23 iunie 1999
Deși ne culcasem târziu, n-am putut dormi prea mult. Eram nerăbdător să-i trimit pe Fane Anghel și pe nea Nelu să-și ia acreditarile de război, ca să putem filma câte ceva. După ce, inițial, mă înspăimântase ideea de a face un film despre mine, încet-încet, îmi venise inima la loc. De fapt, nu despre mine era vorba, ci despre acest război blestemat, iar eu nu trebuia să fiu decât cel care, prin amintirile mele, cu ajutorul prietenilor și al oamenilor alături de care trăisem 3 luni, îl ajutam pe telespectator să înțeleagă ce s-a întâmplat. Mă gândisem mult în ultimele zile la asta și filmul începea să mi se contureze în minte. Trebuia doar să începem cumva, așa că l-am rugat pe Mile Cărpenișan să se ducă cu ceilalți la Centrul militar de presă.
Era, de altfel, o simplă formalitate. Chiar dacă nu le-ar fi dat acreditările, mâine se întrunea Parlamentul federal, pentru a decreta ridicarea stării de război și restricțiile urmau să fie mai puțin severe. Cel putin teoretic. Eram curios cum vor depăși sârbii criza care părea să dea târcoale. Cea mai mare problema era lipsa carburanților, a căror raționalizare nu urma să fie ridicată prea curând. Directorul companiei “Beopetrol” anunța că prima tranșă din cele 18.000 de tone de motorină va ajunge în țară peste câteva zile. Mai puțin optimiști, cei de la Departamentul Industriei petroliere a Serbiei considerau că va fi greu să asigure până și cota de carburanți care era distribuită prin bonuri până acum. Ba mai mult, în maximum 10 zile, intenționau să ceară guvernului sârb să scumpească benzina și motorina cu 20 %.
Cotidianul “Blic” continua astăzi un serial care făcea bilanțul situației de după război și accentua greșeala pe care ar putea să o facă Occidentul izolând Serbia. Analiza era făcută de economistul Mladjan Dinkic, unul din liderii grupului G 17, care îmi semăna foarte mult cu Grupul “Un viitor pentru România“, care își pusese în plan, înainte ca membrii săi să se despartă, intrând în diferite partide, să pună România pe roate. Erau amintite dezvoltarea Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial și chiar startul bun pe care îl luase Iugoslavia în 1989, când ultimul premier al marii federații obținuse o finanțare de 4 miliarde de dolari. Care a înghețat odată cu lungul șir de războaie ce avea să fărâmițeze țara făurită de Iosip Broz Tito. Ca mulți alții, Dinkic atrăgea atenția Occidentului că orice menținere a sancțiunilor împotriva sârbilor era un alibi în spatele căruia se putea ascunde regimul de la Belgrad, când poporul ar fi cerut o viață mai bună.
Din păcate, Occidentul avea acum altă “jucărie” care îl preocupa: Kosovo. Doar în nord-vest mai rămăseseră sârbi, iar podul din mijlocul orașului Kosovska Mitrovica a devenit un fel de “linie roșie”, care despărțea simbolic, într-o jumătate sârba și una albaneză, nu doar orașul, ci întreaga provincie. Deși cotidianul “Vecernje Novosti“, care mi se părea, pe zi ce trece, că intră sub controlul socialiștilor lui Milosevic, titra lângă poza de pe prima pagină, care arăta un copil ridicând, victorios, trei degete: “S-au întors 4.000 de refugiați”, în realitate, la Podujevo nu mai era nici urmă de sârbi, în timp ce la Urosevac mai rămăsese unul singur!
Momcilo Trajkovic, liderul filialei SPO din Kosovo, recomanda comunității internaționale să instituie un fel de “protectorat” în Kosovo, deoarece provincia nu mai aparține – de facto – Serbiei. Sârbii s-au concentrat în câteva enclave la Priștina, Gnjilane, Kosovska Mitrovica, Zubin Potok și Leposavic. “Este gata,” spunea Trajkovic. “Aici, alegeri libere nu se mai pot organiza fără supravegherea OSCE și Slobodan Milosevic a pierdut încrederea electoratului. Iar dacă regimul de la Belgrad ar organiza alegeri în Serbia fără Kosovo, ar însemna să recunoască pierderea provinciei.”
