e singura intrebare care mi-a ramas pe buze dupa ce am fost aseara la green hours, pentru “o ocazie rara”, proiectul lui mircea florian despre tara motilor. am vazut un film ok pe o tema fascinanta: comunicarea. acum cel putin 50 de ani, in romania oamenii comunicau intre ei cu tulnicul. intotdeauna, fiintele intelegente au simtit nevoia sa comunice. povestea comunicarii prin tulnic este atat de fascinanta, incat mi-am propus sa fac un reportaj complet despre ea, mai mult decat filmul lui marian crisan, care se duce usor in derizoriu, comparand-o cu povestea comunicarii prin internet.
aseara, la green hours, nu a existat nimic din asta. ego-ul lui mircea florian a fost prea mare pentru a pune in valoare misticismul comunicarii prin tulnic. au tinut-o pe ana maria gligor pe un scaun, cu un tulnic in fata, dar nu au reusit s-o integreze intr-un proiect coerent. mi-a parut atat de rau… in plus, ca o imagine sugestiva a vremurilor pe care le traim, pe holul dinspre toaleta, m-am intalnit cu ana maria gligor, inconjurata de niste teenageri, care voiau sa sufle si ei o tura in goarna de lemn. bunul simt al femeii nu i-a putut opri sa screama niste sunete obosite. privirea trista din ochii ei nu ma lasa sa dorm.
ma aflam intr-un microbuz care ne intoarcea acasa din venetia. era inceput de august 2007, pe la orele 20.30. asta dupa ce am plecat din romania cu doua saptamani in urma, am trecut repede prin ungaria, la 41 de grade celsius, bucurandu-ma ca, in acel an, aveam masina din 2006 cu aer conditionat si 160 de km la ora pe autostrada. am trecut repede prin austria, savurand racoarea alpilor, pe autostrada spre elvetia. ne-am oprit sa dormim intr-o parcare si, la 4 dimineata, ne-a trezit un echipaj de politisti, sa ne intrebe daca totul e ok, sa-si ceara scuze si sa ne ureze somn usor. in geneva, am cascat ochii la coloana de apa de 60 de metri ce se ridica din mijlocul lacului si am admirat nivelul ridicat de viata, luandu-ne dupa calitatea masinilor pe care le conduc localnicii.
am ajuns apoi intr-un magic orasel francez dintre munti, saint julien molin molette, de unde imi amintesc numai fete prietenoase, care iti tot faceau cinste cu o doza de pastise, desi nu apucasesi sa-ti golesti paharul. si de ritualul de incheiere a fiecarei petreceri, cu cate o cinzeaca de palinca, pe care o beau aproape cu religiozitate, laudandu-mi ideea de a le aduce o mostra din cultura romaneasca. din care, dupa 10 zile, inca mai erau doua degete pe fundul sticlei de plastic de apa plata, usor fanata de licoarea dinauntru, ambalaj care ii distra la culme pe francezi. fiindca ratasem, din cauza ploii, un festival de reggae care s-a anulat, am avut party de saturday night live in lyon. de unde mai tin minte un bar african si un club in care prietenul meu francez a luat un croseu in falca de la o papusa blonda, pentru ca o intrebase, afland ca e din strasbourg: “si cum se numeste sunculita de strasbourg ?”, iar dupa raspunsul tamp “sunculita de Strasbourg, cum ai vrea sa se numeasca ?”, el a replicat “nuuuu, voiam sa te intreb cum te cheama !”. am dormit apoi pe malul rhonului, intr-un hamac din curtea unui alt prieten care traieste intr-o casuta cu pereti de sticla si are o bijuterie de masina de culoare galbena din anii ’70, mai frumoasa decat un corvette, pe care o reconditioneza sa rupa inima gagicilor. am ajuns, totusi, la un festival de reggae dintr-un amfiteatru roman sapat intr-o stanca de vreo 200 de metri inaltime, unde i-am auzit cantand dumnezeieste pe groundation, printre valatuci de fum de marijuana.
