am postat deja pe blog “target“, jurnalul meu de corespondent de razboi la belgrad, in timpul bombardamentelor nato impotriva iugoslaviei. la sugestia prietenilor, am pus povestea si in format .pdf, adaugand cateva poze care incearca sa ilustreze acele momente si o serie de colaje si desene ale celebrului artist plastic eugen mihaescu, realizate sau inspirate din tragedia iugoslava. deci, click, free download si puteti citi despre aventurile mele si ale lui mile carpenisan, prietenul, fratele si camaradul meu de razboi de la belgrad, cum vizionam bataliile dintre antiaeriana si avioanele nato de pe acoperisul unui hoteldin centrul belgradului, pe unde au trecut ion cristoiu, eugen mihaescu, george roncea, remus cernea, florin dobre si alti jurnalisti romani, rusi, cehi sau polonezi. adevarul despre bombardarea “din eroare” a ambasadei chineze de la belgrad, stirile si informatiile oficiale esentiale ale fiecarei zi de bombardamente. cum am trecut de cateva ori pe langa moarte, cum am fost arestati si cum am fost expulzat. despre slobodan milosevic, javier solana, bill clinton, tony blair, ibrahim rugova, robin cook, madeleine albright, wesley clark, hashim thaqi, jamie shea, igor ivanov, martti ahtisaari si toata lumea politica a anilor 1999. despre eroismul sarbilor si despre cum au pierdut kosovo…
Ultima zi. M-am trezit cu o senzație stranie: un amestec de tristețe și bucurie. Îmi părea rău că plec, pentru că mă simțeam deja ca acasă. Dar mă bucuram că mă întorc în țară, ca îmi reîntâlnesc familia, prietenii și colegii și abia așteptam să le povestesc toate peripețiile prin care trecusem. Mi-am făcut bagajele, înghesuindu-mi lucrurile într-o sacoșă împrumutată de la Mile Cărpenișan și am zâmbit amintindu-mi cum sosisem la Belgrad, cu o geantă pe umăr și câteva schimburi. M-am pregătit de plecare și, când am coborât, le-am spus celorlalți că mă duc până la Media Center, să-mi iau rămas bun de la cei de acolo. Ne-am dat întâlnire după prânz la hotel.
La Media Center, nu m-am putut abține și m-am scufundat pentru ultima dată între computere și telefoane. Era, totuși, o zi importantă și nu răbdam să nu aflu ce se întâmpla. Deși toți așteptau să înceapă ședința Parlamentului, primele știri au venit din Kosovo. Dis-de-dimineață, un grup de 30-40 de albanezi au încercat să intre cu forța în clădirea în care se aflau posturile locale de radio și televiziune. Nu au reușit decât să spargă geamul imens de la intrare, pentru că trupele KFOR au intervenit și i-au îndepărtat, formând ulterior un cordon de protecție în jurul clădirii. Nu departe, însă, la sediul Facultății de Economie, au fost găsite cadavrele a trei sârbi: decanul Milenko Lovic, administratorul Jovica Stamenkovic și portarul Miodrag Mladenovic. Trupurile chircite ale celor trei zăceau într-o baltă de sânge, străpunse de zeci de lovituri de cuțit, iar de jur-împrejur erau împrăștiate acte, dosare și chei. Asasinii îi înfipseseră decanului un stilou în gură. Ca și când nu ar fi fost clar cine sunt autorii, pe un perete era pictată cu sânge sigla UCK.
A ajuns la noi și o declarație a mitropolitului Amfilohije, care spunea totul despre situația din Kosovo. “Bandele înarmate ale albanezilor controlează întreaga zonă, distrug case, ucid, violează și au întrerupt alimentarea cu apă și curent și legăturile telefonice ale Patriarhiei din Pec, unde situația e cea mai grea,” povestea mitropolitul, criticând guvernul iugoslav, pe care îl acuza că i-a lăsat pe sârbi la mila Domnului. “Politicienii sârbi se amăgesc, mint poporul și întreaga lume. Au mințit întotdeauna și mint și acum. Câțiva miniștri au venit cu refugiații care se întorceau, să mai adune câteva voturi, dar nu au rămas la înmormântarea celor 4 sârbi uciși de UCK. La televizor au arătat 10 autobuze pe care scria Belgrad-Pec, dar aici nu a ajuns nici unul. Când au văzut ce prăpăd e aici, refugiații care veniseră de la Berane au fugit înapoi.” Amfilohije avertiza că situația de la Pec se agravează tot mai mult, iar cei 150 de sârbi refugiați în sediul Patriarhiei vor să plece și ei. În acest timp, la mănăstirea Djakovica au mai rămas 10 sârbi, iar de la Klin a plecat și ultimul bătrân. “Ne rugăm la Dumnezeu să-i ocrotească pe sârbi, pentru că guvernul lor i-a uitat,” spunea mitropolitul. “Celor de la Putere le pasă doar de ei.”
Anchetatorii TPI sunt șocați de numeroasele dovezi de violențe din Kosovo și prevăd că vor fi făcute alte inculpări în rândul Armatei și Poliției iugoslave, a afirmat la Priștina un purtător de cuvânt al tribunalului, citat de AFP. “Este șocant, chiar și pentru cei mai experimentați dintre anchetatorii noștri,” a declarat Paul Risley, unul dintre procurorii TPI. “Atrocități similare au avut loc în Croația și Bosnia-Herțegovina, însă în Kosovo campania împotriva albanezilor a fost organizată cu o rapiditate și o eficiență brutale. Descătușarea violenței se pare că a început în zilele care au urmat declanșării campaniei aeriene a NATO. Amploarea distrugerilor într-o perioadă atât de scurtă demonstrează ca acestea au fost coordonate și dirijate de o structură centrală de comandă.”
Ministrul sârb Goran Matic a organizat astăzi o conferință de presă, încercând să dezmintă informațiile despre atrocitățile comise de sârbi în Kosovo. Ziariștii care s-au întors la Media Center mi-au povestit că Matic a afirmat că majoritatea crimelor comise în provincie au avut loc în zonele controlate de teroriștii albanezi. “UCK este cunoscută pentru uciderea albanezilor care nu doreau să i se alăture sau să părăsească Kosovo,” a declarat el. “Cea mai mare parte a lucrurilor care se petrec în Kosovo țin de propagandă. Trupele străine au intrat, aducând cu ele o mie de jurnaliști însărcinați cu filmarea retragerii forțelor noastre, a desfășurării KFOR și a descoperirii gropilor comune. O anchetă este, desigur, necesară, dar să nu fie politică, iar TPI este un instrument exclusiv politic, destinat să îi urmărească pe cei care nu sunt pe gustul Statelor Unite și al NATO.” Chiar dacă ar fi avut dreptate, cine mai stătea acum sa-l asculte?
Problema cea mai mare a tuturor devenise, din nou, Slobodan Milosevic. Milos Minic, fost procuror și ministru de Externe al Iugoslaviei comuniste, i-a cerut președintelui iugoslav să demisioneze, făcându-l responsabil pentru crimele comise în Kosovo. “Au existat în Kosovo crime și criminali de război și nici o Putere nu are dreptul să ascundă aceste crime, autorii lor și pe cei care le-au ordonat,” afirma Minic, într-o scrisoare deschisă transmisă agenției de presă Beta. “Cine a ordonat epurarea etnică, cine a ordonat expulzările și masacrele masive ale albanezilor din Kosovo? Cine sunt superiorii Armatei și Poliției care au executat sau care au dat aceste ordine sau nu au împiedicat aceste crime, când aveau puterea să o facă?” Fostul lider comunist l-a avertizat pe Slobodan Milosevic că poporul iugoslav va fi culpabilizat de întreaga lume pentru cele petrecute în Kosovo, atâta vreme cât autorii crimelor de război și cei care le-au ordonat nu vor fi descoperiți și judecați.
La rândul său, Milan Panic, fost prim ministru al Iugoslaviei acum câțiva ani, era de părere că Milosevic va fi arestat și ucis de propriile forțe de poliție, în maximum 3 luni. “Chiar prietenii lui îl vor înșela. În locul său, nu m-aș încrede în propria poliție și armată,” a prevestit Panic. “Sunt 15 % șanse ca el să se sinucidă și estimez că sunt tot 15 % șanse ca el să fie ucis. Există 25 % șanse să fugă undeva, restul nu mai știu. Milosevic este cea mai mare tragedie care se putea întâmpla poporului sârb.”
Unul dintre ziariștii sârbi mi-a sugerat să citesc un raport al CIA despre Slobodan Milosevic, publicat de revista “Foreign Report”. L-am gasit pe Internet. Scriau că Milosevic va deveni din ce în ce mai imprevizibil, mai ales din cauza problemelor psihice și de sănătate în creștere. Raportul CIA punea presupusa stare de spirit a președintelui iugoslav pe seama unor probleme acute la coloana vertebrală și a diabetului de care suferă din tinerețe. Și, desigur, nu uita să amintească de sinuciderea ambilor săi părinți. Raportul mi s-a părut lipsit de credibilitate, mai ales că – așa cum îl văzusem în ultima vreme – Milosevic nu părea deloc agitat, ci mai degrabă calm și sigur pe el. Mai mult, informațiile se băteau cap în cap. După ce spuneau că e diabetic, agenții CIA afirmau că Milosevic ar fi dependent de alcool și țigări, consumul acestora crescând atunci când acesta se afla sub presiune. Dintre defectele lui Slobo de care auzisem și de la sârbi, raportul menționa doar două: este extrem de încăpățânat, când are impresia că cineva vrea să-i forțeze mâna și refuză să accepte criticile.
Statele Unite au oferit 5 milioane de dolari pentru orice informație care va duce la arestarea sau la condamnarea criminalilor de război, inclusiv a președintelui Slobodan Milosevic, a anunțat Departamentul de Stat, citat de AFP. “Acest program are ca scop mărirea șanselor ca inculpații aflați, în prezent, în libertate să poată fi aduși în fața Tribunalului Penal Internațional pentru a fi judecați,” a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat James Rubin. El a insistat asupra faptului că Statele Unite nu intenționează să încurajeze vânătorii de recompense și a sugerat oricărui potențial informator să se adreseze celei mai apropiate ambasade americane.
Ședința Parlamentului federal a început abia la 12:20, în absența reprezentanților Muntenegrului. Premierul Momir Bulatovic a venit în fața camerelor reunite și a solicitat ridicarea stării de război. El a precizat că Guvernul federal a abrogat cele 31 de legi instituite cu 3 luni în urmă, odată cu declararea stării de război, cu excepția celei privind vânzarea medicamentelor. Printre aceste legi, extrem de restrictive, erau cea privind înghețarea prețurilor, Legea băncilor, a călătoriilor în străinătate sau a operațiunilor comerciale. Bulatovic a spus că guvernul va face o analiză a efectelor produse de aceste legi și că Parlamentul federal trebuie să solicite suspendarea sancțiunilor împotriva Iugoslaviei și daune pentru distrugerile provocate de bombardamente. Acestea depășeau, potrivit unor estimări ale grupării de Opoziție G-17, 30 de miliarde de dolari.
După ce Bulatovic a terminat, ședința Parlamentului s-a transformat într-un interminabil circ, o grămadă de politicieni îngrămădindu-se să țină discursuri interminabile, pentru a se defula de pe urma celor 3 luni în care n-au avut ocazia să mai fie văzuți vorbind. Dintre ei nu putea, desigur, să lipsească Vojislav Seselj. “Agresiunea împotriva țării noastre nu a încetat, ci doar bombardamentele,” și-a început el discursul. “Agresorul și-a schimbat doar metodele de acțiune, având ca obiectiv ocuparea Muntenegrului, Vojvodinei și Sandzak-ului și instituirea în Serbia a unei administrații de colaboraționiști. Nu trupele ONU au venit în Kosovo, ci trupele NATO sub egida ONU, care îi gonesc pe sârbi. Cei care au venit în Kosovo pentru a separa provincia de Serbia și pentru a crea un nou stat albanez sunt dușmanii noștri. După ce vor fi desfășurați în Kosovo, ei vor asalta Muntenegru. Cei care ne-au bombardat continuă să fie niște criminali.” Nu l-am urmărit mai departe, pentru că începea să mă plictisească.
Totuși, discursul său nu era o utopie, bazându-se pe o stare de fapt. Chiar astăzi, agenția France Presse publica un comentariu în care se menționa că locuitorii Vojvodinei încep să cârtească împotriva Belgradului și ar dori să-și recapete autonomia. La rândul său, Robin Cook, ministrul de Externe britanic, declara că NATO supraveghează îndeaproape situația din Muntenegru, într-un moment în care, în unele medii, exista frica unei reinstaurări a controlului iugoslav în această republică, și intenționează să acționeze pentru supravegherea democrației în această regiune.
Pe lângă asta, SUA au anunțat acodarea unui ajutor financiar de 10 milioane de dolari Muntenegrului, pentru asigurarea nevoilor bugetare. Principiile și modalitățile de acordare a acestui ajutor fuseseră convenite ieri. Astăzi, un grup de 74 de profesori de la Universitatea din Podgorica a cerut ca Muntenegru să se desprindă din Federația Iugoslavă, spunând că “a ne mulțumi cu o ameliorare parțială a relațiilor conflictuale din sânul Federației iugoslave nu ar fi decât o amăgire și o pierdere de timp istoric”. Conform rezultatelor unui sondaj de opinie, 65 % dintre muntenegreni ar dori suveranitatea țării sau cel mult realizarea unei confederații cu Serbia.
În Parlamentul iugoslav au urmat alte discursuri. Majoritatea fără conținut sau repetând aceleași lucruri. Ședința avea să se termine după-amiaza târziu, când eu eram aproape de casă. Desigur că, în unanimitate, parlamentarii au votat ridicarea stării de război, măsura urmând să intre în vigoare sâmbătă.
Militarii ruși au planificat dinainte ocuparea aeroportului din Priștina, a afirmat astăzi cotidianul “The Washington Times“, citând surse din cadrul serviciilor americane de informații. “Nu există nici o confuzie în acest sens,” a declarat un oficial care a avut acces la un raport confidențial american bazat pe interceptarea comunicațiilor dintre trupele ruse. “Ordinele operaționale au fost pregătite dinainte. Din experiență, știu că trupele rusești nu au făcut ceva fără instrucțiuni clare și, în acest caz concret, sentimentul meu este că aceste instrucțiuni au trecut prin structura politică a comandamentului,” a afirmat generalul Eric Shinseki, noul șef al Statului Major al Armatei terestre americane. În plus, conform serviciilor de informații americane și în contradicție cu afirmațiile sale, Ministerul rus al Afacerilor Externe era la curent cu planurile operațiunii, lăsându-i pe militari să aleagă momentul declanșării acțiunii.
Ca întotdeauna după câte un eveniment de asemenea proporții, după terminarea războiului au început să apară primele dezvăluiri despre ceea ce s-a întâmplat în realitate. Și, ca de obicei, realitatea își avea – dincolo de tragedia care se petrecuse – hazul ei. Astăzi, ziarul britanic “The Times” încălca primul embargoul pe care presa occidentală și-l autoimpusese, la cererea guvernelor din țările respective, și publica bilanțul celor 79 de zile și nopți de raiduri aeriene împotriva Iugoslaviei: doar 13 tancuri sârbești distruse! Și asta după ce NATO a pretins că ar fi anihilat 60% din artileria antiaeriană a sârbilor și 40% din tancuri.
După semnarea acordului de pace, potrivit publicației britanice, Armata iugoslavă a retras din Kosovo 250 de tancuri, 450 de transportoare blindate și 600 de piese de artilerie. Generalul Wesley Clark a refuzat să precizeze câte dovezi deține despre distrugerile provocate sârbilor. A făcut-o “The Times“, care a scris că – până acum – trupele KFOR au descoperit în Kosovo doar 13 carcase arse ale unor tancuri T-55. În schimb, au găsit ceea ce noi văzusem de mai multe ori în timpul războiului: gropile exploziilor unor proiectile lansate în câmp de avioanele NATO, lângă care se mai puteau vedea niște forme cioplite în lemn, care semănau a tancuri sau tunuri. Pentru a păcăli aviația aliată, sârbii amplasau în cele mai năstrușnice locuri tancuri sau tunuri aeriene, realizate în mărime naturală din lemn, cauciuc sau polistiren. Ca sa pară cât mai reale, acestea erau plasate – de regula – lângă poduri false sau lângă niște fâșii lungi de plastic negru care, de la mare înălțime, păreau șosele. Experții NATO și-au dat seama de păcăleală, dar au ferit acest secret de ochii și urechile ziariștilor. Totuși, cei de la “The Times” au citat declarația unui ambasador la Bruxelles, a cărui identitate nu au dezvăluit-o, care văzuse imagini filmate în timpul raidurilor de bombardierele NATO, în care se observa clar că – în momentul în care erau lovite – tancurile sau bateriile de rachete sârbești “se dezumflau instantaneu”. Erau simple machete gonflabile.
M-am amuzat, împreună cu ceilalți jurnaliști de la Media Center, când am citit pe Internet articolul din “The Times”. După ce glumele au început să se rărească, am picat pe gânduri. Nu mai înțelegeam de ce Slobodan Milosevic s-a grăbit să semneze capitularea. Armata nu suferise pierderi prea mari. Moralul soldaților era – așa cum am putut să văd cu ochii mei – în continuare ridicat. La fel era și cel al civililor. Ba chiar, atât unii, cât și ceilalți erau nemulțumiți că au fost obligați să capituleze în condiții atât de umilitoare. Economic, sârbii păreau să mai reziste mult și bine. Totul era de neînțeles și vorbele unor sârbi, care susțineau că Slobo e omul americanilor, nu mai păreau niște utopii.
Mai târziu, căutând aceeași explicație, ziaristul Tom Walker avea să scrie, tot pentru “The Times” că – prin intermediul unui diplomat agreat de Belgrad – americanii i-ar fi trimis lui Slobodan Milosevic înregistrarea video a efectelor unei arme secrete, pe care ei au folosit-o în Războiul din Golf, iar rușii în Afghanistan. Era bomba cu vacuum, realizată din fosfor și plasmă, care degajă o căldură și o presiune imense, ce topesc totul pe o suprafață de 10 ori mai mare decât a unui teren de fotbal. Explozia consumă tot oxigenul din zonă, însă o jumătate de oră mai târziu, temperatura revine la normal și aerul este din nou respirabil, ceea ce permite trupelor atacatoare să înainteze. Tom Walker pretindea că Milosevic și-ar fi dat seama că Armata iugoslavă n-ar putea rezista în fața unor astfel de bombardamente și ar fi preferat să capituleze. Nu prea cred nici în această teorie.
Organizația “Reporters sans frontieres” (RSF) acuză NATO că a deformat de mai multe ori adevărul și că a preluat zvonuri și cifre neverificabile în timpul războiului din Kosovo, relatează AFP. Într-un raport intitulat “Războiul din Iugoslavia: erorile mediatice ale NATO”, RSF se întreabă dacă este vorba de gafe cauzate de grabă și de confuzie sau despre o tentativă deliberată de dezinformare. “Preluarea zvonurilor, a cifrelor exorbitante și neverificabile și folosirea unui vocabular agresiv au sporit îndoielile legate de buna credință a unora din responsabilii politici și militari,” afirma RSF, care detaliază unele dintre aceste “gafe”.
În 29 martie 1999, NATO a anunțat executarea de către forțele sârbe, alături de alți 5 intelectuali, a lui Fehmi Agani, principalul consilier al liderului moderat al albanezilor din Kosovo Ibrahim Rugova. Raportul reamintește că “comandorul britanic David Wilby a declarat că deține această informație “dintr-o sursă foarte bună” din interiorul Kosovo, pe care serviciile sale au avut grijă să o verifice”. “Această informație s-a dovedit falsă. Doar Fehmi Agani va fi ucis efectiv, însă 3 săptămâni mai târziu,” afirmă raportul. Aceeași “sursă foarte bună”, care ar fi Centrul de informare pentru Kosovo, cu sediul la Londra, “afirmase în aceeași zi că Ibrahim Rugova a fost rănit și că nu se știe nimic despre soarta sa. Două zile mai târziu, Rugova s-a adresat presei străine, fiind într-o stare foarte bună de sănătate. Radioteleviziunea sârbă a difuzat, de asemenea, întâlnirea sa “cordială” cu președintele iugoslav Slobodan Milosevic. Exploatând eșecurile de comunicare ale NATO, stăpânul de la Belgrad a oferit astfel o formidabilă “lovitură mediatică“, constată RSF.
“Oficializarea atât de rapidă a unui zvon, în acea primă săptămână de bombardamente, nu pare să fie o eroare, dar relevă o opțiune: să încline balanța în favoarea atacurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei, într-un moment în care opinia publică era încă sceptică în privința eficacității acestora.”
RSF nu ezită, pe de altă parte, să vorbească despre “greșeli mai mult sau mai puțin voluntare”, făcute după bombardarea civililor, în special după bombardarea unui convoi de refugiați albanezi pe 14 aprilie, incident soldat – potrivit surselor sârbe – cu 75 de morți.
Organizația subliniază astfel că NATO a vorbit despre “sate atacate de artilerie, sate rase de pe fața pământului, despre scuturi umane, gropi comune, tot atâtea informații anunțate fără să fi fost adusă cea mai mică dovadă a existenței lor” și care “nu par să fi făcut obiectul unei verificări riguroase”. RSF notează, de asemenea, referințele istorice foarte discutabile și folosirea unui vocabular vizând să diabolizeze adversarul. “Termenul “genocid” este sistematic utilizat de premierul britanic Tony Blair, în timp ce în Germania, oficialii se străduiesc să compare regimul lui Milosevic cu cel al lui Hitler.
Aceste referințe istorice au suscitat proteste din partea specialiștilor,” notează raportul. “Pe 27 aprilie, reprezentanții NATO au admis ei înșiși, foarte deschis, eșecul strategiei lor de comunicare,” subliniază RSF, notând, totuși, că “de partea sârbă, rotițele mașinăriei propagandistice sunt cunoscute”. “Rămânând în opinia publică occidentală apărătorul unei “cauze drepte”, NATO nu a dat dovadă de bună credință în relațiile sale cu presa și a deformat în câteva rânduri adevărul. Încurcarea termenilor istorici și folosirea unui discurs agresiv este nedemnă de reprezentanții unor țări democratice,” conchide raportul RSF.
Robin Cook, Javier Solana și Wesley Clark au ajuns astăzi la Priștina. Cook venea de la Tirana, unde îi promisese președintelui Rexhep Meidani că țara sa va deveni “avocatul Albaniei” pe lângă Uniunea Europeană. “Marea Britanie va avea grijă ca UE să-și țină angajamentele față de Albania,” declara ministrul britanic de Externe. “Suntem pregătiți să ne ocupăm de dezvoltarea unui viitor prosper și stabil și în afara provinciei Kosovo.” Auzisem de atâtea ori aceste promisiuni și în privința României, încât, dacă s-ar fi adeverit numai o parte dintre ele, ar fi trebuit nu numai să fim de mult admiși în UE, ci chiar să deținem și președinția Uniunii. Mi-am amintit, însă, că tot un britanic, pe nume Shakespeare, făcuse celebră expresia “Words, words, words!”
Imediat ce au ajuns în capitala provinciei Kosovo, Solana și Clark au intrat la discuții cu reprezentanții albanezilor, urmând să stea de vorbă și cu cei ai sârbilor. Au fost aclamați de câteva sute de albanezi adunați în fața Cartierului General al KFOR, cărora le-au mai spus câteva vorbe. “După atâta suferință și 3 luni dificile pentru toți, ocazia de a fi aici, astăzi, și de a vedea emoția oamenilor, este pentru mine un moment de necrezut,” spunea Javier Solana. La rândul său, după ce le-a explicat că scopul campaniei aeriene a NATO a fost oprirea distrugerilor sistematice și a crimelor comise în Kosovo la ordinul lui Slobodan Milosevic, generalul Wesley Clark le-a explicat: “Acest scop a fost atins. Acum, KFOR se va ocupa de voi. Însă nu uitați! Pacea nu poate fi construită pe trecut și pe revanșă.”