“Vecernje Novosti” era plin, însă, de “succese”. Anunța că RTS și-a reluat emisiile pe satelit, dar coordonatele publicate mă făceau să cred că erau destul de complicat de recepționat. O altă fotografie înfățișa site-ul Campionatului European de Baschet, care fusese atacat de hackerii sârbi autointitulați “Suporterii Înflăcărați”. Ei au înlocuit prima pagină a site-ului cu o alta, pe care scria “Sunt mândru să fiu sârb” și, lângă fotografia naționalei iugoslave, se menționa că aceasta a câștigat campionatul înainte de a începe. Hackerii și-au dedicat isprava “memoriei tuturor celor care au murit în timpul agresiunii împotriva țării noastre și care nu-și mai pot susține acum echipa favorită, dar pe care nu îi vom uita…”
Rusia speră să obțină un post de șef adjunct al administrației civile din Kosovo, a declarat ministrul Afacerilor Externe Igor Ivanov, la sfârșitul unei întâlniri cu deputații din Duma de Stat, informează AFP. “Trebuie să desfășurăm de urgență un contingent civil care să gestioneze regiunea în cooperare cu militarii,” a afirmat șeful diplomației ruse.
Mile s-a întors de la Centrul militar de presă cu un “NU” cât toate zilele! Sandi, cameramanul lui, primise acreditare, dar Fane și nea Nelu – ba. Deși toți trei erau în aceeași situație. Nu lucrau, însă, la aceeași televiziune. L-am sunat pe Sergiu Toader și i-am spus că vom sta cuminți până mâine, când Parlamentul va ridica starea de război și situația se va calma. Eram sigur că decizia nu putea fi decât una singură, atât timp cât astăzi, socialiștii lui Milosevic anunțaseră că Parlamentul va trebui să voteze ridicarea stării de război, deoarece agresiunea împotriva Iugoslaviei a încetat și în Kosovo a început aplicarea rezoluției Consiliului de Securitate al ONU.
“Starea de război va fi ridicată formal,” atrăgea atenția Partidul Democrat (DS), “deoarece toate îngrădirile libertății și drepturilor cetățenilor vor rămâne în vigoare. Pentru ridicarea stării de război nu era nevoie de întrunirea Parlamentului, ci era suficientă o hotărâre a Guvernului federal. În realitate, nimic nu se va schimba. Băncile vor rămâne sub controlul guvernului, Poliția va continua persecuțiile, va continua să asculte telefoanele oamenilor și să comită abuzuri, la fel ca în timpul războiului. Din ce s-a anunțat că se va întâmpla mâine, rezultă că, în locul democratizării țării, Milosevic este gata să se răfuiască cu liderii Opoziției și cu regimul democratic din Muntenegru.”
La fel de pesimist era și Dragoljub Micunovic, presedintele Centrului Democratic, care era de părere că Guvernul federal ar trebui să prezinte mâine o declarație privind starea națiunii, după cele 3 luni de bombardamente. “Deși ar trebui, nu mă aștept ca Slobodan Milosevic să participe la ședința Parlamentului federal,” a declarat Micunovic. “Trebuie deschisă o dezbatere despre politica națională. Iugoslavia nu este, în realitate, un stat parlamentar. În ultimii doi ani și jumătate, Parlamentul federal nu a rezolvat nici măcar o problemă.”
Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat solicitarea ONU privind participarea României cu 25 de ofițeri de Poliție și 10 ofițeri de legătură la Misiunea Națiunilor Unite pentru Administrația Interimară în Kosovo (UNMIK), a anunțat purtătorul de cuvânt adjunct al Ministerului român al Afacerilor Externe Bogdan Bucur, citat de Mediafax. De asemenea, autoritățile de la București au aprobat solicitarea secretarului general al ONU Kofi Annan, referitoare la transferul în Kosovo a unui grup de polițiști români aflați în prezent în compunerea Grupului Internațional de Poliție din cadrul Misiunii ONU în Bosnia-Herțegovina.
