-vă în pasaj! Hai! Acum!”. Și iar rafale. Îmi tremurau mâinile de emoție și aș fi vrut să fiu în piață, dar era imposibil să ajungem acolo. Era prea riscant.

Ne-am întors în fața televizorului. La București era același infern. Apăruseră teroriștii. Am adormit în zori, cu nasul în ecran. Nu mai înțelegeam nimic…

Share

poli timisoara, un egal incomod pentru meciul de maine

by

dincolo de criticile rautacioase despre evolutia lui poli timisoara in meciul de la donetk, egalul obtinut in fata celor de la sahtior este foarte incomod pentru formatia alb-violet. motivul principal este ca rezultatul a creat asteptari foarte mari. daca am fi luat bataie, suporterii s-ar fi impacat cu situatia. acum, toata lumea a inceput sa spere. atmosfera este destul de confuza la timisoara, ciudat de dominata de scepticism. parca toata lumea uita ca sahtior trebuie sa invinga pe “dan paltinisanu“, si nu poli. noua ne este suficient un 0-0 sau 1-1. perspectiva care convine timisorenilor si pe care sabau o are in vedere. dincolo de declaratiile oficiale, in meciul de sambata contra gloriei bistrita, chiar daca a jucat cu echipa a doua, poli s-a lasat dominata, parca exersand partitura pentru maine.

ma bucur ca suporterii au inceput sa-si reaminteasca victoria cu dinamo din 1987, cand mircea lucescu l-a amenintat pe antrenorul timisorean cu generalii de militie si securitate, in cazul in care poli indrazneste sa-i invinga pe caini. si i-a invins, cu pretul retrogradarii in divizia b. nu stiu daca legiunea de jucatori straini a lui poli, in frunte cu antrenorul sabau, constientizeaza cat de mult isi doresc suporterii viola eliminarea lui sahtior. nu neaparat pentru calificarea spre liga campionilor, ci pentru ocazia revansei in fata unui antrenor care a profitat de spatele asigurat de organele de represiune de pe vremea comunismului, pentru a face legea in fotbalul romanesc. despre meritele ulterioare ale antrenorului mircea lucescu, jos palaria ! adevaratii timisoreni nu pot uita insa, CUM a reusit sa ajunga mare antrenor. la fel ca in cazul marilor magnati: nu ii intrebati despre cum au facut primul milion de dolari !

Share