Liderii occidentali aveau o misiune mult mai complexă. Trebuiau să-i convingă pe albanezii din UCK să colaboreze, într-un guvern provizoriu, cu cei ai lui Ibrahim Rugova și – câtă naivitate! – chiar și cu sârbii. “Dacă el dorește sincer să lucreze cu noi, suntem deschiși,” a explicat Hashim Thaqi, însă a adăugat imediat că nu se așteaptă la mare lucru de la negocierile cu Rugova. Întrebat dacă ar fi dispus să facă loc în conducerea provizorie a provinciei lui Momcilo Trajkovic și celorlalți sârbi care reprezentau Opoziția, Jakup Krasniqi, purtătorul de cuvânt al “guvernului provizoriu” a răspuns: “Dacă sunt pregătiți, de ce nu?”
Generalul Leonid Ivașov, unul din reprezentanții armatei ruse cu rangul cel mai înalt, a respins afirmațiile americane conform cărora mercenarii ruși ar fi luptat alături de sârbii din Kosovo, informează AFP. “Această afirmație va rămâne în conștiința Pentagonului și a Alianței Nord-Atlantice. Fondul problemei este că țările occidentale și NATO nu vor ca Rusia să fie reprezentată demn într-un contingent de pace din Kosovo,” a declarat generalul Ivasov. “NATO a vrut ca Rusia să nu mai joace nici un rol și a dorit ca aceasta să fie îndepărtată de Balcani.”
Înainte de a pleca de la Media Center, mi-am notat în grabă câteva informații despre revolta rezerviștilor din Kraljevo. La ora 11:00, aceștia blocaseră podul peste râul Ibru, în timp ce blocada de ieri, de la Vranjacka Banja, continua. Întorși de pe frontul din Kosovo, rezerviștii își cereau banii. Revoltați, ei explicau că li s-au dat doar soldele, iar sporurile de război, de frontieră și diurnele au rămas doar niște promisiuni deșarte. “Pentru că ne-am făcut datoria față de țară și nu mai datorăm nimic statului sau Armatei iugoslave, nu vrem ca statul sau armata să ne rămână datori,” striga, revoltat, un militar. “Pentru că am luptat în Kosovo, în aprilie am primit 2.319 dinari, iar în mai și iunie – 1.300 de dinari. Este o mizerie!”
La Cerovac, alte câteva sute de rezerviști au blocat autostrada Belgrad-Kraljevo. Au lăsat să treacă doar ambulanțele și mașinile Poliției, precum și autovehiculele refugiaților care veneau din Kosovo. Și aici, motivul era același: oamenii își cereau cele 6-8.000 de dinari, pe care comandanții lor le-au promis în timp ce se aflau în tranșee.
Spre seară, orașul Kraljevo era aproape paralizat din cauza rezerviștilor care își cereau banii. Pe principalele șosele de acces erau dispuse camioane, iar câteva zeci de rezerviști strigau lozinci anti-Milosevic în fața sediului Poliției. Spiritele s-au încins spre seară, după ce televiziunea din Kraljevo a prezentat un reportaj în care generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave, încerca să-i potolească pe rezerviști, promițând că le va da banii. Poliția a interzis redifuzarea reportajului în jurnalul de seară. Prezentatorul a citit un comunicat al directorului televiziunii, care spunea că o echipă a Poliției locale a intrat în studiouri și – pur și simplu – le-a confiscat caseta.
Aș mai fi vrut să văd cum vor rezolva generalii această problemă, însă nu mai aveam timp. Mi-am luat rămas bun de la Viktor și de la cele două sârboaice care lucrau la Media Center. Nu le spusesem nimic până acum. Le-am explicat motivul plecarii și au zâmbit cu subînțeles. Le părea rău că plec, așa că le-am promis că mă voi întoarce în curând, după ce se va termina cu restricțiile stării de război, ca să fac un film despre tot ce am trăit împreună în aceste 3 luni.
În general, urăsc despărțirile. Cel mai ușor mi-a fost cu Dule. Am ajuns la hotel și m-am dus la bar, unde Dule lustruia, ca de obicei, paharele. Când m-a văzut, mi-a zâmbit și am înțeles că știa. “Ce zici?” l-am întrebat eu. “Ne îmbogățim?” S-a prins imediat de poantă. Mă refeream la recompensa de 5 milioane de dolari, pusă de americani pe capul lui Slobodan Milosevic. “Ne-mbogățim,” mi-a răspuns Dule. “Dacă punem mâna pe cele 5 milioane, cumpărăm noi hotelul ăsta,” i-am propus eu. “Îl cumpărăm pe dracu’,” a bombănit el. “Lasă că avem atâtea lucruri mai bune de făcut cu banii ăștia.” Și, fără să mai spună nimic, a ieșit de după bar, ne-am îmbrățișat și ne-am pupat pe obraji de trei ori. Nu mai era nevoie de alte cuvinte.
Cu Nelu a fost și mai ușor. Mai ales că îi plătisem toți banii pe care îi datoram. Și era sigur că – de acum încolo – de câte ori vom reveni la Belgrad, vom trage la “Toplice“. Îi eram foarte recunoscător pentru tot ce făcuse pentru noi. Chiar și pentru modul în care se folosise de prezența noastră în hotel pentru a camufla centrul de comunicații al Armatei. Era un prieten adevărat, dar, cu felul lui aparent superficial de a trece peste cele bune și cele rele, trecea senin și peste această despărțire. Oricum, ne însoțea până în vamă, să-l aducă pe Mile înapoi la Belgrad. Acesta trebuia să vină cu noi, deoarece jeep-ul, camerele video și casetele erau trecute pe pașaportul lui.
Un al doilea val de 300 de avioane care au participat la campania aeriană împotriva Iugoslaviei au primit ordin să se întoarcă la bazele lor din SUA și din Europa, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. “Aceasta va fi încheierea retragerii avioanelor,” a afirmat purtătorul de cuvânt al Pentagonului Kenneth Bacon, adăugând însă că întoarcerea aparatelor se va desfășura pe parcursul mai multor săptămâni. Statele Unite se pregătesc să-și retragă și celebrele avioane de vânătoare invizibile F-117 de la baza de la Spangdahlem din vestul Germaniei. Potrivit informațiilor furnizate de armată, cele 24 de aparate urmează să se întoarcă la baza lor de la Holloman, din statul New Mexico, începând de mâine.
Ne-am rătăcit pe străzile Belgradului până să ieșim, Și eu, și Mile eram îngrijorați. Nu știam dacă vom reuși să trecem cu bine peste ultimul hop: polițiștii sârbi de la frontieră. Problema cea mare eram, din nou, eu. Exista riscul ca, după ce văd ștampila de expulzare, polițiștii să observe că eu aveam ultima viză de intrare în Iugoslavia exact în ziua în care a început războiul și să-mi ceară acreditarea de război. Pe care mi-o confiscaseră cei care ne-au expulzat și, oricum, nu mai era valabilă de la 1 mai. Concluzia pe care o putea trage orice polițist sârb era numai una: “Ești spion!” Din fericire, am avut noroc din nou. Cand am trecut, îmi strecurasem pașaportul printre ale celorlalți. Toate aveau aceeași ștampilă de expulzare și i-am explicat polițistului că venisem acum câteva zile, ofițerii de la Centrul militar de presă nu au vrut să ne acrediteze și ne-au pus ștampila respectivă, pentru a fi siguri că ne întoarcem acasă. Plictisit, polițistul n-a mai vrut să verifice și ne-a lăsat să trecem. Și i-a anulat și lui Mile documentul care atesta că intrase în Iugoslavia cu jeep-ul și camera video, fără să mai verifice.
Pe drum, până să ajungem în vamă, ne mai opriseră și polițiștii de la barajul de pe podul de lângă Pancevo, însă am trecut cu bine de ei. Ajunsesem la punctul de frontieră cu puțin înainte de 19:30, ora României, și am hotărât să intrăm în țară după ce îmi transmit corespondența pentru Știrile ProTV. Altfel, riscam să ne rețină prea mult în vamă și să o ratez. Eram în zona dintre cele două vămi și până când mi-a venit rândul, ceilalți au intrat în barul din apropiere, să bea o ultimă cafea. Eu am rămas în jeep, de unde îmi puteam transmite corespondența în liniște. Nu mai simțeam nici o emoție. Pregătisem, împreuna cu Sergiu Toader, un mic scenariu. Am intrat în direct cu Andreea Esca și, la început, am povestit despre nemulțumirile rezerviștilor de la Kraljevo și despre ședința Parlamentului, care votase ridicarea stării de război. Apoi, am amintit de vorbele lui Vojislav Kostunica, care atrăgea atenția că, nici înainte de război, în Iugoslavia nu era prea multă democrație. Andreea mi-a cerut mai multe detalii și i-am dat exemplul meu. I-am spus că aceasta este ultima mea corespondență din Iugoslavia, că am fost expulzat și că mă aflu la câțiva pași de granița României, unde mă voi întoarce peste câteva minute. Simțeam că mă cuprinde emoția și că vocea începea să-mi tremure. Atunci, Andreea mi-a spus: “Sorin, bine ai venit acasă!”
Astăzi era ziua cea mare. Deși nu aveam transmisie pentru emisiunea de dimineață, m-am trezit devreme și am coborât să beau o cafea și să răsfoiesc ziarele. Trebuia să fac ceva să-mi treacă timpul cât mai repede. Vorbisem la telefon cu Mile Cărpenișan, care mi-a spus că vor încerca să treacă granița în jurul prânzului. Ziarele m-au plictisit. Publicau știri de ieri, pe care le știam deja. “Blic” înșira ultimele incidente provocate de UCK: o bombă detonată lângă statuia lui Vuk Karadzic din fața Facultății de filosofie din Priștina, 3 sârbi uciși și unul rănit la Bijelo Polje, casele sârbilor incendiate la Grace, Nedakovac, Nevoljane și Vrnica, 20 de sârbi baricadați într-o sală de sport la Urosevac și asaltați de gherilele UCK, 100 de apartamente părăsite de sârbi și ocupate de albanezi în Priștina și așa mai departe. Ziarele dedicau o pagină refugiaților sârbi care plecau din Kosovo și una celor care se întorceau în provincie. Noroc cu un interviu cu Bora Djordjevic, legendarul star rock, cunoscut pentru ura împotriva lui Milosevic și ironia necruțătoare cu care își bătea joc de președintele iugoslav. Interviul era plin de tristețe, de această dată, muzicianului părându-i rău că s-au adeverit versurile unui celebru cântec de-al său, care vorbea despre un Belgrad în flăcări.
Și “Vecernje Novosti” povestea pe larg despre întoarcerea refugiaților sârbi în Kosovo și dedica două pagini echipei naționale de baschet, care lua startul în turneul final al Campionatului European, care începea astăzi la Paris. Sârbii au avut întotdeauna baschetbaliști fantastici și toată lumea se așteaptă ca Iugoslavia să ajungă măcar în finală. Cu titlul “Amazoana cu mâinile pătate de sânge“, ziarul prelua un articol dintr-o revistă italiană despre căpitanul Jeannie Flynn, o americancă – pilot pe avioanele de vânătoare F-15 E care au bombardat Iugoslavia. Cu litere groase era tipărit răspunsul femeii la întrebarea dacă are remușcări că bombele lansate de ea i-au ucis, poate, pe unii din cei 2.000 de civili sârbi omorâți în timpul războiului: “În general, ce se întâmplă sub aripile avionului meu nu mă interesează. Mă străduiesc să-mi nimeresc ținta repartizată, însă nu e treaba mea ce reprezintă acea țintă.”
Desigur că din “Politika” nu aveau cum să lipsească articolele despre întoarcerea sârbilor în Kosovo și un interviu despre planurile de reconstrucție a țării, explicate, de această dată, de Dragan Tomic, vicepremier al Guvernului sârb. Pe o pagină întreagă erau înșirate detalii despre profiturile fabuloase obținute de concernele de armament în urma războiului care tocmai se terminase. Pe primul loc erau, bineînțeles, fabricile americane. Pe o altă pagină era publicat episodul 14 dintr-un studiu despre pierderile provocate de sârbi aviației inamice. Detaliile și descrierea exactă a împrejurărilor în care fuseseră doborâte avioanele lăsau cu greu loc de îndoială că nu ar fi fost adevărate.
Mi-a sărit în ochi corespondența transmisă de la București de Milan Petrovic, pe care aveam să-l cunosc când m-am întors acasă și m-a felicitat, împreună cu corespondenta agenției Tanjug, pentru felul în care am relatat de la Belgrad desfășurarea războiului. Cu un reproș: nu le-a mai plăcut atitudinea mea după încheierea păcii, când am insistat foarte mult asupra schimbării de atitudine a sârbilor, care deveniseră ostili președintelui Slobodan Milosevic.
Articolul de azi al lui Petrovic se numea “Bucureștiul și-a pierdut busola” și povestea despre cât de rău trăim după 10 ani de “tranziție“, subliniind că 70 % din populație crede că suntem pe un drum greșit. Ziaristul sârb caracteriza guvernul român drept un adevărat campion al slugărniciei față de NATO și adăuga că acesta a nesocotit voința românilor, care – în proporție de 80 % – s-au declarat împotriva bombardamentelor sălbatice declanșate asupra Iugoslaviei. Articolul se încheia cu un exemplu al fățărniciei regimului de la București care, după ce a ținut partea Alianței Nord-Atlantice, acum insista asupra “prieteniei de veacuri dintre popoarele sârb și român”.
TPI pentru fosta Iugoslavie se află în pragul “paraliziei”, a afirmat președintele uneia dintre cele trei camere de acuzare ale instituției, francezul Claude Jorda, într-un interviu publicat în cotidianul “Liberation“. “Dacă Slobodan Milosevic ne-ar fi predat mâine și ar fi încredințat camerei pe care o prezidez, eu aș fi constrâns să îl las să aștepte 3 ani în închisoare, înainte ca procesul lui să poată începe,” a explicat Jorda. TPI a cerut ajutorul Interpol-ului în vederea desfășurării anchetelor asupra masacrelor, distrugerilor de bunuri și încălcării drepturilor omului în Kosovo. Din echipele Interpol urmează să facă parte specialiști în identificarea victimelor catastrofelor, specialiști în balistică, explozibili, arme și muniții, precum și specialiști în construcții, pentru evaluarea pagubelor. Interpol-ul a subliniat că anchetatorii dispun de puțin timp, întoarcerea refugiaților riscând să compromită strângerea elementelor care ar putea constitui dovezi.
Am plecat spre Media Center, observând că autobuzele circulau din nou. Programul era, totuși, redus: 6:00-10:30, 13:00-17:00 și 18:00-22:00. În afara detaliilor acordului de demilitarizare a UCK, continuau să curgă știri despre refugiații sârbi care se întorc în Kosovo. La Kragujevac, Miodrag Pavlovic, adjunctul ministrului de Finanțe, a împărțit benzină celor 150 de oameni pe care îi conducea înapoi acasă. Un autobuz cu o parte din cei 880 de refugiați ajunși la Mladenovac se întorcea în Kosovo condus de Slobodan Pavlovic, ministru adjunct în guvernul sârb. Zoran Knezevic, ministru federal de Justiție, împreună cu Zivota Covic și Aleksa Jokic, miniștri în guvernul sârb, îi conduceau pe sârbii care se întorceau, cu 15 autobuze, la Pec. Coloana a fost încadrată, la intrarea în provincie, de jeep-urile italienilor din KFOR, care i-au asigurat pe oameni că nu au de ce să se mai teamă.
De la Niș, 500 din cei 2.000 de refugiați se pregăteau să se întoarcă acasă. De la Jagodina, 116 oameni s-au înghesuit în două autobuze care plecau spre Kosovo. Din Kraljevo plecau un autobuz, 10 automobile și câteva tractoare. Alti 200 de refugiați au plecat din Leskovac și s-au oprit la Kosovopolje, așteptând ca militarii KFOR să-i asigure că se pot întoarce în siguranță în satele de unde fugiseră. Oamenii se întorceau mai mult de nevoie, pentru că în Serbia nu prea aveau unde să se adăpostească. Orașul Kragujevac, de exemplu, era plin de refugiați din Kosovo. Erau peste 10.000 și Vesna Pajevic, vicepreședinte al Consiliului local, făcea apeluri zadarnice să li se trimită hrană, medicamente și articole sanitare și atrăgea atenția că – și fără ei – situația socială era foarte grea în zonă, din cauza fabricilor distruse de bombardamente, care au lăsat fără slujbe mii de localnici.
La 12:00, m-am dus în fața clădirii Guvernului federal, unde începeau să se adune refugiații sârbi din Kosovo, pentru a protesta că nimănui nu-i pasă de ei. Oamenii doreau să fie primiți de președintele Serbiei, pentru a-i prezenta solicitările lor: să li se recunoască statutul oficial de refugiați, cu toate drepturile locale, să nu se mai ascundă adevărul despre exodul sârbilor din Kosovo, iar guvernul federal să ceară întrunirea de urgență a Consiliului de Securitate al ONU, care să condamne atitudinea trupelor KFOR, pentru că au permis “bandelor organizate ale teroriștilor UCK” să intre în Kosovo și să-i prigonească pe sârbi.
Însă a trebuit să stau deoparte, pentru că în fața clădirii era plin de polițiști (mulți în civil), care au spus că protestul nu este autorizat și au interzis oamenilor să se adune în grupuri compacte. Aceștia au început să vocifereze și s-au retras către bulevardul Terazije, încercând să-l blocheze din nou, la fel ca ieri. În fruntea lor era, din nou, Svetozar Fisic, care repeta revendicările la o portavoce. După vreo oră, Fisic a fost luat pe sus dintre demonstranți și băgat într-o dubă a Poliției. Un ofițer superior le-a cerut demonstranților să plece, după care un cordon de 20 de polițiști a început, fără violență, să-i împrăștie. Când i-au văzut, femeile din grupul demonstranților au început să plângă, în timp ce bărbații huiduiau și strigau: “Dovediți-ne că sunteți mai buni decât UCK!”, “Întâi ne-au alungat albanezii din Kosovo, iar acum ne goniți și voi din Belgrad!”
Stăteam puțin retras și mă uitam încremenit cum belgrădenii plecau privirile și grăbeau pasul, înjurându-l printre dinți pe Milosevic. Le simțeam rușinea că nu au curajul să se alăture demonstranților și să-i apere. Era o adevărată dramă, însă toți știam că încă nu era momentul pentru o revoltă de proporții. Războiul sleise energia oamenilor și aveau nevoie de timp să-și recapete puterile, pentru a putea cere socoteală celor vinovați de această tragedie. Într-un sfert de oră, nimic nu mai amintea de manifestația refugiaților și belgrădenii puteau să umble din nou pe Terazije, fără să se simtă umiliți de propria neputință. Câteva ore mai târziu, Svetozar Fisic a fost condamnat în regim de urgență, la 30 de zile de închisoare. 10 pentru încălcarea regimului privind rezidența în vreme de război și 20 pentru încălcarea regimului adunărilor publice.
“Iugoslavia nu răspunde în prezent condițiilor necesare participării la măsurile comerciale autonome, la programul PHARE sau la un acord de asociere și de stabilizare,” au precizat miniștrii Afacerilor Externe ai UE, informează AFP. Ei au subliniat că este nevoie de realizarea unor progrese în ceea ce privește respectarea libertăților democratice și a drepturilor minorităților naționale, inclusiv în Kosovo.
Când mă întorceam de la demonstrație, m-a sunat Mile. Trecuseră cu bine. Vameșii români i-au ajutat și i-au urcat pe Fane Anghel, Sandi Mandici și nea Nelu în mașinile unor bișnițari de benzină, care i-au trecut fără probleme. Mile s-a pus la volanul jeep-ului nostru, a înlocuit sigla ProTV din parbriz cu cea a Antenei 1 și s-a dus cu tupeu în vama sârbească, prezentând acreditarea de război. Vorbea sârbește și, după o scurtă verificare a acreditării, polițiștii și vameșii sârbi l-au lăsat să treacă, spunându-i că are noroc că nu e de la ProTV. Nu observaseră că jeep-ul avea numărul de înmatriculare B-21-PRO.
Dincolo de vamă, îl aștepta Nelu, care i-a luat pe toți în mașina lui, lăsându-l pe Mile să conducă jeep-ul până la Belgrad. Trebuiau să mai treacă de câteva filtre ale Poliției, iar Nelu avea legitimație de partid de la JUL și îl lăsau în pace. Mi-au spus că mă sună din nou când ajung la Belgrad. M-am grăbit să mai aflu noutăți, pentru a-mi face timp să stau și cu ei la o bere, când vor sosi. Mă așteptau știri despre începerea reconstrucției țării. La Vrbas, maiorul Pavle Koporan anunța începerea lucrărilor de curățare a canalului Veliko Backo de resturile podului distrus de rachete, care urma să fie reconstruit.
La Cuprija, ministrul federal de Externe Zivadin Jovanovic, în fruntea unei delegații de militari și reprezentanți ai guvernului, a deschis oficial lucrările de reconstrucție. Centrul orașului fusese bombardat în 8 aprilie și 29 mai, când două blocuri și 25 de case au fost rase de pe fața pământului. Jovanovic le-a promis oamenilor că, până la 1 noiembrie, acestea vor fi ridicate la loc. Delegația oficială, așteptată de câteva sute de membri SPS care agitau drapele naționale și portrete ale lui Slobodan Milosevic, a fost invitată de generalul Dragoljub Ojdanic, șeful Statului Major General al Armatei iugoslave, să traverseze la Mijatovac râul Velika Morava pe un pod de pontoane realizat de militari. Mâine, circul acestor inaugurări urma să se repete la Surdulica, Vladicin Han și Vranje, unde festivitățile vor fi deschise de premierul sârb Mirko Marjanovic.
Surpriza a venit astăzi de la Ministerul Informațiilor, care a anunțat că Guvernul federal a solicitat întrunirea Parlamentului, pentru a decide ridicarea stării de război. “Încetarea agresiunii împotriva Iugoslaviei și desfășurarea forțelor de menținere a păcii ale Națiunilor Unite, care asigură securitatea cetățenilor în Kosovo, sunt suficiente motive pentru ridicarea stării de război,” se spunea în comunicatul oficial. “În aceeași ședință, Guvernul federal va propune mai multe proiecte de lege vizând reconstrucția țării.”
Vestea a fost primită cu bucurie de liderii Opoziției. Vojislav Kostunica, președintele Partidului Democrat din Serbia, a fost singurul care a avertizat că bucuria e prematură. “Ridicarea stării de război ar trebui să ducă la democratizarea vieții politice,” a explicat Kostunica, “dar nu trebuie să uitam că, nici înainte de război, viața social-politică nu a fost strălucită. Țara nu va primi nici un fel de ajutor umanitar, dacă actualul regim nu va fi schimbat.” El a atras atenția că nu se poate vorbi de reconstrucția țării, când 10 milioane de oameni suferă. “Occidentul a impus sancțiunile, izolarea și demonizarea sârbilor, distrugerea economiei și a infrastructurii țării, însă a uitat de cei 650.000 de refugiați pe care îi aveam deja. În continuare, planul țărilor occidentale este clar: se urmărește distrugerea Republicii Federale Iugoslavia!”
Rusia a chemat la o reconstrucție rapidă a regiunii Balcanilor, complet distrusă în urma războiului din Kosovo, potrivit unui document emis de Ministerul de Externe de la Moscova, citat de AFP. În acest text se reiterează condamnarea de către oficialitățile de la Moscova a campaniei bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, conflict calificat ca “unul dintre cele mai tragice din istoria Europei acestui secol”. Salutând sfârșitul conflictului, comunicatul Ministerului insistă, de asemenea, asupra “aplicării substanțiale și detaliate” a rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU privind provincia Kosovo. “Pagubele provocate economiei și infrastructurii Iugoslaviei depășesc distrugerile provocate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,” se arată în textul comunicatului.