in acea vara, la saint julien am avut parte de cate un concert cu vreun grup de underground francez sau vreun sansonetist in fiecare seara cand nu era petrecere undeva. ne-am despartit cu greu de oraselul meu secret din ardeche, jurand sa fac totul ca sa ajung sa traiesc si eu acolo. am pierdut o dupa-amiaza pe strazile din marsilia, de unde mi-am luat toale nepaleze, minunat de usoare si intens colorate – semn ca eram intr-o perioada pozitiva a vietii mele – si am incercat sa nu cad in ispita fiecarui pusti care imi prindea privirea si ma intreba din varful buzelor daca vreau sa cumparam hasis. am innoptat pe plaja de langa saint tropez, unde m-am mai amuzat o data de ridicolul grandioaselor iahturi ancorate in port, la care tipi intre doua varste, bronzati si cu muschii umflati de steroizi, ajungeau la volanul ultimelor modele de automobile, insotiti de cele mai frumoase femei din lume. mi-am amintit de noaptea de vineri dintr-un week-end al anului anterior, cand am nimerit in atatea cluburi misto din saint tropez, incat ajunsesem sa refuz o petrecere pe corabia ancorata in larg, la care se ajunge cu salupa, doar pentru ca nu aveam chef de muzica anilor ’80 ce se auzea de acolo.
a doua zi, am facut plaja intr-un golfsuperb de stanci rosii langa cannessi pe pietricelele rotunde de la nisasi din monaco. aici, am invartit mult intre degete o bancnota de 50 de euro, pentru ca ma ardea gandul s-o cheltuiesc pentru a face o tura pe circuitul de formula 1 format din strazile orasului, la volanul unui lamborghini de vis. nu am uitat sa mai trec prin piata cazinourilor din monte carlo, unde cu un an inainte, intr-o sambata seara, am vazut cea mai spectaculoasa parada de limuzine din lume, conduse de soferi cu frac, care abia inghesuiau, cu grija sa nu-i farame, perechi de batranei in varsta de sute de ani, el – zombie, ea – o caricatura a doamnei cu coasa, sulemenita in culori stridente, cu peruca blonda, ciorapi de plasa si fusta mini care abia ii ascundea fesele costelive. sau de tipi genul fotbalist la un mare club european, cu cabriolete incredibile, insotiti de minim doua fapturi desprinse din basmele cu zane bune si perverse.
apoi mi-am satisfacut dependenta de venetia, hoinarind o dupa-amiaza intreaga pe stradute sau canale pe care nu le descoperisem pana atunci, minunandu-ma ca exista asa un oras si cautandu-mi fereastra camerei in care mi-ar placea sa locuiesc, dar razgandindu-ma, fascinat, la fiecare cinci minute. venetie unde am vizitat si locatiile expozitiilor de arta ale bienalei, descoperind intr-o curte macheta unei casute ciuruita de gloante, in care daca intrai, trecand de o moderna usa de sticla, te trezeai intr-un hol aseptic in fata a trei usi de lift din aluminiu. din dosul lor, dupa ce chemai liftul incepeau sa se auda toate zgomotele iadului, culminand dupa minute bune cu urletul unei femei si vibratia sinistra a unui corp care se prabuseste in gol, izbindu-se de cablurile unsuroase. am rontait pe strazi bucati de nuca de cocos reci si aromate si nu m-am suparat ca n-am reusit sa gasesc modelul de sandale pe care il vazusem in marsilia, in vitrina unui magazin care inchisese deja. addicted of venice cum sunt, am plecat spre casa impregnat de energia pozitiva pe care ti-o transmite un astfel de oras. si am ajuns pe autostrada care te duce, traversand austria si ungaria, catre casa.
