solde

target: întoarcerea de la război

by

24 iunie 1999

Ultima zi. M-am trezit cu o senzație stranie: un amestec de tristețe și bucurie. Îmi părea rău că plec, pentru că mă simțeam deja ca acasă. Dar mă bucuram că mă întorc în țară, ca îmi reîntâlnesc familia, prietenii și colegii și abia așteptam să le povestesc toate peripețiile prin care trecusem. Mi-am făcut bagajele, înghesuindu-mi lucrurile într-o sacoșă împrumutată de la Mile Cărpenișan și am zâmbit amintindu-mi cum sosisem la Belgrad, cu o geantă pe umăr și câteva schimburi. M-am pregătit de plecare și, când am coborât, le-am spus celorlalți că mă duc până la Media Center, să-mi iau rămas bun de la cei de acolo. Ne-am dat întâlnire după prânz la hotel.

La Media Center, nu m-am putut abține și m-am scufundat pentru ultima dată între computere și telefoane. Era, totuși, o zi importantă și nu răbdam să nu aflu ce se întâmpla. Deși toți așteptau să înceapă ședința Parlamentului, primele știri au venit din Kosovo. Dis-de-dimineață, un grup de 30-40 de albanezi au încercat să intre cu forța în clădirea în care se aflau posturile locale de radio și televiziune. Nu au reușit decât să spargă geamul imens de la intrare, pentru că trupele KFOR au intervenit și i-au îndepărtat, formând ulterior un cordon de protecție în jurul clădirii. Nu departe, însă, la sediul Facultății de Economie, au fost găsite cadavrele a trei sârbi: decanul Milenko Lovic, administratorul Jovica Stamenkovic și portarul Miodrag Mladenovic. Trupurile chircite ale celor trei zăceau într-o baltă de sânge, străpunse de zeci de lovituri de cuțit, iar de jur-împrejur erau împrăștiate acte, dosare și chei. Asasinii îi înfipseseră decanului un stilou în gură. Ca și când nu ar fi fost clar cine sunt autorii, pe un perete era pictată cu sânge sigla UCK.

A ajuns la noi și o declarație a mitropolitului Amfilohije, care spunea totul despre situația din Kosovo. “Bandele înarmate ale albanezilor controlează întreaga zonă, distrug case, ucid, violează și au întrerupt alimentarea cu apă și curent și legăturile telefonice ale Patriarhiei din Pec, unde situația e cea mai grea,” povestea mitropolitul, criticând guvernul iugoslav, pe care îl acuza că i-a lăsat pe sârbi la mila Domnului. “Politicienii sârbi se amăgesc, mint poporul și întreaga lume. Au mințit întotdeauna și mint și acum. Câțiva miniștri au venit cu refugiații care se întorceau, să mai adune câteva voturi, dar nu au rămas la înmormântarea celor 4 sârbi uciși de UCK. La televizor au arătat 10 autobuze pe care scria Belgrad-Pec, dar aici nu a ajuns nici unul. Când au văzut ce prăpăd e aici, refugiații care veniseră de la Berane au fugit înapoi.” Amfilohije avertiza că situația de la Pec se agravează tot mai mult, iar cei 150 de sârbi refugiați în sediul Patriarhiei vor să plece și ei. În acest timp, la mănăstirea Djakovica au mai rămas 10 sârbi, iar de la Klin a plecat și ultimul bătrân. “Ne rugăm la Dumnezeu să-i ocrotească pe sârbi, pentru că guvernul lor i-a uitat,” spunea mitropolitul. “Celor de la Putere le pasă doar de ei.”

Anchetatorii TPI sunt șocați de numeroasele dovezi de violențe din Kosovo și prevăd că vor fi făcute alte inculpări în rândul Armatei și Poliției iugoslave, a afirmat la Priștina un purtător de cuvânt al tribunalului, citat de AFP. “Este șocant, chiar și pentru cei mai experimentați dintre anchetatorii noștri,” a declarat Paul Risley, unul dintre procurorii TPI. “Atrocități similare au avut loc în Croația și Bosnia-Herțegovina, însă în Kosovo campania împotriva albanezilor a fost organizată cu o rapiditate și o eficiență brutale. Descătușarea violenței se pare că a început în zilele care au urmat declanșării campaniei aeriene a NATO. Amploarea distrugerilor într-o perioadă atât de scurtă demonstrează ca acestea au fost coordonate și dirijate de o structură centrală de comandă.”

Ministrul sârb Goran Matic a organizat astăzi o conferință de presă, încercând să dezmintă informațiile despre atrocitățile comise de sârbi în Kosovo. Ziariștii care s-au întors la Media Center mi-au povestit că Matic a afirmat că majoritatea crimelor comise în provincie au avut loc în zonele controlate de teroriștii albanezi. “UCK este cunoscută pentru uciderea albanezilor care nu doreau să i se alăture sau să părăsească Kosovo,” a declarat el. “Cea mai mare parte a lucrurilor care se petrec în Kosovo țin de propagandă. Trupele străine au intrat, aducând cu ele o mie de jurnaliști însărcinați cu filmarea retragerii forțelor noastre, a desfășurării KFOR și a descoperirii gropilor comune. O anchetă este, desigur, necesară, dar să nu fie politică, iar TPI este un instrument exclusiv politic, destinat să îi urmărească pe cei care nu sunt pe gustul Statelor Unite și al NATO.” Chiar dacă ar fi avut dreptate, cine mai stătea acum sa-l asculte?

Problema cea mai mare a tuturor devenise, din nou, Slobodan Milosevic. Milos Minic, fost procuror și ministru de Externe al Iugoslaviei comuniste, i-a cerut președintelui iugoslav să demisioneze, făcându-l responsabil pentru crimele comise în Kosovo. “Au existat în Kosovo crime și criminali de război și nici o Putere nu are dreptul să ascundă aceste crime, autorii lor și pe cei care le-au ordonat,” afirma Minic, într-o scrisoare deschisă transmisă agenției de presă Beta. “Cine a ordonat epurarea etnică, cine a ordonat expulzările și masacrele masive ale albanezilor din Kosovo? Cine sunt superiorii Armatei și Poliției care au executat sau care au dat aceste ordine sau nu au împiedicat aceste crime, când aveau puterea să o facă?” Fostul lider comunist l-a avertizat pe Slobodan Milosevic că poporul iugoslav va fi culpabilizat de întreaga lume pentru cele petrecute în Kosovo, atâta vreme cât autorii crimelor de război și cei care le-au ordonat nu vor fi descoperiți și judecați.

La rândul său, Milan Panic, fost prim ministru al Iugoslaviei acum câțiva ani, era de părere că Milosevic va fi arestat și ucis de propriile forțe de poliție, în maximum 3 luni. “Chiar prietenii lui îl vor înșela. În locul său, nu m-aș încrede în propria poliție și armată,” a prevestit Panic. “Sunt 15 % șanse ca el să se sinucidă și estimez că sunt tot 15 % șanse ca el să fie ucis. Există 25 % șanse să fugă undeva, restul nu mai știu. Milosevic este cea mai mare tragedie care se putea întâmpla poporului sârb.”

Unul dintre ziariștii sârbi mi-a sugerat să citesc un raport al CIA despre Slobodan Milosevic, publicat de revista “Foreign Report”. L-am gasit pe Internet. Scriau că Milosevic va deveni din ce în ce mai imprevizibil, mai ales din cauza problemelor psihice și de sănătate în creștere. Raportul CIA punea presupusa stare de spirit a președintelui iugoslav pe seama unor probleme acute la coloana vertebrală și a diabetului de care suferă din tinerețe. Și, desigur, nu uita să amintească de sinuciderea ambilor săi părinți. Raportul mi s-a părut lipsit de credibilitate, mai ales că – așa cum îl văzusem în ultima vreme – Milosevic nu părea deloc agitat, ci mai degrabă calm și sigur pe el. Mai mult, informațiile se băteau cap în cap. După ce spuneau că e diabetic, agenții CIA afirmau că Milosevic ar fi dependent de alcool și țigări, consumul acestora crescând atunci când acesta se afla sub presiune. Dintre defectele lui Slobo de care auzisem și de la sârbi, raportul menționa doar două: este extrem de încăpățânat, când are impresia că cineva vrea să-i forțeze mâna și refuză să accepte criticile.

Statele Unite au oferit 5 milioane de dolari pentru orice informație care va duce la arestarea sau la condamnarea criminalilor de război, inclusiv a președintelui Slobodan Milosevic, a anunțat Departamentul de Stat, citat de AFP. “Acest program are ca scop mărirea șanselor ca inculpații aflați, în prezent, în libertate să poată fi aduși în fața Tribunalului Penal Internațional pentru a fi judecați,” a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat James Rubin. El a insistat asupra faptului că Statele Unite nu intenționează să încurajeze vânătorii de recompense și a sugerat oricărui potențial informator să se adreseze celei mai apropiate ambasade americane.

Ședința Parlamentului federal a început abia la 12:20, în absența reprezentanților Muntenegrului. Premierul Momir Bulatovic a venit în fața camerelor reunite și a solicitat ridicarea stării de război. El a precizat că Guvernul federal a abrogat cele 31 de legi instituite cu 3 luni în urmă, odată cu declararea stării de război, cu excepția celei privind vânzarea medicamentelor. Printre aceste legi, extrem de restrictive, erau cea privind înghețarea prețurilor, Legea băncilor, a călătoriilor în străinătate sau a operațiunilor comerciale. Bulatovic a spus că guvernul va face o analiză a efectelor produse de aceste legi și că Parlamentul federal trebuie să solicite suspendarea sancțiunilor împotriva Iugoslaviei și daune pentru distrugerile provocate de bombardamente. Acestea depășeau, potrivit unor estimări ale grupării de Opoziție G-17, 30 de miliarde de dolari.