Între timp, amuzantul joc de-a pisica și șoarecele, dintre regimul de la Belgrad și partidele de Opoziție, continua să-mi descrețească fruntea. Imaginația debordantă și ușurința cu care oamenii lui Slobodan Milosevic jonglau prin hățișul legilor, în timp ce Opoziția se poticnea la fiecare pas, mă amuzau la culme. Ultima găselniță se referea la miniștrii SPO care demisionaseră în 28 aprilie din Guvernul federal, după ce liderul lor, Vuk Draskovic, fusese demis din funcția de vicepremier. Momir Bulatovic a lăsat să se înțeleagă că, la vremea respectivă, le-ar fi respins demisiile, așa că statutul lor era incert. Deși, de două luni, nu își mai îndeplineau atribuțiile, Milan Komnenic și Slobodan Nenadovic erau, din punct de vedere legal, încă deținători ai portofoliilor Informațiilor și Comerțului, iar Milan Bozic era ministru fără portofoliu. Era evidentă intenția lui Bulatovic de a sugera că SPO împarte cu SPS toată responsabilitatea deciziilor luate în timpul întregului război. Vestea i-a descumpănit pe cei de la SPO, iar sârbii au făcut bășcălie de cei 3 “miniștri”, spunând că ar fi în stare să se ducă să-și încaseze salariile pe ultimele două luni.
În această vreme, SPS continua atacurile împotriva SPO, care era cel mai important dintre partidele de Opoziție. La Niș, filiala locală a SPS a acuzat primăria (condusă de SPO) de măsuri “imorale, criminale și lipsite de patriotism”. Veroljub Jovanovic, purtătorul de cuvânt al SPS, a declarat că “fostul funcționar comunist și actual primar al Niș-ului, Branislav Jovanovic, ne-a acuzat că suntem dușmani ai poporului, însă, în timp ce activiștii și membrii partidului nostru luptau pentru Kosovo, el organiza petreceri pentru măscăriciul de Vuk Draskovic”. El a mai spus că, de când coaliția de opoziție “Zajedno” a câștigat alegerile locale în Niș, cotidianul “Narodne Novine” și televiziunea NTV au devenit organele de propagandă ale SPO. Această declarație era, de fapt, un contraatac, după ce ieri, primarul Niș-ului a spus despre întoarcerea refugiaților sârbi în Kosovo că aceștia preferă să înfrunte teroriștii UCK, decât să aibă de-a face cu Poliția lui Slobodan Milosevic.
Atacurile împotriva administrațiilor locale aflate în mâinile Opozitiei l-au făcut pe Vojislav Mihajlovic, primarul Belgradului, să amenințe că va cere Parlamentului Serbiei să organizeze alegeri anticipate în capitala iugoslavă. El a respins toate acuzațiile de corupție și incompetență aduse de SPS și SRS și a spus că nu se teme de noi alegeri, chiar dacă acestea ar fi organizate mâine.
În realitate, ar fi trebuit să se teamă, deoarece rezultatele unui sondaj realizat în perioada 9-14 iunie, de Institutul pentru Studii Politice din Belgrad, nu erau deloc promițătoare. Profesorul Srbobran Brankovic a anunțat că, în continuare, cel mai popular partid din Serbia rămâne SPS, cu 21,9 din opțiuni (cu 9 procente mai puțin decât în luna mai), urmat de SPO, cu 14,7%, SRS, cu 10,5% (față de 15% în luna mai), Partidul Democrat din Serbia (DSS), cu 5,3%, Partidul Democrat (DS), cu 3,2%, Partidul Social Democrat (SD) cu 2,5% și Alianța Civică din Serbia (GSS), cu 2%.
La întrebarea “În cine aveți cea mai mare încredere?”, 15,6% din cei chestionați l-au indicat pe Slobodan Milosevic (față de 30% în luna mai), 10% pe Vuk Draskovic, 8% pe Vojislav Seselj, iar 5% pe Milo Djukanovic. La întrebarea “În cine aveți cea mai mică încredere?”, pe primul loc era nominalizat tot Slobodan Milosevic, cu 21%, urmat de Milo Djukanovic, cu 11%, Zoran Djindjic, cu 8%, Vuk Draskovic și Vojislav Seselj, cu câte 7%. La întrebarea “Credeți că Slobodan Milosevic este vinovat pentru actuala situație din țară?”, 70% au raspuns afirmativ și doar 21% l-au considerat nevinovat. Același procent, 70% din cei chestionați, se declaraseră împotriva prezenței trupelor străine în Kosovo, cele două cifre spunând multe despre motivul pentru care Milosevic pierduse susținerea sârbilor.
“Le cer tuturor locuitorilor provinciei Kosovo, indiferent de originea lor etnică, să dea o șansă păcii și să se întoarcă acasă. KFOR va garanta securitatea tuturor cetățenilor din Kosovo,” a declarat Javier Solana, în deschiderea celui de-al 16-lea colocviu internațional al NATO, desfășurat la Budapesta, “Poporul sârb va profita din plin de avantajele integrării în comunitatea euro-atlantică. Dar pentru aceasta, trebuie să fie instaurate democrația și toleranța. Aceasta nu se va întâmpla în cazul în care Milosevic va rămâne la putere. El este un om al trecutului și nu are loc în Europa de mâine.” Și miniștrii de Externe din țările UE și-au exprimat îngrijorarea față de exodul populației sârbe din Kosovo, îndemnându-i pe etnicii sârbi din provincie să revină la locuințele lor, relatează AFP. “Întoarcerea refugiaților și a persoanelor deportate, garantarea securității pentru toți, precum și judecarea autorilor atrocităților sunt cele mai importante priorități ale comunității internaționale,” se arată în documentul adoptat de miniștrii de Externe din țările UE.
“Sunt indignat când văd albanezi din Kosovo, precum și elemente izolate din UCK, comportându-se într-un fel prea puțin diferit de adversarii lor,” declara astăzi generalul Michael Jackson, într-un interviu acordat postului BBC. “Nu spun că ei comit masacre, eu vorbesc despre incendieri de case și jafuri. Ar face mai bine să nu mai facă astfel de lucruri. Vor strica totul și ar fi păcat.” Șeful KFOR aprecia că aproximativ o treime din sârbi au fugit din Kosovo. Găsea inevitabilă această situație, dar lăsându-se amăgit de convoaiele conduse de miniștrii lui Milosevic, care reveneau în provincie, le considera drept semne încurajatoare.
Încurajatoare pentru sârbi ar fi trebuit să fie atitudinea forțelor KFOR. Însă, pe lângă deruta și nesiguranța oarecum normale, din moment ce se aflau pe un teren necunoscut, militarii din forțele internaționale găseau că este momentul potrivit să-și plătească polițele unor vechi rivalități. Citeam astăzi un articol publicat de cotidianul britanic “The Independent“, scris de un jurnalist englez care asistase ieri la incendierea satului Grecka, situat la nici 15 kilometri de Priștina. Profitând că sâmbătă, sârbii părăsiseră satul, un grup de luptători UCK a dat năvală, devastând și incendiind, pe rând, toate casele. Totul s-a petrecut sub ochii nepăsători ai militarilor francezi și britanici din KFOR. Francezii pretindeau că satul nu se află în sectorul lor, iar britanicii dădeau, la rândul lor, din umeri.
În schimb, astăzi după-amiază, fără a băga de seama – chipurile! – că sunt filmați și fotografiați pas cu pas, James Rubin s-a plimbat prin centrul Priștinei împreună cu liderii UCK Hashim Thaqi, Jakup Krasniqi, Agim Ceku și Rame Buja. Albanezii îi întâmpinau cu aplauze și Rubin îi saluta, acceptând cu modestie recunoștința lor. S-au oprit cu toții pe terasă la “Korso“, cea mai populară cafenea din centru, unde au discutat amical aproape o oră. Lângă masa lor se așezase și Bujar Bukoshi, care, acum câteva luni, era “prim ministru al guvernului kosovar din exil”, însă acesta nu i-a băgat în seamă. La câteva sute de kilometri distanță, în centrul Belgradului, oficialii sârbi îi conduceau pe cei 20 de arhitecți ruși, care veniseră să examineze cum s-ar putea reconstrui clădirile distruse de bombardamente.
Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO, spunea astăzi că un număr limitat de militari sârbi vor fi autorizați să revină în Kosovo, când generalul Michael Jackson va considera că este oportun acest lucru. “Acești militari vor putea reveni în săptămânile următoare pentru 3 motive: pentru a asigura securitatea lăcașurilor religioase și culturale sârbe, a mănăstirilor ortodoxe, pentru acțiuni de deminare, precum și pentru o prezență pur simbolică la frontiere,” explica Shea. Câmpurile de mine erau un adevărat coșmar pentru populația și militarii din Kosovo. Ambasadorul american Donald Steinberg, reprezentantul oficial pentru deminări cu caracter umanitar, declara astăzi că, în provincie, ar exista în jur de 800 de zone minate, în special în regiunile de la frontiera cu Albania și Macedonia. El aprecia că vor fi necesari aproape 5 ani pentru ca populația din Kosovo să scape de amenințarea minelor. Deocamdată, geniștii din KFOR s-au concentrat asupra principalelor șosele și poduri, de care aveau, în primul rând, ei nevoie.
Astăzi, la 13:25, în satul Negrovce, de la 30 de kilometri nord de Priștina, doi britanici din KFOR și doi civili au fost spulberati de explozia unor bombe cu fragmentație. Militarii erau dintre celebrii “Gurkhas“, nepalezii din elita Armatei britanice, și fuseseră chemați să dezamorseze o grămadă de bombe neexplodate, adunate de săteni în școală. Soldații nu au vrut să riște viața localnicilor și au încercat să le deplaseze pe un teren viran. Bombele fiind deja mișcate, a fost suficient un gest pripit sau un pas greșit și totul s-a sfârșit cu o explozie îngrozitoare.
Îl înțelegeam foarte bine pe Cătălin Radu Tănase, cu care vorbisem astăzi. Era încă în Priștina și, când a fost să filmeze pentru un reportaj despre oamenii dintr-un sat, în care trebuia să ajungă pe un drum printr-o pădure, l-a lăsat pe albanezul care îl conducea să o ia înainte, iar el și cu Gabi Crețean, cameramanul, au mers cu fereală, la vreo 10 metri distanță și călcând doar pe urmele lăsate de acesta. Ba mai mult, la un moment dat, albanezul l-a cărat pe Cătălin în spinare. Îl avertizasem și eu – deși nu mai era nevoie – să aibă grijă pe unde umblă și, mai ales, să nu cumva să culeagă de pe câmp, ca suvenir, vreun simpatic cilindru galben sau portocaliu. Pentru că n-ar mai fi avut o a doua ocazie. Așa arătau bombele cu fragmentatie.
O bombă cu fosfor, folosită probabil în operațiunea NATO, a fost găsită pe o plajă din Apuglia, sudul Italiei, au declarat surse militare, citate de AFP. Dispozitivul, de tip Mk-25, de fabricație americană recentă, a fost găsit pe plaja din Rodi Garganico, în apropiere de Foggia, de forțele de ordine care patrulează pe litoral. Militarii au recuperat bomba, pe care au distrus-o mai târziu.
Generalul Michael Jackson a anunțat că documentul semnat în cursul nopții cu UCK, referitor la demilitarizarea acestei organizații, “nu este un acord, ci un angajament unilateral din partea UCK, în conformitate cu recomandările Consiliului de Securitate”. În conferința de presă susținută azi-dimineață la Priștina, Jackson și-a exprimat speranța că “toate comandamentele locale ale UCK vor respecta angajamentul comandamentului lor central”, subliniind astfel divergențele din interiorul gherilei kosovare.
Erau destule disensiuni în Kosovo, nu numai între liderii UCK, dar mai ales între ei și membrii Ligii Democratice din Kosovo (LDK) condusa de Ibrahim Rugova. Donika Gervalla, unul din purtătorii de cuvânt ai LDK, a salutat acordul de demilitarizare a UCK. “Cu cât sunt mai puține arme în țară, cu atât este mai bine,” a declarat Gervalla, care speră să nu se ajungă la o luptă pentru putere între liderul guvernului în exil al albanezilor din Kosovo, Bujar Bukoshi, nerecunoscut de comunitatea internațională, și liderul politic al UCK Hashim Thaqi. “Amândoi știu că avem nevoie de orice altceva decât de o ceartă. Vom colabora pentru instaurarea păcii și democrației în Kosovo. Un protectorat ONU, până la primele alegeri libere, este lucrul cel mai bun care ni se poate întâmpla.”
Disensiuni, ba chiar solicitari nepotrivite pentru acest moment, existau și în Serbia. Astăzi, la Subotica, Laszlo Jozsa, vicepreședintele Uniunii Maghiarilor din Vojvodina, a anunțat că va cere autonomia Vojvodinei. “A venit din nou vremea când putem vorbi cu capul pe umeri despre probleme pe care nu am dorit să le zgândărim în timpul războiului, pentru că vedem, mai departe, viitorul nostru tot în cadrul Serbiei și Iugoslaviei,” pretindea Jozsa, “dar este timpul să ne gândim la o organizare teritorială adecvată.” În realitate, nu era deloc momentul pentru așa ceva, ba chiar solicitări de acest fel erau arme excelente în mâna lui Slobodan Milosevic, care continua să avertizeze asupra amenințărilor celor care doresc dispariția Iugoslaviei de pe hartă, el fiind – desigur – unicul salvator al țării.
Despre drama tinerilor din Armata iugoslavă, care au trăit războiul din Kosovo, am mai aflat un exemplu. Astăzi, Tribunalul militar din Niș a condamnat 5 tineri din Aleksandrovac la câte 3 ani de închisoare. Aceștia se aflau la Knin, în Kosovo, și în 18 mai au dezertat, fugind din postul pe care trebuiau să-l păzească, cu arme cu tot. Au fost arestați de Poliția militară, o săptămână mai târziu. La proces, au povestit că erau îngroziți de bombardamentele NATO și se temeau că, având un post izolat, nu vor mai fi anunțați când unitățile Armatei iugoslave se vor retrage și vor rămâne singuri în munți, pradă trupelor NATO sau gherilelor UCK.
Consiliul permanent al NATO a ratificat astăzi acordul semnat vineri, în urma negocierilor dintre Rusia și Statele Unite privind participarea celor aproximativ 3.600 de militari ruși la KFOR, a anunțat un oficial al Alianței, citat de AFP. “Forțele ruse sunt în mod clar controlate de autoritățile civile,” a declarat secretarul american al Apărării William Cohen. “Negocierile ruso-americane au arătat că autoritățile civile ruse dețin în mod clar controlul, lucrând mână în mână cu militarii, pentru a încerca să rezolve unele probleme delicate.”
Când m-a sunat Mile și mi-a spus că au ajuns cu bine la Belgrad, m-am grăbit să vin la hotel “Toplice“. În fața intrării am recunoscut jeep-ul nostru, un Nissan vechi, care trecuse prin multe evenimente la viața lui. Fane Anghel și nea Nelu ședeau în bar, la o cafea cu Mile, Nelu și Sandi. Ne-am îmbrățișat și am rămas cu ei, să ne povestim aventurile. Avuseseră ceva emoții pe drum, pentru că pe șoseaua Pancevo-Belgrad era instalat un baraj permanent al Poliției și Armatei. Trecuseră cu bine de el, cu ajutorul legitimației de partid a lui Nelu și al acreditării de război a lui Mile. Acum, aveam cu toții camere video, însă trebuia să vedem cum puteam să le utilizăm. Dacă am fi ieșit cu ele pe stradă, după doi pași ne-ar fi ridicat prima patrulă de Poliție. Singura posibilitate era să reușim să-i acredităm pe cameramani. Sandi avea legitimatie de Antena 1, Fane venise cu legitimație de presă de la MediafaxTV, așa că ne-am hotărât ca, mâine, Mile să meargă cu ei la Centrul militar de presă.
I-am lăsat să povestească și m-am dus în cameră, să-mi transmit corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30. Mi-au spus că mă așteaptă în noul apartament al lui Mile și că vor pregăti o cină-surpriză. Eu am rămas singur în cameră: Mile se mutase împreună cu Sandi, iar Fane stătea în cameră cu nea Nelu. După transmisie, l-am sunat pe Sergiu Toader, să-i spun că echipa noastră a ajuns cu bine la Belgrad. S-a bucurat și mi-a atras încă o dată atenția să avem grijă să nu dăm de vreo belea. L-am liniștit. Oricum, nu puteam filma nimic, până nu obțineam o acreditare.
Înainte de a coborî la cină, am mai zăbovit să privesc jurnalele de știri de la sârbi. Studio B a înșirat rapid știrile de astăzi și a încheiat cu un pic de propagandă electorală în favoarea SPO. Spuneau că speră că, odată cu ridicarea stării de război, Parlamentul va anula și decretul președintelui Milan Milutinovic, care îi mai ținea pe radicali în guvern. După care au prezentat o declarație a primarului Belgradului, Vojislav Mihajlovic, care acuza regimul lui Milosevic că se teme de alegeri libere și se declara dispus să organizeze alegeri anticipate pentru fotoliul de primar, dacă va mai fi acuzat de corupție și incompetență. Teatru ieftin! Jurnalul RTS nu l-am văzut până la capăt, că era prea enervant. După discursul generalului Dragoljub Ojdanic de la inaugurarea podului de pontoane de la Mijatovac, au început reportajele despre reconstrucția țării, dezarmarea UCK, întoarcerea în Kosovo a refugiaților sârbi etc.
Cina a fost, într-adevăr, grozavă. Am mâncat în apartamentul lui Mile și Sandi. Nelu a adus acolo platouri imense cu brânză, mezeluri, fripturi, roșii, castraveți și ardei gras. Desigur, n-am putut mânca tot. Am ieșit, după aceea, cu toții, pe terasa barului “Plavi jahac“, al muntenegrenilor, și am stat la taclale până pe la 23:00, când trebuia să mai transmit o corespondență, pentru jurnalul de noapte al ProTV. Eram, cu toții, obosiți, așa că, după aceea, ne-am dus la culcare.
Trei sute de avioane care au participat la campania aeriană împotriva Iugoslaviei se vor întoarce la bazele lor din SUA și Europa, începând de marți, a anunțat secretarul american al Apărării William Cohen, citat de AFP. Calendarul exact al întoarcerii la bază va fi fixat de comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul american Wesley Clark. Operațiunea se va efectua în două faze, bombardierele B-1 și B-52, precum și avioanele de vânătoare F-117 fiind primele care se vor întoarce la baze, a afirmat șeful Statului Major interarme, generalul Henry Shelton.
Ne-am trezit devreme în această dimineață, deși era duminică. Am trecut pe la biserica Patriarhiei, de lângă noi, după care Mile Cărpenișan a plecat, cu mașina lui Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, către România. Eram amândoi ușor încordați de gândul operațiunii pe care o pusesem la cale. Fane Anghel și nea Nelu urmau să ajungă în această după-amiază la Timișoara, iar Mile trebuia să încerce să-i bage în Iugoslavia mâine dimineață. Mile a ajuns fără probleme acasă și m-a sunat după ce s-a întâlnit cu colegii mei. Mai aveam o noapte până la marea încercare.
În Iugoslavia, lucrurile evoluau în direcții stranii, cum numai aici se putea întâmpla. N-am avut ce citi în ziarele de astăzi, pe care, dacă le răsfoiai, aveai impresia că totul e în regulă și nimic deosebit nu s-a întâmplat în ultimele 3 luni. Doar în “Vecernje Novosti” am găsit câteva pagini anti-NATO, în care se explicau ițele încurcate ale unei conspirații mondiale, căreia sârbii au îndrăznit să-i stea în cale. Atunci, Guvernul Mondial condus de SUA a declanșat Primul Război Mondial Anti-creștin, dar sârbii au rezistat în fața bombardamentelor, apărând steagul Creștinismului. Teoria o mai citisem și în alte cărți și nu aveam nici un chef să o mai văd o dată, așa că am preferat să răsfoiesc numărul de azi din “Blic“, plin de poze sexy și istorii amuzante. N-aș fi citit “Politika“, dacă prima pagină nu mi-ar fi amintit de parodia care se desfășura astăzi.
Totul a început aseară, când în Jurnalul RTS, vicepremierul sârb Milovan Bojic a cerut sârbilor să se întoarcă în Kosovo, spunând că miniștrii sârbi se vor pune în fruntea coloanelor care se întorc, pentru a le demonstra că nu au de ce să se teamă și pentru a le da încredere în trupele KFOR. Bojic le-a spus sârbilor că acum e momentul să se întoarcă, deoarece, peste 48 de ore, casele lor vor fi ocupate de albanezii care revin în valuri în Kosovo. Guvernul Serbiei le-a pus la dispoziție carburanții și ajutoarele necesare reîntoarcerii în provincie.
Secretarul general al NATO Javier Solana a decis astăzi încetarea oficială a campaniei aeriene a Alianței Nord-Atlantice împotriva Iugoslaviei, relatează AFP. “Acționând sub autoritatea încredințată de Consiliul NATO, am decis să punem capăt imediat campaniei aeriene pe care am suspendat-o la 10 iunie 1999,” a anunțat Solana. “Am fost informat de către comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul Wesley Clark, că toate forțele militare și de Poliție sârbe au părăsit provincia Kosovo, conform acordului tehnico-militar semnat de către comandantul KFOR și de către reprezentanții guvernului iugoslav la 9 iunie.” Louis Garneau, purtătorul de cuvânt al KFOR, a declarat: “Comandantul KFOR, generalul Michael Jackson, a primit confirmarea scrisă din partea autorităților de la Belgrad că toate forțele iugoslave s-au retras din Kosovo.”
Deși mi se părea incredibil, circul a început. La prânz, o primă coloană de 30 de refugiați sârbi, avându-l în frunte pe Borislav Milacic, ministrul republican de Finanțe, a plecat din Kragujevac. În același timp, din Niș au plecat către provincia pe care abia o părăsiseră alte două coloane cu 1.000 de refugiați sârbi (dintre care 80 de medici), în frunte cu Dragoljub Jankovic, ministrul Justiției, și cu Leposava Milicevic, ministrul Sănătății. Oamenii se urcau veseli în autobuze, după ce dădeau interviuri reporterilor RTS și ridicau 3 degete, în semn de salut, când mașinile plecau claxonând, în aplauzele celor aduși să-i conducă. Îi priveam stupefiat pe cei care – până ieri – spuneau că au fugit din Kosovo pentru că teroriștii UCK îi omoară, iar acum explicau că n-au nevoie de nimic, numai să ajungă odată înapoi acasă. Poate cel mult de benzină și puțină hrană.
Desigur, Televiziunea Națională a transformat aceste plecări într-un straniu marș triumfal, de parcă oamenii ar fi plecat spre Tărâmul Făgăduinței și nu unde îi aștepta teroarea albanezilor sau – în cel mai bun caz – protecția KFOR împotriva foștilor vecini și prieteni. După ce au atras atentia cât de disciplinată și organizată este Armata iugoslavă, care s-a retras din Kosovo, reporterii RTS ne-au bombardat cu reportaje despre întoarcerea refugiaților. Alți 500 au plecat de la Krusevac spre Kosovo. Alți 720 au plecat din Kraljevo, în frunte cu Branislav Ivkovic, ministrul Învățământului. Alți 300 au plecat din Rudare, conduși de ministrul Turismului și Sportului.