În Kosovo, situația nu se normalizase. La Urosevac, separatiștii albanezi i-au împușcat pe Nenad Vujinovic și pe fiul său, Srdjan. Când “Blic” scria că în oraș mai rămăsese doar un sârb, greșea puțin. Mai erau șapte sârbi. Și cu preotul, opt. Iar cei 530 de militari germani din KFOR au anunțat că le este imposibil să-i protejeze de atacurile UCK! La ora 13:00, a fost anunțată dispariția încă unui sârb, Davor Ristic de 28 de ani, răpit de UCK din Kosovopolje. La Patriarhia din Pec au mai sosit 20 de automobile, cu un grup de sârbi care căutau refugiu. În urma lor, se ridica fumul caselor pe care le-au incendiat albanezii.
Militarilor din KFOR le lipseau, parcă, hotărârea și siguranța care ar fi descurajat astfel de acțiuni. Degeaba au arestat italienii 4 albanezi care au violat o sârboaică, pentru că, în lipsa legilor și a polițiștilor care să le aplice, au fost nevoiți să le dea drumul. La fel au făcut și cu 3 sârbi, arestați azi-noapte la Kosovska Mitrovica, după ce au deschis focul asupra unei patrule a francezilor din KFOR. Sârbii voiau să atace casele unor albanezi, ca răzbunare pentru uciderea a 4 compatrioți, găsiți ieri la marginea orașului, cu câte un glonte în cap. Mai pe seară, la Zegra, lângă Gnjilane, dintr-o casă s-a tras asupra unei patrule a pușcașilor marini din KFOR. Aceștia au înconjurat casa și, în schimbul de focuri ce a urmat, au împușcat 2 sârbi. Ceilalți 5 care se mai aflau înăuntru au reușit să scape din încercuire.
La Spitalul municipal din Priștina, pentru a treia zi consecutiv, membri înarmați din UCK i-au terorizat și i-au alungat pe medicii care nu erau albanezi. Separatiștii stau la intrarea în spital și nimeni nu poate pătrunde. “KFOR nu face nimic,” povestea un medic sârb. “Au intrat peste noi, ne-au lovit și ne-au gonit până și din sălile de operație, chiar dacă puneau în primejdie viața unor pacienți albanezi. Iar când noi eram la servici, tot ei ne-au spart casele și le-au jefuit.” În timp ce vorbeam la telefon cu un ziarist din Priștina, care îmi povestea toate astea, pe ecranul computerului mi-a apărut încă o știre. Câteva zeci de albanezi au ocupat clădirea în care se aflau postul de radio și de televiziune din Priștina. Fără violență, dar și fără să-i oprească cineva, cu toate că se află la nici 100 de metri de hotel “Grand“.
Multe din problemele pe care forțele KFOR le aveau în Kosovo se datorau – culmea! – vechii și tradiționalei rivalități dintre francezi și englezi. Totul a început săptămâna trecută, în momentul intrării în Kosovo, când militarii francezi și britanici au început o cursă contra-cronometru, pentru a ajunge primii în sectoarele care le fuseseră repartizate. Invocând experiența lor din Irlanda de Nord, englezii ar fi vrut ca ei să fie deschizătorii drumului, însă francezii nu s-au lasat și au intrat în provincie prin altă zonă. Întâmplarea a făcut ca zona pe care au ales-o să fie împânzită de câmpuri de mine, ceea ce a paralizat înaintarea Brigăzii Leclerc. Desigur că britanicii nu au scăpat ocazia să faca bășcălie de militarii francezi. Situația s-a menținut și în zilele următoare, mai ales că britanicii controlau un sector învecinat cu al francezilor, pe care i-au acuzat că – în regiunea Grace – permit albanezilor să jefuiască și să incendieze casele sârbilor. Presa engleză a preluat imediat diferendul, publicând declarația unui ofițer britanic din KFOR, care spunea că francezii se comportă în Kosovo ca în Corsica, lăsându-i pe teroriști să-și facă de cap. Când, în sfârșit, luni, militarii francezi au intervenit, operând și două arestări, englezii i-au criticat din nou, spunând că zeci de albanezi din satul vecin au fost lăsați să plece liniștiți, cu căruțele încărcate cu bunuri furate.
