ungaria

target: tragedia de la aleksinac

by

6 aprilie 1999

Am dormit până la 10:00 și am plecat, repede, în oraș, să aflăm amănunte despre bombardamentele de azi-noapte. Veștile au început să curgă în avalanșă. O bună parte din locuitorii suburbiei Zemun nu avea, nici astăzi, apă la robinete. La Jagodina nu se mai văd programele RTS și nu mai funcționează telefoanele mobile. La Novi Sad, pilotul avionului care s-a prăbușit la Petrovaradin se parașutase lângă fabrica “Pobeda“, însă nu se preciza dacă a fost capturat. La Aleksinac sunt 7 morți și 28 de răniți, iar strada Dusan Trivunac nu mai există. La 11:23, alarma suna din nou la Kragujevac. Apoi, la 12:05, la Kraljevo. Primele bombe cădeau la Vranje, câțiva medici fiind răniți de cioburile geamurilor sparte de suflul exploziilor. Au reînceput bombardamentele și în Kosovo. La 10:35, în regiunea Prizren-ului a fost bombardat un pod. La 11:10, o bombă a explodat la Priștina și alta la Pec. La Belgrad, la concertul din Trg Republike, au cântat Bebi Dol, Kristali și Bajaga, o formație celebră prin anii ’80.

Viorel Coifan, președintele Consiliului Județean Timiș, a ajuns astăzi la Novi Sad, pentru a afla cum pot fi ajutați locuitorii orașului. Foarte impresionat de ce a văzut, a povestit jurnaliștilor că, de câte ori venea aici, obișnuia să bea o cafea într-un mic local din cetatea de pe dealul Petrovaradin, admirând priveliștea. Acum, când din podul peste Dunăre nu mai exista decât câteva fiare ruginite, a rămas doar cu amintirile.

Potrivit AFP, Cehia și Slovacia au autorizat astăzi, la cererea aliaților, trecerea prin spațiul aerian a avioanelor NATO înarmate, în cadrul operațiunilor din Iugoslavia. Deoarece condițiile meteo sunt favorabile, iar port-avionul “Theodore Roosevelt“ a ajuns în Marea Adriatică, generalul Xavier Delcourt, șeful operațiunilor din Statul Major al Armatei franceze, a anunțat că, în zilele și nopțile următoare, asupra Iugoslaviei vor avea loc atacuri masive, cele mai importante ale campaniei de până acum. “Capacitatile aeriene ale sârbilor nu mai există,” a declarat generalul francez. “Ultimele 5 avioane MiG-29 sunt în imposibilitatea de a decola, iar capacitățile de comandă și control ale Armatei Iugoslave au fost serios deteriorate.” Afirmațiile sale au fost, însă, ridiculizate de o plângere a ministrului ungar al Apărării Janos Szabo, care a declarat că duminică, două avioane MiG-29 ale sârbilor au pătruns în spațiul aerian al Ungariei, în timp ce erau urmărite de două avioane ale NATO.

Vuk Draskovic a cerut astăzi închiderea granițelor cu Macedonia, Albania și Muntenegru și luarea tuturor măsurilor necesare pentru a-i convinge pe locuitorii din Kosovo să se întoarcă acasă. Mai târziu, posturile de radio au difuzat un comunicat al autorităților de la Belgrad, prin care îi propuneau liderului albanez Ibrahim Rugova să elaboreze, în comun, un “acord provizoriu care va duce la o autonomie substanțială a provinciei Kosovo, în cadrul Serbiei și Iugoslaviei”. Guvernul federal îi mai propunea lui Rugova elaborarea unui program comun privind reîntoarcerea refugiaților, sub supravegherea UNHCR și a Crucii Roșii Internaționale.

În Kosovo, sârbii au anunțat încetarea unilaterală a operațiunilor Poliției împotriva gherilelor UCK, până după sărbătorile de Paști, în speranța că gestul lor va fi înțeles de oficialii NATO. Zâmbind malițios, când i-am spus această veste, Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, a comentat: “Păi, cum să nu încetăm operațiunile împotriva lor, din moment ce nu mai există UCK în Kosovo. I-au terminat pe toți și acum anunță că fac o pauză.”

Un convoi de blindate sârbe a fost atacat astăzi, în provincia Kosovo, de avioane ale NATO, pentru prima dată de la începutul bombardamentelor și a suferit pierderi importante, a declarat la Bruxelles un diplomat al Alianței, citat de AFP. Atacul a fost lansat cu avioane britanice Harrier si franceze Super-Etendard și a fost considerat parțial reușit de reprezentanții NATO.