ne-am trezit brusc intr-un ambuteiaj pe zeci de kilometri, inconjurati de automobile noi, cu numere de spania sau italia, dar conduse de barbati cu umerii munciti, ale caror freze, mustati, bermude, slapi si tricouri imi pareau cunoscute. incercam sa oprim intr-o benzinarie, dar nu reusim sa gasim loc de parcare si ne strecuram cu greu printre cei care isi mananca sandviciul langa bordura, apreciind in gura mare ca, adaugat la cafeaua tare din termos, un red bull big le va da suficienta energie sa conduca snur pana acasa, la botosani. atunci am realizat ca suntem in mijlocul romanilor nostri, care vin in concediu acasa, dupa un an greu de munca printre straini. ii imitam si lasam microbuzul in mijlocul drumului, ignorand claxoanele celor pe care ii incurcam si trec pe la toaleta unde portarul se mira ca sunt singurul care plateste 0,50 euro ca sa se spele pe maini. plecam din nou la drum si incepem sa ne obisnuim sa vedem zeci de masini oprite cu luminile de avarie pe banda de urgenta a autostrazii, din care coboara soferi zgribuliti care se usureaza pe telefoanele portocalii cu inscriptia s.o.s. dupa ce ca era aglomeratie, toti circulau pe banda de viteza cu 120 la ora sau depaseau smechereste, prin stanga. realizam repede, ca in timp ce reusim sa mai depasim dintre ei, trebuie tot timpul sa fim atenti sa anticipam daca vreunuia ii va veni ideea sa ne ia fata in ultima clipa fara sa semnalizeze. ne obisnuim si cu ideea ca un punct rosu, care se sparge brusc in sute de scantei de parbriz este un chistoc aruncat pe geam din masina din fata. unii ne fac cu mana cand ii depasim, altii ne claxoneaza recunoscand placuta de inmatriculare romaneasca, unii vor sa ne demonstreze ce masina tare si-au tras, depasindu-ne in tromba in tunel sau in vreo curba fara vizibilitate, altii se lipesc de fundul masinii noastre, desi n-avem cum sa tragem pe banda din dreapta, ocupata deja de tir-uri si nici sa mergem mai tare, pentru ca suntem blocati de o coloana de cel putin 10 masini ce asteapta momentul in care soferul unui logan isi va aminti sa mearga cu 100 pe banda cealalta. as fi devenit de mult paranoic, daca nu m-ar fi linistit un pic fetele lor relaxate si luminate de ideea unei vacante pe plaiurile natale.
cu acest gand in minte las pe altcineva sa conduca, ma ia somnul si ma trezesc in zori, in granita dintre ungaria si austria, unde constat ca virusul balcanismului i-a contaminat grav si pe unguri. desi sunt sute de masini care aglomereaza vama, vinieta ce-ti permite accesul pe autostrada se vinde la un singur ghiseu la care sunt cozi de zeci de oameni. daca o platesti in euro, functionarul te ciupeste de 500 de forinti, iar toate veceurile sunt inchise pana la sase fix, lasand fete crispate sa tremure inca 15 minute in fata usii. in primele trei benzinarii de pe autostrada spre budapesta, situatia e identica, generand aceleasi cozi si nervi. pe care soferii si-i descarca mai tarziu, conducand agresiv si imprevizibil. cand oprim intr-o parcare, constatam ca nu eram singurii stresati. la fel era soferul masinii cu numar de brasov care ne urmarise de cateva zeci de kilometri. ii paream singurii de incredere, fiindca mergeam cu viteza constanta si nu faceam acrobatii pe asfalt. scapam de intreaga nebunie declansata de miile de romani care vin sa-si petreaca vacantele acasa doar la cativa kilometri de vama cenad, pentru ca prea putini stiu ca acolo nu sunt cozi ca la nadlac. aici, cand vamesul ungur ne inapoiaza talonul masinii si ne intreaba cum de nu i-am strecurat nimic in el, nu mai avem puterea sa zambim si il lasam sa-si rada singur in barba de mareata gluma pe care a facut-o. am ajuns acasa.
inca 80 de kilometri pana la timisoara, relaxat la gandul ca la bucuresti voi ajunge in siguranta. cu trenul.
