toamna trecuta, am avut ocazia sa-l filmez pe poetul ion zubascu, la atelieRErelationale, o serie de intalniri interactive cu scriitori, pe care le organiza razvan tupa la cafeneaua dalles din bucuresti. mi-l amintesc pe ion zubascu din spectacolele cenaclului “flacara“ din adolescenta mea, cand canta “te salut, generatie-n blugi“, “fost-am omu’ padurii“, “cand s-o-mpartit norocu’” sau magice colinde maramuresene.
toata viata am crescut in bataia vantului, in voia lui Dumnezeu
fiul unui “dusman al poporului” lichidat de comunisti in inchisoarea de la sighet, zubascu a debutat in revista “flacara“ condusa de adrian paunescu. aparitia la televiziune si in presa de la bucuresti a unui profesoras dintr-un sat de pe valea izei din muntii maramuresului a iritat sefimea comunista din judet. a fost reclamat la ceausescu, insa paunescu l-a salvat.
cei din generatia google pot mai greu sa inteleaga cum reuseau scriitorii din epoca comunista sa citeasca literatura straina contemporana cu ei si cat de pretioase erau “caietele de americanistica” trimise prin posta de profesorul marcel pop cornis de la timisoara. ion zubascu n-a stiut niciodata sa faca bani decat din scris si pentru ca din poezie nu se poate trai, s-a facut jurnalist, pana cand ultimul din cei patru copii a terminat facultatea.
destinul unui copil este unic, ireversibil si irepetabil, pe cand poezia mea, daca este ceva de capul ei, valoarea ei nu se pierde niciodata. dimpotriva, sporeste ca vinul vechi. mi-am amanat cartile, dand prioritate vietii
acum, ion zubascu traieste doar in literatura, toata ziua citeste si scrie. e suparat ca, odata cu rimbaud, poezia si-a pierdut dimensiunea baladesca, epicul si dramaticul. a debutat tarziu, la 32 de ani, cu “gesturi si personaje” (1982), sub girul lui laurentiu ulici, dar nu s-a regasit niciodata in generatia optzecista. dintotdeauna a scris o poezie epica si dramatica, a considerat mijloacele de expresie niste unelte, spre deosebire de “poezia livresca, autoreferentiala, textualista, intertextuala”, foarte centrata pe mijloacele de expresie, a generatiei ’80.
poezia moderna si-a propus sa ridice o casa, dar s-a trezit ca sunt foarte interesante schelele
in cel mai recent volum “moarte de om, o poveste de viata“, o carte despre boala si moarte, ion zubascu incearca sa regaseasca umanul in infernul unei batalii cu cancerul.
ion zubascu nu are blog, nu isi pune poeziile pe internet, nu intra pe forumuri si nu raspunde la mass messaging. considera internetul doar un mijloc de informare si comunicare.
la ora actuala internetul este un nou folclor, o noua etnografie. or, eu vin din maramures: tocmai m-am smuls dintr-un folclor, dintr-o etnografie. dar era o etnografie de prima mana, arhaica, a arhetipurilor. cum sa ma volatilizez acum intr-o etnografie de mana a doua ?
ion zubascu considera ca poemele sale au si un registru de adresabilitate orala, pe care foarte multi poeti il ignora, scriind poezie de raft. isi aminteste ca nichita stanescu reusea adesea sa invinga dificultatea receptarii necuvintelor sale prin farmecul si mitologia personala.
ion zubascu a trait din plin eliberarea de tragedia celor 50 de ani de comunism, in care poetii nu puteau participa la viata publica. oamenii traiau ceva si vorbeau altceva, intr-o lume schizofrenica.
m-am saturat sa vorbesc in poeme despre mine insumi. poetul nu se slujeste doar pe sine, nu e un preot care oficiaza la altarul unei divinitati unice care este el insusi
zubascu s-a refugiat asta-vara in maramures, sa mai scrie o carte, si s-a intors cu o mare tragedie in suflet: maramuresul ACELA nu mai exista decat in imaginatia noastra. oamenii au plecat la munca in occident, pamantul a ramas nelucrat, se sterg drumurile, invadeaza salcamii, murii, zmeurisul, totul e o jungla.
m-am simtit avortat din acel spatiu pe care nu-l mai recunosc. maramuresul era o imagine a ordinii cosmice care tinea in coerenta nesfarsita materie universala. la fel se intampla si cu spatiul nostru public: in absenta poetilor din mijlocul lor, multimile se salbaticesc
am pus pe youtube mai mult de jumatate din intalnirea cu ion zubascu de la atelieRElationale, pentru ca mi s-a parut deosebita si importanta.
am o mare lacomie pentru astfel de intalniri directe cu omul, pe care le pretuiesc foarte mult. miza mea este responsabilitatea de a fi plin, deplin, prea plin in fata acelui om si de a respecta acea fiinta ca unicitate in univers