Erau încercări disperate ale regimului lui Slobodan Milosevic de a le arăta sârbilor că situația se normalizează în provincie și în întreaga țară. Tabloul acesta suprarealist era întregit cu imagini de la inaugurarea unui pod de pontoane la Mijatovac, care va asigura traversarea peste râul Velika Morava, până la ridicarea unui nou pod, în locul celui distrus de bombardamente. Cu imagini de la Valjevo și Sremska Mitrovica, unde locuitorii îi întâmpinau cu bucurie pe militarii sârbi care se înapoiau din Kosovo. Cu informația că au apărut deja oameni de afaceri din Elveția, Germania și Italia, dornici să investească în Iugoslavia. Cu declarația lui Massimo D’Alema despre necesitatea dezarmării formațiunilor UCK și ajutării sârbilor să-și reconstruiască podurile și centralele electrice. Desigur, “uitând” să amintească de condiționarea ajutorului de plecarea de la putere a lui Milosevic.
Toate jurnalele RTS repetau aceleași teme, iar la 22:30, aveau să anunțe că toți militarii Armatei iugoslave s-au retras din Kosovo, îndeplinindu-și obligațiile asumate în acordul de la Kumanovo. Și că primele coloane de refugiați care se întorc în Kosovo au ajuns deja la Priștina. Apoi au prezentat imagini de la întâlnirea dintre Nebojsa Vujovic și generalul Michael Jackson, în care adjunctul ministrului iugoslav de Externe i-a atras atenția că, în timpul în care în provincie s-au aflat militarii și polițiștii sârbi, nu a fost niciodată haos și anarhie, cerându-i să dezarmeze teroriștii UCK și să asigure granițele țării împotriva pătrunderii bandelor de criminali albanezi. Jurnalul s-a încheiat cu un montaj cu bombardamente, pe fondul căruia se făcea apel la toți cetățenii iugoslavi să pună umărul la reconstrucția patriei.
Poate m-aș fi lăsat păcălit și aș fi crezut că este vorba doar de o acțiune de propagandă, dacă nu mi-aș fi amintit de vorbele “scriitorului” Dragan. În ultima noapte în care l-am văzut, când se parafase pacea de la Kumanovo, mi-a spus că forțele speciale sârbe se vor întoarce în Kosovo foarte curând. A refuzat să-mi explice cum o vor face, atâta vreme cât trupele KFOR s-au desfășurat deja, dar mi-a spus să fiu atent la ce va urma. Și ce altă acoperire mai bună puteau găsi, decât cea a oamenilor care se întorc la casele lor? Pentru că, oricât de patrioți ar fi sârbii, nu sunt chiar atât de nebuni să se bage singuri în gura lupului, mai ales când acesta este albanez.
Președintele francez Jacques Chirac nu a exclus, într-un interviu pentru CNN, posibilitatea acordării unui ajutor occidental pentru reconstrucția anumitor centrale electrice din Serbia. “Suntem dispuși să acordăm sârbilor un ajutor umanitar. Sunt centralele electrice umanitare? Se poate, pentru că ele produc energie, ca să încălzim iarna locuințele,” a declarat Chirac. “Este un lucru pe care va trebui să-l discutăm.” Președintele francez a exclus, pe de altă parte, orice ajutor acordat pentru reconstrucția podurilor: “Nu putem ajuta o țară să se reconstruiască, dacă aceasta nu este o democrație.”
Primul politician din Opoziție care a sesizat cinica manipulare pe care o încercau cei de la Putere a fost Vladan Batic, liderul Partidului Creștin Democrat din Serbia – un partid “de buzunar” – și coordonator al Uniunii pentru Schimbare, o alianță de partide care începea să-și facă loc pe scena politică. El a explicat că pretențiile Guvernului că ar fi create toate condițiile pentru ca sârbii să se întoarcă la casele lor din Kosovo nu sunt decât pură demagogie. “Aceleași persoane care, prin politica lor păguboasă, i-au obligat pe sârbi să-și lase casele în care locuiau de secole, îi conving acum, prin amenințări și santaj, să se întoarcă în Kosovo,” spunea el.
În acest timp, liderii partidelor care încă mai însemnau ceva pentru sârbi păreau orbiți și lansau apeluri aberante sau își trăgeau de zor lovituri sub centură. Partidul Radical din Serbia (SRS) s-a apucat să acuze conducerea Primăriei Belgradului că, din cauza nepriceperii, a afacerilor și a matrapazlâcurilor pe care le-a făcut, a adus capitala în pragul colapsului. “Niciodată, în toată istoria Belgradului, orașul nu a fost condus de astfel de infractori nevolnici,” spuneau liderii SRS. “Au arătat că le pasă mai puțin de oraș decât le păsa celor care l-au condus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.” Ei au dezvăluit că, în timpul bombardamentelor, inspectorii Ministerului de Interne i-au arestat și anchetat pe câțiva dintre consilierii municipali ai Mișcării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO), din cauza unor dubioase afaceri cu carburanți.
Desigur, cei de la SPO au dezmințit acuzațiile, iar președintele Consiliului municipal, Spasoje Krunic, le-a calificat drept mincinoase și primitive. De altfel, conducerea SPO s-a întâlnit astăzi într-o ședință, în care s-a făcut apel încă o dată la sârbi să se întoarcă la casele lor din Kosovo. Liderii SPO au acuzat Guvernul că nu a spus nimic despre exodul masiv al sârbilor din provincie și că RTS nu a arătat nici o imagine a coloanelor de refugiați. Concluziile ședinței de astăzi spuneau totul despre deruta și lipsa de realism a SPO, care nu înțelegea că nu este momentul potrivit pentru a schimba guvernul sau președintele. Se vorbea din nou că trebuie ridicată starea de război, că trebuie anulate legile nedemocratice, că efectivele Poliției și Armatei trebuie reduse la nivelul dinainte de război și că trebuie reluate legăturile diplomatice cu SUA, Franța, Germania și Marea Britanie.
În timp ce oamenii se zbăteau să-și revină după lunile de bombardamente, SPO spunea că este cazul formării, atât la nivel republican, cât și federal, a unor guverne provizorii, cu largă deschidere democratică, alcătuite din tehnocrați, care să asigure obținerea ajutoarelor necesare pentru reconstrucția țării și organizarea de alegeri libere, după normele europene. “De mâine, toți membrii și activiștii SPO vor începe o campanie puternică pentru popularizarea acestor principii,” anunța SPO. “Cerem schimbări pașnice, dar, dacă regimul nu este în stare să se schimbe, trebuie să facem tot posibilul pentru a determina schimbarea lui.”
SRS plângea cu lacrimi de crocodil de grija sârbilor, spunând că acum, “atitudinea bandiților din SUA și Uniunea Europeană, care închid ochii la suferințele sârbilor din Kosovo, este în perfectă armonie cu caracterul celor care – până mai ieri – bombardau civili nevinovați“. “Bătălia pentru eliberarea patriei va continua, până la victoria finală, până când ultimul soldat străin va fi alungat de pe teritoriul Serbiei,” anunțau, pompos, liderii SRS. “Un astfel de țel nu poate fi atins fără ca poporul să-și păstreze unitatea și fără să-i alungăm pe trădătorii care găsesc tot felul de scuze pentru crimele comise de dușmani și le oferă, cu umilință, servicii complete în fiecare zi.”
Bill Clinton a declarat, într-un interviu acordat televiziunii CNN, că el apreciase, înainte de începerea campaniei NATO împotriva Iugoslaviei, “la 50 %șansele de a-l învinge pe Slobodan Milosevic după mai puțin de o săptămână de bombardamente“. Întrebat dacă și-a imaginat vreun moment, ordonând bombardarea Iugoslaviei, că războiul va dura 79 de zile, Clinton a răspuns: “Știam și că, dacă el va hotărî să suporte pedeapsa atacurilor aeriene, acestea vor dura câtva timp. Nu mă gândeam la o durată anume, dar știam că ar putea fi nevoie de mult timp.”
Poate că nu m-ar fi iritat atât de mult războiul acesta surd declanșat de Vuk Draskovic și Vojislav Seselj și l-aș fi pus pe seama eternei rivalități dintre cei doi și a încheierii războiului, care le permitea acum să-și dea frâu liber sentimentelor. Însă, pe la prânz, în timp ce mă plimbam pe Terazije, în centrul Belgradului, am văzut o mulțime de oameni care bloca circulația. Erau vreo 200 de refugiați sârbi din zona orașelor Prizren, Djakovica și Orahovac, care protestau împotriva atitudinii guvernanților față de ei. “După tot ce am pătimit înainte de plecarea în bejenie, acum, în Serbia, nimeni nu se mai uită la noi,” se auzea glasul unuia dintre ei, care vorbea la portavoce. Îl chema Svetozar Fisic. “Am ajuns la Belgrad flămânzi și sfârșiți de puteri. Acum ne spun să ne întoarcem. Unde? În brațele UCK?” Fețele oamenilor exprimau disperare și Fisic îi chema să vină mâine, cât mai mulți, în fața clădirii Guvernului federal, pentru a-și spune păsurile.
Nu m-au impresionat atât de mult chipurile refugiaților, cât indiferența din ochii belgrădenilor. Îmi era greu să înțeleg, însă observasem și altă dată că oamenii din Serbia îi tratau cu dispreț, indiferență și chiar ură pe refugiații din Croația, Bosnia și, acum, Kosovo. “Nu sunt de-ai noștri, sunt izbeglice (refugiați),” spunea chiar și Nelu despre ei. Iar cuvântul nu suna ca un simplu substantiv, ci avea puternice nuanțe peiorative, pe care nu puteam să le pricep deloc.
Dacă acest incident a trecut aproape neobservat, nu s-a întâmplat la fel cu cel de ieri, de lângă Kragujevac. În jur de 100 de rezerviști au blocat șoseaua spre Topola, în fața cafenelei “Sumski put” din satul Petrovac, așezându-se pe asfalt, în jurul unui camion pe care îl puseseră de-a curmezișul șoselei. Cereau să li se plătească soldele, pe care nu le-au mai primit de două luni de zile. Generalul maior Zivomir Smiljkovic, comandantul Corpului Kragujevac al Armatei iugoslave, a sosit la ora 14:00 la fața locului și, abia după 3 ore de discuții aprinse, a reușit să deblocheze drumul, promițându-le rezerviștilor că își vor primi soldele până vineri. Această demonstrație era un semnal periculos, care arăta că fondurile pentru armată sunt pe sfârșite. Oamenii lui Milosevic trebuiau să facă repede rost de bani, pentru a nu lăsa aceste nemulțumiri să fie scânteia care să aprindă butoiul de pulbere reprezentat de dușmănia dintre Armata și Poliția sârbă. Pe de o parte, era greu de reprimat un amplu protest al militarilor, care, odată scăpați din infernul bombardamentelor NATO, nu se mai temeau de nimic. Pe de altă parte, o intervenție în forță a Poliției împotriva militarilor nu numai că n-ar fi fost posibilă, însă, cu siguranță, ar fi degenerat într-un necruțător război civil.
Trupele KFOR au descoperit că aproximativ 60.000 de albanezi din Kosovo au fost deținuți în sate bombardate și transformate în lagăre de concentrare de către forțele iugoslave în nordul provinciei, a informat publicația “Sunday Telegraph“. Familiile albaneze au fost arestate în munții unde se refugiaseră și au fost închise, la jumătatea lunii aprilie, în satele distruse aflate în apropiere de Podujevo. Persoanele internate în lagărul cunoscut sub numele de Sajkovac ar fi urmat să fie folosite ca scuturi umane, în cazul unei intervenții terestre a NATO. Trimisul special al ziarului a afirmat că acești refugiați au fost supuși unei izolări totale timp de două luni. Fiecare dintre ei, inclusiv copiii, au primit o cartelă cu numele, numărul propriu și cu sectorul de lagăr în care era deținut. Orice fugar risca să fie luat drept țintă de catre trăgătorii de elită, ascunși după dealuri.
Situația era cu atât mai complicată, cu cât sârbii se vedeau puși să se descurce singuri. Astăzi, la încheierea reuniunii de la Koln a liderilor țărilor G-8, s-a anunțat că, dacă vrea să beneficieze de ajutor internațional pentru reconstrucție, președintele Slobodan Milosevic va trebui să pună în aplicare reforme democratice în țară. Ei au cerut Belgradului să se conformeze principiilor Pactului de stabilitate în Balcani, în special în privința democratizării țării și a respectării drepturilor omului. “Un ajutor internațional acordat reconstrucției Iugoslaviei este imposibil atât timp cât la conducerea acestei țări se află Slobodan Milosevic,” concluziona Gerhard Schroeder.
Declarația finală a summit-ului G-8 de la Koln era semnata și de Rusia, care obținuse tot ce își dorise în urma conflictului din Iugoslavia, așa că sârbii erau din nou singuri în fața lumii întregi. Dimitri Iakușin, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, anunțase că Rusia își va relua relațiile cu NATO de îndată ce Alianța va anunța încheierea oficială a operațiunii sale militare împotriva Iugoslaviei. Colac peste pupăză, nici ajutoarele promise nu păreau de mare perspectivă, liderii G-8 avertizând că realizarea obiectivelor Pactului de stabilitate în Balcani revine, în primul rând, țărilor din regiune, ajutorul din exterior neputând substitui propriile eforturi. “Insistăm ca toate părțile aflate în confict în Kosovo să respecte încetarea focului și să se conformeze în totalitate termenilor rezoluției 1244 a Națiunilor Unite și acordului tehnico-militar,” se arată în declarația finală a summit-ului.
Încet, dar sigur, trupele KFOR începeau să pună stăpânire pe haosul din Kosovo. Astăzi, la Kosovoska Mitrovica, soldații francezi au arestat 10 luptători UCK, pentru că jefuiau casele și magazinele părăsite de sârbi. Germanii din KFOR au eliberat la Prizren 2 albanezi, răpiți de UCK pentru că ar fi colaborat cu sârbii. Spre seară, britanicilor din KFOR nu le-au trebuit decât 10 minute să ajungă în cartierul Dardanija din Priștina, pentru a potoli câțiva luptători separatiști, care deschiseseră focul asupra locuințelor unor sârbi, omorându-l pe unul dintre ei și dispărând la adăpostul întunericului.
Generalul Michael Jackson a confirmat în această seară că retragerea Armatei iugoslave din Kosovo a fost încheiată, cu 12 ore chiar mai devreme decât era prevăzută, și, începând din acest moment, singura forță militară din provincie este KFOR. El a adăugat că aeroportul Slatina va rămâne închis cel puțin 8 zile, până la finalizarea unui acord la nivel înalt privind controlul său.
Puțin după miezul nopții, într-un cort bine păzit din Cartierul general al KFOR de la periferia Priștinei, în prezența purtătorului de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA James Rubin, generalul Jackson și liderul politic al UCK Hashim Thaqiau semnat acordul privind demilitarizarea imediată și dezarmarea progresivă a UCK. Acordul stipula că, în termen de 3 luni, UCK trebuie să predea KFOR întreg armamentul său, cu excepția armelor ușoare. Începând de maine, în nici un moment, UCK nu mai este autorizată să poarte arme, indiferent de ce tip, la mai puțin de 2 kilometri de șoselele principale, de orașe sau de granițele exterioare ale provinciei. În decurs de 4 zile, UCK își va desființa toate pozițiile de luptă, fortificațiile și punctele de control de pe șosele și va delimita câmpurile de mine și capcanele instalate de separatiștii albanezi. În termen de 30 de zile, UCK era obligată să stocheze, în locuri inventariate de KFOR, toate armele de calibru superior celui de 12,7 mm, iar în termen de 90 de zile, să predea toate armele automate de calibru inferior.
Acordul stipulează ca “UCKsă înceteze focul, să se dezangajeze din zonele de conflict, să se demilitarizeze și să se reintegreze în societatea civilă, să renunțe la folosirea forței și să pună capăt oricărui act de beligeranță, să accepte să nu-i atace, reține sau intimida pe civilii din Kosovo, să nu atace, încalce sau confiște proprietatea civililor din Kosovo.” Comunitatea internațională va lua în considerare posibilitatea ca luptătorii UCK să se alăture unei noi forțe de Poliție ce va fi constituita în Kosovo după modelul Gărzii naționale din diferite state americane, se preciza în document.
Înainte de a semna acordul, Hashim Thaqi a avut mai multe întrevederi între patru ochi cu James Rubin, care i-a spus că secretarul de stat Madeleine Albright i-a cerut personal să o reprezinte la semnarea acordului de demilitarizare, ca garanție că “libertatea pe care a câștigat-o UCK va fi apărată“. Imediat după semnarea documentului, atât Albright, cât și Bill Clinton, l-au sunat pe Thaqi, pentru a-i saluta “curajul” de a accepta transformarea UCK și a-i spune cât de mândri sunt de el.
“UCK va participa la un nou proces politic prin care va fi definit statutul Kosovo,” a declarat Thaqi după semnarea acordului, la care fusese asistat de alți trei lideri ai mișcării sale – Agim Ceku, Jakup Krasniqi și Rame Buja. “Retragerea președintelui iugoslav Slobodan Milosevic și procesul declanșat de forțele NATO și KFOR constituie o mare victorie, care deschide pentru noi perspective diferite.” La rândul său, generalul Michael Jackson a spus că “astăzi ne aflăm într-un moment crucial al misiunii noastre, pentru a stabili un climat permanent de pace și securitate pentru întreaga populație din Kosovo”.
Ne-am trezit la ora când s-au reluat discuțiile dintre Milosevic și cei doi emisari internaționali. Și asta nu pentru că ne-am fi fixat ceasurile, ci pentru că, la 8:33, au sunat sirenele alarmei aeriene. Debut promițător de dialog, chiar dacă alarma s-a ridicat după 45 de minute. Avioanele nu au venit și acest joc de-a alarma aeriană, care avea să se repete în mod ciudat astăzi, exact în momentele cheie ale zilei, m-a făcut să cred că făcea parte dintr-un război psihologic. Însă n-am reușit să aflu dacă era mânuit de NATO sau de oamenii lui Milosevic. La ora 10:00, discuțiile au fost întrerupte, pentru a se aștepta rezultatul din Parlamentul Serbiei, care fusese convocat în ședință extraordinară, prima de la începutul acestui război.
Această manevră foarte interesantă a lui Slobodan Milosevic era încă o dovadă a flerului său politic. Teoretic, datorită puterilor speciale pe care i le conferise starea de război, președintele iugoslav putea decide singur oprirea ostilităților, însă nu a dorit să-și asume responsabilitatea unei decizii care ulterior ar fi putut să-i fie imputată de sârbi. Așa, Milosevic se va putea ascunde în spatele așa-zisei voințe a poporului, prin glasul reprezentanților săi. De parcă cineva i-a întrebat pe sârbi la început dacă sunt de acord cu războiul. Ca să nu mai vorbim că, deși era vorba de o hotărâre care implica Iugoslavia, pentru a decide aprobarea propunerilor de pace nu a fost convocat Parlamentul federal, din care făceau parte și reprezentanții Muntenegrului, ci doar cel al Serbiei.
La 10:22, ca un subtil avertisment pentru parlamentarii sârbi care își începuseră ședința, au sunat din nou sirenele alarmei aeriene. Sesiunea s-a ținut cu ușile închise, doar cameramanii RTS având voie să filmeze. Imaginile transmise ulterior au fost foarte atent cenzurate, insistându-se în mod special asupra liderilor Opoziției, pentru a sugera contribuția lor la decizia care avea să fie luată. Fiind o zi foarte importantă, am avut mult de lucru. Prima transmisie am făcut-o pentru Știrile ProTV de la ora 13:00, când încă nu știam care este decizia Parlamentului. Am remarcat, însă, interesul redus al sârbilor față de hotărârea care ar fi putut să le aducă pacea, din cauza neîncrederii oamenilor în politicieni.
Era foarte cald, în Trg Republike începuse tradiționalul concert de prânz, la care venea tot mai puțină lume. E drept că nici formațiile care cântau nu erau dintre cele mai bune. Terasele și cafenelele erau pline de oameni, dar, paradoxal, oricât am tras cu urechea în dreapta și-n stânga, n-am auzit pe nimeni discutând despre ceea ce se întâmpla în acel moment în Parlament. Toți vorbeau despre refuzul Irlandei de a acorda viză de intrare în țară fotbaliștilor naționalei iugoslave, cu care irlandezii trebuiau să joace în preliminariile Campionatului European.
“De această dată, dorim să vedem că Slobodan Milosevic acționează, vrem să fim siguri că gândește ceea ce spune, iar operațiunile militare vor continua până când vom avea dovada că își respectă angajamentele, în special cele legate de retragerea trupelor din Kosovo,” a declarat ministrul britanic de Externe Robin Cook, într-un interviu acordat postului de televiziune Sky News, după anunțarea aprobării, de către Parlamentul de la Belgrad, a planului internațional de pace pentru Kosovo. El a respins posibilitatea unei împărțiri a provinciei iugoslave. “Planul nu prevede nici o împărțire. Aceste acorduri se aplică tuturor refugiaților și întregului teritoriu al provinciei Kosovo, în cadrul unui lanț de comandament unificat.”
După două ore și jumătate de dezbateri, Parlamentul Serbiei a aprobat planul de pace propus de Martti Ahtisaari și Viktor Cernomîrdin, cu 136 de voturi pentru, 74 împotrivă și 3 abțineri. În comunicatul care anunța rezultatul votului, se spunea că planul de pace garantează suveranitatea și integritatea teritorială a Iugoslaviei, confirmă rolul ONU și este baza pentru realizarea păcii. Voturile împotrivă au aparținut reprezentanților Partidului Radical din Serbia (SRS), al cărui lider, Vojislav Seselj, a convocat imediat o conferință de presă, în care a anunțat că partidul său se retrage din Guvernul federal, deoarece nu dorește să fie părtaș la aprobarea invadării provinciei Kosovo de către trupele NATO. “Am votat împotrivă, deoarece acesta este planul de pace al NATO,” a explicat Seselj. “Nu puteam accepta această variantă de pace, care prevede retragerea Armatei iugoslave din Kosovo înainte de oprirea bombardamentelor. Nu putem accepta prevederi identice cu acordul de la Rambouillet, care nu a fost semnat niciodată.”
Convorbirile dintre Slobodan Milosevic și cei doi emisari internaționali au fost reluate imediat după anunțarea rezultatului ședinței parlamentarilor și au durat mai puțin de o oră. Nici nu prea aveau ce să mai discute, din moment ce președintele iugoslav pasase responsabilitatea Parlamentului. Acesta le-a spus celor doi că se supune decizie poporului și aprobă, la rândul său, planul de pace. Milosevic nu a apărut la televiziune pentru a anunța această decizie istorică și s-a mulțumit să transmită un comunicat de presă, aproape identic cu cel al parlamentarilor, în care se repetau prețioasele lozinci despre garantarea suveranității și integrității teritoriale și despre marea implicare a ONU în rezolvarea problemelor din Kosovo și Metohia, care aveau să se dovedească niște vorbe goale, după nici o lună de zile.
Vestea era foarte importantă și ProTV și-a întrerupt programul normal, pentru o ediție specială a Știrilor, la 14:30 (ora României). Transmisia mea a fost scurtă și am relatat despre deciziile Parlamentului și a lui Milosevic, fără a putea să spun ceva despre reacțiile provocate la Belgrad. Ahtisaari și Cernomîrdin au plecat imediat către Koln, respectiv către Moscova, decolând de pe aeroportul Surcin. Cernomîrdin a fost nevoit să aștepte 20 de minute în avion, până s-a ridicat alarma aeriană, la 14:46. Interesant că, în timpul alarmei, am auzit de 3 ori, la 13:26, 14:02 și 14:16, bubuituri despre care Comandamentul Apărării civile a susținut că ar fi fost avioane NATO care au spart bariera sonică în apropiere. Cred că mințeau, pentru că detunăturile păreau a fi ale unor explozii și o coloană de fum albicios se ridica dinspre cartierul Zvezdara, unde se afla o cazarmă a Armatei iugoslave.
