cambodgia: sugar palm sap & expat party @ phnom penh

am filmat in zona templelor de la angkor cum se prepara siropul din florile palmierului de zahar, sugar palm sap. dulce si parfumat, dupa ce se evapora apa, din el se obtine zahar. am hoinarit putin printre colibele din jur si am descoperit cum se porneste un camion in cambodgia 🙂

cambodgia e mult mai spectaculoasa decat in imaginile mele, pentru ca nu vedeti viata de noapte. in phnom penh, o alta lume incepe sa pulseze dupa ora 18:00, cand apune soarele. khmerii ies sa manance sau sa aiba grija de distractiile nocturne ale turistilor straini.

intr-o seara, fiul chinezoaicei care administra restaurantul “on the corner ne-a dus la un party. inainte de plecare, daniel, patronul francez al localului, ne-a avertizat sa-i explicam foarte clar tanarului ca vom plati doar pentru noi si pentru el. era inca marcat de o experienta locala, cand a fost invitat de un khmer la un restaurant, iar ala a venit cu toata familia – 20 de persoane. nota de plata a trebuit s-o achite, desigur, daniel.

de data asta, n-a fost asa. vieth a venit cu inca un prieten si ne-a dus cu scuterele la o vila din mijlocul unui parc inconjurat de ziduri albe, in care gaseai: piscina, bazin pe marginea caruia leneveai balacindu-ti gleznele in apa, cu un mojito perfect de la unul din cele doua baruri, terasa cu un sound system la care mixa un londonez, peluza pentru dans, inconjurata de rogojine si perne pentru momentele de chill si vreo 2-300 de oameni de toate natiile. romani n-am descoperit, dar am vorbit cu o bulgaroaica. era petrecerea lunara a expatilor din phnom penh. am constatat rapid cat de bine e sa fii barbat strain la un astfel de party: poti flirta nu doar cu nenumaratele frumuseti locale iesite la vanatoare, ci si cu gagicile din occident. am intalnit o gramada de francezi care, desigur, aveau iarba de calitate si ne-au pus rapid in legatura cu un localnic care ne-a promis charas indian.

pe la 2:00, vieth m-a ispitit cu ideea unei discoteci locale, unde ne-am facut praf. eram singurul barbat strain, deci, atractia serii. noii mei prieteni aveau multa grija de mine, ma insoteau peste tot si aduceau tot timpul bere. muzica era de cosmar: lalaieli disco asiatice alternau cu cele mai proaste hituri pe care le-ai fi putut auzi in anii ’80-’90 intr-un camin cultural de la ghimpati, sa zicem (no offense !). asa ca va puteti imagina ce mult mi-a placut cand au bagat cheeky girls si cum i-am spart cantand impecabil versurile de la piesa celor de la o-zone 🙂 cand amenintam sa devin prea atractiv pentru rapitoarele din discoteca (dintre care trei sferturi aratau horror), vieth m-a luat de-o aripa si am plecat spre casa calare pe cate-un scuter condus de o fata. ne-am oprit la un colt de strada si am mancat ceva bun gatit la o taraba. imi amintesc ca toti erau uimiti cat de bine reuseam sa manuiesc betigasele.

inainte de a merge la hotel, am trecut pe la “zanzibar“, dar narin plecase deja si am baut un whisky cu barmanita, vorbind – eu, romaneste – ea, khmera. cine-i narin si ce-i cu “zanzibar” ? va povestesc data viitoare… pana atunci, viata de noapte din phnom penh in imaginile altora:

Share

afrika (6): rabat, la prietenul meu, bazil

14 ianuarie 2007

dimineata, ne-a trezit seb, care se apucase sa mestereasca la “zebra“. trebuia sa-i schimbe un telescop pe spate. am hotarat sa profitam de aceasta neprevazuta intarziere si am plecat cu marko si fred spre rabat, sa-mi rezolv problema cu faxul pe care trebuia sa-l trimit la alitalia, pentru bagajele pierdute.