o conferinta de presa organizata astazi de ministrul justitiei, catalin predoiu, a adus un val de usurare in lumea politica romaneasca: mihai necolaiciuc, “tarul cfr”, va fi extradat in romania peste vreo 2 ani. pentru ca ne considera niste prosti, numai buni de amagit cu vorbe goale la televizor, ministrul predoiu a adoptat un aer triumfalist si a prezentat arestarea lui necolaiciuc in palm beach drept o mare realizare a justitiei romane. ceea ce e o minciuna sau o prostie: procedura de extradare dureaza foarte mult, astfel incat – si daca va fi adus vreodata in romania – infractiunile de care este acuzat fostul sef al cfr se vor prescrie.
asadar, justitia la televizor continua cu succes. clanurile transpartinice cu care mihai necolaiciuc a impartit miliardul de euro devalizat de la cfr pot sa stea linistite. inca o afacere de coruptie a fost ingropata in romania. platita, si de aceasta data, din buzunarul nostru.
p.s. cat de atent isi fac datoria cei de la ministerul justitiei pentru a impiedica aducerea in fata justitiei a lui mihai necolaiciuc rezulta din gestul functionarilor care “au uitat” sa trimita in sua traducerea unei anexe de 400 de pagini a cererii de extradare. a fost trimisa doar la insistentele americanilor.
intre timp, sorin rosca stanescu dezvaluie ca feciorul lui necolaiciuc si-a facut o firma de shipping la vancouver si sugereaza ca traian basescu si monica macovei ar fi in spatele taraganarii ordinului de extradare atatia ani.
formularul de declarare a starii de sanatate tiparit de ministerul sanatatii din romania este o aberatie inutila si plina de greseli. l-am primit in avion, inainte de aterizarea la bucuresti. nu am putut sa nu remarc ca, inainte de a ajunge la paris, nimeni nu mi-a dat sa completez nimic. probabil ca francezii n-au auzit de pandemia ah1n1…
pe hartia primita de la stewardese sunt 3 intrebari. prima: “ati calatorit intr-o tara in care au fost inregistrate cazuri de gripa “porcina“ ?” cazuri au fost inregistrate in toate tarile din lume. deci, si in franta. confuz, o intreb pe stewardesa ce sa scriu. este la fel de nedumerita. vine alta si ma sfatuieste sa bifez optiunea “da”. ma uit la francezul de langa mine. bifase optiunea “nu”.
la intrebarea urmatoare, poti marca un x pe cele DOUA optiuni: daca ai febra sau daca ai simptome respiratorii. sau ambele. un rand mai jos, esti sfatuit sa te adresezi personalului medical din punctul de frontiera, daca ai raspuns “da” la oricare din cele TREI puncte ale intrebarii 2. imi sterg ochelarii, ma frec la ochi, ma uit si pe verso, numar pe degete si tot DOUA puncte imi ies la socoteala.
in fine. cobor din avion, ajung la biroul politiei de frontiera al aeroportului bucuresti-baneasa. o blonda draguta in uniforma albastru deschis imi verifica pasaportul. imi spune bun venit si face semn urmatorului pasager. ies din aeroport cu formularul ministerului in mana. nu mi-l ceruse nimeni…
sa zbori de la bucuresti la paris este o experienta inedita. primul soc il ai cand ajungi la 6.00 dimineata in aeroportul bucuresti – baneasa. care arata fix ca o autogara. o aglomeratie de nedescris, haotica, desigur, care ii bulverseaza mai ales pe straini. la 4 ghisee se inghesuie cursele low-cost pentru bologna, paris, stuttgart, bruxelles si heraklion. sincer, am reusit sa ajung la biroul de check in din intamplare. in timp ce incercam sa inteleg care-i coada la care ar trebui sa ma asez, m-am trezit exact in fata ghiseului potrivit si – fara sa mai imi bat capul ca ma bagasem, de fapt, in fata – mi-am facut formalitatile de imbarcare si am iesit la o tigare. noroc ca nimeni nu a protestat.