Astăzi, la Belgrad a sosit Ghennadii Selezniov, președintele Dumei de stat din Rusia. Acesta a început discuțiile cu oficialii sârbi, desigur, “pentru găsirea unei soluționari pașnice a crizei din Kosovo”. Urmate de aceleași accese de indignare împotriva barbariei Occidentului și de aceleași promisiuni de ajutor. Oamenilor nici măcar nu le mai pasă de atitudinea rușilor și sunt convinși că vor fi lăsați singuri. În cel mai fericit caz. Spuneau că ajutorul cel mai mare pe care îl așteaptă de la Rusia era să nu treacă… de partea NATO.

Conform corespondentului Mediafax, purtătorul de cuvânt al Ministerului bulgar de Interne a anunțat că astăzi, însoțit de fiica sa și de directorul unei firme de armament, ministrul iugoslav al Apărării Pavle Bulatovic a traversat teritoriul Bulgariei, în drum spre Atena. Pentru că nu își anunțase, în prealabil, sosirea, Bulatovic a fost nevoit să aștepte mai multe ore la punctul de frontiera Kalotina, după care a fost escortat de mașini ale Poliției bulgare până la aeroportul din Sofia.

Președintele Serbiei Milan Milutinovic a vizitat orașul Aleksinac și, cu această ocazie, mai multi jurnaliști au reușit să îl însoțească și să poată filma efectele bombardamentelor de azi-noapte. “Ce să lovească la noi?” întrebau, disperați, oamenii. Aleksinac este un oraș minier, cu 25.000 de locuitori, liniștit și așezat, unde nu există nici un fel de instalații militare. Locuitorii au auzit avioanele, însă nu s-au neliniștit, pentru că bănuiau că se îndreaptă spre Niș. Când au început să cadă bombele, fugeau, disperați, în toate direcțiile. Zeci de explozii au ridicat un nor de praf în jurul lor, în timp ce schije și bucăți de beton zburau în toate părțile. Pe strada Dusan Trivunac, nici o casă nu mai rămăsese întreagă. A doua zi, bărbații și-au trimis nevestele și copiii la rude și nu i-au lăsat să vadă că din casele lor nu a mai rămas nimic. Oamenii plângeau și spuneau că nici măcar adăposturi antiaeriene nu aveau la Aleksinac și nu știau unde să se ascundă. Din stradă, puteai privi în apartamentele unor blocuri, ale căror fațade nu mai existau. Între dărâmăturile din oraș au fost găsite 12 cadavre.

Aveam, totuși, un sentiment ciudat despre Aleksinac. Ceva nu era în regulă în întreaga poveste. Având în vedere nivelul distrugerilor și ora la care a început atacul, seara, când majoritatea oamenilor stăteau acasă, erau – Doamne, iartă-mă! – prea puțini morți. Era imposibil. Fără să am suficiente date pentru a susține această variantă, voi rămâne, întotdeauna, convins că – în realitate – orașul a fost evacuat și folosit de Armata Iugoslavă pentru a-și ascunde trupele și tehnica militară. Probabil că stratagema a fost descoperită cu ajutorul sateliților-spion și s-a ordonat bombardarea orașului. Sârbii au apucat să-și retragă efectivele, iar victimele au fost dintre cei care au refuzat să plece de acasă. A doua zi, locuitorilor li s-a permis să se întoarcă și este ușor de înțeles disperarea lor, când și-au văzut locuințele făcute una cu pământul.

“Raidurile aliaților asupra localității Aleksinac vizau o cazarmă a Brigăzii 203 Artilerie a Armatei Iugoslave,” a precizat un responsabil al NATO, citat de AFP. “Există posibilitatea ca o armă să fi funcționat prost sau să se defecteze și să provoace rezultate nedorite,” a declarat acesta, după ce RTS a prezentat imagini ale dezastrului de la Aleksinac. “NATO a făcut totul pentru a evita victimele civile,” s-a justificat ministrul britanic al Apărării George Robertson, admițând – totuși – că “acest tip de tragedie ar fi putut să se produca”. La rândul său, comandorul britanic David Wilby a afirmat că deține probe despre pagube produse la 600 de metri de ținta vizată.

Astăzi, m-au epuizat cu corespondențele. Am intrat în direct prin telefon în toate jurnalele de știri. Toți mă întrebau despre Aleksinac și așteptau, măcinați de îndoială, explicațiile reprezentanților Alianței Nord-Atlantice, care tăceau chitic. Era destul de ciudat pentru mine că oamenilor care mă cunoșteau nu le venea să creadă că occidentalii, cu tehnica lor extraordinară, ar fi putut bombarda din greșeală un oraș plin de civili.

Și, din nou, a venit seara și, odată cu ea, alarma aeriană: la 20:10. La cină, Nelu ne-a dezvăluit că 128 de avioane au decolat pentru raidul din această noapte. Avea un prieten radioamator, care îl anunța când avioanele NATO se apropiau de Belgrad. Era foarte simplu, pentru că radioamatorii comunicau toată noaptea și se afla ușor când avioanele inamice treceau pe deasupra vreunei localități, într-o direcție sau alta. Adesea, am reușit să aflăm rapid de la ei informații foarte exacte și importante despre localități în care nu am fi avut cum să ajungem.

