14 ianuarie 2007
dimineata, ne-a trezit seb, care se apucase sa mestereasca la “zebra“. trebuia sa-i schimbe un telescop pe spate. am hotarat sa profitam de aceasta neprevazuta intarziere si am plecat cu marko si fred spre rabat, sa-mi rezolv problema cu faxul pe care trebuia sa-l trimit la alitalia, pentru bagajele pierdute.
am ajuns repede la rabat pe o sosea foarte buna ce traverseaza o zona care devenea tot mai desertica. ne-am oprit la intrarea in oras si l-am sunat de la un telefon public pe prietenul meu, bazil. vasile popovici, ambasador al romaniei in maroc. ne stiam de aproape 20 de ani din timisoara, unde el era scriitor si conferentiar la universitate. in 1991, am locuit 3 luni impreuna intr-un apartament din washington d.c., intr-un program national forum foundation. eu invatam tainele jurnalisticii la the washington times, el se initia in arta politicii in birourile unor congressmani americani. era unul din initiatorii proclamatiei de la timisoara si a devenit deputat pac in 1992. mai tarziu, a preferat diplomatia si, dupa ce a fost consul la marsilia si consilier la ambasada din paris, a fost numit in 2005 ambasador in maroc. un prieten bun, cu eleganta si simtul umorului.
spre extazul lui fred si marko, bazil a aparut intr-o limuzina mercedes neagra cu sofer si ne-a condus la resedinta ambasadorului, intr-un cartier de vis, pe ale carui strazi aveai acces doar dupa ce treceai de o bariera pazita cu mitraliere, cu aprobarea unui ofiter inarmat pana-n dinti. locuiau intr-o casa frumoasa in stil arab, cu o piscina inconjurata de o mica gradina in spate. mobila simpla, un pic prea moderna, dupa gustul meu. mai ales dupa ce vazusem niste piese de mobilier traditional berber din lemn pe drum !
pana cand eu mi-am intocmit lista obiectelor din bagajele pierdute in reclamatia catre alitalia si am transmis-o prin fax, bazil a stat la povesti cu marko si fred. am trimis mesaje prin mail unor prieteni, rugandu-i sa-mi blocheze cardul si cartele telefonica. nicoleta, sotia lui bazil, super simpatica si amabila ca intotdeauna, ne-a pregatit un pranz sofisticat, de parca eram regii desertului. l-am felicitat pe bazil pentru norocul de a sta intr-o tara atat de frumoasa, insa s-a plans ca avea mult de lucru. i-ar fi placut sa ne arate putin orasul, dar noua ne luceau ochii dupa locuri mai salbatice, asa ca l-a rugat pe soferul lui sa ne conduca la un bazar, de unde voiam sa-mi cumpar haine, in locul celor pierdute de alitalia. pe drum, acesta a oprit sa vizitam tour hassan, un minaret straniu din piatra rosie, inconjurat de coloanele celei mai mari moschei din lume, niciodata finalizata. langa el, mausoleul lui mohammed al V-lea, un monument superb de arhitectura marocana. am prins schimbarea garzilor, niste calareti pe cai albi, cu mantii la fel de albe, turbane cu panas si sulite vechi.
bazarele marocane sunt superbe. imense, colorate, cu multa marfa de calitate. abundenta produselor te incurca si noi nu puteam sa ne pierdem prea mult timp. mi-am gasit imediat un rucsac si niste slapi din piele, lucrati manual, o djellaba verde cu gluga, dintr-un material rezistent la vant si o caciulita. am completat cu niste pantaloni din doc, tricouri si – desigur – un pix si-un carnetel. n-am reusit sa-mi gasesc sac de dormit si asta m-a cam enervat, insa incepea sa se insereze si voiam sa ajungem macar pana la mohammedia, la vreo suta de kilometri. soferul lui bazil ne-a condus la iesirea din oras si am plecat mai departe.
in continuare, soseaua era foarte buna si am ajuns intr-o ora. ne-am gasit cazare la “el ennasr“, un hotel modest, dar curat si ne-am dus sa mancam intr-un restaurant galagios de pe malul oceanului. localnicii care stateau la mesele de lemn nu-si dezlipeau privirea de la televizorul pe care se vedea extrem de prost transmisia unui meci din campionatul francez. pana si chelnerii erau mai interesati de fotbal decat de clienti, insa asteptarea a meritat. peste, creveti si fructe de mare, gatite dupa traditia locului. o minunatie ! nu va mai spun pretul, ca o sa ma urati o viata !
ne-am culcat devreme. a doua zi voiam sa ajungem la essaouira, unde trebuia sa ne intalnim cu restul echipei.