După ce Bulatovic a terminat, ședința Parlamentului s-a transformat într-un interminabil circ, o grămadă de politicieni îngrămădindu-se să țină discursuri interminabile, pentru a se defula de pe urma celor 3 luni în care n-au avut ocazia să mai fie văzuți vorbind. Dintre ei nu putea, desigur, să lipsească Vojislav Seselj. “Agresiunea împotriva țării noastre nu a încetat, ci doar bombardamentele,” și-a început el discursul. “Agresorul și-a schimbat doar metodele de acțiune, având ca obiectiv ocuparea Muntenegrului, Vojvodinei și Sandzak-ului și instituirea în Serbia a unei administrații de colaboraționiști. Nu trupele ONU au venit în Kosovo, ci trupele NATO sub egida ONU, care îi gonesc pe sârbi. Cei care au venit în Kosovo pentru a separa provincia de Serbia și pentru a crea un nou stat albanez sunt dușmanii noștri. După ce vor fi desfășurați în Kosovo, ei vor asalta Muntenegru. Cei care ne-au bombardat continuă să fie niște criminali.” Nu l-am urmărit mai departe, pentru că începea să mă plictisească.

Totuși, discursul său nu era o utopie, bazându-se pe o stare de fapt. Chiar astăzi, agenția France Presse publica un comentariu în care se menționa că locuitorii Vojvodinei încep să cârtească împotriva Belgradului și ar dori să-și recapete autonomia. La rândul său, Robin Cook, ministrul de Externe britanic, declara că NATO supraveghează îndeaproape situația din Muntenegru, într-un moment în care, în unele medii, exista frica unei reinstaurări a controlului iugoslav în această republică, și intenționează să acționeze pentru supravegherea democrației în această regiune.

Pe lângă asta, SUA au anunțat acodarea unui ajutor financiar de 10 milioane de dolari Muntenegrului, pentru asigurarea nevoilor bugetare. Principiile și modalitățile de acordare a acestui ajutor fuseseră convenite ieri. Astăzi, un grup de 74 de profesori de la Universitatea din Podgorica a cerut ca Muntenegru să se desprindă din Federația Iugoslavă, spunând că “a ne mulțumi cu o ameliorare parțială a relațiilor conflictuale din sânul Federației iugoslave nu ar fi decât o amăgire și o pierdere de timp istoric”. Conform rezultatelor unui sondaj de opinie, 65 % dintre muntenegreni ar dori suveranitatea țării sau cel mult realizarea unei confederații cu Serbia.

În Parlamentul iugoslav au urmat alte discursuri. Majoritatea fără conținut sau repetând aceleași lucruri. Ședința avea să se termine după-amiaza târziu, când eu eram aproape de casă. Desigur că, în unanimitate, parlamentarii au votat ridicarea stării de război, măsura urmând să intre în vigoare sâmbătă.

Militarii ruși au planificat dinainte ocuparea aeroportului din Priștina, a afirmat astăzi cotidianul “The Washington Times“, citând surse din cadrul serviciilor americane de informații. “Nu există nici o confuzie în acest sens,” a declarat un oficial care a avut acces la un raport confidențial american bazat pe interceptarea comunicațiilor dintre trupele ruse. “Ordinele operaționale au fost pregătite dinainte. Din experiență, știu că trupele rusești nu au făcut ceva fără instrucțiuni clare și, în acest caz concret, sentimentul meu este că aceste instrucțiuni au trecut prin structura politică a comandamentului,” a afirmat generalul Eric Shinseki, noul șef al Statului Major al Armatei terestre americane. În plus, conform serviciilor de informații americane și în contradicție cu afirmațiile sale, Ministerul rus al Afacerilor Externe era la curent cu planurile operațiunii, lăsându-i pe militari să aleagă momentul declanșării acțiunii.

Ca întotdeauna după câte un eveniment de asemenea proporții, după terminarea războiului au început să apară primele dezvăluiri despre ceea ce s-a întâmplat în realitate. Și, ca de obicei, realitatea își avea – dincolo de tragedia care se petrecuse – hazul ei. Astăzi, ziarul britanic “The Times” încălca primul embargoul pe care presa occidentală și-l autoimpusese, la cererea guvernelor din țările respective, și publica bilanțul celor 79 de zile și nopți de raiduri aeriene împotriva Iugoslaviei: doar 13 tancuri sârbești distruse! Și asta după ce NATO a pretins că ar fi anihilat 60% din artileria antiaeriană a sârbilor și 40% din tancuri.

După semnarea acordului de pace, potrivit publicației britanice, Armata iugoslavă a retras din Kosovo 250 de tancuri, 450 de transportoare blindate și 600 de piese de artilerie. Generalul Wesley Clark a refuzat să precizeze câte dovezi deține despre distrugerile provocate sârbilor. A făcut-o “The Times“, care a scris că – până acum – trupele KFOR au descoperit în Kosovo doar 13 carcase arse ale unor tancuri T-55. În schimb, au găsit ceea ce noi văzusem de mai multe ori în timpul războiului: gropile exploziilor unor proiectile lansate în câmp de avioanele NATO, lângă care se mai puteau vedea niște forme cioplite în lemn, care semănau a tancuri sau tunuri. Pentru a păcăli aviația aliată, sârbii amplasau în cele mai năstrușnice locuri tancuri sau tunuri aeriene, realizate în mărime naturală din lemn, cauciuc sau polistiren. Ca sa pară cât mai reale, acestea erau plasate – de regula – lângă poduri false sau lângă niște fâșii lungi de plastic negru care, de la mare înălțime, păreau șosele. Experții NATO și-au dat seama de păcăleală, dar au ferit acest secret de ochii și urechile ziariștilor. Totuși, cei de la “The Times” au citat declarația unui ambasador la Bruxelles, a cărui identitate nu au dezvăluit-o, care văzuse imagini filmate în timpul raidurilor de bombardierele NATO, în care se observa clar că – în momentul în care erau lovite – tancurile sau bateriile de rachete sârbești “se dezumflau instantaneu”. Erau simple machete gonflabile.

M-am amuzat, împreună cu ceilalți jurnaliști de la Media Center, când am citit pe Internet articolul din “The Times”. După ce glumele au început să se rărească, am picat pe gânduri. Nu mai înțelegeam de ce Slobodan Milosevic s-a grăbit să semneze capitularea. Armata nu suferise pierderi prea mari. Moralul soldaților era – așa cum am putut să văd cu ochii mei – în continuare ridicat. La fel era și cel al civililor. Ba chiar, atât unii, cât și ceilalți erau nemulțumiți că au fost obligați să capituleze în condiții atât de umilitoare. Economic, sârbii păreau să mai reziste mult și bine. Totul era de neînțeles și vorbele unor sârbi, care susțineau că Slobo e omul americanilor, nu mai păreau niște utopii.

Mai târziu, căutând aceeași explicație, ziaristul Tom Walker avea să scrie, tot pentru “The Times” că – prin intermediul unui diplomat agreat de Belgrad – americanii i-ar fi trimis lui Slobodan Milosevic înregistrarea video a efectelor unei arme secrete, pe care ei au folosit-o în Războiul din Golf, iar rușii în Afghanistan. Era bomba cu vacuum, realizată din fosfor și plasmă, care degajă o căldură și o presiune imense, ce topesc totul pe o suprafață de 10 ori mai mare decât a unui teren de fotbal. Explozia consumă tot oxigenul din zonă, însă o jumătate de oră mai târziu, temperatura revine la normal și aerul este din nou respirabil, ceea ce permite trupelor atacatoare să înainteze. Tom Walker pretindea că Milosevic și-ar fi dat seama că Armata iugoslavă n-ar putea rezista în fața unor astfel de bombardamente și ar fi preferat să capituleze. Nu prea cred nici în această teorie.

Organizația “Reporters sans frontieres” (RSF) acuză NATO că a deformat de mai multe ori adevărul și că a preluat zvonuri și cifre neverificabile în timpul războiului din Kosovo, relatează AFP. Într-un raport intitulat “Războiul din Iugoslavia: erorile mediatice ale NATO”, RSF se întreabă dacă este vorba de gafe cauzate de grabă și de confuzie sau despre o tentativă deliberată de dezinformare. “Preluarea zvonurilor, a cifrelor exorbitante și neverificabile și folosirea unui vocabular agresiv au sporit îndoielile legate de buna credință a unora din responsabilii politici și militari,” afirma RSF, care detaliază unele dintre aceste “gafe”.

În 29 martie 1999, NATO a anunțat executarea de către forțele sârbe, alături de alți 5 intelectuali, a lui Fehmi Agani, principalul consilier al liderului moderat al albanezilor din Kosovo Ibrahim Rugova. Raportul reamintește că “comandorul britanic David Wilby a declarat că deține această informație “dintr-o sursă foarte bună” din interiorul Kosovo, pe care serviciile sale au avut grijă să o verifice”. “Această informație s-a dovedit falsă. Doar Fehmi Agani va fi ucis efectiv, însă 3 săptămâni mai târziu,” afirmă raportul. Aceeași “sursă foarte bună”, care ar fi Centrul de informare pentru Kosovo, cu sediul la Londra, “afirmase în aceeași zi că Ibrahim Rugova a fost rănit și că nu se știe nimic despre soarta sa. Două zile mai târziu, Rugova s-a adresat presei străine, fiind într-o stare foarte bună de sănătate. Radioteleviziunea sârbă a difuzat, de asemenea, întâlnirea sa “cordială” cu președintele iugoslav Slobodan Milosevic. Exploatând eșecurile de comunicare ale NATO, stăpânul de la Belgrad a oferit astfel o formidabilă “lovitură mediatică“, constată RSF.

“Oficializarea atât de rapidă a unui zvon, în acea primă săptămână de bombardamente, nu pare să fie o eroare, dar relevă o opțiune: să încline balanța în favoarea atacurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei, într-un moment în care opinia publică era încă sceptică în privința eficacității acestora.”

RSF nu ezită, pe de altă parte, să vorbească despre “greșeli mai mult sau mai puțin voluntare”, făcute după bombardarea civililor, în special după bombardarea unui convoi de refugiați albanezi pe 14 aprilie, incident soldat – potrivit surselor sârbe – cu 75 de morți.