În hotelul “Toplice“, în afara turiștilor, la ultimul etaj locuiau mai multe persoane, majoritatea refugiați din Bosnia sau studenți cărora statul iugoslav le finanța, integral sau parțial, cazarea. Printre ei, era o studentă blondă – foarte draguță, de altfel, deși avea fundul cam mare, după gustul meu. Fata se cam temea să stea în cameră și, după ce suna alarma, rămânea ore întregi în holul hotelului, stând de vorbă cu mine și cu Mile sau cu alți cunoscuți. Am încercat să-i facem avansuri dar, văzând că nu reacționează pozitiv, am rămas doar amici.

Tot în hol coborau, la fiecare alarmă, o bătrână și fiul ei, refugiați din Bosnia. Cei doi locuiseră, inițial, în Croația, de unde au fugit când a izbucnit războiul acolo. S-au stabilit în Bosnia, dar au trebuit să-și părăsească, pentru a doua oară, casa. De această dată, au mai avut timp să-și ia cu ei doar câteva lucruri. Și au nimerit, tot fugind din calea a două războaie, în cel de-al treilea. Bătrâna era vădit marcată. Seară de seară, stătea pe fotoliile din holul hotelului, privind speriată în jur. Uneori plângea, alteori se legăna, mecanic, precum copiii din orfelinate. Fiul ei nu mai știa ce să facă să o calmeze și îi era tare jenă de comportamentul mamei sale. Deveniseră o prezență atât de familiară tuturor, încât părea că fac parte din mobilierul hotelului. Uneori, când nu mă puteau observa, stăteam minute întregi și îi urmăream. Din când în când, băiatul pleca și îi aducea câte-o ciocolată sau o banană, pe care bătrâna le molfăia, absentă, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraz. Vorbeau încet și nu puteam auzi ce spun, însă, după felul cum o mângâia, era evident că tânărul încerca să o liniștească. De câte ori treceam pe lângă ei, el ne zâmbea trist. Într-o bună zi nu i-am mai văzut. Nelu ne-a spus că bătrâna nu mai rezistase și au hotărât să se întoarcă acasă, în Bosnia, indiferent de riscuri.

Nici nu a sunat bine alarma aeriană, că au început să se audă bubuituri dinspre colina Avala. Am numărat vreo 7, după care ne-am plictisit. De pe acoperiș se vedea același peisaj. Vreo două “stele” mai strălucitoare, care se mutau repede pe cer, apoi lupte aeriene. Vedeam dungile argintii ale trasoarelor și strălucirile portocalii ale momentelor în care avioanele NATO lansau rachetele. După câteva secunde, cerul se lumina de la exploziile ale căror bubuituri zguduiau pământul. Dinspre dealul Kalemegdan se auzeau urlete lugubre, răgete și scheunături stridente. Erau animalele de la gradina zoologica a Belgradului. Ziua și noaptea, paznicii se plimbau printre țarcuri și cuști, purtând în spate puști încărcate. Primiseră ordin ca, în cazul în care vreo rachetă ar fi lovit parcul, să împuște toate fiarele, ca să nu scape, turbate de spaimă, pe străzi. Ziua, gradina zoologică era plină de copii, care se bucurau când vedeau sălbăticiunile nelinistite, însă printre ei treceau paznicii, cu fețele împietrite și armele în spinare.

De pe acoperiș, am văzut exploziile de la Novi Sad, unde antiaeriana trăgea puternic. Au urmat bubuituri la Pancevo și Smederevo și din nou dinspre Avala. În acest timp, pe podul peste Dunăre către Pancevo, câteva zeci de persoane formaseră un lanț uman, ca să-l protejeze de bombe și scandau “Serbia! Serbia!”

Iuresul a început devreme și în alte colțuri ale țării. M-am apucat să fac bilanțul. La 20:45, au venit din nou să bombardeze combinatul chimic “Milan Blagojev” de la Lucani. Cele 11 proiectile lansate de avioane au făcut mari pagube și au lăsat localitatea fără curent și linii telefonice. Între 22:45 și 23:10, zona dintre aeroporturile belgrădene Batajnica și Surcin a fost atinsă de bombe. La 23:00, țintele lovite au fost fabrica “Sloboda” din Cacak și centrul orașului Kraljevo. Priștina n-a scăpat, fiind incendiat un rezervor pentru derivați ai petrolului de lângă oraș si bombardat aeroportul Slatina. Între Novi Sad și Belgrad, ținta bombardamentelor a fost o cazarmă dintre Sremska Mitrovica și Ruma. Un sfert de oră mai târziu, a venit rândul capitalei Muntenegrului, Podgorica. Patru explozii puternice s-au auzit dinspre aeroportul Golubovac. Un incendiu violent, care putea fi văzut din Podgorica, a izbucnit la un poligon de tir, aflat la circa 10 kilometri de oraș. Antiaeriana a ripostat puternic și s-a anunțat că un avion inamic s-ar fi prăbușit la 5 kilometri spre nord. La jumatăte de oră după miezul nopții, în al doilea raid asupra Podgoricei, a fost atins combinatul de producere a aluminiului din cartierul periferic Zabjela, iar una din bombe a căzut la mică distanță de Centrul seismologic republican.