Nici francezii nu s-au lăsat mai prejos și i-au luat în răspăr pe vechii lor rivali, spunând că – așa cum obișnuiesc de pe timpul Războiului de 100 de ani – englezii, prea mândri de forța lor, fac mult zgomot pentru nimic. “Dacă presa britanică vrea să se dezlănțuie asupra noastră pentru a se refula, este dreptul său cel mai strict,” afirma locotenent colonelul Philippe Tanguy, purtătorul de cuvânt al contingentului francez. “Acțiunea noastră nu va putea fi judecată decât pe termen lung. Brigada franceză nu va polemiza niciodată cu aliații săi. Totuși, în sectorul britanic există, de asemenea, case care ard.”
Se pare că tensiunile ajunseseră atât de accentuate, încât ministrul Apărării francez Alain Richard și cel de Externe britanic Robin Cook au sosit astăzi în Kosovo, pentru a le aplana. Richard s-a dus întâi la Kosovska Mitrovica, vizitând contingentul francez. “Trebuie să-i învățăm pe sârbi și albanezi să trăiască din nou în pace, așa cum se întâmpla pe vremuri, când trăiau împreună în acest oraș,” a spus el. “Sarcina noastră cea mai importantă este să-i convingem pe sârbii care nu au mâinile pătate de sânge să nu părăsească orașul.” După prânz, Alain Richard a plecat la Priștina, unde ajunseseră deja Robin Cook și – odată cu el – miniștrii germani ai Apărării și Afacerilor Externe, Rudolf Scharping și Joschka Fischer, precum și ministrul italian de Externe Lamberto Dini.
Robin Cook le-a cerut sârbilor să aibă încredere că forțele KFOR îi vor proteja și s-a întâlnit la Priștina cu doi episcopi sârbi, cu Hashim Thaqi și Ibrahim Rugova, precum și cu ziaristul albanez Veton Surroi. Înainte de a ajunge în capitala provinciei, Cook a trecut prin satul Velika Krusa, unde o echipă de experți britanici ancheta un presupus masacru comis de sârbi. Anchetatorii au descoperit într-o casă 45 de cadavre ale unor albanezi, dar sătenii susțineau că numărul victimelor ar putea depăși 150. Eram curios dacă anchetatorii TPI vor descoperi ceva la Paracin, localitate unde se afla o fabrică de sticlă, în cuptoarele căreia se spunea că sârbii obișnuiau să ardă cadavrele de care doreau să scape.
O echipa a FBI, însoțită de un anchetator al TPI, și-a început ieri cercetările în zona producerii masacrelor de la Djakovica, a anunțat directorul FBI Louis Freeh, citat de AFP. În total, echipa este compusă din 57 de persoane – chimiști, specialiști în explozibili și experți din diferite domenii – care au fost însărcinați cu localizarea, colectarea de probe, fotografierea zonelor în care s-au produs masacrele, stabilirea cauzelor care au dus la moartea victimelor și a identității acestora, a precizat Freeh, care a adăugat că FBI va încerca să-i identifice pe autorii masacrelor, dar nu are misiunea de a-i aresta. Directorul FBI a subliniat că sarcina experților este dificilă, amintind că există probe clare ce demonstreaza că “aceste cadavre au fost deplasate, dezgropate și, probabil, îngropate din nou, în momentul încetării ostilităților”.
Tensiuni, dar de altă natură, apăruseră și se accentuau în sânul Armatei iugoslave. Azi-dimineață, rezerviștii sârbi s-au adunat pe podul de la intrarea în localitatea Vrnjacka Banja, blocând circulația pe autostrada Kraljevo-Krusevac cu ajutorul unor camioane. Erau cei din Brigada Motorizată 125, întorși din Kosovo, unde rezistaseră în raioanele Kosare si Prokletije, aprig bombardate în timpul războiului. Deși fuseseră decorați cu ordinul Erou al Poporului, rezerviștii nu-și primiseră soldele de la sfârșitul lunii aprilie. Era vorba de câte 89 de dinari pe zi, la care trebuia să se adauge câte o primă echivalentă cu jumătate din totalul restanțelor, promisă de generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave.