De altfel, deși raidurile aeriene păreau să fi ocolit Belgradul în această dimineață, NATO a bombardat restul țării și, în special, provincia Kosovo, unde, în ultimele 24 de ore explodaseră peste 200 de proiectile. Între 8:15 și 8:30, fusese lovit satul Novo Brdo, de lângă Prizren. La 10:15, două proiectile explodaseră la Decani, iar alte zece au lovit localitatea Radnicki. Între 10:15 și 10:30, patru bombe au fost lansate asupra fabricii de confecții “Stok” de la Kula. În același timp, au fost atacate împrejurimile Novi Sad-ului, turnul de televiziune de la Srbobran, releul de radio și emițătorul de la Vrbas și, ceva mai târziu, releul de televiziune de pe muntele Rudnik. La ora 13:00, a venit rândul localității Boljevac, cartierului Grmija din Priștina și orașului Niș. La 13:10, a fost bombardat satul Ravna Reka, de lângă Despotovac. La 13:40, a fost lovit releul RTS și emițătorul TV de la Caribrod, de pe muntele Kozarica, precum și un alt releu de televiziune, de pe muntele Crni Vrh, de lângă Pirot. Ceva mai târziu, o explozie a rănit un bărbat la Sombor.
Operațiunile NATO împotriva Iugoslaviei vor continua, a declarat purtătorul de cuvânt al Alianței, Jamie Shea, la puțin timp după acceptarea de către Parlamentul sârb și Președinția iugoslavă a planului internațional de pace pentru Kosovo, relatează AFP. “NATO urmărește îndeaproape evoluția situației de la Belgrad,” a adăugat el, precizând că Alianța nu va face nici un comentariu înainte de a primi un raport asupra discuțiilor avute de emisarii internaționali cu președintele Slobodan Milosevic.
Înainte de plecare, Martti Ahtisaari nu a declarat decât că e mulțumit de rezultatele obținute la Belgrad și că va organiza o conferință de presă la sosirea sa la Koln. “Plec la Koln și sper că, în curând, vor avea loc contacte militare, pentru începerea implementării planului de pace și a retragerii Armatei iugoslave din Kosovo, ceea ce va da semnalul suspendării operațiunilor militare împotriva Iugoslaviei,” a ținut el să precizeze. Irjo Lausipuro, purtătorul său de cuvânt, a adăugat că misiunea lor a fost un succes. La rândul său, Valentin Sergheev, consilierul lui Cernomîrdin, a spus că, în zilele următoare se așteaptă încetarea bombardamentelor.
În prima fază, nici cei doi emisari internaționali, nici autoritățile iugoslave nu au dat publicității varianta oficială a documentului semnat la Belgrad. Neoficial, s-a spus că acesta ar conține 10 puncte, printre care încetarea ostilităților, retragerea integrală a forțelor iugoslave din Kosovo și reîntoarcerea refugiaților. Referitor la viitoarele forțe de menținere a păcii, s-a păstrat precizarea că acestea vor avea “comandă și structuri de control comune”, fiind puse sub egida ONU și alcătuite după modelul trupelor SFOR din Bosnia, din 48.000 de militari ai NATO și 10.000 de militari ruși. De asemenea, se menționa că, în baza principiilor convenite de G-8, Consiliul de Securitate al ONU urma să emită o rezoluție de urgență care să pună capăt conflictului, urmând ca, în viitor, să se discute posibilitatea ca un număr limitat de militari și polițiști sârbi să poată reveni în Kosovo.
Atât eu, cât și Mile, am auzit unele zvonuri conform cărora, deși la întâlnirea dintre Slobodan Milosevic și cei doi emisari internaționali a participat și generalul Dragoljub Ojdanic, șeful Marelui Stat Major, însoțit de alți generali, conducerea Armatei iugoslave nu este de acord cu planul de pace, pe care îl consideră o tradare. Ba chiar se vorbea, printre militarii mai radicali, de varianta unei lovituri de stat. Zvonurile erau credibile, având în vedere că, înainte de a sosi la Belgrad, până și cei doi emisari internaționali fuseseră de acord că unele puncte ale planului de pace erau dincolo de orice logică militară și au fost eliminate, după ce aceștia au refuzat să plece în Iugoslavia cu propuneri inacceptabile și nerealiste.
Oricum, războiul trebuia oprit cumva. Un bilanț publicat astăzi anunța că, până acum, numai în Belgrad au fost avariate sau distruse peste 1.000 de clădiri, printre care 69 de școli și 47 de grădinițe. Cel mai greu afectate erau cartierele Zvezdara și Rakovica, unde bombele avariaseră 150, respectiv 606 cladiri. Sistemul energetic național funcționa în regim de avarie, alimentând continuu doar obiectivele prioritare. Unele orașe aveau curent după un program alternativ: 2-3 ore da, 2-3 ore nu, iar altele, cum ar fi Pozarevac-ul – orașul natal al lui Milosevic – aveau curent doar 2-3 ore în timpul zilei, plus de-a lungul întregii nopți. În Belgrad, distribuirea apei potabile s-a normalizat relativ, rezerva orașului ajungând la 48 % din capacitate.
“În adâncul inimilor noastre, noi, militarii, nu suntem mulțumiți de numeroase dispoziții care au fost decise în cadrul acestor discuții, pentru că multe lucruri nu sunt clare,” a declarat generalul rus Leonid Ivașov, la întoarcerea sa de la Belgrad, unde îl însoțise pe emisarul rus. “Totul depinde de bunul plac al NATO,” s-a plâns generalul, însărcinat cu cooperarea internațională în cadrul Ministerului Apărării. “Nu există disensiuni între diplomați și conducătorii militari ruși, în ceea ce privește reglementarea conflictului din Kosovo,” a declarat ministrul rus al Afacerilor Externe Igor Ivanov, citat de Itar-Tass.
Eugen Mihăescu mi-a adus încă un mic eseu, să-l trimitem la “Cotidianul“. Mă amuza că, deși îi spusesem să apeleze la ajutorul meu oricând are nevoie, de fiecare dată când venea, părea foarte încurcat că mă deranjează și nu mai știa cum să-și ceară scuze că mă întrerupe din lucru. Astăzi, articolul său se intitula “Banda celor patru” și era descrierea unui desen imaginar.
“Astă noapte a fost liniște, boieri mari în oraș, nu s-a bombardat. Diseară, însă, își vor lua revanșa pentru timpul pierdut. Pentru că am desenat mai mult decât am scris, așa cum alții au scris mai mult decât au citit, iată, azi vă trimit un desen. Întâi chenarul, subțire și precis ca o muchie de lamă, care să delimiteze spațiul pe hârtia albă, apoi vă schițez din vârful peniței cariatidele sculptate de marele Mestrovici, frumoasele belgrădence, monumentale, dar zvelte, cu mersul lor mlădios, știind să poarte capul sus, ca niște adevărate prințese. Sunt singure, se plimbă câte două. Knejii sunt plecați la armată. Ce complexe de neșters, teribile, au lăsat ele domnișoarei Korbel, alias Albright! Apoi această curcă, Madeleine, o desenez aici, la colțul de jos al hârtiei. Uitați-vă cu cine seamănă și nu mă miră. Are un aer de familie cu Ana Pauker. Pe cine să mai desenăm lângă ea? Pe băiețelul ăsta, filfizon de cancelarie imperială, Rubin, piatră prețioasă sau simplu ciob de sifon ciugulit de distinsa orătanie. Hai să mâzgălim lângă el și pe nevastă-sa, această femeie “expirată” ca pachetele de supă Knorr ce se vând pe tarabele iraniene, că de acolo vine numita Christiana Amanpour a CNN-ului. Deci, să vă explic acum desenul și să-l citim ca la ei, de la dreapta la stânga. Amanpour îl cucerește pe Rubin și se căsătorește cu el la Roma, anul trecut. Rubin o cucerește mai demult pe bătrâna curcă și baba, la rândul ei, pe Clinton, la bucătărie, cu chiftele și lecții de politică externă, încă de pe vremea campaniei prezidențiale din ’92. Deci, “cherchez la femme”, cum zice franțuzul. Ați găsit femeia? “La femme”, Amanpour, e însă musulmană și e în strânse legături cu UCK. Băiețoaica e în pierdere de viteză pe micul ecran și vrea un show al ei pe scena lumii. De fapt, asta vrea și baba Albright și iată că au “SHOW-ul” lângă noi, în Balcani. Clinton vrea să devină, după ce îi expiră și lui “termenul”, președintele Serbiei, pentru că a realizat ceva: 1) i-a unit mai mult ca niciodată pe sârbi; 2) i-a alungat pe albanezi din Kosovo… și 3) a distrus tot ce era vechi și trebuia înlocuit. (E ultimul banc care circulă pe aici.) Vi se pare că desenul nu are sens? Oricum, am fost dintotdeauna puțin suprarealist: “Domnul doctor e nebun / Strânge pietre de pe drum / Și le dă pe la copii / Și zice că-s jucării / Și le dă pe la cucoane / Și zice că sunt bomboane.” Trăim, de fapt, într-o lume suprarealistă, unde impostorii se numesc, ei singuri, filosofi și dau lecții de morală unui popor de moraliști. Un adevărat filosof, NIETZSCHE, zicea: arta e dorința de a fi diferit, dorința de a fi în altă parte. Din altă parte, din Serbia, vă trimit desenul ăsta.” Eugen Mihăescu, Belgrad, 3 iunie 1999.
Fie că nu l-a citit cu atenție, fie că nu l-a priceput, Ion Cristoiu l-a sunat mai târziu pe domnul Mihăescu, să-l întrebe când trimite desenul. Ne-am distrat copios când ne-a povestit pățania și cum s-a chinuit să-i lămurească figura de stil. “Cotidianul” avea un nou corespondent la Belgrad: astăzi s-a întors prietenul meu, George Roncea. În perioada în care a lipsit, ne-a povestit că a fost până în Grecia, unde a participat la o conferință despre războiul din Iugoslavia și a stat de vorbă cu foarte mulți tineri, care erau foarte porniți împotriva NATO și – în special – împotriva americanilor și îi ajutau cum puteau pe sârbi. George s-a întors în Serbia aproape pe cont propriu, cu niște bani puși de el deoparte, la care a contribuit și Ion Cristoiu, din buzunarul său. Nu știa cât va reuși să stea și făcea economii cum putea.
Purtătorul de cuvânt din Germania al UCK Sabri Kicmarinu crede în voința de pace a președintelui iugoslav Slobodan Milosevic și a cerut continuarea bombardamentelor NATO în Iugoslavia. “Anunțarea de către Milosevic a acceptării condițiilor de pace ale G-8 este o știre rusească, difuzată în scopul de a diviza comunitatea internațională,” a afirmat Kicmari, într-o declarație acordată postului de radio german MDR Info, cu sediul la Leipzig. “UCK se așteaptă de la NATO să nu oprească bombardamentele, atât timp cât nu s-au retras din Kosovo toate forțele sârbe.”
În mod cu totul neobișnuit – pentru că au un alt specific – am intrat în direct prin telefon și la Știrile ProTV de la ora 17:00, când am putut să creionez un pic și primele reacții după votul de astăzi din Parlament. Mai multe detalii am dat în principalul jurnal, de la ora 19:30, când am prezentat și câteva din prevederile planului de pace. Deoarece am stat toată ziua la Media Center, în fața calculatorului și a telefoanelor, nu am apucat să-mi dau seama ce spun oamenii obișnuiți, ci consemnasem doar declarațiile oficiale. Reacțiile erau, în general, de tipul corului antic: cu rare excepții, liderii politici sârbi ridicau în slăvi înțelepciunea președintelui iugoslav și nu scăpau ocazia să-și tragă unii altora lovituri sub centură.
Desigur, Partidul Socialist din Serbia (SPS) a salutat gestul liderului său de a aproba planul de pace, considerând că acest acord va determina “încetarea bombardamentelor criminale, asigurând, în același timp, menținerea integrității și suveranității naționale“. Partidul Stângii Iugoslave (JUL), al soției lui Milosevic, declara că planul de pace conține toate principiile convenite de reprezentanții Uniunii Europene și ai Rusiei. “Votul de astăzi din Parlament oferă motivele încheierii unui acord de pace care va stopa bombardamentele,” perora și Zarko Jovanovic, liderul Partidului Noua Democrație, adăugând că “principiile aprobate asigură integritatea și suveranitatea țării și rolul ONU în rezolvarea politică a crizei din Kosovo“.
Partidul Democrat (DS) a salutat aprobarea planului de pace, comentând însă, că această soluție ar fi trebuit găsită înainte de începerea bombardamentelor. “În acest moment, cel mai important lucru este emiterea de urgență a unei rezoluții ONU, care să oprească războiul,” se arată într-un comunicat al DS. Vuk Draskovic, președintele Miscării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO), a organizat o conferință de presă imediat după aprobarea planului de pace, declarând, pompos: “Este o zi mare pentru pacea și viitorul Serbiei și Iugoslaviei. De astăzi, nu mai suntem dușmani cu țările NATO. Aprobarea planului de pace nu înseamnă doar încetarea războiului, ci și un nou început pentru Iugoslavia. SPO va contribui la democratizarea țării și la normalizarea relațiilor cu Muntenegru, SUA și Uniunea Europeană.” Nici el nu a vrut să analizeze detaliile planului de pace, însă a repetat că asigură integritatea și suveranitatea țării și garantează oprirea bombardamentelor. Străduindu-se să risipească orice bănuială, Draskovic a povestit că, la întâlnirea de aseară, Slobodan Milosevic doar i-a informat pe liderii partidelor parlamentare despre conținutul planului de pace, fără să le recomande cum să voteze. Și, desigur, nu a scăpat ocazia să-l atace pe vechiul său rival, Vojislav Seselj, cu care se chinuia să împartă electoratul cu opțiuni naționaliste, acuzând parlamentarii SRS că au votat împotriva păcii.
Singurul care a spus lucrurilor pe nume a fost Dragan Veselinov, președintele Coaliției “Vojvodina“, care a acuzat că planul de pace înseamnă, de fapt, un act de capitulare, cu care nu poate fi de acord. “În discursul său din Parlament, Milan Milutinovic a vorbit despre venirea rușilor, despre venirea militarilor NATO, dar nu a spus nimic despre comanda acestor trupe,” a atras atenția Veselinov. “Probabil că a avut un lapsus, pentru că – după mine – acordul prevede o comandă comună. Cei care au votat planul de pace au semnat, de fapt, capitularea. Noi, cei din Vojvodina, nu vom semna niciodată așa ceva. Nu avem nici un motiv să ajutăm acest guvern să scape din situația catastrofală în care singur s-a băgat.”
Seara, și Parlamentul Republicii Muntenegru a adoptat o rezoluție prin care aproba principiile G-8 ca bază pentru reglementarea crizei din Kosovo, sub egida ONU. Documentul, propus de președintele Milo Djukanovic, condamna “orice folosire a forței și violenței în reglementarea problemei provinciei Kosovo și își exprimă regretele pentru numeroasele victime și distrugeri provocate de acest conflict”. Din cauza acestui paragraf și a respingerii unei alte rezoluții, propusă de Partidul Socialist Popular (SNP), aliat al lui Milosevic, care solicita condamnarea agresiunii NATO împotriva Iugoslaviei, comisă prin încălcarea Cartei ONU, cei 26 de reprezentanți ai acestui partid au votat împotrivă.
UCK va aproba planul de pace propus Belgradului de G-8, a anunțat liderul politic al organizației separatiste, Hashim Thaqi, la postul de televiziune german ZDF. “UCK este gata să conlucreze la transformarea politică și militară în provincia Kosovo,” a declarat Thaqi, ocolind răspunsul la întrebarea referitoare la posibilitatea depunerii armelor de către membrii UCK.
Am început să aflăm tot mai multe detalii despre conținutul planului de pace, care confirmă temerile celor ce îl asimilau unei capitulări. În dosul expresiilor diplomatice folosite, se ascundeau prevederi foarte clare. Sârbii aveau la dispoziție o săptămână pentru a-și retrage din Kosovo trupele, armamentul și artileria antiaeriană. După retragere, urma să fie creată o zonă-tampon, cu lățimea de 25 de kilometri, între Serbia și Kosovo, în care era interzisă prezența oricăror forțe militare sârbești. Kosovo urma să fie administrată de reprezentanții desemnați de ONU, iar după retragere, va fi permisă întoarcerea unui număr mic de polițiști și grăniceri sârbi, dotați cu armament ușor, care vor avea datoria să mențină legătura cu misiunea civilă internațională, să încercuiască și să curețe câmpurile de mine și să ocupe funcții administrative în localitățile locuite de sârbi în câteva puncte-cheie de pe frontieră. Era greu de crezut că acest lucru va fi posibil, odată cu întoarcerea refugiaților albanezi, protejați de forțele NATO.
Ne-am uitat la jurnalele de știri ale RTS, care au prezentat imagini de la ședința Parlamentului. Am remarcat că Vuk Draskovic stătea în primul rând al sălii, încadrat – în stânga – de premierul sârb Mirko Marjanovic și de președintele Serbiei Milan Milutinovic, iar – în dreapta – de Ljubisa Ristic, lider al JUL și de ministrul de Interne Vlajko Stojiljkovic. Deja, la Belgrad se vorbea că, în cazul în care Vojislav Seselj și partidul său se vor retrage din guvernul federal, locul lor va fi luat de Vuk Draskovic și de SPO. Un semnal sugestiv l-a dat și RTS, din ale cărei imagini au lipsit cu desăvârșire parlamentarii radicali. Ca și când nu ar fi participat la ședință. Privind jurnalul, am observat că, după ce, vreme de 71 de zile, toate știrile despre bombardamente au început – fără excepție – cu sintagmele “aviația criminală a NATO” sau “agresiunea nemiloasă împotriva Iugoslaviei”, în această seară, se vorbea, sec, doar despre bombardamente.
Astăzi, nu am ratat nici un jurnal ProTV. M-au sunat și am transmis și pentru Știrile de la miezul nopții, când Lucian Mîndruță insista să mă întrebe care sunt reacțiile oamenilor. I-am explicat că singurii care au fost cuprinși de euforie au fost jurnaliștii străini, care se bucurau, probabil, că scapă de război. Își pregăteau bagajele, iar un ziarist francez caracteriza momentul actual spunând că “suntem în pericol de pace“. Sârbii nu cred că pericolul e chiar atât de mare, deși – pentru a doua oară de la începutul războiului – la Belgrad nu a fost alarmă. Am povestit celor de acasă că aici, peste tot, pe stradă, în cafenele, în parcuri sau în taxi, lumea nu vorbește decât de aprobarea planului de pace. În general, oamenii erau nemulțumiți, dar neputincioși. Toți se întrebau ce rost au avut 71 de zile de bombardamente și suferințe, dacă pacea se va încheia în aceleași condiții ca acelea din acordul de la Rambouillet. Le puteam citi dezamăgirea pe chipuri, după ce au suportat cu stoicism și îndârjire lipsurile și nenorocirile provocate de bombe. Și tot mai mulți încep să considere acordul de pace drept un act de capitulare.
“Odată ce toate trupele regimului de la Belgrad vor fi retrase, vom putea lua în considerare o situație în care un număr mic de soldați să poată fi din nou desfășurați în Kosovo,” a declarat Alastair Campbell, purtătorul de cuvânt al premierului britanic Tony Blair, informează AFP. Rusia a insistat asupra posibilității ca Belgradul să-și poată menține un număr de militari în Kosovo. Soldații care ar fi autorizați să se reîntoarcă în Kosovo ar avea de îndeplinit misiuni de legătură sau de supraveghere a mănăstirilor ortodoxe din provincie. Pe de altă parte, Campbell a repetat că Londra se opune cu fermitate unei împărțiri sau unei divizări de facto a provinciei Kosovo.
Pentru că era o seară liniștită, ne-am hotărât să mergem în cartierul Zemun, la restaurantele de pe malul Dunării, să mâncăm pește. Am luat un taxi și am ajuns pe faleză, unde ne-am plimbat o jumătate de oră, admirând din nou fetele frumoase care treceau pe lângă noi, plimbându-și câinii sau strângându-și în brațe prietenii. Într-un final, la sugestia lui Eugen Mihaescu, am ales un restaurant a cărui terasă ne lăsa să privim Dunărea și o parte din Belgrad. Alegerea a fost cât se poate de inspirată. Eu și George Roncea am fost singurii care am cerut întâi o ciorbă de pește. Când chelnerul a venit cu ceaunul imens, din care se ridica un miros irezistibil, Mile, Dobrivoi și domnul Mihaescu n-au mai stat pe gânduri, cerând și ei farfurii. Nici unul dintre noi nu-și amintea să fi mâncat vreodată o ciorbă atât de bună. La felul doi, Eugen Mihăescu l-a rugat pe chelner să ne aducă, pe o tavă, diferite feluri de pește. Când s-a întors cu comanda, ne-am îngrozit: după ce golisem ceaunul cu ciorbă și ne gândeam chiar să renunțăm la felul doi, chelnerul a sosit cu o tavă ovală, lungă de cel puțin 1 metru, pe care erau înșirate vreo 10 feluri de pește prăjit. Mai mare, mai mic, gătit la grătar sau în tigaie, acompaniat de cartofi fierți, salată și mujdei, arăta senzațional. Amuzat de figurile noastre speriate, chelnerul ne-a mai adus o sticlă de vin și s-a scuzat, dându-și seama că suntem străini, că așa se mănâncă în Serbia. Nu găsesc cuvintele pentru a descrie minunăția pe care am mâncat-o și nu voi uita niciodată această cină. Deși, la un moment dat, nu mai puteam înghiți nici un bob de mazăre, nu ne-am lăsat până nu am golit toată tava. Era păcat să lași pe masă altceva decât oasele. Când am cerut nota de plată… altă surpriză: tot ce mâncasem, la care se adăugaseră două sticle de vin, niște vodkă și cafele, costa 500 de dinari. Adică 50 de mărci germane. Nu de persoană, ci în total !
La un moment dat, chelnerul ne-a întrebat dacă știm bancul cu sârbul pe care, nemaiavând ce mânca, îl trimite nevasta la pescuit. Norocos, acesta prinde un somn și îl aduce acasă. Îi spune nevestei să-l arunce în tigaie, însă aceasta îi atrage atenția că nu mai au butelie de 3 săptămâni. “Nu-i nimic, îl faci pe plită,” îi spune el soției, însă aceasta îi amintește că, din cauza bombardamentelor, nu au curent. După ce femeia îi spune că n-au nici cărbuni, să-l facă la grătar, sârbul se enerveaza, ia peștele (care auzise întreaga conversație) și îl aruncă înapoi în Dunăre. Fericit, somnul începe să aplaude și să scandeze numele celui căruia îi datora viața: “Slobo!Slobo!”
Emisarul rus Viktor Cernomîrdin consideră că principalul rezultat al negocierilor cu autoritățile de la Belgrad este faptul că eforturile de pace au fost plasate acum sub controlul Națiunilor Unite, informează Interfax. “Cel mai important este că am reușit să plasăm procesul de pace din Balcani în sfera juridică a Națiunilor Unite,” a declarat el.
La 21:43, în timp ce stăteam pe terasa restaurantului, am observat că antiaeriana din jurul Belgradului trăgea după un avion. Am crezut că n-am auzit noi sirenele, însă, când l-am sunat pe Nelu Madjinca, la hotel, acesta ne-a confirmat că nu era alarmă aeriană. La 22:30, antiaeriana trăgea din nou, cu putere, ba chiar s-a anunțat că ar fi doborât un avion-spion fără pilot. Și, totuși, nici o sirenă, deși – altădată – nici nu intrau bine avioanele în spațiul aerian iugoslav, că se și dădea alarma. Însă acum, pentru a-i convinge pe oameni că pacea adusă de providențialul lor președinte este aproape, autoritățile au riscat și nu au declanșat sirenele, închipuindu-și – probabil – că nu toată lumea va observa tirurile antiaerienei. Scârbiți de această cinică ipocrizie, ne-am întors la hotel.