Organizația subliniază astfel că NATO a vorbit despre “sate atacate de artilerie, sate rase de pe fața pământului, despre scuturi umane, gropi comune, tot atâtea informații anunțate fără să fi fost adusă cea mai mică dovadă a existenței lor” și care “nu par să fi făcut obiectul unei verificări riguroase”. RSF notează, de asemenea, referințele istorice foarte discutabile și folosirea unui vocabular vizând să diabolizeze adversarul. “Termenul “genocid” este sistematic utilizat de premierul britanic Tony Blair, în timp ce în Germania, oficialii se străduiesc să compare regimul lui Milosevic cu cel al lui Hitler.

Aceste referințe istorice au suscitat proteste din partea specialiștilor,” notează raportul. “Pe 27 aprilie, reprezentanții NATO au admis ei înșiși, foarte deschis, eșecul strategiei lor de comunicare,” subliniază RSF, notând, totuși, că “de partea sârbă, rotițele mașinăriei propagandistice sunt cunoscute”. “Rămânând în opinia publică occidentală apărătorul unei “cauze drepte”, NATO nu a dat dovadă de bună credință în relațiile sale cu presa și a deformat în câteva rânduri adevărul. Încurcarea termenilor istorici și folosirea unui discurs agresiv este nedemnă de reprezentanții unor țări democratice,” conchide raportul RSF.

Robin Cook, Javier Solana și Wesley Clark au ajuns astăzi la Priștina. Cook venea de la Tirana, unde îi promisese președintelui Rexhep Meidani că țara sa va deveni “avocatul Albaniei” pe lângă Uniunea Europeană. “Marea Britanie va avea grijă ca UE să-și țină angajamentele față de Albania,” declara ministrul britanic de Externe. “Suntem pregătiți să ne ocupăm de dezvoltarea unui viitor prosper și stabil și în afara provinciei Kosovo.” Auzisem de atâtea ori aceste promisiuni și în privința României, încât, dacă s-ar fi adeverit numai o parte dintre ele, ar fi trebuit nu numai să fim de mult admiși în UE, ci chiar să deținem și președinția Uniunii. Mi-am amintit, însă, că tot un britanic, pe nume Shakespeare, făcuse celebră expresia “Words, words, words!”

Imediat ce au ajuns în capitala provinciei Kosovo, Solana și Clark au intrat la discuții cu reprezentanții albanezilor, urmând să stea de vorbă și cu cei ai sârbilor. Au fost aclamați de câteva sute de albanezi adunați în fața Cartierului General al KFOR, cărora le-au mai spus câteva vorbe. “După atâta suferință și 3 luni dificile pentru toți, ocazia de a fi aici, astăzi, și de a vedea emoția oamenilor, este pentru mine un moment de necrezut,” spunea Javier Solana. La rândul său, după ce le-a explicat că scopul campaniei aeriene a NATO a fost oprirea distrugerilor sistematice și a crimelor comise în Kosovo la ordinul lui Slobodan Milosevic, generalul Wesley Clark le-a explicat: “Acest scop a fost atins. Acum, KFOR se va ocupa de voi. Însă nu uitați! Pacea nu poate fi construită pe trecut și pe revanșă.”

Liderii occidentali aveau o misiune mult mai complexă. Trebuiau să-i convingă pe albanezii din UCK să colaboreze, într-un guvern provizoriu, cu cei ai lui Ibrahim Rugova și – câtă naivitate! – chiar și cu sârbii. “Dacă el dorește sincer să lucreze cu noi, suntem deschiși,” a explicat Hashim Thaqi, însă a adăugat imediat că nu se așteaptă la mare lucru de la negocierile cu Rugova. Întrebat dacă ar fi dispus să facă loc în conducerea provizorie a provinciei lui Momcilo Trajkovic și celorlalți sârbi care reprezentau Opoziția, Jakup Krasniqi, purtătorul de cuvânt al “guvernului provizoriu” a răspuns: “Dacă sunt pregătiți, de ce nu?”

Generalul Leonid Ivașov, unul din reprezentanții armatei ruse cu rangul cel mai înalt, a respins afirmațiile americane conform cărora mercenarii ruși ar fi luptat alături de sârbii din Kosovo, informează AFP. “Această afirmație va rămâne în conștiința Pentagonului și a Alianței Nord-Atlantice. Fondul problemei este că țările occidentale și NATO nu vor ca Rusia să fie reprezentată demn într-un contingent de pace din Kosovo,” a declarat generalul Ivasov. “NATO a vrut ca Rusia să nu mai joace nici un rol și a dorit ca aceasta să fie îndepărtată de Balcani.”

Înainte de a pleca de la Media Center, mi-am notat în grabă câteva informații despre revolta rezerviștilor din Kraljevo. La ora 11:00, aceștia blocaseră podul peste râul Ibru, în timp ce blocada de ieri, de la Vranjacka Banja, continua. Întorși de pe frontul din Kosovo, rezerviștii își cereau banii. Revoltați, ei explicau că li s-au dat doar soldele, iar sporurile de război, de frontieră și diurnele au rămas doar niște promisiuni deșarte. “Pentru că ne-am făcut datoria față de țară și nu mai datorăm nimic statului sau Armatei iugoslave, nu vrem ca statul sau armata să ne rămână datori,” striga, revoltat, un militar. “Pentru că am luptat în Kosovo, în aprilie am primit 2.319 dinari, iar în mai și iunie – 1.300 de dinari. Este o mizerie!”

La Cerovac, alte câteva sute de rezerviști au blocat autostrada Belgrad-Kraljevo. Au lăsat să treacă doar ambulanțele și mașinile Poliției, precum și autovehiculele refugiaților care veneau din Kosovo. Și aici, motivul era același: oamenii își cereau cele 6-8.000 de dinari, pe care comandanții lor le-au promis în timp ce se aflau în tranșee.

Spre seară, orașul Kraljevo era aproape paralizat din cauza rezerviștilor care își cereau banii. Pe principalele șosele de acces erau dispuse camioane, iar câteva zeci de rezerviști strigau lozinci anti-Milosevic în fața sediului Poliției. Spiritele s-au încins spre seară, după ce televiziunea din Kraljevo a prezentat un reportaj în care generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave, încerca să-i potolească pe rezerviști, promițând că le va da banii. Poliția a interzis redifuzarea reportajului în jurnalul de seară. Prezentatorul a citit un comunicat al directorului televiziunii, care spunea că o echipă a Poliției locale a intrat în studiouri și – pur și simplu – le-a confiscat caseta.

Aș mai fi vrut să văd cum vor rezolva generalii această problemă, însă nu mai aveam timp. Mi-am luat rămas bun de la Viktor și de la cele două sârboaice care lucrau la Media Center. Nu le spusesem nimic până acum. Le-am explicat motivul plecarii și au zâmbit cu subînțeles. Le părea rău că plec, așa că le-am promis că mă voi întoarce în curând, după ce se va termina cu restricțiile stării de război, ca să fac un film despre tot ce am trăit împreună în aceste 3 luni.

În general, urăsc despărțirile. Cel mai ușor mi-a fost cu Dule. Am ajuns la hotel și m-am dus la bar, unde Dule lustruia, ca de obicei, paharele. Când m-a văzut, mi-a zâmbit și am înțeles că știa. “Ce zici?” l-am întrebat eu. “Ne îmbogățim?” S-a prins imediat de poantă. Mă refeream la recompensa de 5 milioane de dolari, pusă de americani pe capul lui Slobodan Milosevic. “Ne-mbogățim,” mi-a răspuns Dule. “Dacă punem mâna pe cele 5 milioane, cumpărăm noi hotelul ăsta,” i-am propus eu. “Îl cumpărăm pe dracu’,” a bombănit el. “Lasă că avem atâtea lucruri mai bune de făcut cu banii ăștia.” Și, fără să mai spună nimic, a ieșit de după bar, ne-am îmbrățișat și ne-am pupat pe obraji de trei ori. Nu mai era nevoie de alte cuvinte.

Cu Nelu a fost și mai ușor. Mai ales că îi plătisem toți banii pe care îi datoram. Și era sigur că – de acum încolo – de câte ori vom reveni la Belgrad, vom trage la “Toplice“. Îi eram foarte recunoscător pentru tot ce făcuse pentru noi. Chiar și pentru modul în care se folosise de prezența noastră în hotel pentru a camufla centrul de comunicații al Armatei. Era un prieten adevărat, dar, cu felul lui aparent superficial de a trece peste cele bune și cele rele, trecea senin și peste această despărțire. Oricum, ne însoțea până în vamă, să-l aducă pe Mile înapoi la Belgrad. Acesta trebuia să vină cu noi, deoarece jeep-ul, camerele video și casetele erau trecute pe pașaportul lui.

Un al doilea val de 300 de avioane care au participat la campania aeriană împotriva Iugoslaviei au primit ordin să se întoarcă la bazele lor din SUA și din Europa, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. “Aceasta va fi încheierea retragerii avioanelor,” a afirmat purtătorul de cuvânt al Pentagonului Kenneth Bacon, adăugând însă că întoarcerea aparatelor se va desfășura pe parcursul mai multor săptămâni. Statele Unite se pregătesc să-și retragă și celebrele avioane de vânătoare invizibile F-117 de la baza de la Spangdahlem din vestul Germaniei. Potrivit informațiilor furnizate de armată, cele 24 de aparate urmează să se întoarcă la baza lor de la Holloman, din statul New Mexico, începând de mâine.