Surse al Poliției sârbe, citate de corespondentul AFP, care a văzut 3 cadavre scoase de sub dărâmături, au anunțat că raidurile aeriene asupra Priștinei s-au soldat cu moartea a cel puțin 10 persoane. Bombardamentele au distrus clădirea poștei, a Oficiului de securitate socială și blocuri de locuințe din centru. Au mai fost avariate grav sediile Guvernatorului sârb, al primăriei și al unei filiale a Băncii Naționale. Purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea a precizat că, în ultima săptămână, peste 50 de sate ale albanezilor au fost incendiate de sârbi și că există “indicii precise și concordante” care arată existența în Kosovo a cel puțin 3 gropi comune.

La 2:45, am văzut din nou antiaeriana Novi Sad-ului în acțiune. Apăra cu îndârjire ultimul pod peste Dunăre rămas în picioare. Două puternice deflagrații au luminat cerul și a început din nou să ardă rafinăria de lângă cartierul Shanghai. Cu greu, incendiul a fost localizat de pompieri. Bombardamentul a făcut 4 răniți și a avariat un cămin pentru handicapați.

La 3:00, instalațiile companiei “Naftagaz“, situate la 10 kilometri de orașul Sombor, între două sate, au fost bombardate. La 3:15, o ploaie de bombe a fost lansată în zona mănăstirii Gracanica de lângă Priștina, mai multe persoane fiind rănite, iar 10 – ucise. Desi au acuzat adesea NATO că distruge intenționat mănăstirea, aflată în patrimoniul cultural universal, sârbii nu s-au dat nici o clipă în lături să-și ascundă trupele în apropiere. La 4:40, au fost anunțate explozii la Niș, iar la 5:00, când voiam să ne culcăm, mai multe bubuituri dinspre aeroportul Batajnica ne-au făcut să alergăm din nou pe acoperiș.

La Niș au fost două raiduri. În timpul primului, s-au auzit 10 explozii în zona industrială din nord-vestul orașului. La 5:40, în timpul celui de-al doilea atac, au fost lansate peste 23 de proiectile, lovind atât obiective militare, cât și civile. Au fost avariate, printre altele, clădirile unei școli tehnice, a unei facultăți, a intreprinderii “Elektrotehna” și autogara. Partea de nord-vest a orașului a rămas fără curent electric. În zori, 5 proiectile au lovit orasul Leskovac și alte 3 instalații petroliere din satul Veliko Gabrovnice, din apropiere.

A fost un adevărat tur de forță să sintetizez la timp acest bilanț și să-l turui, pe nerăsuflate, în corespondența mea pentru emisiunea de dimineață de la ProTV. La 7:29, fără să știu dacă visez sau nu, am auzit sirena de încetare a alarmei aeriene. Mi-am pus perna în cap și am decis să mai dorm vreo două ore.

Share

target: prima noapte de război

by

24 martie 1999

În 24 martie 1999, m-am urcat în maşina cameramanului meu Graţian Bălan, care m-a dus la Belgrad. Eram corespondentul Pro TV la Timişoara, cel mai apropiat oraş de Iugoslavia, ţară împotriva căreia NATO anunţase că va declanşa o operaţiune militară. Mi-am luat cu mine două tricouri, câteva schimburi, un pix şi un carneţel deja început. Pe robotul telefonului mobil, puteaţi auzi: ” Am plecat la război. Lăsaţi-mi un mesaj şi, dacă nu mă vor nimeri americanii cu vreo bombă în cap, când mă voi întoarce, îl voi asculta. ”

Era o glumă, desigur. Nu-mi închipuiam atunci că voi avea ocazia să asist la un război. Cu atât mai puţin, că voi ajunge să fiu singurul jurnalist român care va sta acolo, din prima până în ultima zi. O experienţă extraordinară, pe care orice jurnalist şi-o doreşte, însă puţini au norocul să o trăiască. 

Era a doua zi consecutiv când mergeam la Belgrad. În 23 martie, dădusem o fugă cu maşina, pentru a lua o declaraţie de la cei din Ambasada României, ale căror familii fuseseră evacuate şi trimise în ţară. Mai fusesem în capitala iugoslavă de nenumărate ori până atunci. Şi ca turist, şi ca reporter de televiziune, mai ales la sfârşitul anului 1996, în timpul demonstraţiilor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic. Dar, de data aceasta, parcă aveam o strângere de inimă. NATO anunţase declanşarea operaţiunilor militare împotriva Iugoslaviei. Adică, un război.