locul de fumat este in fata aeroportului, astfel incat toti calatorii care intra in cladire trebuie sa taie fumul gros ce se asterne ca o perdea. cu grija sa nu-i deranjeze pe cei 6-7 maidanezi care, cand nu se latra intre ei, se plimba indiferenti printre picioarele oamenilor. nu doar de caini trebuie sa te feresti, ci si de taxiurile care opresc la 1 centimetru de bombeurile pantofilor celor iesiti la fumat. atractia numarul 1 pe trotuarul ingust este automatul de cartofi prajiti :)) pe care nimeni nu indrazneste sa-l foloseasca.
mi-a placut ca majoritatea celor care calatoreau era alcatuita din fete frumoase sau tineri numai buni de munca, in ochii carora alterna sclipirea sperantei cu stresul lumii noi care ii asteapta la aterizare. si ca am apucat sa beau o cafea, inainte de a plonja din nou in aglomeratia din aerogara, de data asta, din fata birourilor de control al pasapoartelor. unde, daca nu ai noroc, vezi cum politista la care ti-ar fi venit randul se hotaraste chiar atunci sa faca o pauza si simuleaza ca duce la plimbare niste dosare. in spatele meu, astepta un patron belgian, care venise personal in romania sa-si aleaga doi muncitori si ii luase cu el. unul parea mai in varsta si mai umblat prin lume, in timp ce tovarasul lui era la primul zbor cu avionul si ii citeai pe fata neincrederea. cum adica, biletul de avion e cartonasul ala mic pe care abia buchisea ce scrie ?
nici in sala de asteptare nu intelegi ce se intampla, pentru ca nu exista nici un panou pe care sa fie afisat ceva. auzi cum sunt anuntate tot felul de curse, mai putin a ta, desi a trecut deja ora la care ar fi trebuit sa decolezi. te linistesti cand vezi ca nimeni nu se streseaza. doar niste francezi care n-au mai vazut asa ceva. si doua coordonatoare de la blue air, care ii cauta peste tot pe calatorii intarziati sau neatenti. creste ritmul anunturilor, speriind cativa sugari ce incep sa chiraie prin sala. un pusti de doi ani tinut pe genunchi de ma-sa ii smulge mobilul din mana si il arunca pe jos. femeia il pupa pe frunte, mandra de isprava odraslei, si incepe sa culeaga bucatile dintre picioarele calatorilor. nota bene ! poti fuma in baruletul din sala de asteptare, daca nu ti se face rau de la atmosfera dinauntru, care pare formata din nicotina pura. o cafea oribila = 8 lei. acelasi pret, pentru o cola la jumate de litru.
zborul perfect si aterizarea lina, in aplauzele calatorilor, te fac sa uiti de intarzierea de 40 de minute. in cazul meu, s-a adaugat o stewardesa blonda si bine dotata, care m-a facut sa ma simt mai important chiar decat pilotul, investindu-ma cu responsabilitatea de a avea grija de ceilalti pasageri, in caz de aterizare fortata. si asta pentru ca, exact pe scaunul de langa una din iesirile de urgenta, statea un arab ce nu parea sa inteleaga nici o limba. si, vazandu-ma cum ma holbez, blondei i-au trebuit 3 secunde si un zambet ca sa ne convinga sa facem schimb de locuri si alte 3 ca sa-mi explice cam ce ar trebui sa fac daca s-ar intampla ceva. la aterizare, aproape ca mi-a parut rau ca n-am avut ocazia sa dovedesc cat de bine am inteles…
sambata, trebuie sa plec la strasbourg pentru cateva zile. cheltuielile de transport imi sunt decontate de consiliul europei. pentru decont, au nevoie de o hartie cu datele mele si ale bancii la care am contul. adica brd – groupe societe generale, de la care am un card. nimic mai simplu, credeam eu.
1. agentia brd – mihai bravu: am coborat la parterul blocului in care locuiesc, fericit ca e atat de aproape. am spus ce vreau si… stupoare ! o doamna amabila mi-a explicat ca nu-mi poate accesa contul, deoarece as apartine de grupul brd – dorobanti (?!). mi-a recomandat cea mai apropiata agentie.