Ne-am rătăcit pe străzile Belgradului până să ieșim, Și eu, și Mile eram îngrijorați. Nu știam dacă vom reuși să trecem cu bine peste ultimul hop: polițiștii sârbi de la frontieră. Problema cea mare eram, din nou, eu. Exista riscul ca, după ce văd ștampila de expulzare, polițiștii să observe că eu aveam ultima viză de intrare în Iugoslavia exact în ziua în care a început războiul și să-mi ceară acreditarea de război. Pe care mi-o confiscaseră cei care ne-au expulzat și, oricum, nu mai era valabilă de la 1 mai. Concluzia pe care o putea trage orice polițist sârb era numai una: “Ești spion!” Din fericire, am avut noroc din nou. Cand am trecut, îmi strecurasem pașaportul printre ale celorlalți. Toate aveau aceeași ștampilă de expulzare și i-am explicat polițistului că venisem acum câteva zile, ofițerii de la Centrul militar de presă nu au vrut să ne acrediteze și ne-au pus ștampila respectivă, pentru a fi siguri că ne întoarcem acasă. Plictisit, polițistul n-a mai vrut să verifice și ne-a lăsat să trecem. Și i-a anulat și lui Mile documentul care atesta că intrase în Iugoslavia cu jeep-ul și camera video, fără să mai verifice.

Pe drum, până să ajungem în vamă, ne mai opriseră și polițiștii de la barajul de pe podul de lângă Pancevo, însă am trecut cu bine de ei. Ajunsesem la punctul de frontieră cu puțin înainte de 19:30, ora României, și am hotărât să intrăm în țară după ce îmi transmit corespondența pentru Știrile ProTV. Altfel, riscam să ne rețină prea mult în vamă și să o ratez. Eram în zona dintre cele două vămi și până când mi-a venit rândul, ceilalți au intrat în barul din apropiere, să bea o ultimă cafea. Eu am rămas în jeep, de unde îmi puteam transmite corespondența în liniște. Nu mai simțeam nici o emoție. Pregătisem, împreuna cu Sergiu Toader, un mic scenariu. Am intrat în direct cu Andreea Esca și, la început, am povestit despre nemulțumirile rezerviștilor de la Kraljevo și despre ședința Parlamentului, care votase ridicarea stării de război. Apoi, am amintit de vorbele lui Vojislav Kostunica, care atrăgea atenția că, nici înainte de război, în Iugoslavia nu era prea multă democrație. Andreea mi-a cerut mai multe detalii și i-am dat exemplul meu. I-am spus că aceasta este ultima mea corespondență din Iugoslavia, că am fost expulzat și că mă aflu la câțiva pași de granița României, unde mă voi întoarce peste câteva minute. Simțeam că mă cuprinde emoția și că vocea începea să-mi tremure. Atunci, Andreea mi-a spus: “Sorin, bine ai venit acasă!”

Share

target: cum am fost expulzat din Iugoslavia

by

23 iunie 1999

Deși ne culcasem târziu, n-am putut dormi prea mult. Eram nerăbdător să-i trimit pe Fane Anghel și pe nea Nelu să-și ia acreditarile de război, ca să putem filma câte ceva. După ce, inițial, mă înspăimântase ideea de a face un film despre mine, încet-încet, îmi venise inima la loc. De fapt, nu despre mine era vorba, ci despre acest război blestemat, iar eu nu trebuia să fiu decât cel care, prin amintirile mele, cu ajutorul prietenilor și al oamenilor alături de care trăisem 3 luni, îl ajutam pe telespectator să înțeleagă ce s-a întâmplat. Mă gândisem mult în ultimele zile la asta și filmul începea să mi se contureze în minte. Trebuia doar să începem cumva, așa că l-am rugat pe Mile Cărpenișan să se ducă cu ceilalți la Centrul militar de presă.

Era, de altfel, o simplă formalitate. Chiar dacă nu le-ar fi dat acreditările, mâine se întrunea Parlamentul federal, pentru a decreta ridicarea stării de război și restricțiile urmau să fie mai puțin severe. Cel putin teoretic. Eram curios cum vor depăși sârbii criza care părea să dea târcoale. Cea mai mare problema era lipsa carburanților, a căror raționalizare nu urma să fie ridicată prea curând. Directorul companiei “Beopetrol” anunța că prima tranșă din cele 18.000 de tone de motorină va ajunge în țară peste câteva zile. Mai puțin optimiști, cei de la Departamentul Industriei petroliere a Serbiei considerau că va fi greu să asigure până și cota de carburanți care era distribuită prin bonuri până acum. Ba mai mult, în maximum 10 zile, intenționau să ceară guvernului sârb să scumpească benzina și motorina cu 20 %.

Cotidianul “Blic” continua astăzi un serial care făcea bilanțul situației de după război și accentua greșeala pe care ar putea să o facă Occidentul izolând Serbia. Analiza era făcută de economistul Mladjan Dinkic, unul din liderii grupului G 17, care îmi semăna foarte mult cu Grupul “Un viitor pentru România“, care își pusese în plan, înainte ca membrii săi să se despartă, intrând în diferite partide, să pună România pe roate. Erau amintite dezvoltarea Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial și chiar startul bun pe care îl luase Iugoslavia în 1989, când ultimul premier al marii federații obținuse o finanțare de 4 miliarde de dolari. Care a înghețat odată cu lungul șir de războaie ce avea să fărâmițeze țara făurită de Iosip Broz Tito. Ca mulți alții, Dinkic atrăgea atenția Occidentului că orice menținere a sancțiunilor împotriva sârbilor era un alibi în spatele căruia se putea ascunde regimul de la Belgrad, când poporul ar fi cerut o viață mai bună.

Din păcate, Occidentul avea acum altă “jucărie” care îl preocupa: Kosovo. Doar în nord-vest mai rămăseseră sârbi, iar podul din mijlocul orașului Kosovska Mitrovica a devenit un fel de “linie roșie”, care despărțea simbolic, într-o jumătate sârba și una albaneză, nu doar orașul, ci întreaga provincie. Deși cotidianul “Vecernje Novosti“, care mi se părea, pe zi ce trece, că intră sub controlul socialiștilor lui Milosevic, titra lângă poza de pe prima pagină, care arăta un copil ridicând, victorios, trei degete: “S-au întors 4.000 de refugiați”, în realitate, la Podujevo nu mai era nici urmă de sârbi, în timp ce la Urosevac mai rămăsese unul singur!

Momcilo Trajkovic, liderul filialei SPO din Kosovo, recomanda comunității internaționale să instituie un fel de “protectorat” în Kosovo, deoarece provincia nu mai aparține – de facto – Serbiei. Sârbii s-au concentrat în câteva enclave la Priștina, Gnjilane, Kosovska Mitrovica, Zubin Potok și Leposavic. “Este gata,” spunea Trajkovic. “Aici, alegeri libere nu se mai pot organiza fără supravegherea OSCE și Slobodan Milosevic a pierdut încrederea electoratului. Iar dacă regimul de la Belgrad ar organiza alegeri în Serbia fără Kosovo, ar însemna să recunoască pierderea provinciei.”

“Vecernje Novosti” era plin, însă, de “succese”. Anunța că RTS și-a reluat emisiile pe satelit, dar coordonatele publicate mă făceau să cred că erau destul de complicat de recepționat. O altă fotografie înfățișa site-ul Campionatului European de Baschet, care fusese atacat de hackerii sârbi autointitulați “Suporterii Înflăcărați”. Ei au înlocuit prima pagină a site-ului cu o alta, pe care scria “Sunt mândru să fiu sârb” și, lângă fotografia naționalei iugoslave, se menționa că aceasta a câștigat campionatul înainte de a începe. Hackerii și-au dedicat isprava “memoriei tuturor celor care au murit în timpul agresiunii împotriva țării noastre și care nu-și mai pot susține acum echipa favorită, dar pe care nu îi vom uita…”

Rusia speră să obțină un post de șef adjunct al administrației civile din Kosovo, a declarat ministrul Afacerilor Externe Igor Ivanov, la sfârșitul unei întâlniri cu deputații din Duma de Stat, informează AFP. “Trebuie să desfășurăm de urgență un contingent civil care să gestioneze regiunea în cooperare cu militarii,” a afirmat șeful diplomației ruse.

Mile s-a întors de la Centrul militar de presă cu un “NU” cât toate zilele! Sandi, cameramanul lui, primise acreditare, dar Fane și nea Nelu – ba. Deși toți trei erau în aceeași situație. Nu lucrau, însă, la aceeași televiziune. L-am sunat pe Sergiu Toader și i-am spus că vom sta cuminți până mâine, când Parlamentul va ridica starea de război și situația se va calma. Eram sigur că decizia nu putea fi decât una singură, atât timp cât astăzi, socialiștii lui Milosevic anunțaseră că Parlamentul va trebui să voteze ridicarea stării de război, deoarece agresiunea împotriva Iugoslaviei a încetat și în Kosovo a început aplicarea rezoluției Consiliului de Securitate al ONU.

“Starea de război va fi ridicată formal,” atrăgea atenția Partidul Democrat (DS), “deoarece toate îngrădirile libertății și drepturilor cetățenilor vor rămâne în vigoare. Pentru ridicarea stării de război nu era nevoie de întrunirea Parlamentului, ci era suficientă o hotărâre a Guvernului federal. În realitate, nimic nu se va schimba. Băncile vor rămâne sub controlul guvernului, Poliția va continua persecuțiile, va continua să asculte telefoanele oamenilor și să comită abuzuri, la fel ca în timpul războiului. Din ce s-a anunțat că se va întâmpla mâine, rezultă că, în locul democratizării țării, Milosevic este gata să se răfuiască cu liderii Opoziției și cu regimul democratic din Muntenegru.”

La fel de pesimist era și Dragoljub Micunovic, presedintele Centrului Democratic, care era de părere că Guvernul federal ar trebui să prezinte mâine o declarație privind starea națiunii, după cele 3 luni de bombardamente. “Deși ar trebui, nu mă aștept ca Slobodan Milosevic să participe la ședința Parlamentului federal,” a declarat Micunovic. “Trebuie deschisă o dezbatere despre politica națională. Iugoslavia nu este, în realitate, un stat parlamentar. În ultimii doi ani și jumătate, Parlamentul federal nu a rezolvat nici măcar o problemă.”

Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat solicitarea ONU privind participarea României cu 25 de ofițeri de Poliție și 10 ofițeri de legătură la Misiunea Națiunilor Unite pentru Administrația Interimară în Kosovo (UNMIK), a anunțat purtătorul de cuvânt adjunct al Ministerului român al Afacerilor Externe Bogdan Bucur, citat de Mediafax. De asemenea, autoritățile de la București au aprobat solicitarea secretarului general al ONU Kofi Annan, referitoare la transferul în Kosovo a unui grup de polițiști români aflați în prezent în compunerea Grupului Internațional de Poliție din cadrul Misiunii ONU în Bosnia-Herțegovina.

În Kosovo, situația nu se normalizase. La Urosevac, separatiștii albanezi i-au împușcat pe Nenad Vujinovic și pe fiul său, Srdjan. Când “Blic” scria că în oraș mai rămăsese doar un sârb, greșea puțin. Mai erau șapte sârbi. Și cu preotul, opt. Iar cei 530 de militari germani din KFOR au anunțat că le este imposibil să-i protejeze de atacurile UCK! La ora 13:00, a fost anunțată dispariția încă unui sârb, Davor Ristic de 28 de ani, răpit de UCK din Kosovopolje. La Patriarhia din Pec au mai sosit 20 de automobile, cu un grup de sârbi care căutau refugiu. În urma lor, se ridica fumul caselor pe care le-au incendiat albanezii.

Militarilor din KFOR le lipseau, parcă, hotărârea și siguranța care ar fi descurajat astfel de acțiuni. Degeaba au arestat italienii 4 albanezi care au violat o sârboaică, pentru că, în lipsa legilor și a polițiștilor care să le aplice, au fost nevoiți să le dea drumul. La fel au făcut și cu 3 sârbi, arestați azi-noapte la Kosovska Mitrovica, după ce au deschis focul asupra unei patrule a francezilor din KFOR. Sârbii voiau să atace casele unor albanezi, ca răzbunare pentru uciderea a 4 compatrioți, găsiți ieri la marginea orașului, cu câte un glonte în cap. Mai pe seară, la Zegra, lângă Gnjilane, dintr-o casă s-a tras asupra unei patrule a pușcașilor marini din KFOR. Aceștia au înconjurat casa și, în schimbul de focuri ce a urmat, au împușcat 2 sârbi. Ceilalți 5 care se mai aflau înăuntru au reușit să scape din încercuire.

La Spitalul municipal din Priștina, pentru a treia zi consecutiv, membri înarmați din UCK i-au terorizat și i-au alungat pe medicii care nu erau albanezi. Separatiștii stau la intrarea în spital și nimeni nu poate pătrunde. “KFOR nu face nimic,” povestea un medic sârb. “Au intrat peste noi, ne-au lovit și ne-au gonit până și din sălile de operație, chiar dacă puneau în primejdie viața unor pacienți albanezi. Iar când noi eram la servici, tot ei ne-au spart casele și le-au jefuit.” În timp ce vorbeam la telefon cu un ziarist din Priștina, care îmi povestea toate astea, pe ecranul computerului mi-a apărut încă o știre. Câteva zeci de albanezi au ocupat clădirea în care se aflau postul de radio și de televiziune din Priștina. Fără violență, dar și fără să-i oprească cineva, cu toate că se află la nici 100 de metri de hotel “Grand“.

Multe din problemele pe care forțele KFOR le aveau în Kosovo se datorau – culmea! – vechii și tradiționalei rivalități dintre francezi și englezi. Totul a început săptămâna trecută, în momentul intrării în Kosovo, când militarii francezi și britanici au început o cursă contra-cronometru, pentru a ajunge primii în sectoarele care le fuseseră repartizate. Invocând experiența lor din Irlanda de Nord, englezii ar fi vrut ca ei să fie deschizătorii drumului, însă francezii nu s-au lasat și au intrat în provincie prin altă zonă. Întâmplarea a făcut ca zona pe care au ales-o să fie împânzită de câmpuri de mine, ceea ce a paralizat înaintarea Brigăzii Leclerc. Desigur că britanicii nu au scăpat ocazia să faca bășcălie de militarii francezi. Situația s-a menținut și în zilele următoare, mai ales că britanicii controlau un sector învecinat cu al francezilor, pe care i-au acuzat că – în regiunea Grace – permit albanezilor să jefuiască și să incendieze casele sârbilor. Presa engleză a preluat imediat diferendul, publicând declarația unui ofițer britanic din KFOR, care spunea că francezii se comportă în Kosovo ca în Corsica, lăsându-i pe teroriști să-și facă de cap. Când, în sfârșit, luni, militarii francezi au intervenit, operând și două arestări, englezii i-au criticat din nou, spunând că zeci de albanezi din satul vecin au fost lăsați să plece liniștiți, cu căruțele încărcate cu bunuri furate.

Nici francezii nu s-au lăsat mai prejos și i-au luat în răspăr pe vechii lor rivali, spunând că – așa cum obișnuiesc de pe timpul Războiului de 100 de ani – englezii, prea mândri de forța lor, fac mult zgomot pentru nimic. “Dacă presa britanică vrea să se dezlănțuie asupra noastră pentru a se refula, este dreptul său cel mai strict,” afirma locotenent colonelul Philippe Tanguy, purtătorul de cuvânt al contingentului francez. “Acțiunea noastră nu va putea fi judecată decât pe termen lung. Brigada franceză nu va polemiza niciodată cu aliații săi. Totuși, în sectorul britanic există, de asemenea, case care ard.”

Se pare că tensiunile ajunseseră atât de accentuate, încât ministrul Apărării francez Alain Richard și cel de Externe britanic Robin Cook au sosit astăzi în Kosovo, pentru a le aplana. Richard s-a dus întâi la Kosovska Mitrovica, vizitând contingentul francez. “Trebuie să-i învățăm pe sârbi și albanezi să trăiască din nou în pace, așa cum se întâmpla pe vremuri, când trăiau împreună în acest oraș,” a spus el. “Sarcina noastră cea mai importantă este să-i convingem pe sârbii care nu au mâinile pătate de sânge să nu părăsească orașul.” După prânz, Alain Richard a plecat la Priștina, unde ajunseseră deja Robin Cook și – odată cu el – miniștrii germani ai Apărării și Afacerilor Externe, Rudolf Scharping și Joschka Fischer, precum și ministrul italian de Externe Lamberto Dini.

Robin Cook le-a cerut sârbilor să aibă încredere că forțele KFOR îi vor proteja și s-a întâlnit la Priștina cu doi episcopi sârbi, cu Hashim Thaqi și Ibrahim Rugova, precum și cu ziaristul albanez Veton Surroi. Înainte de a ajunge în capitala provinciei, Cook a trecut prin satul Velika Krusa, unde o echipă de experți britanici ancheta un presupus masacru comis de sârbi. Anchetatorii au descoperit într-o casă 45 de cadavre ale unor albanezi, dar sătenii susțineau că numărul victimelor ar putea depăși 150. Eram curios dacă anchetatorii TPI vor descoperi ceva la Paracin, localitate unde se afla o fabrică de sticlă, în cuptoarele căreia se spunea că sârbii obișnuiau să ardă cadavrele de care doreau să scape.

O echipa a FBI, însoțită de un anchetator al TPI, și-a început ieri cercetările în zona producerii masacrelor de la Djakovica, a anunțat directorul FBI Louis Freeh, citat de AFP. În total, echipa este compusă din 57 de persoane – chimiști, specialiști în explozibili și experți din diferite domenii – care au fost însărcinați cu localizarea, colectarea de probe, fotografierea zonelor în care s-au produs masacrele, stabilirea cauzelor care au dus la moartea victimelor și a identității acestora, a precizat Freeh, care a adăugat că FBI va încerca să-i identifice pe autorii masacrelor, dar nu are misiunea de a-i aresta. Directorul FBI a subliniat că sarcina experților este dificilă, amintind că există probe clare ce demonstreaza că “aceste cadavre au fost deplasate, dezgropate și, probabil, îngropate din nou, în momentul încetării ostilităților”.

Tensiuni, dar de altă natură, apăruseră și se accentuau în sânul Armatei iugoslave. Azi-dimineață, rezerviștii sârbi s-au adunat pe podul de la intrarea în localitatea Vrnjacka Banja, blocând circulația pe autostrada Kraljevo-Krusevac cu ajutorul unor camioane. Erau cei din Brigada Motorizată 125, întorși din Kosovo, unde rezistaseră în raioanele Kosare si Prokletije, aprig bombardate în timpul războiului. Deși fuseseră decorați cu ordinul Erou al Poporului, rezerviștii nu-și primiseră soldele de la sfârșitul lunii aprilie. Era vorba de câte 89 de dinari pe zi, la care trebuia să se adauge câte o primă echivalentă cu jumătate din totalul restanțelor, promisă de generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave.

Șoseaua a rămas blocată peste noapte, însă, cu toate acestea, știrea nu a fost difuzată decât de un post de televiziune. Și acolo, fără să fie însoțită de imagini sau de declarații. În schimb, am aflat că doi soldați muntenegreni, recent întorși din Kosovo, și-au pus capăt zilelor. Familia sa spunea că unul dintre ei, Zeljko Stijovic, originar din Berane, a lăsat o scrisoare în care a cerut ca nici un reprezentant al armatei să nu asiste la funeraliile sale.

Ministrul sârb al Justiției a promis să remită Comitetului Internațional al Crucii Roșii (CICR) lista deținuților albanezi transferați din Kosovo în Serbia, a afirmat la Geneva purtătorul de cuvânt al CICR Jette Soerensen, citată de AFP. Ea a precizat că organizația sa nu cunoaște numărul acestor persoane, care au fost transferate – afirmă Belgradul – “pentru propria lor siguranță“. Organizația umanitară a vizitat, de la începutul săptămânii, închisorile de la Priștina și Prizren. Ele sunt goale și se pare că aproximativ 3.000 de persoane au fost transferate în Serbia, potrivit estimărilor ONU.