De altfel, bombardamentele din această noapte aveau să fie mai puțin intense, deși vremea era favorabilă. Atacurile s-au concentrat asupra provinciei Kosovo și a sudul Serbiei. La 19:40, patru proiectile au lovit releul de televiziune de la Trgoviste, din zona orașului Vranje, alte trei explodând la Novo Brdo. Un sfert de oră mai târziu, a fost bombardată regiunea Prizren-ului, unde a fost avariată fabrica “Bismut”. La 20:15, a fost bombardat satul Korak, iar între 21:32 și 21:45, au avut loc 5 raiduri aeriene asupra satului Markovic, de lângă Kursumlija, unde alarma nu mai fusese ridicată de 48 de ore. La 22:00, în zona localității Zur, la 12 kilometri sud de Prizren, au explodat 18 proiectile. La miezul nopții, 3 bombe au lovit satul Kacanik, de lângă Priștina, și satul Planeja, de lângă Dragas. Ceva mai târziu, mai multe explozii au fost auzite în satul Velika Grabovnica, de lângă Leskovac, iar la 3:40, artileria antiaeriană din jurul orașului Sabac a ripostat împotriva unor avioane care survolau regiunea.
“NATOestimează că numărul de morți și răniți înregistrat în rândul forțelor armate sârbe depășește cu mult cifra de 10.000,” a precizat colonelul Konrad Freytag, purtător de cuvânt militar al Alianței. El a reamintit faptul că autoritățile de la Belgrad au dat publicității, cu câteva zile în urmă, cifra de 1.800 de morți și răniți din cadrul armatei, precizând, însă, că evaluarea făcută de NATO se referă la cifre mult mai mari.
Cand ne-am întors la hotel, ne-a întâmpinat Jelena, o sârboaică de treabă, care îl înlocuia pe Boban, tânărul care vindea noaptea la buticul din hotel. Deși încercase din răsputeri să se ascundă, acesta fusese încorporat acum 3 săptămâni. Noroc cu Nelu, care îi aranjase să fie trimis la o unitate de transporturi din Belgrad. Îi povestisem lui Eugen Mihăescu despre drama Jelenei. Aceasta era văduvă și avea un singur băiat, care fusese luat în armată, iar unitatea lui ajunsese în Kosovo, chiar în zona frontierei cu Albania, unde se dădeau cele mai grele lupte și cădeau bombe zi și noapte. La începutul războiului, Jelena vorbea cu băiatul la telefon de 2-3 ori pe săptămână. Apoi, primea scrisori de la el. La un moment dat, vreme de aproape o lună de zile, Jelena n-a mai avut nici o veste de la fiul ei. Biata femeie nu mai avea somn, era trasă la față și plângea tot timpul. Ne îndrăgise, pe mine și pe Mile, și mai stătea de vorbă cu noi, spunându-ne că îi amintim de copilul ei, care e cam de vârsta noastră.
Dacă în primele zile, o întrebam ce mai face băiatul, când perioada în care nu avea nici o veste de la el a început să se lungească tot mai mult, n-am mai întrebat-o, ba chiar evitam să aducem vorba despre război. La un moment dat, am început chiar să ne ferim de ea, pentru că durerea care i se citea pe față era atât de mare, încât ne dădeau lacrimile. Disperată, la un moment dat s-a dus la Statul Major și a dat buzna peste un general, implorându-l să o ajute să primească o veste de la băiat. Acesta i-a promis câte în lună și-n stele, însă femeia era convinsă că băiatul ei a murit și comandanții săi încearcă să-i ascundă asta. Pentru că nu mai putea dormi, l-a rugat pe patronul buticului să o lase să lucreze în tura de noapte. Ajunsesem să nu mai coborâm în bar seara, pentru că venea la masa noastră și povestea, până nu o podidea plânsul, amintiri despre fiul său.
Acum câteva seri, când mă întorceam cu Mile de la barul muntenegrenilor de lângă noi, Jelena parcă se născuse a doua oară. Ne-a luat în brațe, ne-a pupat și ne-a spus, plângând de bucurie, că a sunat-o băiatul și e sănătos. Ne-a așezat la o masă și ne-a adus două beri, promițându-ne că, la prima leafă, o să ne facă cinste cu o sticlă de whisky. I-am mulțumit și am stat cu ea la taclale, molipsiți de fericirea ei. În seara asta, era din nou bucuroasă, pentru că fiul ei o sunase și i-a spus că, în câteva zile, va veni acasă. Apoi, cu voce scăzută, Jelena ne-a spus că jos, în Kosovo, au murit foarte mulți soldați și că fiul ei va încerca să aducă poze de pe front. “Și uite pentru ce au murit toți copiii ăia!” a exclamat ea, referindu-se la planul de pace aprobat astăzi. Am dat, triști, din cap și ne-am dus să ne culcăm. Aveam sentimentul că, în următoarele zile, situația va evolua spectaculos și trebuia să fim cu ochii în patru.
Trenul Alianței Nord-Atlantice, care a transportat la Craiova echipamentele necesare instalării radarului mobil NATO a sosit azi, în jurul orei 13:00, în stația Pielești, la circa 10 kilometri de Craiova, informează corespondentul Mediafax. Conform documentelor vamale, greutatea încărcăturii militare, care a fost însoțită de 15 militari americani, a fost de aproximativ 174 de tone. Numeroase aparate digitale, generatoare și alte componente ale radarului mobil, 5 autospeciale militare și circa 10 containere sigilate au fost transportate în 20 de vagoane. Comandorul Mircea Grosu, șeful aerodromului din Craiova, a declarat că radarul mobil va fi montat în incinta UM 01820 din Craiova, unde, în urmă cu 2 ani, din cauza unui accident produs în timpul testării la sol a unui nou tip de explozibil, și-au pierdut viața 16 militari români.
Ne-am trezit destul de devreme și ne-am spălat tot cu apă din sticle. Sistemul energetic național era în continuare destabilizat. Se anunțaseră întreruperi de curent, atât în Belgrad, cât și în toată regiunea Vojvodinei, iar conducerea EPS făcea apeluri către cetățeni să economisească la maximum curentul electric. De aproape 48 de ore, apa la robinete lipsea cu desăvârșire, însă se spunea că, până la sfârșitul zilei, va veni. Astăzi se împlineau 70 de zile de la începutul războiului.
În timp ce stăteam cu Nelu și cu ceilalți, să ne bem cafeaua de dimineață, m-a sunat de la București Sorin Diaconescu, șeful Secției Corespondenți din ProTV. Era un tip foarte simpatic și serios, cu care m-am înțeles întotdeauna foarte bine și aveam mare încredere unul în celălalt. Mă sunase să-mi citească un articol din “Curentul” în care mă lăudau și ne-am amuzat foarte tare că, în același timp, îi critica pe cei de la ProTV, reproșându-le că, deși puteau să creeze vedete de televiziune peste noapte, cu sau fără merite, nu au fost în stare să exploateze poziția mea unică de corespondent de război la Belgrad. Articolul era scris sub pseudonim, însă cred că autorul era Domnica Macri, fosta noastră colegă, care lucra acum pentru “Curentul”.
M-am bucurat de elogiile pe care mi le-a adus, însă mă îngrijora că le reproșa colegilor mei că, în afară de o poză (și aia deformată în momentul în care a fost scanată și pusă pe ecran) și o voce, telespectatorii care mă urmăreau nu știu nimic despre mine. Îngrijorarea venea din faptul că niciodată nu mi-a plăcut publicitatea, considerând că e mult mai important să-mi fac treaba bine și telespectatorii sau cititorii mei să fie cât mai bine informați, decât să-i intoxic cu aparițiile mele pe ecran. Am preferat întotdeauna să pot merge pe stradă și să pot intra într-un loc public, fără a fi bătut la cap de tot felul de oameni, care să dorească să-mi “dezvăluie” câte o știre “senzațională”.
Temerile mi s-au confirmat curând, pentru că reacția colegilor din redacția ProTV a fost imediată și Sergiu Toader m-a sunat de foarte multe ori, rugându-mă să mă gândesc la vreo variantă în care să pot intra în direct prin satelit, cu ajutorul echipelor de televiziune străine care aveau dotarea necesară. Am fost nevoit să-i atrag atenția încă o dată că stăteam la Belgrad incognito, fără acreditare de război, și că, în mod normal, trebuia de multă vreme să mă întorc acasă. Nici o echipă de televiziune nu ar fi fost dispusă să riște expulzarea din Iugoslavia pentru a lucra cu cineva neacreditat și, oricum, erau interzise orice transmisii în direct. Chiar și cele telefonice, care erau tolerate, până când începeau să deranjeze.
Bulgaria va semna în curând un acord cu Alianța Nord-Atlantică, prin care va pune infrastructura sa la dispoziția trupelor NATO care vor participa la o eventuală misiune de menținere a păcii în Kosovo, titrează cotidianul “Sega“. Mai multe publicații bulgare au anunțat în ultimele zile că 20.000 de soldați și o cantitate impresionantă de tehnică militară aparținând NATO va tranzita, în scurt timp, teritoriul Bulgariei. O echipă de 9 ofițeri ai Alianței a sosit duminică la Sofia, pentru a discuta amănuntele acestei operațiuni. Potrivit unui document neoficial dat recent publicității, autoritățile bulgare intenționează să pună gratuit la dispoziția trupelor NATO aeroporturile, porturile, șoselele și căile ferate din țară. O oficialitate din Ministerul bulgar al Apărării susține că acordul privind tranzitarea teritoriului bulgar de trupele NATO va putea intra în vigoare doar după ce se va ajunge la un acord de pace în Kosovo.
Am ajuns la Media Center devreme, însă degeaba. Complexul în care se afla nu avea curent. Folosind o glumă aproape banalizată printre clienții permanenți ai centrului, le-am spus că plec să aduc curentul și m-am dus în piața din apropiere, pentru că îmi era poftă de niște fructe. Căpșunile costau doar 8 dinari kilogramul, adică mai puțin de o marcă germană. Mi-am cumpărat un kilogram și le-am mâncat în timp ce mă plimbam, cascând gura la tarabele pe care găseai tot ce-ți dorea inima, de la blugi la casetofoane sau pastă de dinți. La 11:13, acompaniate de un cor de blesteme, au început să sune sirenele alarmei aeriene. O jumătate de oră mai târziu, s-a auzit vuietul avioanelor și țăranii din piață se uitau chiorâș către cer, încercând să le zărească. Am auzit niște bubuituri, dar nu reușeam să-mi dau seama din ce direcție.
M-am întors pe un drum ocolitor, pe malul râului Sava, pentru că voiam să văd insula Ada Ciganlija, unde era amenajat un ștrand iubit de belgrădeni. Deși era foarte aproape de depozitele “Jugopetrol” din cartierul Cukarica și de Makis – ambele, ținte predilecte ale bombardamentelor – deși eram în plină alarmă, deși se auzeau explozii, ștrandul era plin de lume. N-am zăbovit prea mult, pentru că am zărit pe plajă niște fete ale căror forme mi-au tăiat respirația și mi-am amintit brusc că aveam foarte mult de lucru.
La 12:15, alarma a încetat și a venit curentul la Media Center. Cred că exploziile pe care le-am auzit au marcat atingerea unor obiective militare, pentru că sârbii nu au dat nici un fel de amănunte despre ele. În schimb, s-a anunțat că, între 9:55 și 10:25, Priștina a fost ținta a cel puțin 13 proiectile, care au vizat cartierul Grmija, aeroportul Slatina și releul de televiziune de la Butovacki Breg. La 11:20, au fost bombardate orașele Valjevo, Vranje și Pirot, releul de televiziune de pe Crni Vrh și o fabrică de praf de pușcă de lângă Jagodina. La 11:30, a început un atac puternic asupra fermei de la Dobricevo, în jurul căreia au explodat 10 proiectile. La 12:00, au fost bombardate releul de televiziune din Ljubovija și aeroportul Ponikve, de lângă Uzice. La 12:10, a venit rândul releului de televiziune de la Kraljevo, lovit de 3 rachete, urmat de cel de la Borca, unde au fost avariate mai multe case. La 13:25, cinci proiectile au lovit și releul de la Besna Kobila, de lângă Vranje, după care, până la 14:25, atacurile s-au concentrat asupra orașelor Pristina, Prizren și Djakovica.
La Belgrad, la 12:45, s-a auzit o bubuitură, însă era doar un avion care spărgea bariera sonică în apropiere. La 16:00, în timp ce îmi notam să fiu atent mâine, când în satul său natal, Crljenac, de lângă Pozarevac, va avea loc înmormântarea generalului Velickovic, afară sunau din nou sirenele alarmei aeriene. Avioanele nu au ajuns până la noi, concentrându-se să bombardeze ținte de pe muntele Fruska Gora: releul de la Iriski Venac, hotelul “EPS Vojvodina”, releul TV de la Srbobran și satele Curuga, Nadalja și Buhovac. Alarma a încetat la 16:39, cu puțin înainte de aterizarea la Belgrad a lui Viktor Cernomîrdin și Martti Ahtisaari, care veneau să negocieze cu Slobodan Milosevic condițiile încetării războiului.
Oficialități de la Cartierul General al NATO din Bruxelles au anuntat, în urmă cu două săptămâni, că în eventualitatea măririi efectivelor contingentului care va participa la o misiune de menținere a păcii în Kosovo, Alianța va trebui să găsească alte porturi și șosele – în afara rutei Salonic-Macedonia – pentru a pătrunde în Iugoslavia. Conducerea Alianței Nord-Atlantice negociaza, de câteva zile, cu autoritățile macedonene, dublarea efectivelor aflate pe teritoriul acestei țări, în scopul implementării unui acord de pace în Iugoslavia.
Eugen Mihăescu a venit să-l ajut să transmită încă un eseu pentru “Cotidianul“. Se numea “Senzația asta de a fi o țintă e bizară… mai ales de cum se lasă noaptea” și îl reproduc aici, pentru că exprimă foarte bine sentimentele noastre din aceste zile.
“Sirenele orașului sunaseră prelung și sinistru acum 5 ore. Liniștea sfâșiată cădea peste noi amenințătoare. Ce noapte de coșmar, infernală! De când sunt aici, niciodată n-am suferit așa, n-o s-o uit multă vreme, probabil. Sunt traumatizat. Veneau în valuri succesive. Se fofilau, atacau fără milă. Raidurile lor nu se mai terminau… Nu-i vedeam, dar îi simțeam, de ce sunt în stare criminalii ăștia! Săream în sus din pat de fiecare dată; dacă aș ști unde sunt, dar sunt invizibili. Se pare că, dacă plouă, îi vezi mai ușor, dar acum aerul e uscat și parfumat de teii înfloriți, cu crengile rupte de la ultimele bombardamente. Ți se frânge inima când te uiți la bieții arbori. Sunetul ciudat, prelung, aproape de nedescris al escadrilelor femele (ni s-a spus că sunt cele mai periculoase) îl am în urechi din nopțile precedente, când urmăream proiectilele antiaerienei sârbești fugărind ceva nevăzut. Dar acum gem sub cearșafuri, cu capul sub pernă ca să-mi protejez urechile, limita mea de suportabilitate. În a patra noapte de război, aici, este depășită. Cât va mai dura, oare? De s-ar face ziuă mai repede, să înceteze odată. Număr clipele, minutele, orele și aud prin pernă ticăitul ceasului și inima cu extrasistole din cauza cănilor de cafea îngurgitate. Timpul trece și mai greu în nopți de singurătate, în nopți de insomnie, când nu vreau să iau un somnifer. Îmi trec prin fața ochilor frânturi de viață, imagini uitate, clipe fericite, sunt din ce în ce mai angoasat. Să fie o depresie provocată de război? Nu. Antidepresive n-o să iau. Sunt periculoase. Închid geamul, aprind lumina, deși nu am voie. Nu văd nimic. Cum îi urăsc și cum i-aș privi… Vai de mine, pe cearșaf sunt urme de sânge, sunt ciuruit. Și nu am dezinfectant. Dacă și mâine noapte continuă așa, mă înarmez cu fumigene. Fir-ar mama lor de țânțari nesuferiți, ce au putut să-mi facă în noaptea asta de nesomn! Voi fi mâine toată ziua buimac… Sunet lung de sirenă, sfârșitul alarmei, se crapă de ziuă.” Eugen Mihăescu, Belgrad, 2 iunie 1999.
Am râs în hohote de inspirata parabolă scrisă de domnul Mihăescu, deși, dacă o citeai atent, în afară de un umor necruțător, împrumutat, parcă, de la sârbi, conținea destulă tristețe. L-am invitat să bem o cafea pe terasa din Trg Republike, să admirăm frumusețea sârboaicelor și, pe drum, l-am întrebat dacă nu dorește să-și cumpere o locuință la Belgrad. În general, prețul apartamentelor a scăzut, de la începutul războiului, cu 20-30 %, iar în cartierul Dedinje, o vilă lângă cele ale lui Milosevic sau Arkan se vindea la jumătate de preț. Pentru că nu știai dacă, la sfârșitul războiului, nu vei constata că ai dat banii pe o grămadă de moloz.
Am discutat mult cu Eugen Mihăescu despre ultimul zvon pe care îl auzisem. Era de-a dreptul spectaculos și îl aflasem de la mai mulți ofițeri cu care apucasem să vorbesc la o bere. Cică Slobodan Milosevic ar fi decis să demisioneze din funcție, pentru a pune capăt războiului, însă își va alege cu multă grijă momentul. Ar fi o lovitură politică extraordinară, care l-ar transforma într-un martir și eram convins că sârbii ar ieși în stradă și l-ar alege președinte pe viață. Din păcate, însă, a fost doar o manevră a președintelui iugoslav, orchestrată cu sprijinul serviciilor secrete, pentru a-și da seama cine a mai rămas cu adevărat de partea lui. După câteva zile, a urmat o nouă serie de epurări în rândul apropiaților lui Milosevic, care apucaseră aproape să se încaiere pentru scaunul său.
“Președintele finlandez Martti Ahtisaari merge la Belgrad în numele Uniunii Europene, pentru a se asigura că autoritățile iugoslave înțeleg ceea ce se așteaptă de la ele, că răspund la întrebări și își clarifică poziția,” a declarat purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea. “El nu merge acolo pentru a negocia, ci pentru a fi sigur că Milosevic știe foarte bine că trebuie să accepte cele cinci condiții puse de comunitatea internațională, pentru ca NATO să întrerupă bombardamentele. Acestea sunt: încetarea violențelor în Kosovo, retragerea trupelor sârbe și iugoslave din provincie, prezența unei forțe internaționale și de securitate, întoarcerea refugiaților și punerea la punct a unui cadru politic pentru Kosovo.”
Deși la sosirea la Belgrad, Martti Ahtisaari a declarat că este o zi istorică pentru Iugoslavia, iar Viktor Cernomîrdin a spus că au venit cu propuneri concrete, puțină lume își punea speranțe în noua rundă de negocieri. Corespondenții de la Bonn ai mass-mediei iugoslave au caracterizat discuțiile celor doi cu Strobe Talbott drept aproape un fiasco, așa că nu era de mirare o astfel de atitudine. Înainte de a pleca la Belgrad, Cernomîrdin anunța că, astăzi, partea americană a venit cu o serie de propuneri noi, care sunt, în parte, inacceptabile pentru Rusia. El a afirmat că trupele de pace ruse și cele ale NATO, care ar urma să fie desfășurate în Kosovo conform unui plan comun, vor acționa separat, având și comandamente separate.
Replica Alianței Nord-Atlantice a venit imediat. “NATO intenționează să desfășoare în Kosovo o forță de pace unică, cu un comandament unic, reguli de angajare stricte și o abordare comună pentru provincie,” a precizat Jamie Shea. “Nu vom face nimic care ar putea spori riscurile unei împărțiri a provinciei Kosovo, fie ea virtuală sau reală.” Nici adjunctul secretarului de stat american Strobe Talbott nu a confirmat declarațiile emisarului rus. “O forță internațională în Kosovo va fi mai eficientă dacă va participa și Rusia, însă Statele Unite se pronunță împotriva unei structuri a forței de menținere a păcii care să conducă spre calea riscantă a împărțirii provinciei,” a afirmat Talbott, considerând că forțele de menținere a păcii în Kosovo trebuie să aibă un comandament unic, având în centru structura NATO.
“Emisarul rus Viktor Cernomîrdin și președintele finlandez Martti Ahtisaari sunt de acord, în suficientă măsură, asupra condițiilor pe care trebuie să le prezinte, în numele comunității internaționale, în cadrul misiunii lor la Belgrad,” a declarat James Rubin, purtător de cuvânt al Departamentului de stat al SUA. El a afirmat că Statele Unite consideră satisfăcătoare rezultatele discuțiilor pe care le-a avut cu cei doi emisari, pentru pregătirea misiunii lor. “Marea necunoscută este dacă acest front comun între Statele Unite, Uniunea Europeană și Rusia va primi răspunsurile necesare din partea lui Milosevic,” a adăugat Rubin.
Imediat după sosirea la Belgrad, Ahtisaari și Cernomîrdin s-au întâlnit cu Slobodan Milosevic și i-au expus punctele-cheie ale propunerilor de pace. Deși toți jurnaliștii fierbeau, nimeni nu a fost admis să asiste la discuțiile care s-au încheiat la 20:30, urmând să se reia mâine dimineață. Jurnaliștii ruși au reușit să smulgă de la Viktor Cernomîrdin declarația că speră în rezolvarea rapidă a situației. Surse din anturajul său au dezvăluit că nu s-a intrat în detaliile planului de pace, iar Slobodan Milosevic le-a pus celor doi puține întrebări. Emisarii comunității internaționale au hotărât să înnopteze la Belgrad, Cernomîrdin fiind cazat la hotelul “Intercontinental“, iar Ahtisaari la “Hyatt“. În timp ce avionul rusesc a rămas pe pista aeroportului Surcin, Ahrisaari nu a avut prea multă încredere în NATO și și-a trimis aeronava la Budapesta.
N-am reușit să mai aflăm decât că, după discuțiile cu cei doi, Slobodan Milosevic i-a convocat pe toți liderii partidelor parlamentare, cărora le-a expus propunerile de pace. Ce s-a vorbit acolo a rămas învăluit în mister. Dându-ne seama că nu vom afla mai multe în această seară, ne-am hotărât să mergem să mâncăm, deși stăteam ca pe jar. Ne-am oprit tot la “Tri sesira“, pe Skadarlija, și, ca să ne stea mâncarea în gât, la una din mesele de lângă noi, l-am recunoscut pe Nebojsa Vujovic, purtător de cuvânt și adjunct al ministrului federal de Externe. Însoțit de o tânără superbă, cu care a stat de vorbă toată seara. Deși am ciulit urechile, n-am reușit să auzim ce vorbeau, însă după expresia feței femeii, cred că Vujovic îi făcea curte. Oricum, majoritatea celor de pe terasa restaurantului a izbucnit în râs la 22:02, când au sunat sirenele alarmei aeriene, imaginându-ne mutrele lui Cernomîrdin și Ahtisaari când le-au auzit. Și, imediat, toți am început să glumim, la gândul coșmarurilor pe care le vor avea, dacă vom fi bombardați. Ei bine, n-am fost atacați de această dată.
Premierul albanez Pandeli Majko a cerut comunității internaționale “fermitate” în fața regimului de la Belgrad, informează AFP. “Condițiile NATO reprezintă singura cale pentru a se ajunge la o reglementare a crizei din Kosovo, dar ele nu sunt negociabile,” a declarat Majko. “Toate concesiile și compromisurile privitoare la aceste cerințe vor avea consecințe grave asupra regiunii. Comunitatea internațională nu trebuie să piardă timpul și să-și facă iluzii referitoare la Milosevic și la regimul său.”