2. agentia brd – obor: prin canicula nebuna de astazi, am ajuns la bucur-obor. am explicat ce vreau si… ghinion ! de cateva luni, nici ei nu mai apartin de grupul brd – dorobanti, asa ca nu-mi pot accesa datele. mi-a recomandat agentia stefan cel mare.
3. agentia brd – europa: exasperat, am luat canicula in piept si m-am dus la agentia care imi eliberase cardul, langa sediul orange din piata victoriei. aici, am dat peste servire balkan style. am vazut la un ghiseu o cucoana care butona ceva pe un computer. m-a pasat la colega care avea deja un client. dupa mine s-a format o coada de 4 persoane. cucoana care se dadea ocupata s-a indurat de noi si m-a intrebat ce vreau. i-am explicat si m-a directionat catre birourile unor consilieri. un birou era gol, ca plecase omul la masa. in al doilea birou, consiliera avea o clienta. in al treilea, desi nu avea pe nimeni, mi-a spus ca-i ocupata. mi-am stapanit injuraturile si m-am asezat la o masa. 10 minute mai tarziu, cand am ramas doar eu in agentie, cucoana de la inceputul acestei aventuri a venit din nou sa vada ce vreau. i-am dat hartia de la consiliul europei. scrisa in engleza. cand mi-am dat seama ca intelegea din ea tot atat cat gigi becali, i-am tradus eu. si m-a plasat din nou la consiliera care, intre timp, terminase cu clienta. si, in mai putin de 1 minut, mi-a dat ce-mi trebuia.
uite asa am pierdut 2 ore prin canicula din bucuresti. singura satisfactie este ca, desi n-am bentley sau q7, brd m-a ajutat sa intru in cercul jmekerilor de dorobanti. oare ce faceam daca nu eram in bucuresti ?
printr-o stranie coincidenta, castigatorul marelui premiu la loto 6/49, in valoarea de 11 milioane de euro, este, si de aceasta data, un angajat al ministerului de interne, informeaza “jurnalul national“. daca va mai amintiti de “scandalul ogica“, atunci cel care a incasat potul cel mare era angajat al spp. un alt castigator al unui mare premiu la loto lucra tot la ministerul de interne, contabil la politia comunitara. viata nici unora dintre acestia nu s-a schimbat semnificativ dupa “incasarea” castigului. coincidentele nu se opresc aici: la aceeasi agentie din galati unde a fost jucat biletul castigator din aceasta duminica s-a castigat si anul trecut unul dintre marile premii.
adaugati la aceste intamplari urmatoarele ciudatenii care se repeta in fiecare an: intotdeauna, inainte de pasti, de craciun sau revelion, vreme de minim doua luni, nimeni nu castiga premiul cel mare, care se reporteaza si ajunge la cifre ametitoare. la fel se intampla inaintea unor alegeri. de fiecare data, cu ocazia extragerii care are loc de aceste sarbatori sau imediat dupa, se castiga. romanii au inteles cum e cu 6/49, cozile din fata agentiilor de acum cativa ani au disparut si doar naivii mai viseaza la marele premiu. ceilalti, zambesc cu subinteles cand aud ca, intamplator, cand criza a golit pusculita guvernului, a dat norocul fix peste un angajat de la ministerul de interne.
pentru ca alegerile de astazi nu-mi puteau oferi nici o surpriza si nici n-am plecat de rusalii la mare sau la munte, m-am numarat printre cei 2-300 de bucuresteni care au ajuns la hala de muzica, la concertul tito & tarantula. desigur, majoritatea dintre noi au fost atrasi de aparitia lor, pe muzica proprie, in filmul lui robert rodriguez, “from dusk ’till dawn“.