“Tocmai am dat instrucţiuni comandantului suprem al forţelor aliate din Europa, generalul american Wesley Clark, de lansare a operaţiunilor aeriene în Republica Federală Iugoslavia,” declarase Javier Solana, secretarul general al NATO, la ora 22.17 GMT, conform Agenţiei France Presse (AFP).

Seara târziu, Horia Enăşel, producătorul care răspundea, la ProTV, de ştirile externe, îmi spusese doar atât: “Fugi repede acolo şi ne transmiţi prin telefon tot ce s-a întâmplat ! Apoi filmaţi şi vă întoarceţi la Timişoara în timp util, ca să transmiteţi  imaginile pentru Ştirile de la 19.30.” Zis şi făcut. La început, nu eram prea entuziasmat. Nu credeam că se va întâmpla mare lucru şi mai aveam o grămadă de probleme de rezolvat pe acasă, dintre care cea mai importantă era maşina ce aştepta să fie reparată, după un accident uşor pe care îl avusesem. Eram cu cameramanul meu, Graţian Bălan şi cu Mile Cărpenişan, colegul meu de la Antena 1. Acesta nu avea maşină şi ne rugase să-l luăm cu noi. În drum spre frontieră, ne-am oprit la părinţii lui, care locuiau la marginea comunei Jebel şi, înainte de a pleca, m-au rugat să am grijă de Mile. Eram cu 10 ani mai mare decât el şi mă considerau mai matur. Pe lângă asta, când era vorba de un eveniment deosebit, Mile era ca un uragan: imposibil de oprit.

Vameşii sârbi ne-au privit puţin cam strâmb când am intrat în ţară, însă n-au comentat nimic. Păreau uşor iritaţi şi ne considerau vânători de ştiri, amatori de senzaţii tari, nişte şacali care îşi câştigau salariul din nenorocirile altora. N-am zis nimic şi am plecat mai departe. Până ne-am adunat să plecăm şi până am trecut frontiera, s-a lăsat noaptea. Am ascultat ştirile de la posturile sârbeşti de radio şi sângele a început să ne alerge mai repede prin vene : se anunţase că au fost bombardate câteva oraşe sârbeşti, printre care Belgradul şi Pancevo. Maşina noastră gonea pe şoseaua spre capitala iugoslavă, iar noi scrutam orizontul, încercând să descoperim flăcările incendiilor de după bombardamente. Lângă Pancevo, oraş ce se afla la 14 kilometri de Belgrad, am văzut, pe stânga, lumina unei flăcări. Pe măsura ce ne apropiam, devenea tot mai mare. Era zona combinatului petrochimic HIP şi a rafinăriei. Ca să ne facem curaj, glumeam, închipuindu-ne cum vom auzi vuietul avioanelor şi ce va mai rămâne din vechiul Mercedes al lui Graţi, după ce un proiectil va cădea lângă noi. La intrarea în Pancevo, am mai văzut, pe partea dreaptă, o altă flacără, dar nu ştiam ce e acolo. Nu i-am dat mare importanţă. Câteva minute mai târziu, ne-am dat seama că prima flacără pe care o văzusem era de la unul din furnalele combinatului chimic. Care ardea, la fel ca la combinatul “Solventul” din Timişoara, semn că se lucrează. Nu fusese nici un bombardament. Cel puţin, nu acolo.

Când am intrat pe podul peste Dunăre, dintre Pancevo şi Belgrad, ne-a cuprins o senzaţie stranie. Era aproape miezul nopţii şi capitala iugoslavă (a cărei imagine nocturnă ne-a încântat de atâtea ori, pe noi, care veneam dintr-o ţară în care nu vedeai prea multe lumini noaptea prin oraşe) era cufundată în întuneric. Cu mare greutate am ajuns, prin beznă, în centru. Pe străzi, nici o lumină. “Hai la ambasadă !“, a fost prima idee. “Doar nu o să ne lase să stăm pe străzi…”

Am bâjbâit până pe bulevardul Knez Milosa, am coborât în faţa Ambasadei României şi am sunat la uşă. Când au auzit cine suntem, ne-au deschis şi ne-au tras înăuntru : “Până dimineaţă nu mai plecaţi de aici ! Voi nu sunteţi normali să umblaţi pe străzi la ora asta !  N-aţi auzit că e alarmă aeriană şi că s-a declarat stare de război ? “