Șoseaua a rămas blocată peste noapte, însă, cu toate acestea, știrea nu a fost difuzată decât de un post de televiziune. Și acolo, fără să fie însoțită de imagini sau de declarații. În schimb, am aflat că doi soldați muntenegreni, recent întorși din Kosovo, și-au pus capăt zilelor. Familia sa spunea că unul dintre ei, Zeljko Stijovic, originar din Berane, a lăsat o scrisoare în care a cerut ca nici un reprezentant al armatei să nu asiste la funeraliile sale.
Ministrul sârb al Justiției a promis să remită Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR) lista deținuților albanezi transferați din Kosovo în Serbia, a afirmat la Geneva purtătorul de cuvânt al CICR Jette Soerensen, citată de AFP. Ea a precizat că organizația sa nu cunoaște numărul acestor persoane, care au fost transferate – afirmă Belgradul – “pentru propria lor siguranță“. Organizația umanitară a vizitat, de la începutul săptămânii, închisorile de la Priștina și Prizren. Ele sunt goale și se pare că aproximativ 3.000 de persoane au fost transferate în Serbia, potrivit estimărilor ONU.
Era aproape ora 17:00 și mă pregăteam să plec de la Media Center, când mi-a sunat telefonul. Era Mile. “Haide repede la hotel, că te caută Poliția!” Am izbucnit în râs. “Nu e glumă. Hai, te rog, repede!” Am plecat imediat. Pe drum, l-am sunat pe Sergiu Toader și l-am anunțat. I-am spus că, dacă într-o jumătate de oră nu îl sun din nou, înseamnă că m-au arestat și va trebui să anunțe Ambasada României, să mă scoată din belea. L-am sunat și pe Traian Borșan, secretarul I al ambasadei, care mi-a zis să-l rog pe Mile să-l anunțe dacă mă ridică.
Ce se întâmplase? Fane și nea Nelu erau în camera lor, când au auzit câteva bătăi ferme în ușă. Au deschis și doi indivizi le-au vârât sub nas legitimațiile de Poliție. Deși nici unul dintre ei nu știa o boabă sârbește, au înțeles că mă căutau pe mine. Fane i-a trimis la Mile. Acesta stătea împreună cu Sandi și se uitau la televizor, așteptând să apar și eu. Când au auzit bătăi în ușă, au strigat: “Intră!” Credeau că sunt eu. Când colo, s-au pomenit cu cei doi polițiști, care le-au pus aceeași întrebare: “Care dintre voi este Sorin Bogdan?” După ce, în prima fază, le înghețase sângele în vine, au răsuflat ușurați. Nu era vorba de ei. Și m-au sunat să vin la hotel.
Când am ajuns, am dat cu ochii de doi polițiști tineri, politicoși, care mi-au cerut pașaportul și vechea acreditare de război. Știau că o mai aveam. Au dispărut în biroul lui Nelu și s-au întors după vreun sfert de oră. Eu, Fane și nea Nelu trebuia să părăsim Iugoslavia până mâine la miezul nopții. Văzând că ne-au pus niște ștampile în pașaport, i-am întrebat dacă este vorba de vreo interdicție. “În nici un caz,” mi-a răspuns unul dintre ei. “Dacă doriți, poimâine dimineață puteți să vă întoarceți.” Am încercat să aflăm de la ei motivul operațiunii, dar s-au scuzat că nu-l cunosc. “Nici măcar nu sunteți din cartierul pe care îl supraveghem noi. Nu îndeplinim decât niște ordine. Va dați seama că nu cerem șefilor explicații.” Ne-au mai spus că operațiuni similare au loc în toate cartierele și, pentru a elimina riscul că polițiștii s-au împrietenit ori se cunosc suficient de bine cu jurnaliștii care trebuiau expulzați, încât să-i lase în pace pentru o șpagă de câteva sute de dolari, i-au trimis pe fiecare la alt hotel sau în alt cartier decât cele aflate în consemnul lor.