Parcă pentru a se elibera de frustrarea că nu pot bombarda Belgradul, piloții NATO s-au dezlănțuit în Kosovo, unde au lansat peste 200 de proiectile în această noapte. Bombardamentele s-au concentrat asupra sudului provinciei și a zonei de frontieră din apropiere de Prizren. Atacurile cele mai puternice au avut loc în sectorul Planeje și în zona muntelui Pastrik, unde se dădeau din nou lupte grele între militarii sârbi și luptătorii UCK. NATO avea să anunțe că ar fi distrus, numai în această noapte, cel puțin 32 de piese de artilerie, 9 transportoare de trupe, 6 blindate, 8 poziții de mortiere, 4 vehicule militare și o pozitie de rachete antiaeriene SA-6. Informații dezmințite, desigur, de sârbi.
Chiar dacă au ocolit Belgradul, avioanele NATO au dat târcoale prin apropiere. Am apucat să-mi notez că, la 22:30, doi copii au fost răniți ușor, când un proiectil a lovit o casă din satul Lipa, de lângă Smederevo. Mai multe raiduri aeriene au fost lansate asupra orașului Niș. La Aleksandrovo, 3 proiectile au lovit releul postului local de radio. La 23:15, lângă Velika Plana, au fost bombardate podul peste râul Jesenica, de pe autostrada Niș-Belgrad, precum și un pod de cale ferată. La ora 2:00, bombele au explodat în jurul satelor de pe muntele Fruska Gora, iar sârbii au anunțat că antiaeriana a doborât 3 avioane-spion fără pilot. Unul a căzut la Backa Palanka, unul la Cenaj, iar al treilea la Kovin. Au mai fost bombardate cazarma din Obrenovac, un centru de comandă aeriană din Novi Sad, un releu radio la Novi Pazar, unul de televiziune la Banicka, emițătoarele radio de la Ruma și Srbobran, un pod rutier și o cale ferată la Pirot, instalațiile petroliere de la Maras și Sombor, precum și un depozit de muniții la Kursumlija.
Un tren al Alianței Nord-Atlantice era așteptat să intre în România, în această seară, prin punctul de trecere a frontierei de la Curtici, a precizat pentru Mediafax, Biroul de presă al Ministerului Apărării Naționale. Trenul transportă echipamentele necesare radarului mobil NATO care urmează să fie instalat la Craiova, pentru supravegherea spațiului aerian al României. Aparatura este însoțită de 15 militari ai Alianței.
Când ne-am întors, la hotel ne așteptau o grămadă de surprize. În primul rând, aveam apă. Și rece, și caldă. În al doilea rând, veniseră rușii. Nici n-am intrat bine pe ușă, că ne-au sărit în brațe doi vechi prieteni: Ghiorghi și Ana, cameramanul și fotografa cu care ne petrecusem destule nopți pe acoperiș, în prima parte a războiului. Împreună cu ei era Volodea, un ziarist care, după ce l-am cunoscut, ne-a povestit că, în timpul stagiului militar, luptase în Afghanistan. Era cam morocănos, deși toți trei erau amețiți. Se întorceau de la hotelul “Intercontinental”, unde băuseră cu cei din anturajul lui Cernomîrdin, dar fără să afle nimic de la ei.
Ne-am amintit cum îl rugam pe acoperiș pe Ghiorghi să ne cânte baladele rusești pe care le interpretase Ghenadii Selezniov pe scena din Trg Republike. Am râs cu toții și, după ce am ciocnit o vodkă cu ei, Gheorghi s-a ridicat în picioare și a început să cânte “Podmoskovnie vecera“. Vocea i-a fost repede acoperită de cea a lui Volodea, care s-a dovedit un cântăreț excelent. La început, Mile îl tot stârnea și, cum termina un cantec, îl ruga să-i mai cânte unul. După care nu-l mai puteam opri. Noroc că s-a îmbătat și a plecat să se culce, uitându-și borseta cu actele și o grămadă de bani pe masă. S-a întors după vreo oră, buimac, să și-o recupereze, dar cred că a dormit până atunci în fața ușii, pentru că avea și cheia camerei în borsetă.
În timp ce ne distram cu prietenii noștri, alți doi ruși s-au așezat la o masă. Ziariști și ei. Văzându-ne cântând, după ce Ghiorghi și Volodea au plecat, s-au apucat și ei să cânte. Goliseră împreună prima sticlă de vodkă și, la a doua, își umpleau paharele, se ridicau în picioare și cântau, bățoși, o strofă, după care dădeau paharele peste cap. Din păcate pentru ei, au avut proasta inspirație ca, după primul cântec, să interpreteze Imnul Uniunii Sovietice. Ca și când și-ar fi amintit de toată ura pe care o purtau rușilor, doi sârbi s-au ridicat de la o masă și i-au oprit, atrăgându-le atenția să nu mai scoată un sunet. În prima clipă, rușii au vrut să protesteze, însă s-au ridicat de la o altă masă doi muntenegreni cât un dulap, iar toți ceilalți ne uitam cu dușmănie la ei. Au amuțit, și-au golit sticla și au dispărut în camere.
Ceva mai târziu, a apărut și Dragan,“scriitorul” nostru. Nu putea să lipsească, din moment ce venise atâta lume. I-am povestit noutățile și, după ce ne-a chemat deoparte, ne-a arătat o vestă a trupelor speciale iugoslave. Și eu, și Mile, ne-am rugat de el cel puțin o oră să ne-o vândă, spunându-i că îi dăm oricât pe ea. Era superbă, plină de buzunare și tigheluri, dintr-un material rezistent, vopsit în culori de camuflaj. Ne fascinau mai ales cele 4 buzunare făcute special pentru încărcătoarele pistolului mitralieră. N-a vrut să ne-o vândă, dar ne-a promis că ne va da cadou câte una, la sfârșitul războiului. Din păcate, avea să-și uite promisiunea. Pentru că tot nu voia să ne spună nimic, i-am urat lui Dragan noapte bună și ne-am dus la culcare. La 6:30, ne-au trezit sirenele ce anunțau ridicarea alarmei aeriene, însă am decis să mai dormim două ore, până când urmau să se reia discuțiile dintre Milosevic, Cernomîrdin și Ahtisaari.
O rachetă neidentificată a căzut în nord-vestul Bulgariei, lângă satul Govejdo, din regiunea montană a graniței cu Serbia, transmite postul național de radio. Localnicii au auzit o explozie puternică, după care au descoperit, la aproximativ 1 kilometru vest de sat, un crater cu adâncimea de 2 metri și diametrul de 6 metri. La locul exploziei au fost găsite fragmente din rachetă, care au fost date spre expertiză Ministerului bulgar al Apărării. Nu s-au înregistrat victime sau pagube materiale.
Când m-am trezit, aveam și curent și apă, ceea ce mi se părea o binecuvântare. Am plecat spre Media Center, să mai aflu câte ceva. Pe drum, am observat oameni cu flori în mâini. Era Ziua Morților. La Novi Sad, autoritățile i-au rugat pe locuitori să nu se ducă în număr prea mare la cimitire, deoarece exista pericolul unor atacuri aeriene. Pe șoselele către cimitire, au fost dispuși polițiști care nu permiteau accesul automobilelor și nici procesiunile tradiționale. Măsurile nu erau absurde. La 11:15, sirenele anunțau o alarmă la Belgrad, care a încetat la 11:53, fără să fim atacați. Totuși, la 12:43, geamurile de la Media Center s-au zguduit din cauza unei detonații puternice. Nu era alarmă, dar am auzit afară vuietul unui avion, care tocmai spărsese bariera sonică deasupra Belgradului.
Am văzut și astăzi o declarație a generalului Vladimir Lazarevic, comandantul Corpului Priștina al Armatei iugoslave, care anunța că, începând de ieri, luptătorii UCK au lansat atacuri puternice în zona Morina, de la frontiera cu Albania. “Atacurile UCK din sudul Iugoslaviei sunt semnele unei noi faze ale agresiunii împotriva țării noastre,” explica el. “Teroriștii UCK reprezintă avangarda trupelor NATO, care se pregătesc să invadeze Kosovo.” Generalul a explicat că atacul a fost precedat de o jumătate de oră de coșmar, în care avioanele NATO au lansat peste 30 de proiectile asupra pozițiilor militarilor sârbi. După aceea, sprijiniți din Albania cu tiruri de artilerie, în jur de 600 de luptători UCK au venit către Prizren, prin dreptul localității Vrbnicka. Sârbii au reușit să respingă atacul. De la 9 mai, când alungarea unităților UCK din Kosovo s-a terminat, în provincie au rămas doar grupe răzlețe ale separatiștilor albanezi, vânate neîncetat de militarii sârbi.
Avioanele NATO au bombardat în 3 rânduri pozițiile sârbe situate la câteva zeci de metri de postul de frontieră de la Morina, sporind tensiunile existente la granița dintre Kosovo și Albania, relatează AFP. În timpul bombardamentelor, 30 de refugiați, majoritatea din Prizren, au trecut pe la postul de frontieră de la Morina. “Nu putem evalua numărul exact al acestora, în circumstanțele actuale. Este un adevărat coșmar,” a declarat purtătorul de cuvânt al UNHCR, Rupert Colville. “Ne-am temut de momentul când urmau să ajungă la vama sârbă, pentru că vameșii au început, puțin mai târziu, să tragă, dar nu putem spune cu exactitate în ce direcție.”
În Priștina, de când au rămas fără curent electric, situația era critică. Din cauza bombardamentelor care nu conteneau, sârbii nu au reușit să remedieze avariile. Rada Grbic, directorul Spitalului clinic, în care erau internați peste 1.800 de pacienți, se plângea că nu mai poate garanta pentru viața bolnavilor asistați de aparatele de respirație artificială și nici pentru cea a copiilor din incubatoare. “Nu mai avem motorină, pentru că generatorul nostru de curent consumă 200 de litri pe oră,” a explicat Grbic. “În situația de acum, este imposibil să ni se aducă motorină din alte părți. Mai avem doar 20 de săli de operație funcționale.” El a ținut să atragă atenția că în spital se află nu numai sârbi, ci și foarte mulți albanezi, ba chiar și câțiva luptători UCK, răniți în luptele de la Podujevo și aduși aici de militarii sârbi.
Nici în Muntenegru situația nu era prea roză, deși nu din cauza bombardamentelor. Astăzi, Slobodan Milosevic l-a demis pe contra-amiralul Milan Radovic din funcția de șef de Stat Major al Marinei militare iugoslave. S-a considerat că a fost prea cooperant cu autoritățile din Muntenegru, care cârteau tot mai des împotriva celor de la Belgrad. Radovic a fost înlocuit cu contra-amiralul Milivoje Pavlovic, cunoscut pentru fidelitatea sa față de Milosevic. El fusese până acum comandant al Marinei militare și era considerat inițiatorul recentei măsuri de închidere, de către Armata iugoslavă, a portului muntenegrean Bar și a celei de supraveghere militară a postului de control dintre Muntenegru și Croația.
La 13:30, încă o detunătură zguduia Belgradul. Tot spargerea barierei sonice de un avion. Între timp, aflasem că, începând cu ora 10:00, fusese dată alarma în mai multe localități din Serbia. La Kragujevac, a fost bombardat turnul de televiziune. Lângă Kraljevo, 7 persoane au fost ușor rănite în timpul unui alt atac. La Visibaba, lângă Uzice, au fost auzite 7 explozii, iar la Valjevo, încă o rachetă a lovit fabrica “Krusik“. Atacurile au continuat și după-amiaza, când s-au extins către Kosovo. La 15:15, în timp ce era bombardată zona industrială din nord-vestul orașului Niș, un proiectil a nimerit o casă din satul Cumurlija, ucigând două persoane și rănind alte câteva. Printre răniți erau și doi copii, internați în stare gravă la spital. Trei sârbi au fost surprinși de explozia unei rachete care a lovit podul peste râul Jablanica din localitatea Lebane, doi dintre ei fiind omorâți pe loc. La 16:30, câteva proiectile au fost lansate spre releul de televiziune de lângă Vranje, iar un sfert de oră mai târziu, într-un sat de lângă Palanka, 7 proiectile au făcut praf linia ferată de lângă un pod. Spre seară, încă un om a fost ucis și 6 răniți, când a fost bombardat un tunel de pe șoseaua Prizren–Brezovica.
Pentagonul a anunțat trimiterea a 68 de avioane suplimentare în Balcani, asigurând că NATO își va intensifica și mai mult atacurile împotriva Belgradului, cât timp președintele Slobodan Milosevic nu va dovedi în mod concret acceptarea condițiilor Alianței Nord-Atlantice, relatează AFP. Astfel, 12 avioane de vânătoare F-16 CJ, 36 de avioane de vânătoare F-15 E și 20 de avioane de alimentare KC-135 vor fi trimise, începând de săptămâna viitoare, pentru a întări efectivele aeriene ale NATO angajate în lupta împotriva Iugoslaviei, a anunțat Departamentul american al Apărării. Desfășurarea acestor aparate suplimentare va ridica la 769 numărul total al avioanelor americane implicate în operațiunile NATO.
După-amiază, Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, mi-a făcut o surpriză. M-a sunat și mi-a spus: “Vezi că a mai venit la hotel unul de-al tău! Un ziarist din România.” Mi-a dat numărul camerei. Fericit că, în sfârșit, nu mai sunt singur, am sunat la recepție și mi-au dat legătura. A răspuns o voce plăcută de bariton. I-am explicat cine sunt și cum am aflat că a venit. “Vă știu de la televizor,” mi-a răspuns el. “Eu sunt Eugen Mihăescu. M-aș bucura să vă întâlnesc. Desigur, dacă aveți puțin timp. Domnul Cristoiu mi-a vorbit de dumneavoastră și de Mile Cărpenișan.” I-am explicat cum să ajungă la Media Center, invitându-l să bem o cafea pe terasa din fața clădirii. Așa am ajuns să-l cunosc pe unul dintre cei mai fascinanți oameni pe care i-am întâlnit vreodată.
Stăteam ca pe ace așteptând momentul întâlnirii. Numele îmi era foarte cunoscut și încercam să-mi dau seama de unde. Deodată, mi-am amintit: era unul din cei mai mari artiști plastici români, membru de onoare al Academiei Române. Plecat din țară de 30 de ani, în perioada 1971-1996, a fost colaborator la paginile editoriale ale prestigiosului cotidian american “The New York Times“. Din 1972 până în 1996, a creat coperțile revistei “The New Yorker“, iar din 1978 până în 1998, a realizat zeci de coperți pentru revista “Time“. La fel ca mulți alți români plecați din țară, era mai celebru în străinătate decât în România. Știam doar că, după ce a revenit în țară, a fost consilierul președintelui Ion Iliescu, care îi conferise rangul de ambasador.
Am coborât pe terasă și m-am așezat la o masă, comandând o cafea și o apă minerală. După câteva minute, s-a apropiat de mine un bărbat înalt, cu părul cărunt și barba tunsă îngrijit. Din descrierea pe care mi-o făcuse la telefon, l-am recunoscut și ne-am strâns mâinile. “Mă bucur să vă cunosc,” mi-a spus el. Nici nu-și închipuia cât mă bucuram eu! Ne-am așezat și s-a mirat ce cafea bună se putea bea la Belgrad. M-a întrebat ce se întâmpla pe aici și nici nu mai știam ce să-i povestesc. Întâi, l-am sfătuit să meargă la Centrul militar de presă, pentru a se acredita. Îmi părea rău că nu pot să-l însoțesc și i-am povestit motivul. I-am explicat, în mare, care erau regulile aici și l-am sfătuit să le respecte, pentru a nu-și crea complicații inutile. L-am condus până la Centrul militar de presă și am stabilit să ne revedem după ce se acreditează.
Înainte de a pleca, Eugen Mihăescu m-a întrebat ce a fost cu detunăturile pe care le auzise mai devreme. I-am explicat că erau provocate de avioanele care au spart bariera sonică în apropiere. Spre deosebire de exploziile rachetelor care loveau Belgradul, ale căror vibrații le simțeai în tălpi și în coșul pieptului, detunătura aceasta o percepeai doar auditiv, iar sunetul era mai puțin înfundat.
NATO a anunțat că și-a intensificat bombardamentele asupra Iugoslaviei, occidentalii declarând că așteaptă să vadă cum se traduce prin fapte concrete acceptarea principiilor G-8 anunțată de Belgrad, relatează AFP. NATO a profitat de condițiile meteo favorabile pentru a-și continua atacurile împotriva forțelor iugoslave și sârbe din Kosovo și din restul Serbiei, se arată într-un comunicat al Alianței. În Kosovo, avioanele NATO au bombardat posturi de Poliție, aeroporturi, poduri rutiere, numeroase depozite de muniție, cazărmi, emițătoare și relee radio și de televiziune, lovind “cel puțin 9 piese ale artileriei, 8 poziții de mortiere, 8 tancuri, 5 transportoare blindate, 2 radare ale apărării antiaeriene și alte vehicule militare,” afirmă Alianța. Avioanele NATO au efectuat sâmbătă 697 de decolari, un număr de 394 de aparate efectuând misiuni de bombardare.
Până când Eugen Mihăescu s-a întors de la Centrul militar de presă, eu mi-am pregătit înregistrarea unui alt minireportaj de atmosferă, de această dată despre pitorescul străzilor belgradene. Corina Hădărean adunase multe imagini transmise de agenții, așa că am povestit despre una dintre cele mai teribile și mai eficace arme folosită de sârbi în acest război, pentru a-l demitiza pe inamic și a menține ridicat moralul oamenilor: arta, dublată de o ironie și un simț al umorului necruțătoare. Fără a putea fi dirijată sau cenzurată în vreun fel, inventivitatea oamenilor s-a simțit încă din primele zile, când cineva a avut ideea să-și pună în piept o bucățică de hârtie pe care a desenat o țintă. Imediat, ideea a molipsit pe toată lumea, “Target” devenind un simbol al protestului împotriva războiului.
Emblema a fost imprimată pe insigne, abțibilduri, tricouri, ceasuri, brichete, baloane sau genți și popularizată cu o viteză uimitoare peste tot în lume, nu numai în Iugoslavia. Aici, “Target” a intrat deja în simbolistica națională, iar pe strada Knez Mihailova, care este un mic paradis al pietonilor și vânzătorilor ambulanți, imaginația sârbilor a căpătat accente mult mai sarcastice. Încurajată tacit de autorități, care nu o dată, s-au inspirat din folclorul anonim, creativitatea sârbilor a portretizat cu multă aciditate imaginea agresorilor. Doborârea celebrului “avion invizibil” a produs sloganuri care sugerează că lucrurile evidente sunt invizibile. Caricaturile liderilor occidentali au surprins toate slăbiciunile acestora, de la “scandalul Monica Lewinski“, la prezența în guvernul britanic a unor miniștri care s-au declarat homosexuali.
Lipsa de personalitate a liderilor francezi, referirile la atrocitățile comise de naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau nehotărârea și bâlbâielile rușilor care, confruntați cu criza economică, văd cum li se clatină statutul de putere mondială, nimic nu a scăpat de ironia artiștilor străzii. Sârbii nu s-au sfiit să imprime hârtie igienică cu portretele lui Bill Clinton sau Tony Blair, iar un umor amar a însoțit fiecare parafrazare a declarațiilor oficialilor NATO, care i-au numit pe civilii uciși în timpul bombardamentelor “pagube colaterale” ale războiului. Toate acestea i-au ajutat pe sârbi să reziste în fața nenorocirilor de până acum, fără ca moralul să li se prăbușească, așa cum era de așteptat.
Ibrahim Rugova și familia sa au părăsit Germania pentru a se stabili în Italia, au anunțat surse guvernamentale. Potrivit săptămânalului german “Der Spiegel“, Rugova și cei 16 membri ai familiei sale au părăsit Bonn-ul, pentru a se stabili duminică, la Roma, la invitația Guvernului italian.
Când s-a întors, l-am invitat pe domnul Mihăescu să-i arăt Belgradul. Ne-am plimbat îndelung pe străzi, povestindu-i tot ce s-a întâmplat până acum. Nu ne grăbeam și l-am condus să vadă ruinele celor două Ministere de Interne, ale Statului Major General, i-am arătat sediile centrelor culturale străine, devastate și acoperite cu grafitti batjocoritoare, l-am plimbat prin fața tarabelor de pe Knez Mihailova și ne-am dus să mâncăm pe Skaradlija, la restaurantul “Dva jelena“, în a cărui carte de onoare semnase Ion Iliescu.
La fel ca mine sau ceilalți români care au fost la Belgrad, Eugen Mihăescu era fascinat de tot ce vedea. Pășeam fără grabă pe străzi și avea un fel de a povesti care pe alții i-ar fi iritat, dar mie îmi plăcea teribil. În timp ce vorbea, se oprea din mers și, întors către mine, îmi explica, cu gesturi largi, ceea ce dorea să spună. Apoi mai făceam câțiva pași și se oprea din nou. Oamenii treceau grăbiți pe lângă noi, ba chiar unii ne priveau intrigați, văzând cum discutăm liniștiți, într-o limbă pe care nu o cunoșteau.
Pe Knez Mihailova, niște tineri ne-au oprit, ne-au invitat să stăm câteva clipe în interiorul unei inimi desenate cu creta pe trotuar și să scriem într-un caiet de ce credem că razboiul este o nebunie. Toate textele urmau să fie adunate într-o carte, care va fi publicată în curând. Eugen Mihăescu a schițat un desen, iar eu am scris că războiul nu are nimic în comun cu ființa umană, cu frumusețea unui răsărit de soare sau cu contemplarea unei flori. Am adăugat că acest război mi-a schimbat complet viața, iar sârbii m-au făcut să mă simt mândru că sunt om.
Domnul Mihăescu tocmai își cumpărase o insigna cu simbolul “Target“, pe care a ales-o îndelung, căutând ca ținta să fie bine centrată. Ne-am oprit apoi lângă o tarabă unde erau expuse vederi cu podurile distruse de la Novi Sad. Am fost uimit văzându-l că alege dintre toate pe cele care aveau defecte de tipar, cu nuanțele culorilor virate în cenușiu, cafeniu sau chiar roșu. Nu a cumpărat nici una corect imprimată. Mi-a explicat frumusețea lor și, într-adevăr, aveau personalitate și nu mai erau simple fotografii. Singur, în camera de hotel, le-a modificat, desenând pe ele siluetele unor oameni și ale unor avioane care lansau bombe și le-a transformat în mici opere de artă modernă. A trimis câteva prietenilor săi din SUA și Franța și am glumit închipuindu-ne mutrele pe care le vor face, atât poștașii sârbi, cât și cei occidentali, când le vor vedea.
Eugen Mihăescu era foarte pornit împotriva americanilor, din cauza acestui război. Mi-a mărturisit că s-a decis să vină la Belgrad – și ar fi vrut să plece și în Kosovo – ca să vadă cu ochii lui această tragedie balcanică. Era bun prieten cu Strobe Talbott, pentru că, în cei 20 de ani în care acesta a fost corespondentul revistei “Time” la Moscova, el îi ilustrase toate reportajele. S-au înțeles atât de bine și se mira cât de mult s-a schimbat. Îmi spunea că este – pur și simplu – alt om. Era indignat de ipocrizia jurnaliștilor americani și mi-a spus că, atâta vreme cât a fost în SUA, nu a văzut nici măcar o imagine pe posturile de televiziune cu distrugerile produse de aviația NATO în Iugoslavia sau cu “pagubele colaterale“. Iar unul din momentele în care a fost convins că în Iugoslavia se petrece altceva decât le arată americanilor posturile TV a fost cel în care C-Span, un canal de televiziune dedicat politicii, a transmis interviul cu Slobodan Milosevic. În locul unui dictator comunist cu limbaj de lemn, a fost surprins să vadă un tip care vorbea o engleză perfectă și care explica, cu exemple pe înțelesul americanilor, desprinse din cultura lor, care era situația în Kosovo, în Iugoslavia și ce era cu acest război. “În rest, ce obiectivitate și profesionalism puteai să aștepți de la Christiane Amanpour, când aceasta este soția lui James Rubin, purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat american?” exclama Eugen Mihăescu.