Ne-am privit contrariaţi şi aproape că am izbucnit în râs. Ce stare de război ? Ce alarmă aeriană ? Pe străzi, văzusem destule maşini circulând, iar trecătorii nu păreau să alerge speriaţi, ci îşi vedeau de treaba lor. “Ce caraghioşi !”, ne-am zis în sinea noastră. Dar am acceptat. De serviciu, în noaptea aceea, era Traian Borşan, secretarul I al ambasadei. Ne cunoscusem cu o zi înainte, când îi luasem o declaraţie despre evacuarea personalului ambasadei. Tot atunci l-am întâlnit şi pe Alexandru Cornea, ambasadorul român la Belgrad, care abia venise, îşi depusese scrisorile de acreditare, dar nu fusese, încă, primit de preşedintele Slobodan Milosevic. Aşa că, potrivit uzanţelor diplomatice, nu era, deocamdată, recunoscut în funcţie. Dl Borşan ne-a adus nişte cafele şi a început să ne lămurească ce s-a întâmplat în ultimele ore.

Autorităţile de la Belgrad adresaseră, mai devreme, un mesaj ambasadorilor statelor vecine, în care atenţionau că “orice formă de participare, asistenţă directă sau indirectă acordată planurilor şi acţiunilor care privesc o agresiune este considerată contrară relaţiilor de bună vecinătate şi interesului comun pe termen lung. Se aşteaptă o reţinere totală.” Mesajul tensiona automat, conform agenţiei Mediafax, relaţiile dintre România şi Iugoslavia, deoarece Victor Babiuc, ministrul Apărării Naţionale, şi generalul Constantin Degeratu, şeful Statului Major General, declaraseră că România se raliază poziţiilor NATO în privinţa soluţionării crizei din Kosovo, fără alte precizări. 

La ora la care ajunsesem noi la Belgrad, informaţiile erau foarte confuze şi toată lumea era derutată. Nu aveam încredere în ceea ce se spunea în ştirile difuzate de posturile sârbeşti de radio şi televiziune, care insistau asupra poziţiei statelor ce condamnau atacul împotriva Iugoslaviei. Un lucru era sigur : premierul iugoslav Momir Bulatovic decretase instaurarea stării de război pe tot teritoriul ţării. Au fost, de asemenea, anunţate explozii în cartierele belgrădene Avala şi Rakovica, în jurul aeroportului Batajnica, la Novi Sad, Priştina şi Podgorica (capitala Republicii Muntenegru). De-a lungul nopţii, am ieşit de câteva ori pe terasa din spatele ambasadei române, privind către cartierul Novi Beograd, dar nu am văzut nici bombardamente, nici tiruri ale antiaerienei. Cu toate acestea, se anunţaseră puternice lupte aeriene, între avioanele celor două tabere. Mai mult, pe un post de televiziune iugoslav, au fost arătate imagini ale distrugerii unei rachete de croazieră, filmate de pe ecranul unui radar. Dar erau, oare, adevărate ? Sârbii pretindeau că ar fi doborât două avioane ale NATO şi şase rachete Tomahawk, dar că şase civili au fost răniţi în bombardamentele asupra oraşului Kursumlija din Kosovo. Periodic, Comandamentul Apărării civile a Belgradului întrerupea programele radio şi TV şi îi sfătuia pe oameni să rămână în adăposturile antiaeriene, până la încetarea alarmei. Însă mulţi stăteau acasă şi priveau la televizor, încercând să înţeleagă ce se întâmplă.

Dimineaţa, generalul Henry Shelton, şeful Statului Major Inter-arme al SUA, avea să anunţe că NATO nu a suferit nici un fel de pierdere. Ministrul german al Apărării, Rudolf Scharping, citat şi el de AFP, a confirmat anunţul, adăugând ca, dimpotrivă, mai multe avioane iugoslave au fost doborâte în cursul operaţiunilor NATO.

Informaţii neoficiale ce ne-au ajuns la urechi spuneau că, pe autostrada către Ungaria s-ar înregistra o aglomeraţie de automobile ale sârbilor care încercau să plece din ţară. Nu le-am dat crezare, pentru că spre România nu văzusem aşa ceva. Şi ar fi fost nefiresc să fugă numai spre Ungaria. Ştiam doar că tinerii sârbi aflaţi la studii în ţara noastră erau foarte îngrijoraţi de ce se întâmpla acasă. Nu se puteau întoarce, pentru că se anunţase mobilizare generală şi nici un sârb având vârsta între 18 şi 65 de ani nu mai avea voie să părăsească Iugoslavia, fără avizul special al Marelui Stat Major. 