Înainte de a pleca, i-am rugat să-mi dea acreditarea de război înapoi, să o am amintire, însă m-au refuzat. Nici cu ajutorul lui Mile nu am reușit să-i înduplec. Îmi venea să mor de ciudă și înjuram de mama focului că nu le-am spus că am aruncat-o. După ce au plecat, i-am anunțat pe Sergiu și pe Traian Borșan să stea liniștiți, că totul e în regulă. Sergiu mi-a cerut să mă întorc și – dacă vom putea – să filmăm câteva imagini cu mine la Belgrad. Am picat pe gânduri, însă simțeam o mare ușurare și chiar mă miram că, în sinea mea, mă bucuram de întreaga poveste. Adevărul este că, de mai multe ori în ultimele zile, mă întrebasem cum va fi sfârșitul acestei aventuri de 3 luni. După notorietatea pe care spuneau colegii că aș fi dobândit-o, întoarcerea acasă trebuia să fie suficient de spectaculoasă. Îmi băteam capul, însă nu-mi venea nici o idee. Si iată că sârbii m-au salvat din nou! Ce final mai frumos putea să aibă aventura mea din timpul războiului NATO împotriva Iugoslaviei decât o expulzare?
Cu toate acestea, eram trist. Îmi venea greu să plec de la Belgrad, deși, de la bun început, știam că va veni și această zi. Mă atașasem mult de locuri și de oameni și începeam aproape să mă simt ca unul de-al lor. E drept că și ei m-au tratat la fel, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Înainte de transmisia pentru Știrile ProTV de la 19:30, am avut o mică discuție cu cei de la București, ca să-i conving să nu povestim nimic despre expulzare, până când nu ajung cu bine în țară. Deși poate exageram, nu aveam chef de belele la frontieră și sârbii erau experți în așa ceva. Ne-am înteles să vorbim despre expulzare mâine, la transmisia de la 19:30, cand speram să fiu deja în România.
Nelu a dat o masă în onoarea plecării, deși îi părea rău și lui că nu mai putem rămâne. La cină, ne-a arătat o familie de albanezi, care mâncau lângă noi. “Îi vedeți? Sunt refugiați din Kosovo și stau de o săptămână în hotel. Cazarea și mâncarea le sunt plătite de Guvern,” ne-a explicat Nelu. “În primele zile când au venit, mâncau tot ce li se punea în față, fără să comenteze. Abia după 4 zile, când au văzut că nimeni nu are nimic cu ei, au îndrăznit să-i spună chelnerului că religia nu le permite să mănânce carne de porc. Și au rămas uimiți când chelnerul le-a răspuns că nu-i nici o problemă să aibă în vedere această dorință a lor și că ar fi trebuit să-i atragă atenția de la început.”
Era încă un exemplu al clișeelor în care oamenii se obișnuiseră să-i judece pe sârbi. În realitate, cât au stat în hotel “Toplice“, nimeni nu a avut vreo treabă cu ei. Cu excepția mea. Una din familiile de albanezi a fost cazată în camera de lângă a mea. Acum două seri, cu un sfert de oră înainte de a intra în direct pentru Știrile ProTV de la 19:30, albanezii au început să se certe. La început am răbdat, însă cearta continua și făceau mare tărăboi, riscând să-mi compromită transmisia. Enervat, am ieșit și le-am deschis ușa cu o lovitură de bocanc. Înghețaseră de spaimă. Le-am strigat, pe un ton răstit, care nu admitea replică, să înceteze imediat, dacă vor să nu-i tai bucăți și să-i dau la câini. Și am adăugat o înjurătură îngrozitoare. Singura pe care o știam corect în sârbește. Au amuțit, iar eu am ieșit rapid din cameră, înainte de a bufni în râs. De atunci, de câte ori mă întâlneau, se fereau din calea mea, lipindu-se de perete și plecându-și privirile. E drept că și eu, ca să-mi păstrez prestigiul dobândit din această întâmplare, de fiecare dată le aruncam niște priviri crunte.
Biroul federal al Poliției elvețiene a ordonat înghețarea fondurilor pe care președintele iugoslav Slobodan Milosevic le-ar putea avea în Elveția, răspunzând astfel unei cereri de ajutor judiciar a TPI, informează AFP. Alti patru lideri iugoslavi, printre care și președintele Serbiei Milan Milutinovic, sunt vizați de această măsură. “Nu știm dacă Milosevic dispune de astfel de fonduri în Elveția,” a precizat purtatorul de cuvânt al Poliției elvețiene. “Dacă există, vor fi supuse, cu efect imediat, unei interdicții generale a posesiei, neputând fi nici retrase, nici transferate.”