tito & tarantula este o trupa din categoria b a circuitului international, cu un rock sincer, curat si, pe alocuri, plin de forta. totul se bazeaza pe bateristul alfredo ortiz, care e un adevarat metronom. la chitara bas o au pe caroline rippy, una din aia care te ia sub brat si, dupa ce face 3 ture de stadion, iti cere o tigare. la chitara solo e unul care arata ca asiatic dement: steven husteter. pacat ca nu canta la fel, dar se descurca. si, desigur, liderul tito larriva, cu suvite de par scapate din coada carunta, camasa si pantaloni negri, care-si schimba, alternativ chitara de acompaniament. muzica: undeva intre joe cocker si skidrow. lume de calitate a venit la hala de muzica insa, ca sa-l provoc pe george hari popescu, doar cam 10 % din gagicile care nu erau clearly somehow engaged mi s-au parut interesante. noroc ca tito & tarantula ne-a facut high cu “fumando marijuana“.
cat despre alegeri, stiti de ce a intrat prm in parlamentul european ? in afara de cei care au votat de dragul lui becali si vadim, insuficienti, dupa cum s-a dovedit anterior, prm a fost formula preferata de cei care au dorit sa protesteze fata de actuala clasa politica. adica, daca tot nu au facut nimic pentru noi, macar sa le bagam mortul in casa. ce conteaza, daca ne vom face de ras la bruxelles ? de parca aia ar avea vreo parare buna despre romania… marii pierzatori ai acestor alegeri sunt liberalii, care au avut toate conditiile, ca partid de opozitie, sa straluceasca, nu sa rada lumea de ei.
pai, in timp ce toata europa se dadea peste cap sa-i scoata pe ai lor la vot, noi faceam paranghelii pe esplanada din fata primariei parisului, chipurile, sa ne promovam turismul. in loc sa fi luat, de exemplu, site-ul de care va vorbeam mai devreme si sa-l rostogoleasca in cyberspace-ul romanesc, ca tot era cadou de la ue, platit si facut de ei. astia suntem noi, romanii. ne pierdem totdeauna cu lucruri marunte si scapam viziunea de ansamblu si nici nu avem vreo urma de concept care sa arate incotro se duce tara asta in urmatorii ani. pentru clasa politica din romania, fac o dedicatie, din acelasi film al lui rodriguez:
mi-am pierdut tot respectul fata de festivalul international de film transilvania. la gala din aceasta seara, premiul pentru cel mai bun scurt metraj romanesc a fost acordat filmului “pentru el“, regizat de stanca radu. nu am avut rabdare sa se termine meciul lituania – romania si, pentru ca tot conduceau ai nostri, m-am uitat la film, bucuros sa vad si eu o productie romaneasca de calitate.
am ramas masca ! “capodopera” premiata la tiff 2009 nu este decat un plagiat ordinar dupa un filmulet postat pe youtube in 22 februarie 2008, si de care au ras deja 10.457 de utilizatori de internet din intreaga lume.
rusine, tiff 2009 ! rusine, stanca radu & co ! cat de prosti ne credeti ?
iar a fost furtuna in bucuresti. iar s-au infundat toate canalele si s-au inundat soseaua si trotuarele. iar ne-au cazut in cap sau pe masini toate crengile copacilor. iar n-au mers mijloacele de transport in comun, in timp ce taxiurile au disparut precum titanicul. iar a picat net-ul, orange-ul, vodafone-ul, cosmote-ul si dracu sa le mai ia pe toate, daca am uitat sa enumar vreuna !
cat de inteligent trebuie sa fii ca sa vezi cum s-a schimbat clima in zona capitalei ? sau, daca nu-ti dai singur seama, sa-i rogi pe meteorologisa-ti explice: si vara aceasta vom avea canicula in capcana asta de beton numita bucuresti, intrerupta de furtuni scurte, cum a fost si cea din seara asta. iar impotriva unor fenomene meteo de acest tip, edilul unui oras trebuie sa lupte cel putin prin doua metode stramosesti: sa pastreze canalizarea curata si arborii ingrijiti. restul problemelor le mai rezolvam si singuri, ca-s dependente de astea doua.
nu ne ramane decat sa invatam sa ne pazim singuri de efectele urmatoarelor furtuni din aceasta vara. adica sa stam acasa si sa ne rugam la Dumnezeu nu fi gasit loc de parcare sub vreun pom. si cand ma gandesc ca radeam de iordanescu la nationala, ca pupa icoane ca sa castige romania…