Era aproape ora 17:00 și mă pregăteam să plec de la Media Center, când mi-a sunat telefonul. Era Mile. “Haide repede la hotel, că te caută Poliția!” Am izbucnit în râs. “Nu e glumă. Hai, te rog, repede!” Am plecat imediat. Pe drum, l-am sunat pe Sergiu Toader și l-am anunțat. I-am spus că, dacă într-o jumătate de oră nu îl sun din nou, înseamnă că m-au arestat și va trebui să anunțe Ambasada României, să mă scoată din belea. L-am sunat și pe Traian Borșan, secretarul I al ambasadei, care mi-a zis să-l rog pe Mile să-l anunțe dacă mă ridică.

Ce se întâmplase? Fane și nea Nelu erau în camera lor, când au auzit câteva bătăi ferme în ușă. Au deschis și doi indivizi le-au vârât sub nas legitimațiile de Poliție. Deși nici unul dintre ei nu știa o boabă sârbește, au înțeles că mă căutau pe mine. Fane i-a trimis la Mile. Acesta stătea împreună cu Sandi și se uitau la televizor, așteptând să apar și eu. Când au auzit bătăi în ușă, au strigat: “Intră!” Credeau că sunt eu. Când colo, s-au pomenit cu cei doi polițiști, care le-au pus aceeași întrebare: “Care dintre voi este Sorin Bogdan?” După ce, în prima fază, le înghețase sângele în vine, au răsuflat ușurați. Nu era vorba de ei. Și m-au sunat să vin la hotel.

Când am ajuns, am dat cu ochii de doi polițiști tineri, politicoși, care mi-au cerut pașaportul și vechea acreditare de război. Știau că o mai aveam. Au dispărut în biroul lui Nelu și s-au întors după vreun sfert de oră. Eu, Fane și nea Nelu trebuia să părăsim Iugoslavia până mâine la miezul nopții. Văzând că ne-au pus niște ștampile în pașaport, i-am întrebat dacă este vorba de vreo interdicție. “În nici un caz,” mi-a răspuns unul dintre ei. “Dacă doriți, poimâine dimineață puteți să vă întoarceți.” Am încercat să aflăm de la ei motivul operațiunii, dar s-au scuzat că nu-l cunosc. “Nici măcar nu sunteți din cartierul pe care îl supraveghem noi. Nu îndeplinim decât niște ordine. Va dați seama că nu cerem șefilor explicații.” Ne-au mai spus că operațiuni similare au loc în toate cartierele și, pentru a elimina riscul că polițiștii s-au împrietenit ori se cunosc suficient de bine cu jurnaliștii care trebuiau expulzați, încât să-i lase în pace pentru o șpagă de câteva sute de dolari, i-au trimis pe fiecare la alt hotel sau în alt cartier decât cele aflate în consemnul lor.

Înainte de a pleca, i-am rugat să-mi dea acreditarea de război înapoi, să o am amintire, însă m-au refuzat. Nici cu ajutorul lui Mile nu am reușit să-i înduplec. Îmi venea să mor de ciudă și înjuram de mama focului că nu le-am spus că am aruncat-o. După ce au plecat, i-am anunțat pe Sergiu și pe Traian Borșan să stea liniștiți, că totul e în regulă. Sergiu mi-a cerut să mă întorc și – dacă vom putea – să filmăm câteva imagini cu mine la Belgrad. Am picat pe gânduri, însă simțeam o mare ușurare și chiar mă miram că, în sinea mea, mă bucuram de întreaga poveste. Adevărul este că, de mai multe ori în ultimele zile, mă întrebasem cum va fi sfârșitul acestei aventuri de 3 luni. După notorietatea pe care spuneau colegii că aș fi dobândit-o, întoarcerea acasă trebuia să fie suficient de spectaculoasă. Îmi băteam capul, însă nu-mi venea nici o idee. Si iată că sârbii m-au salvat din nou! Ce final mai frumos putea să aibă aventura mea din timpul războiului NATO împotriva Iugoslaviei decât o expulzare?

Cu toate acestea, eram trist. Îmi venea greu să plec de la Belgrad, deși, de la bun început, știam că va veni și această zi. Mă atașasem mult de locuri și de oameni și începeam aproape să mă simt ca unul de-al lor. E drept că și ei m-au tratat la fel, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Înainte de transmisia pentru Știrile ProTV de la 19:30, am avut o mică discuție cu cei de la București, ca să-i conving să nu povestim nimic despre expulzare, până când nu ajung cu bine în țară. Deși poate exageram, nu aveam chef de belele la frontieră și sârbii erau experți în așa ceva. Ne-am înteles să vorbim despre expulzare mâine, la transmisia de la 19:30, cand speram să fiu deja în România.

Nelu a dat o masă în onoarea plecării, deși îi părea rău și lui că nu mai putem rămâne. La cină, ne-a arătat o familie de albanezi, care mâncau lângă noi. “Îi vedeți? Sunt refugiați din Kosovo și stau de o săptămână în hotel. Cazarea și mâncarea le sunt plătite de Guvern,” ne-a explicat Nelu. “În primele zile când au venit, mâncau tot ce li se punea în față, fără să comenteze. Abia după 4 zile, când au văzut că nimeni nu are nimic cu ei, au îndrăznit să-i spună chelnerului că religia nu le permite să mănânce carne de porc. Și au rămas uimiți când chelnerul le-a răspuns că nu-i nici o problemă să aibă în vedere această dorință a lor și că ar fi trebuit să-i atragă atenția de la început.”

Era încă un exemplu al clișeelor în care oamenii se obișnuiseră să-i judece pe sârbi. În realitate, cât au stat în hotel “Toplice“, nimeni nu a avut vreo treabă cu ei. Cu excepția mea. Una din familiile de albanezi a fost cazată în camera de lângă a mea. Acum două seri, cu un sfert de oră înainte de a intra în direct pentru Știrile ProTV de la 19:30, albanezii au început să se certe. La început am răbdat, însă cearta continua și făceau mare tărăboi, riscând să-mi compromită transmisia. Enervat, am ieșit și le-am deschis ușa cu o lovitură de bocanc. Înghețaseră de spaimă. Le-am strigat, pe un ton răstit, care nu admitea replică, să înceteze imediat, dacă vor să nu-i tai bucăți și să-i dau la câini. Și am adăugat o înjurătură îngrozitoare. Singura pe care o știam corect în sârbește. Au amuțit, iar eu am ieșit rapid din cameră, înainte de a bufni în râs. De atunci, de câte ori mă întâlneau, se fereau din calea mea, lipindu-se de perete și plecându-și privirile. E drept că și eu, ca să-mi păstrez prestigiul dobândit din această întâmplare, de fiecare dată le aruncam niște priviri crunte.

Biroul federal al Poliției elvețiene a ordonat înghețarea fondurilor pe care președintele iugoslav Slobodan Milosevic le-ar putea avea în Elveția, răspunzând astfel unei cereri de ajutor judiciar a TPI, informează AFP. Alti patru lideri iugoslavi, printre care și președintele Serbiei Milan Milutinovic, sunt vizați de această măsură. “Nu știm dacă Milosevic dispune de astfel de fonduri în Elveția,” a precizat purtatorul de cuvânt al Poliției elvețiene. “Dacă există, vor fi supuse, cu efect imediat, unei interdicții generale a posesiei, neputând fi nici retrase, nici transferate.”

Share

target: miniștrii lui Milosevic conduc refugiații sârbi înapoi în Kosovo

by

20 iunie 1999

Ne-am trezit devreme în această dimineață, deși era duminică. Am trecut pe la biserica Patriarhiei, de lângă noi, după care Mile Cărpenișan a plecat, cu mașina lui Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, către România. Eram amândoi ușor încordați de gândul operațiunii pe care o pusesem la cale. Fane Anghel și nea Nelu urmau să ajungă în această după-amiază la Timișoara, iar Mile trebuia să încerce să-i bage în Iugoslavia mâine dimineață. Mile a ajuns fără probleme acasă și m-a sunat după ce s-a întâlnit cu colegii mei. Mai aveam o noapte până la marea încercare.

În Iugoslavia, lucrurile evoluau în direcții stranii, cum numai aici se putea întâmpla. N-am avut ce citi în ziarele de astăzi, pe care, dacă le răsfoiai, aveai impresia că totul e în regulă și nimic deosebit nu s-a întâmplat în ultimele 3 luni. Doar în “Vecernje Novosti” am găsit câteva pagini anti-NATO, în care se explicau ițele încurcate ale unei conspirații mondiale, căreia sârbii au îndrăznit să-i stea în cale. Atunci, Guvernul Mondial condus de SUA a declanșat Primul Război Mondial Anti-creștin, dar sârbii au rezistat în fața bombardamentelor, apărând steagul Creștinismului. Teoria o mai citisem și în alte cărți și nu aveam nici un chef să o mai văd o dată, așa că am preferat să răsfoiesc numărul de azi din “Blic“, plin de poze sexy și istorii amuzante. N-aș fi citit “Politika“, dacă prima pagină nu mi-ar fi amintit de parodia care se desfășura astăzi.

Totul a început aseară, când în Jurnalul RTS, vicepremierul sârb Milovan Bojic a cerut sârbilor să se întoarcă în Kosovo, spunând că miniștrii sârbi se vor pune în fruntea coloanelor care se întorc, pentru a le demonstra că nu au de ce să se teamă și pentru a le da încredere în trupele KFOR. Bojic le-a spus sârbilor că acum e momentul să se întoarcă, deoarece, peste 48 de ore, casele lor vor fi ocupate de albanezii care revin în valuri în Kosovo. Guvernul Serbiei le-a pus la dispoziție carburanții și ajutoarele necesare reîntoarcerii în provincie.