La Ambasada României au sunat mai mulţi români aflaţi la muncă sau la studii în Iugoslavia, cerând un sfat. Li s-a recomandat să se întoarcă, de urgenţă, acasă. Ştiam că, la Belgrad se mai aflau colegi de-ai noştri, însă habar nu aveam unde locuiau şi nici cum puteam lua legătura cu ei, ca să ne consultăm sau să verificăm informaţiile pe care le aflasem. La hotel Hyatt, unde se cazaseră majoritatea ziariştilor străini, au avut loc incidente cu Poliţia. Aşa cum făcuseră în Irak, ziariştii s-au urcat pe acoperişul hotelului, unde şi-au instalat camerele de luat vederi şi aparatura de transmisie în direct prin satelit. În scurtă vreme, au apărut poliţiştii sârbi, i-au arestat şi le-au confiscat toate sculele. A doua zi, i-au expulzat pe toţi şi nu le-au înapoiat decât camerele video. Mai târziu, cei care fuseseră de faţă ne-au povestit că Christiane Amanpour, celebrul reporter  al CNN, a încercat să facă scandal, însă un poliţist sârb a potolit-o imediat, cu un pumn în ochi. Poate că a fost doar o legendă inventată de sârbi, care o urau foarte tare pe Amanpour. Cert este că, după ce a fost expulzată, aceasta n-a mai apărut pe post cel puţin o săptămână. Sârbii o urau pentru că era soţia lui James Rubin, pentru că era musulmană, pentru că au considerat-o principalul autor a manipulării opiniei publice internaţionale, pentru că era ziaristă, pentru că, pentru că… Am aflat, mai târziu, că nici ziariştii străini aflaţi la Priştina şi cazaţi în hotelul Grand nu au avut o noapte liniştită. Mai multe unităţi ale forţelor speciale de Poliţie au intrat camerele lor şi, sub ameninţarea armelor, i-au percheziţionat şi le-au confiscat o parte din aparatură. Echipa CNN, căreia i s-au reţinut toate documentele, a fost somată să părăsească Priştina până joi  la prânz.

Am stat toată noaptea în tensiune. Din când în când, mai priveam, discret, pe geam, ascunşi după draperii. Nu vedeam mare lucru : bulevardul, clădirea părăsită a Ambasadei Canadei de vis-a-vis, din când în când câte o maşină sau un trecător. Traian Borşan ne tot aducea câte o cafea şi mai căuta, la radio, posturi sârbeşti. Nu dormise nici cu o noapte înainte, când coordonase evacuarea familiilor personalului din ambasadă şi avea o faţă pământie şi cearcăne adânci. A stat, totuşi, alături de noi, până dimineaţa şi, la 6:20, nu şi-a putut reţine un zâmbet. Îngheţasem. Graţi, care adormise pe o canapea din alt salon, a intrat peste noi, cu faţă răvăşită, întrebându-ne din priviri ce se întâmplă. 

Urletele sirenelor răsunau din toate colţurile oraşului. Anunţau încetarea alarmei aeriene şi, cu toate că mai auzisem aşa ceva la exerciţiile de apărare civilă din România, când erau prilej de amuzament ori de show-uri de televiziune, am simţit un fior rece pe şira spinării. Era primul indiciu cumplit de concret că ne aflam în plin război. Când au tăcut, o linişte nefirească s-a lăsat peste tot. Am sărit la geam. Afară, automobilele circulau normal şi oamenii se grăbeau la servici. Începea o nouă zi.

“Am acţionat pentru a apăra miile de nevinovaţi contra unei ofensive militare zdrobitoare, pentru a evita extinderea războiului şi pentru a dezamorsa butoiul cu pulbere pe care se afla Europa şi care a explodat deja de două ori în cursul acestui secol, cu rezultate catastrofale,” afirmase Bill Clinton, într-un discurs televizat aseară. Senatul american aprobase deja, cu 57 de voturi “pentru”, o rezoluţie care îl autoriza pe preşedinte să ordone lansarea de lovituri aeriene împotriva sârbilor, în ciuda opoziţiei unor senatori, care subliniaseră că “SUA urma să atace o ţară suverană, fără o declaraţie de război.”

Share

Timișoara, 19 decembrie 1989

by

Ziua de 19 decembrie 1989 a fost una din cele mai ciudate și interesante din timpul Revoluției de la Timișoara. În principalele intersecții din oraș fuseseră desfășurate efective ale Armatei, însoțite de tancuri sau TAB-uri. Militarii stăteau cu ochii în pământ, sub privirile pline de reproș ale timișorenilor. Nimeni nu scotea un cuvânt, însă simțeam că orașul fierbe și că se pregătește ceva. Informațiile continuau să circule sub formă de zvonuri cu o viteză incredibilă, îndelung exersată în anii regimului comunist. Cea mai fierbinte și revoltătoare știre plecase de la bolnavii din Spitalul județean. Pe la 1:00 noaptea, aceștia observaseră mișcare în dreptul intrării la Morgă: cadavrele celor împușcați erau încărcate într-un TIR frigorific, care a plecat într-o direcție necunoscută. Confirmarea acestui zvon a venit de la medicii și asistentele care au povestit că directorul spitalului a fost nevoit să predea Securității toate evidențele legate de morții și răniții din zilele precedente. Inclusiv fișele de observație pe care le văzusem cu ochii mei, cu o zi înainte, în spital.