am ajuns repede la rabat pe o sosea foarte buna ce traverseaza o zona care devenea tot mai desertica. ne-am oprit la intrarea in oras si l-am sunat de la un telefon public pe prietenul meu, bazil. vasile popovici, ambasador al romaniei in maroc. ne stiam de aproape 20 de ani din timisoara, unde el era scriitor si conferentiar la universitate. in 1991, am locuit 3 luni impreuna intr-un apartament din washington d.c., intr-un program national forum foundation. eu invatam tainele jurnalisticii la the washington times, el se initia in arta politicii in birourile unor congressmani americani. era unul din initiatorii proclamatiei de la timisoara si a devenit deputat pac in 1992. mai tarziu, a preferat diplomatia si, dupa ce a fost consul la marsilia si consilier la ambasada din paris, a fost numit in 2005 ambasador in maroc. un prieten bun, cu eleganta si simtul umorului.

spre extazul lui fred si marko, bazil a aparut intr-o limuzina mercedes neagra cu sofer si ne-a condus la resedinta ambasadorului, intr-un cartier de vis, pe ale carui strazi aveai acces doar dupa ce treceai de o bariera pazita cu mitraliere, cu aprobarea unui ofiter inarmat pana-n dinti. locuiau intr-o casa frumoasa in stil arab, cu o piscina inconjurata de o mica gradina in spate. mobila simpla, un pic prea moderna, dupa gustul meu. mai ales dupa ce vazusem niste piese de mobilier traditional berber din lemn pe drum !

pana cand eu mi-am intocmit lista obiectelor din bagajele pierdute in reclamatia catre alitalia si am transmis-o prin fax, bazil a stat la povesti cu marko si fred. am trimis mesaje prin mail unor prieteni, rugandu-i sa-mi blocheze cardul si cartele telefonica. nicoleta, sotia lui bazil, super simpatica si amabila ca intotdeauna, ne-a pregatit un pranz sofisticat, de parca eram regii desertului. l-am felicitat pe bazil pentru norocul de a sta intr-o tara atat de frumoasa, insa s-a plans ca avea mult de lucru. i-ar fi placut sa ne arate putin orasul, dar noua ne luceau ochii dupa locuri mai salbatice, asa ca l-a rugat pe soferul lui sa ne conduca la un bazar, de unde voiam sa-mi cumpar haine, in locul celor pierdute de alitalia. pe drum, acesta a oprit sa vizitam tour hassan, un minaret straniu din piatra rosie, inconjurat de coloanele celei mai mari moschei din lume, niciodata finalizata. langa el, mausoleul lui mohammed al V-lea, un monument superb de arhitectura marocana. am prins schimbarea garzilor, niste calareti pe cai albi, cu mantii la fel de albe, turbane cu panas si sulite vechi.

bazarele marocane sunt superbe. imense, colorate, cu multa marfa de calitate. abundenta produselor te incurca si noi nu puteam sa ne pierdem prea mult timp. mi-am gasit imediat un rucsac si niste slapi din piele, lucrati manual, o djellaba verde cu gluga, dintr-un material rezistent la vant si o caciulita. am completat cu niste pantaloni din doc, tricouri si – desigur – un pix si-un carnetel. n-am reusit sa-mi gasesc sac de dormit si asta m-a cam enervat, insa incepea sa se insereze si voiam sa ajungem macar pana la mohammedia, la vreo suta de kilometri. soferul lui bazil ne-a condus la iesirea din oras si am plecat mai departe.

in continuare, soseaua era foarte buna si am ajuns intr-o ora. ne-am gasit cazare la “el ennasr“, un hotel modest, dar curat si ne-am dus sa mancam intr-un restaurant galagios de pe malul oceanului. localnicii care stateau la mesele de lemn nu-si dezlipeau privirea de la televizorul pe care se vedea extrem de prost transmisia unui meci din campionatul francez. pana si chelnerii erau mai interesati de fotbal decat de clienti, insa asteptarea a meritat. peste, creveti si fructe de mare, gatite dupa traditia locului. o minunatie ! nu va mai spun pretul, ca o sa ma urati o viata !

ne-am culcat devreme. a doua zi voiam sa ajungem la essaouira, unde trebuia sa ne intalnim cu restul echipei.

Share