Secretarul general al NATO Javier Solana a decis astăzi încetarea oficială a campaniei aeriene a Alianței Nord-Atlantice împotriva Iugoslaviei, relatează AFP. “Acționând sub autoritatea încredințată de Consiliul NATO, am decis să punem capăt imediat campaniei aeriene pe care am suspendat-o la 10 iunie 1999,” a anunțat Solana. “Am fost informat de către comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul Wesley Clark, că toate forțele militare și de Poliție sârbe au părăsit provincia Kosovo, conform acordului tehnico-militar semnat de către comandantul KFOR și de către reprezentanții guvernului iugoslav la 9 iunie.” Louis Garneau, purtătorul de cuvânt al KFOR, a declarat: “Comandantul KFOR, generalul Michael Jackson, a primit confirmarea scrisă din partea autorităților de la Belgrad că toate forțele iugoslave s-au retras din Kosovo.”

Deși mi se părea incredibil, circul a început. La prânz, o primă coloană de 30 de refugiați sârbi, avându-l în frunte pe Borislav Milacic, ministrul republican de Finanțe, a plecat din Kragujevac. În același timp, din Niș au plecat către provincia pe care abia o părăsiseră alte două coloane cu 1.000 de refugiați sârbi (dintre care 80 de medici), în frunte cu Dragoljub Jankovic, ministrul Justiției, și cu Leposava Milicevic, ministrul Sănătății. Oamenii se urcau veseli în autobuze, după ce dădeau interviuri reporterilor RTS și ridicau 3 degete, în semn de salut, când mașinile plecau claxonând, în aplauzele celor aduși să-i conducă. Îi priveam stupefiat pe cei care – până ieri – spuneau că au fugit din Kosovo pentru că teroriștii UCK îi omoară, iar acum explicau că n-au nevoie de nimic, numai să ajungă odată înapoi acasă. Poate cel mult de benzină și puțină hrană.

Desigur, Televiziunea Națională a transformat aceste plecări într-un straniu marș triumfal, de parcă oamenii ar fi plecat spre Tărâmul Făgăduinței și nu unde îi aștepta teroarea albanezilor sau – în cel mai bun caz – protecția KFOR împotriva foștilor vecini și prieteni. După ce au atras atentia cât de disciplinată și organizată este Armata iugoslavă, care s-a retras din Kosovo, reporterii RTS ne-au bombardat cu reportaje despre întoarcerea refugiaților. Alți 500 au plecat de la Krusevac spre Kosovo. Alți 720 au plecat din Kraljevo, în frunte cu Branislav Ivkovic, ministrul Învățământului. Alți 300 au plecat din Rudare, conduși de ministrul Turismului și Sportului.

Erau încercări disperate ale regimului lui Slobodan Milosevic de a le arăta sârbilor că situația se normalizează în provincie și în întreaga țară. Tabloul acesta suprarealist era întregit cu imagini de la inaugurarea unui pod de pontoane la Mijatovac, care va asigura traversarea peste râul Velika Morava, până la ridicarea unui nou pod, în locul celui distrus de bombardamente. Cu imagini de la Valjevo și Sremska Mitrovica, unde locuitorii îi întâmpinau cu bucurie pe militarii sârbi care se înapoiau din Kosovo. Cu informația că au apărut deja oameni de afaceri din Elveția, Germania și Italia, dornici să investească în Iugoslavia. Cu declarația lui Massimo D’Alema despre necesitatea dezarmării formațiunilor UCK și ajutării sârbilor să-și reconstruiască podurile și centralele electrice. Desigur, “uitând” să amintească de condiționarea ajutorului de plecarea de la putere a lui Milosevic.

Toate jurnalele RTS repetau aceleași teme, iar la 22:30, aveau să anunțe că toți militarii Armatei iugoslave s-au retras din Kosovo, îndeplinindu-și obligațiile asumate în acordul de la Kumanovo. Și că primele coloane de refugiați care se întorc în Kosovo au ajuns deja la Priștina. Apoi au prezentat imagini de la întâlnirea dintre Nebojsa Vujovic și generalul Michael Jackson, în care adjunctul ministrului iugoslav de Externe i-a atras atenția că, în timpul în care în provincie s-au aflat militarii și polițiștii sârbi, nu a fost niciodată haos și anarhie, cerându-i să dezarmeze teroriștii UCK și să asigure granițele țării împotriva pătrunderii bandelor de criminali albanezi. Jurnalul s-a încheiat cu un montaj cu bombardamente, pe fondul căruia se făcea apel la toți cetățenii iugoslavi să pună umărul la reconstrucția patriei.

Poate m-aș fi lăsat păcălit și aș fi crezut că este vorba doar de o acțiune de propagandă, dacă nu mi-aș fi amintit de vorbele “scriitorului” Dragan. În ultima noapte în care l-am văzut, când se parafase pacea de la Kumanovo, mi-a spus că forțele speciale sârbe se vor întoarce în Kosovo foarte curând. A refuzat să-mi explice cum o vor face, atâta vreme cât trupele KFOR s-au desfășurat deja, dar mi-a spus să fiu atent la ce va urma. Și ce altă acoperire mai bună puteau găsi, decât cea a oamenilor care se întorc la casele lor? Pentru că, oricât de patrioți ar fi sârbii, nu sunt chiar atât de nebuni să se bage singuri în gura lupului, mai ales când acesta este albanez.

Președintele francez Jacques Chirac nu a exclus, într-un interviu pentru CNN, posibilitatea acordării unui ajutor occidental pentru reconstrucția anumitor centrale electrice din Serbia. “Suntem dispuși să acordăm sârbilor un ajutor umanitar. Sunt centralele electrice umanitare? Se poate, pentru că ele produc energie, ca să încălzim iarna locuințele,” a declarat Chirac. “Este un lucru pe care va trebui să-l discutăm.” Președintele francez a exclus, pe de altă parte, orice ajutor acordat pentru reconstrucția podurilor: “Nu putem ajuta o țară să se reconstruiască, dacă aceasta nu este o democrație.”

Primul politician din Opoziție care a sesizat cinica manipulare pe care o încercau cei de la Putere a fost Vladan Batic, liderul Partidului Creștin Democrat din Serbia – un partid “de buzunar” – și coordonator al Uniunii pentru Schimbare, o alianță de partide care începea să-și facă loc pe scena politică. El a explicat că pretențiile Guvernului că ar fi create toate condițiile pentru ca sârbii să se întoarcă la casele lor din Kosovo nu sunt decât pură demagogie. “Aceleași persoane care, prin politica lor păguboasă, i-au obligat pe sârbi să-și lase casele în care locuiau de secole, îi conving acum, prin amenințări și santaj, să se întoarcă în Kosovo,” spunea el.

În acest timp, liderii partidelor care încă mai însemnau ceva pentru sârbi păreau orbiți și lansau apeluri aberante sau își trăgeau de zor lovituri sub centură. Partidul Radical din Serbia (SRS) s-a apucat să acuze conducerea Primăriei Belgradului că, din cauza nepriceperii, a afacerilor și a matrapazlâcurilor pe care le-a făcut, a adus capitala în pragul colapsului. “Niciodată, în toată istoria Belgradului, orașul nu a fost condus de astfel de infractori nevolnici,” spuneau liderii SRS. “Au arătat că le pasă mai puțin de oraș decât le păsa celor care l-au condus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.” Ei au dezvăluit că, în timpul bombardamentelor, inspectorii Ministerului de Interne i-au arestat și anchetat pe câțiva dintre consilierii municipali ai Mișcării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO), din cauza unor dubioase afaceri cu carburanți.

Desigur, cei de la SPO au dezmințit acuzațiile, iar președintele Consiliului municipal, Spasoje Krunic, le-a calificat drept mincinoase și primitive. De altfel, conducerea SPO s-a întâlnit astăzi într-o ședință, în care s-a făcut apel încă o dată la sârbi să se întoarcă la casele lor din Kosovo. Liderii SPO au acuzat Guvernul că nu a spus nimic despre exodul masiv al sârbilor din provincie și că RTS nu a arătat nici o imagine a coloanelor de refugiați. Concluziile ședinței de astăzi spuneau totul despre deruta și lipsa de realism a SPO, care nu înțelegea că nu este momentul potrivit pentru a schimba guvernul sau președintele. Se vorbea din nou că trebuie ridicată starea de război, că trebuie anulate legile nedemocratice, că efectivele Poliției și Armatei trebuie reduse la nivelul dinainte de război și că trebuie reluate legăturile diplomatice cu SUA, Franța, Germania și Marea Britanie.

În timp ce oamenii se zbăteau să-și revină după lunile de bombardamente, SPO spunea că este cazul formării, atât la nivel republican, cât și federal, a unor guverne provizorii, cu largă deschidere democratică, alcătuite din tehnocrați, care să asigure obținerea ajutoarelor necesare pentru reconstrucția țării și organizarea de alegeri libere, după normele europene. “De mâine, toți membrii și activiștii SPO vor începe o campanie puternică pentru popularizarea acestor principii,” anunța SPO. “Cerem schimbări pașnice, dar, dacă regimul nu este în stare să se schimbe, trebuie să facem tot posibilul pentru a determina schimbarea lui.”

SRS plângea cu lacrimi de crocodil de grija sârbilor, spunând că acum, “atitudinea bandiților din SUA și Uniunea Europeană, care închid ochii la suferințele sârbilor din Kosovo, este în perfectă armonie cu caracterul celor care – până mai ieri – bombardau civili nevinovați“. “Bătălia pentru eliberarea patriei va continua, până la victoria finală, până când ultimul soldat străin va fi alungat de pe teritoriul Serbiei,” anunțau, pompos, liderii SRS. “Un astfel de țel nu poate fi atins fără ca poporul să-și păstreze unitatea și fără să-i alungăm pe trădătorii care găsesc tot felul de scuze pentru crimele comise de dușmani și le oferă, cu umilință, servicii complete în fiecare zi.”

Bill Clinton a declarat, într-un interviu acordat televiziunii CNN, că el apreciase, înainte de începerea campaniei NATO împotriva Iugoslaviei, “la 50 % șansele de a-l învinge pe Slobodan Milosevic după mai puțin de o săptămână de bombardamente“. Întrebat dacă și-a imaginat vreun moment, ordonând bombardarea Iugoslaviei, că războiul va dura 79 de zile, Clinton a răspuns: “Știam și că, dacă el va hotărî să suporte pedeapsa atacurilor aeriene, acestea vor dura câtva timp. Nu mă gândeam la o durată anume, dar știam că ar putea fi nevoie de mult timp.”