Am înțeles că Securitatea încearcă să șteargă urmele masacrului a cărui dimensiune nimeni nu o știa și era clar că, dacă nu se va întâmpla ceva major, regimul Ceaușescu va așterne plumbul tăcerii peste cele petrecute. Cel mai tare ne revolta criza de deontologie a celor de la Europa liberă, care începuseră să relateze despre Revoluția noastră, însăvorbeau doar de doi morți confirmați până acum. Nu știu de unde s-a răspândit ideea că muncitorii marilor intreprinderi trebuie să intre în grevă, după modelul sindicatelor din Polonia. Încurajator era că inițiativa a prins.

Pe la prânz, un prieten ne-a povestit că muncitoarele de la “ELBA” au intrat în grevă și că totul a pornit de la o femeie și un copil, împuscați de un individ în uniforma gărzilor patriotice pe podul dinspre Piața Iosefin. Spre oroarea tuturor, copilul ar fi fost aruncat peste balustradă, în râul Bega. În realitate, “copilul” se pare ca ar fi fost doar un bagaj pe care femeia îl purta cu ea. Imediat, a ajuns la intreprindere Radu Bălan, prim secretarul Comitetului Județean PCR Timiș, simpatizat de timișoreni pentru că era bănățean și fusese primar de treabă cu ani în urmă. Nu apucase să arate ce poate ca prim secretar, fiind numit abia de o lună, în locul lui Cornel Pacoste (care și-a transformat numele în renume, fiind unul din cei mai detestați prim secretari pe care i-a avut județul Timiș). Aflând că Ceaușescu i-a luat comanda județului și l-a trimis la Timișoara pe Ion Coman, de la Comitetul Central al PCR, femeile nu au vrut să-l asculte și l-au luat ostatec pe Bălan. Cu mare greutate, l-au eliberat după câteva ore, convinse de elocința generalului Ștefan Gușă, trimis de Coman să rezolve situația. Cei doi au plecat în aplauzele muncitoarelor de la “ELBA”, care au scandat “Armata e cu noi!”

Fără să cunoască sentimentele timișorenilor, Coman l-a trimis pe Cornel Pacoste și pe Ilie Matei, un alt fost prim secretar urât de oameni, să-i potolească pe muncitorii de la UMT, cea mai mare intreprindere din oraș. Au scăpat cu greu să nu fie linșați și încercările lor mai mult au pus paie pe focul revoltei. La fel a pățit și Petru Moț, trimis să-i calmeze pe muncitorii de la intreprinderea “6 martie“. Am început să aflăm tot mai multe zvonuri că muncitorii se organizează și se pregătesc să iasă a doua zi în stradă, într-o acțiune coordonată, dinspre toate colțurile orașului.

Pe de altă parte, moralul militarilor aflați în stradă era tot mai scăzut. Consemnați în cazărmi încă din seara de 17 decembrie, când primiseră alarma de luptă “Radu cel frumos“, aceștia au realizat că informațiile livrate de ofițerii care au transmis-o, despre un atac diversionist dinspre Ungaria, sunt fabulațiile regimului comunist, pentru a reprima revolta oamenilor. Știau că sângele morților și răniților din ultimele zile va păta pentru totdeauna onoarea Armatei române și intuiau că Ceaușescu pregătește o intervenție și mai brutală împotriva timișorenilor. Pentru întărirea forțelor din oraș, seara au aterizat la Timișoara 300 de parașutiști de la Caracal. Imediat s-a aflat și această veste, de la oamenii care lucrau la aeroport.

Seara, nivelul optimismului a început să crească din nou. Tot mai multă lume din orașele României aflase ce se întâmpla la noi și ne transmiteau mesaje de solidaritate și promisiuni că vor ieși, la rândul lor, în stradă. Un prieten ne-a sunat din Oradea și ne-a povestit că studenții din trenul de Iași au scris pe vagoane “Libertate” și “Timișoara“. Apoi, am aflat că studenții din București au agățat pere în plopii din fața căminelor, pentru a materializa vorbele lui Ceaușescu, care anunțase la ultimul congres că perestroika va ajunge în România “când va face plopul pere și răchita – micșunele”. Dar cel mai mult ne-a încurajat ediția specială a emisiunii “Actualitatea românească” de la Europa liberă, în care se vorbea foarte clar despre masacrul de la Timișoara, de aceasta dată exagerându-i proporțiile. Mai multe guverne străine au protestat, iar americanii și-au trimis doi diplomați ai ambasadei la Timișoara, să vadă care este adevărul. Am adormit cu greu, aproape în zori, măcinat de gânduri și de nerăbdare. În noaptea aceea, nu am mai auzit focuri de armă. Nu știu de ce, dar toți simțeam că a doua zi va ieși în stradă întregul oraș.

Share