toamna trecuta, am avut ocazia sa-l filmez pe poetul ion zubascu, la atelieRErelationale, o serie de intalniri interactive cu scriitori, pe care le organiza razvan tupa la cafeneaua dalles din bucuresti. mi-l amintesc pe ion zubascu din spectacolele cenaclului “flacara“ din adolescenta mea, cand canta “te salut, generatie-n blugi“, “fost-am omu’ padurii“, “cand s-o-mpartit norocu’” sau magice colinde maramuresene.
toata viata am crescut in bataia vantului, in voia lui Dumnezeu
fiul unui “dusman al poporului” lichidat de comunisti in inchisoarea de la sighet, zubascu a debutat in revista “flacara“ condusa de adrian paunescu. aparitia la televiziune si in presa de la bucuresti a unui profesoras dintr-un sat de pe valea izei din muntii maramuresului a iritat sefimea comunista din judet. a fost reclamat la ceausescu, insa paunescu l-a salvat.
cei din generatia google pot mai greu sa inteleaga cum reuseau scriitorii din epoca comunista sa citeasca literatura straina contemporana cu ei si cat de pretioase erau “caietele de americanistica” trimise prin posta de profesorul marcel pop cornis de la timisoara. ion zubascu n-a stiut niciodata sa faca bani decat din scris si pentru ca din poezie nu se poate trai, s-a facut jurnalist, pana cand ultimul din cei patru copii a terminat facultatea.
destinul unui copil este unic, ireversibil si irepetabil, pe cand poezia mea, daca este ceva de capul ei, valoarea ei nu se pierde niciodata. dimpotriva, sporeste ca vinul vechi. mi-am amanat cartile, dand prioritate vietii
acum, ion zubascu traieste doar in literatura, toata ziua citeste si scrie. e suparat ca, odata cu rimbaud, poezia si-a pierdut dimensiunea baladesca, epicul si dramaticul. a debutat tarziu,