Poate că nu m-ar fi iritat atât de mult războiul acesta surd declanșat de Vuk Draskovic și Vojislav Seselj și l-aș fi pus pe seama eternei rivalități dintre cei doi și a încheierii războiului, care le permitea acum să-și dea frâu liber sentimentelor. Însă, pe la prânz, în timp ce mă plimbam pe Terazije, în centrul Belgradului, am văzut o mulțime de oameni care bloca circulația. Erau vreo 200 de refugiați sârbi din zona orașelor Prizren, Djakovica și Orahovac, care protestau împotriva atitudinii guvernanților față de ei. “După tot ce am pătimit înainte de plecarea în bejenie, acum, în Serbia, nimeni nu se mai uită la noi,” se auzea glasul unuia dintre ei, care vorbea la portavoce. Îl chema Svetozar Fisic. “Am ajuns la Belgrad flămânzi și sfârșiți de puteri. Acum ne spun să ne întoarcem. Unde? În brațele UCK?” Fețele oamenilor exprimau disperare și Fisic îi chema să vină mâine, cât mai mulți, în fața clădirii Guvernului federal, pentru a-și spune păsurile.

Nu m-au impresionat atât de mult chipurile refugiaților, cât indiferența din ochii belgrădenilor. Îmi era greu să înțeleg, însă observasem și altă dată că oamenii din Serbia îi tratau cu dispreț, indiferență și chiar ură pe refugiații din Croația, Bosnia și, acum, Kosovo. “Nu sunt de-ai noștri, sunt izbeglice (refugiați),” spunea chiar și Nelu despre ei. Iar cuvântul nu suna ca un simplu substantiv, ci avea puternice nuanțe peiorative, pe care nu puteam să le pricep deloc.

Dacă acest incident a trecut aproape neobservat, nu s-a întâmplat la fel cu cel de ieri, de lângă Kragujevac. În jur de 100 de rezerviști au blocat șoseaua spre Topola, în fața cafenelei “Sumski put” din satul Petrovac, așezându-se pe asfalt, în jurul unui camion pe care îl puseseră de-a curmezișul șoselei. Cereau să li se plătească soldele, pe care nu le-au mai primit de două luni de zile. Generalul maior Zivomir Smiljkovic, comandantul Corpului Kragujevac al Armatei iugoslave, a sosit la ora 14:00 la fața locului și, abia după 3 ore de discuții aprinse, a reușit să deblocheze drumul, promițându-le rezerviștilor că își vor primi soldele până vineri. Această demonstrație era un semnal periculos, care arăta că fondurile pentru armată sunt pe sfârșite. Oamenii lui Milosevic trebuiau să facă repede rost de bani, pentru a nu lăsa aceste nemulțumiri să fie scânteia care să aprindă butoiul de pulbere reprezentat de dușmănia dintre Armata și Poliția sârbă. Pe de o parte, era greu de reprimat un amplu protest al militarilor, care, odată scăpați din infernul bombardamentelor NATO, nu se mai temeau de nimic. Pe de altă parte, o intervenție în forță a Poliției împotriva militarilor nu numai că n-ar fi fost posibilă, însă, cu siguranță, ar fi degenerat într-un necruțător război civil.

Trupele KFOR au descoperit că aproximativ 60.000 de albanezi din Kosovo au fost deținuți în sate bombardate și transformate în lagăre de concentrare de către forțele iugoslave în nordul provinciei, a informat publicația “Sunday Telegraph“. Familiile albaneze au fost arestate în munții unde se refugiaseră și au fost închise, la jumătatea lunii aprilie, în satele distruse aflate în apropiere de Podujevo. Persoanele internate în lagărul cunoscut sub numele de Sajkovac ar fi urmat să fie folosite ca scuturi umane, în cazul unei intervenții terestre a NATO. Trimisul special al ziarului a afirmat că acești refugiați au fost supuși unei izolări totale timp de două luni. Fiecare dintre ei, inclusiv copiii, au primit o cartelă cu numele, numărul propriu și cu sectorul de lagăr în care era deținut. Orice fugar risca să fie luat drept țintă de catre trăgătorii de elită, ascunși după dealuri.

Situația era cu atât mai complicată, cu cât sârbii se vedeau puși să se descurce singuri. Astăzi, la încheierea reuniunii de la Koln a liderilor țărilor G-8, s-a anunțat că, dacă vrea să beneficieze de ajutor internațional pentru reconstrucție, președintele Slobodan Milosevic va trebui să pună în aplicare reforme democratice în țară. Ei au cerut Belgradului să se conformeze principiilor Pactului de stabilitate în Balcani, în special în privința democratizării țării și a respectării drepturilor omului. “Un ajutor internațional acordat reconstrucției Iugoslaviei este imposibil atât timp cât la conducerea acestei țări se află Slobodan Milosevic,” concluziona Gerhard Schroeder.

Declarația finală a summit-ului G-8 de la Koln era semnata și de Rusia, care obținuse tot ce își dorise în urma conflictului din Iugoslavia, așa că sârbii erau din nou singuri în fața lumii întregi. Dimitri Iakușin, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, anunțase că Rusia își va relua relațiile cu NATO de îndată ce Alianța va anunța încheierea oficială a operațiunii sale militare împotriva Iugoslaviei. Colac peste pupăză, nici ajutoarele promise nu păreau de mare perspectivă, liderii G-8 avertizând că realizarea obiectivelor Pactului de stabilitate în Balcani revine, în primul rând, țărilor din regiune, ajutorul din exterior neputând substitui propriile eforturi. “Insistăm ca toate părțile aflate în confict în Kosovo să respecte încetarea focului și să se conformeze în totalitate termenilor rezoluției 1244 a Națiunilor Unite și acordului tehnico-militar,” se arată în declarația finală a summit-ului.

Încet, dar sigur, trupele KFOR începeau să pună stăpânire pe haosul din Kosovo. Astăzi, la Kosovoska Mitrovica, soldații francezi au arestat 10 luptători UCK, pentru că jefuiau casele și magazinele părăsite de sârbi. Germanii din KFOR au eliberat la Prizren 2 albanezi, răpiți de UCK pentru că ar fi colaborat cu sârbii. Spre seară, britanicilor din KFOR nu le-au trebuit decât 10 minute să ajungă în cartierul Dardanija din Priștina, pentru a potoli câțiva luptători separatiști, care deschiseseră focul asupra locuințelor unor sârbi, omorându-l pe unul dintre ei și dispărând la adăpostul întunericului.

Generalul Michael Jackson a confirmat în această seară că retragerea Armatei iugoslave din Kosovo a fost încheiată, cu 12 ore chiar mai devreme decât era prevăzută, și, începând din acest moment, singura forță militară din provincie este KFOR. El a adăugat că aeroportul Slatina va rămâne închis cel puțin 8 zile, până la finalizarea unui acord la nivel înalt privind controlul său.

Puțin după miezul nopții, într-un cort bine păzit din Cartierul general al KFOR de la periferia Priștinei, în prezența purtătorului de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA James Rubin, generalul Jackson și liderul politic al UCK Hashim Thaqi au semnat acordul privind demilitarizarea imediată și dezarmarea progresivă a UCK. Acordul stipula că, în termen de 3 luni, UCK trebuie să predea KFOR întreg armamentul său, cu excepția armelor ușoare. Începând de maine, în nici un moment, UCK nu mai este autorizată să poarte arme, indiferent de ce tip, la mai puțin de 2 kilometri de șoselele principale, de orașe sau de granițele exterioare ale provinciei. În decurs de 4 zile, UCK își va desființa toate pozițiile de luptă, fortificațiile și punctele de control de pe șosele și va delimita câmpurile de mine și capcanele instalate de separatiștii albanezi. În termen de 30 de zile, UCK era obligată să stocheze, în locuri inventariate de KFOR, toate armele de calibru superior celui de 12,7 mm, iar în termen de 90 de zile, să predea toate armele automate de calibru inferior.

Acordul stipulează ca “UCK să înceteze focul, să se dezangajeze din zonele de conflict, să se demilitarizeze și să se reintegreze în societatea civilă, să renunțe la folosirea forței și să pună capăt oricărui act de beligeranță, să accepte să nu-i atace, reține sau intimida pe civilii din Kosovo, să nu atace, încalce sau confiște proprietatea civililor din Kosovo.” Comunitatea internațională va lua în considerare posibilitatea ca luptătorii UCK să se alăture unei noi forțe de Poliție ce va fi constituita în Kosovo după modelul Gărzii naționale din diferite state americane, se preciza în document.

Înainte de a semna acordul, Hashim Thaqi a avut mai multe întrevederi între patru ochi cu James Rubin, care i-a spus că secretarul de stat Madeleine Albright i-a cerut personal să o reprezinte la semnarea acordului de demilitarizare, ca garanție că “libertatea pe care a câștigat-o UCK va fi apărată“. Imediat după semnarea documentului, atât Albright, cât și Bill Clinton, l-au sunat pe Thaqi, pentru a-i saluta “curajul” de a accepta transformarea UCK și a-i spune cât de mândri sunt de el.

“UCK va participa la un nou proces politic prin care va fi definit statutul Kosovo,” a declarat Thaqi după semnarea acordului, la care fusese asistat de alți trei lideri ai mișcării sale – Agim Ceku, Jakup Krasniqi și Rame Buja. “Retragerea președintelui iugoslav Slobodan Milosevic și procesul declanșat de forțele NATO și KFOR constituie o mare victorie, care deschide pentru noi perspective diferite.” La rândul său, generalul Michael Jackson a spus că “astăzi ne aflăm într-un moment crucial al misiunii noastre, pentru a stabili un climat permanent de pace și securitate pentru întreaga populație din Kosovo”.

Share