Mi-a povestit, cu mult umor, întâlnirea dintre Strobe Talbott și Ion Iliescu, petrecută când președintele român vizita SUA. Deși era trecut pe lista delegației oficiale, cei care coordonau vizita din partea României au dat încă o dovadă a celebrului profesionalism de tip balcanic. În loc să-l cheme și pe Eugen Mihăescu și să profite de vechea sa prietenie cu Talbott, l-au rugat să meargă la aeroport, să pregătească plecarea spre următoarea destinație. A aflat și a ajuns cu câteva momente înaintea delegației române la Departamentul de Stat, pe treptele căruia Strobe Talbott îl aștepta pe Ion Iliescu. Privind după mașinile oficiale care tocmai soseau, Talbott și-a recunoscut prietenul și l-a strigat să vină lângă el. În momentul în care Iliescu a coborât din mașină, spre uimirea tuturor românilor, Eugen Mihăescu a spus: “Domnule Talbott, dați-mi voie să vi-l prezint pe președintele României!”
Când au urcat spre biroul său, adjunctul secretarului de stat american l-a poftit pe Mihăescu în ascensorul său și apoi în birou, să asiste la discuții. Mai mult, și-a întrerupt dialogul cu Iliescu de mai multe ori, luându-l ca martor al diverselor sale afirmații pe vechiul său prieten, pe care îl rugase, încă de la început, ca la plecare să-i aminteasca ceva. La finalul convorbirilor, Strobe Talbott a intrat în cabinetul din spatele biroului său, de unde s-a întors cu copia unei lucrări de-a lui Eugen Mihăescu și l-a rugat să i-o semneze. Nu înainte de a-i spune cât de greu l-a convins pe deținătorul originalului să-l lase să facă o copie. Zâmbind, artistul român i-a promis lui Talbott că-i va dărui o lucrare originală. E ușor de imaginat ce mutre au făcut ceilalți membri ai delegației române, mai ales cei care îl trimiseseră pe Eugen Mihăescu la aeroport, “să aibă grijă de bagaje”.
Un avion american de atac A-10 Thunderbolt a fost lovit în această seară de tirurile apărării antiaeriene iugoslave, întrerupându-și misiunea și reușind să revină la bază în Italia, relatează AFP, citând un purtător de cuvânt al Pentagonului. “Pilotul aparatului a auzit o explozie lângă avionul său, aparent provocată de tirurile apărării antiaeriene sârbe,” a declarat colonelul Richard Bridges. Generalul Charles Wald a precizat că între 5 și 10 avioane NATO au fost lovite în cursul celor 65 de zile de raiduri aeriene împotriva Iugoslaviei, două dintre acestea prăbușindu-se, însă mare parte din aceste incidente nu au fost dezvăluite, deoarece pagubele au fost – în general – minore.
După ce mi-am transmis corespondența pentru Știrile ProTV, n-am așteptat multă vreme până când au sunat sirenele alarmei aeriene, la 21:05. La 23:24, l-am chemat pe Eugen Mihăescu pe acoperiș, pentru că se auzeau avioanele NATO. Cerul era perfect senin și i-am arătat sateliții care coordonau atacul. Puteam vedea cu ochiul liber și avioanele care coborau în picaj, urmărite de tirurile antiaerienei. În numai 17 minute, acestea au lansat 14 proiectile, care au lovit zonele aeroporturilor Batajnica și Surcin și cartierul Bubanj Potok. În zona Rakovica, au fost bombardate cariera de piatră, fabrica “21 mai” și o conductă de aprovizionare cu apă. Trei bombe au explodat nu departe de mănăstirea Rakovica.
Eram surescitat și îi explicam noului meu prieten ce se întâmpla pe cer. La un moment dat, am observat cum o rachetă care se îndrepta spre cartierul Rakovica a fost lovită în aer de antiaeriană, spectacolul ploii de scântei în care a explodat fiind fascinant. După ce avioanele s-au retras, n-am mai rămas prea mult pe hotel și ne-am dus la culcare. I-am dat lui Eugen Mihăescu câteva din sticlele mele cu apă, atrăgându-i atenția să-și facă rezerve, pentru cazul în care ar fi fost bombardate din nou rețelele electrice. Lumânări și lanternă își cumpărase, la sfatul meu, de la tarabele de pe stradă, ceva mai devreme. Am convenit că, dacă auzeam un nou atac, să-l sun în cameră și să-l chem pe acoperiș. N-a mai fost cazul în această noapte, până la 6:30, când s-a ridicat alarma aeriană, Belgradul fiind ocolit de avioane.
Raidurile s-au concentrat din nou asupra provinciei Kosovo, până dimineața, numărul bombelor căzute aici în ultimele 24 de ore ajungând la 180. Mi-am notat doar câteva dintre distrugeri. La ora 22:00, în zona industrială din nordul orașului Gnjilane, la numai 200 de metri de centru, o explozie a provocat mari pagube caselor din jur. La 23:30, cinci explozii puternice au răsunat la Priștina. La 1:30, a început atacul asupra orașului Pirot. A fost bombardată o fabrică de mașini-unelte din cartierul Tanasko Rajic, iar 4 rachete au lovit releul de televiziune de pe muntele Kozarica. La aceeași oră, explozii puternice au fost auzite în satele Valjekovo și Bukovo, de lângă Boljevac. Au urmat localitățile Kosovska Vitina, Istok, Belopolje (lângă Pec) și cazarma “Sima Pozagarevic” din Vranje. La 1:25, zona industrială din nord-vestul orașului Niș a fost lovită de 10 rachete aer-sol. Explozii puternice au fost semnalate și la fabrica de țigări, unde a izbucnit un puternic incendiu, precum și în satele Cumurlija și Popovac, de la periferie. Raionul Dubocan de pe muntele Fruska Gora a fost lovit de 7 proiectile, care nu au făcut nici pagube, nici victime. Explodaseră în pădure.
La 1:42, a căzut din nou curentul într-o parte a Belgradului. La noi, încă nu. Rezerva de apă a orașului abia urcase la 22 % din capacitatea normală. Noi stăteam încă bine. La Novi Sad, de exemplu, curentul era întrerupt câte 6 ore pe zi, pentru a nu se suprasolicita sistemul energetic. Unele ziare au ajuns să-și ceară scuze cititorilor deoarece, din cauza penelor de curent, edițiile sunt tipărite pe apucate și nu reflectă la timp evenimentele. Eram obosit și m-am culcat. Nu înainte de a-mi nota, pentru a încerca să aflu detalii, că la Belgrad au fost arestați 6 membri ai UCK. Sârbii spuneau că, sub acoperirea că ar fi studenți ai Universității, ei pregăteau mai multe acțiuni diversioniste și chiar atentate cu bombe.
Eram cam amețit în această dimineață, din cauza oboselii și a stresului, iar când am iesit în soarele orbitor de afară, mi-a trebuit destul de mult să mă obișnuiesc cu lumina. Mă grăbeam către Media Center, pentru că primele știri pe care le auzisem astăzi anunțau că, în Kosovo, bombardamentele continuau. NATO și-a reluat atacurile încă de la ora 7:00. Practic, oamenii nici nu și-au dat seama că ar fi fost vreo pauză, pentru că alarma nu s-a ridicat.
La 9:21, în timp ce mă îndreptam spre Media Center, au sunat sirenele alarmei aeriene și la noi. Mă uitam, pentru a nu știu câta oară, la oamenii de pe străzi, care nici n-au clipit. Își vedeau în continuare de treaba lor și doar vreo doi sau trei au scăpat printre dinți câte-un blestem. Avioanele au ocolit Belgradul și la 10:35, când îmi beam cafeaua și navigam pe Internet, încercând să iau legătura cu sârbi din alte părți ale țării, alarma a fost ridicată.
În Kosovo, primele explozii s-au auzit încă de la 7:10, când un proiectil a căzut în satul Gojbulje și alte 3 au lovit depozitul de mărfuri al firmei “Milan Zakic” din Vucitrn. La 7:15, o bombă a căzut la Urosevac, iar după 7:40, alte 3 au lovit localitatea Istok. La 8:38, o explozie puternică a fost auzită în suburbia Grmja din Priștina, urmată de încă una, în satul Deset Jugovic. La 9:45, asupra depozitelor “Jugopetrol” din orașul Bor, de pe Valea Timocului, au fost lansate din nou 8 rachete. La 11:55, a fost încă o dată bombardat releul de televiziune de la Uzice. La 13:00, o bombă a explodat la Niș, iar 20 de minute mai târziu, satul Donje Sinkovce, de lângă Leskovac, a fost lovit de 8 proiectile.
Am extras din notițele despre efectele raidurilor aeriene câteva care demonstrau încă o dată că nu exista nici un criteriu al selecției țintelor, ci doar o risipă de bombe. Se bombarda orice loc unde sateliții identificau o mișcare cât de mică, chiar dacă – între momentul depistării ei și cel al atacului propriu-zis – trecea destulă vreme, în care militarii sârbi, și dacă fuseseră acolo, puteau să dispară. După racheta de azi-noapte, care explodase într-o livadă de lângă Kraljevo, în această dimineață, în satul Dobricevo, lângă Cuprija, nu mai puțin de 10 rachete au lovit o fermă de creștere a porcilor. Culmea eficienței a fost atinsă la marginea satului Ravna Reka, lângă Despotovac, unde o serie de proiectile au avariat… un lan de grâu!
Bill Clinton s-a declarat gata pentru pregătirea unui atac terestru împotriva forțelor sârbe din Kosovo, prin trimiterea a 90.000 de soldați, dacă nici un acord de pace nu va interveni în următoarele 3 săptămâni, a afirmat cotidianul britanic “The Times“. Citând surse din cadrul NATO, ziarul precizează că Londra și Washingtonul sunt din ce în ce mai înclinate să creadă că Alianța trebuie să organizeze cât mai repede o operațiune la sol, în cadrul căreia trebuie mobilizați 150.000-160.000 de militari. Această schimbare spectaculoasă a poziției lui Clinton, după mai multe săptămâni de reticență aparentă, își are originea în raportul detaliat pe care generalul Wesley Clark i l-a prezentat săptămâna trecută. Militarii au atras atenția că o decizie referitoare la trimiterea de forțe terestre ar trebui luată înainte de a doua jumătate a lunii iunie, pentru a se putea permite refugiaților din Kosovo să se întoarcă la casele lor înainte de începerea iernii.
În timp ce occidentalii vorbesc tot mai des despre continuarea bombardamentelor și despre o eventuală invazie terestră, tot mai mulți lideri ai albanezilor din Kosovo par să înțeleagă că nu armele sunt soluția problemelor din provincie. După eforturile lui Ibrahim Rugova, care a ajuns chiar să fie amenințat cu moartea de liderii UCK, încă o personalitate a minorității albaneze a criticat astăzi operațiunile NATO. Adem Demaci, fostul lider politic al extremiștilor din UCK, a declarat că, în problema crizei din Balcani, “NATO se comportă ca un elefant într-un magazin de porțelanuri”. Demaci se află în continuare la Priștina și a spus că se poate plimba liber pe străzi și nu se teme pentru viața sa. A povestit că, o singură dată, a fost înconjurat pe stradă de 20 de polițiști sârbi, unul dintre ei urlându-i în față că-l va omorî. Însă ceilalți i-au sărit în apărare și l-au potolit, ba chiar i-au dat o grămadă de numere de telefon, la care să sune dacă se simte în primejdie.
“Când bombardamentele au început, credeam că totul se va termina în câteva zile,” a declarat Demaci. “Nici o altă țară de pe pământ nu ar fi fost în stare să reziste 60 de zile în fața celei mai teribile forțe militare din lume.” Povestind despre negocierile de la Rambouillet, unde a fost unul dintre reprezentanții lor, Demaci consideră că albanezii din Kosovo au greșit. “Am venit nepregătiți,” explica el. “Și dacă nu suntem în stare să stăm față în față la masa tratativelor și să discutăm cu sârbii, cum am putea, atunci, să trăim împreună în același loc?” Din păcate, nu existau prea mulți “Demaci”, nici într-o tabără, nici în cealaltă.
Am aflat mai multe despre liderul albanez chiar în restaurantul hotelului nostru, “Toplice“, unde obișnuiam să mănânc seara, când nu aveam chef sau timp să ies în oraș. Remarcasem de câteva ori, la o altă masă, un sârb care mânca întotdeauna singur. Era slab, cu fața suptă, neras, îmbrăcat sărăcăcios, însă tot timpul cu haine curate. Părea pierdut într-o lume a lui, asupra căreia era foarte concentrat, dar de câte ori își oprea ochii asupra mea, privirea îi era foarte caldă și prietenoasă.
Într-o seară, auzindu-mă că vorbeam cu Dule despre liderii UCK, s-a apropiat de masa mea, s-a așezat și a început să-mi povestească despre Adem Demaci. “Am fost multă vreme colegi de celulă,” mi-a mărturisit sârbul. Știam despre Demaci că și-a petrecut 20 de ani din viață în închisorile sârbești, din cauza dârzeniei cu care a apărat întotdeauna cauza albanezilor din Kosovo. “Eu eram acolo pentru a-mi ispăși un păcat de neiertat, însă asta nu are importanță pentru tine,” a continuat necunoscutul. “Rareori mi-a fost dat sa intalnesc in viata un asemenea om. Avea o intelegere a vietii, o intelepciune aparte, multa rabdare si iubea enorm oamenii. Din pacate, in loc sa-l foloseasca, sa il sprijine si sa discute cu el despre situatia albanezilor din Kosovo, ai mei l-au aruncat in inchisoare.” Mi-a povestit multe despre Adem Demaci, zugrăvindu-mi portretul unui sfânt. Apoi mi-a mulțumit că l-am ascultat, s-a ridicat și a plecat. Aveam să-l mai văd și în alte zile, mâncând liniștit și singur și, de fiecare dată, m-a salutat cu același zâmbet cald. Mi-ar fi plăcut să mai stăm de vorbă, însă prins în nebunia bombardamentelor, n-am mai reușit să-mi fac timp pentru asta. Într-o seară, văzându-mă că-l salut, Dule s-a aplecat și, cu o umbră de răutate în glas, mi-a șoptit la ureche: “A fost închis pentru că și-a omorât, dintr-o greșeală, soția.”
Autoritățile de la Tirana și-au exprimat regretul față de refuzul lui Ibrahim Rugova de a se deplasa în Albania, după scurta sa vizită în țara vecină, Macedonia, relatează DPA. Relațiile dintre Rugova și Guvernul albanez s-au răcit în ultimul timp, ca urmare a susținerii pe care Tirana o acordă UCK și lui Hashim Thaqi. “Refuzul său de a veni la Tirana arată că el nu dorește să fie întrebat în legătură cu contactele pe care le-a avut cu Milosevic la Belgrad,” comenta premierul Paskal Milo. “Ibrahim Rugova nu se reprezintă decât pe el însuși și un mic grup de gărzi de corp,” a afirmat liderul politic al UCK Hashim Thaqi, în cadrul unei recepții la Ambasada Albaniei din Paris, relatează AFP. Rugova refuzase invitația ambasadei de a participa la recepție, unde urma să aibă loc prima întrevedere – chiar dacă neoficială – cu Thaqi, după încheierea negocierilor de pace de la Rambouillet și Paris.
Profitând că nu se mai întâmpla mare lucru, m-am hotărât să mă duc la cinema. Voiam neapărat să văd ultimul film al lui Emir Kusturica, “Pisica neagră, mârtanul alb“, și mi-am luat bilet la unul din cinematografele din centru. Am intrat, m-am așezat în fotoliu și a început filmul. Eram fericit să savurez două ore libere, liniștit, fără bombe și alte nebunii. M-am bucurat degeaba. Abia am apucat să râd puțin, văzând primele scene din film, că, dintr-o dată, imaginea a dispărut și am rămas, împreună cu ceilalți 30-40 de spectatori, în beznă. Din întuneric, s-a auzit vocea unei plasatoare, care și-a cerut scuze și ne-a rugat să urmărim benzile luminoase de pe jos, pentru a ieși din sală. Se luase curentul în cartier. M-am luat după restul spectatorilor și am renunțat să îmi recuperez banii pe bilet, deși aș fi putut.
Poate a fost mai bine așa, pentru că o știre transmisă de toate agențiile de presă ne-a dat din nou o grămadă de bătăi de cap. Nici nu am observat când s-a ridicat alarma aeriană, anunțată de sirenele ce sunaseră la 14:53. Știrea, care provoacă vii controverse și dispute până în ziua de astăzi, a venit de la Haga.
Slobodan Milosevic a fost inculpat oficial de TPI pentru crime de război și crime împotriva umanității comise în provincia Kosovo, a anunțat astăzi, la Haga, procurorul Louise Arbour, citată de AFP. Ea a mai anunțat inculparea altor oficiali iugoslavi cu rang înalt, printre care președintele sârb Milan Milutinovic, vicepremierul iugoslav Nikola Sainovic, șeful Statului Major General al Armatei iugoslave Dragoljub Ojdanic și ministrul sârb de Interne Vlajko Stojiljkovic. “Au fost emise mandate de arestare pe numele celor 5 acuzați, documentele urmând să fie transmise tuturor țărilor membre ale Națiunilor Unite și Elveției,” a declarat Arbour. “Cei 5 sunt puși sub acuzare pentru deportarea a 740.000 de albanezi din Kosovo și uciderea altor 340, ale căror cadavre au putut fi identificate. Continuăm să anchetăm și alte incidente în Kosovo, precum și rolul jucat de unii dintre acuzați în Croația și Bosnia, în cursul anilor precedenți.” Louise Arbour și-a exprimat îndoiala privind posibilitatea ca Milosevic să-și păstreze rolul de reprezentant al parții sârbe în relațiile cu comunitatea internațională.
Slobodan Milosevic a devenit primul șef de stat aflat încă în funcție împotriva căruia au fost formulate astfel de acuzații. Imediat, prima întrebare pe care ne-am pus-o cu toții a fost pe ce criterii au fost selectate persoanele acuzate, atât timp cât a fost acuzat vicepremierul iugoslav, însă nu și primul ministru Momir Bulatovic. De ce a fost acuzat șeful Statului Major General al Armatei iugoslave, dar nu și ministrul Apărării Pavle Bulatovic? De ce a fost acuzat vicepremierul Nikola Sainovic, dar nu și vicepremierul Vojislav Seselj? Sau chiar Vuk Draskovic, care a fost și el vicepremier al Guvernului federal? Pe lângă acestea, toată lumea de la Belgrad a fost de acord că, în Iugoslavia, în acest moment, nu există nici o personalitate politică cu o autoritate la fel de mare ca a lui Slobodan Milosevic, care ar putea prelua conducerea eventualelor negocieri de pace.
Desigur că știrea a provocat o avalanșă de reacții în capitala iugoslavă. Primul a ieșit la rampă Vojislav Seselj, care a organizat o conferință de presă în calitate de lider al Partidului Radical din Serbia, acuzând că decizia TPI este o încercare de a bloca procesul de pace. “În acest fel, SUA fac tot posibilul pentru a împiedica negocierile de pace și a respinge inițiativele Rusiei de rezolvare a crizei,” a acuzat Seselj. “Tribunalul de la Haga nu este un instrument al Justiției, ci o instituție politică, aflată în slujba Guvernului american. Dacă Slobodan Milosevic este vinovat de crime de război, atunci, la fel de vinovați sunt și Tony Blair, Bill Clinton, Jacques Chirac și ceilalți lideri occidentali care ne ucid copiii, ne distrug orașele și îi alungă pe albanezi din Kosovo. În orice caz, poporul sârb nu așteaptă din partea Occidentului decât suferințe și distrugeri.”
“Inculparea președintelui iugoslav de TPI este de natură strict politică, au declarat surse din Ministerul rus al Afacerilor Externe, citate de agenția Interfax. “Această decizie nu va ajuta procesul de reglementare pașnică a conflictului din Iugoslavia,” au precizat sursele citate, adăugând că măsura a fost luată în momentul în care se înregistrau unele progrese în procesul de soluționare a crizei. Ministrul francez de Interne Jean-Pierre Chevenement a declarat că nu aprobă inculparea lui Slobodan Milosevic de TPI, adăugând că această inițiativă nu servește păcii. “Când se vrea să se facă politică, se evită incriminarea adversarului, pentru că altfel nu mai pot fi posibile negocierile,” a afirmat ministrul la postul de televiziune LCI. Chevenement, care a demisionat în 1991 din postul de ministru al Apărării, pentru a protesta față de participarea Franței la Războiul din Golf, și-a făcut cunoscut, indirect, dezacordul față de atacurile NATO în Iugoslavia, distribuind colegilor din Guvern un text al unui filosof german care neagă fundamentele morale ale acestui tip de intervenție.
Prima reacție din partea unui oficial al Puterii de la Belgrad a fost cea a lui Goran Matic, ministru fără portofoliu în Guvernul federal, care aprecia că acuzațiile împotriva liderilor iugoslavi constituie “o propagandă mincinoasă, care are ca scop blocarea negocierilor politice și diplomatice de rezolvare a crizei din Iugoslavia”. “Tribunalul de la Haga este tribunalul personal al lui Madeleine Albright, James Rubin și Wesley Clark,” sublinia Matic, care a afirmat că Guvernul federal nu are nici un motiv să reacționeze în vreun fel la aceste acuzații, atât timp cât Curtea Internațională de la Haga a devenit “un fel de Inchiziție, pusă în slujba celor care doresc continuarea bombardamentelor împotriva Iugoslaviei”.
Ivica Dacic, purtătorul de cuvânt al Partidului Socialist din Serbia (SPS, condus de Milosevic), a declarat că inculparea liderilor iugoslavi este o acțiune monstruoasă, subliniind că pe lista criminalilor de război ar trebui inclusă chiar Louise Arbour, procurorul TPI. “SPS se mândrește că are un astfel de președinte,” a afirmat Dacic. “Dacă ar fi emise acte de acuzare pentru toți cei care își apără țara, procurorul acestui tribunal ar fi copleșit, deoarece în Iugoslavia sunt peste 10 milioane de persoane care, dacă s-ar urma aceeași logică, ar trebui să se afle pe acea listă. Acțiunile TPI sunt un spectacol organizat de criminalii din NATO, care își arată astfel ipocrizia și monstruozitatea. Sunt praf aruncat în ochi, care să ascundă crimele comise împotriva țării noastre.”
Iugoslavia nu recunoaște incluparea președintelui Slobodan Milosevic, a declarat reprezentantul Belgradului la ONU, citat de AFP. “Acest tribunal nu există pentru noi și, deci, cu atât mai puțin această inculpare,” a afirmat ambasadorul Branko Brankovic în fața presei. Potrivit acestuia, Curtea de la Haga nu are legitimitate internațională. Ea a fost creată de Consiliul de Securitatefără mandat de drept internațional și în afara Cartei ONU. Curtea de la Haga a fost creată “din rațiuni politice” de numai 15 din cele 185 de țări membre ale organizației internaționale, a subliniat el. “Este vorba de o inculpare a unui tribunal care nu există și a unei doamne Arbour care nu există.”
Până și liderii Opoziției sârbe au reacționat negativ la inculparea lui Milosevic. Goran Svilanovic, președintele Alianței civice și dusman neîmpăcat al președintelui iugoslav, a declarat că acuzațiile TPI nu pot ajuta procesului de pace. El a acuzat, în mai multe rânduri, regimul de la Belgrad, că izolează Iugoslavia de comunitatea internațională și că a instituit o prigoană sălbatică împotriva liderilor politici și a oamenilor care cer oprirea neîntârziată a războiului. Deci nu putea fi învinuit, în nici un caz, că ar fi vreun simpatizant al lui Milosevic.
Desigur că primii care s-au bucurat de anunțul TPI au fost albanezii. “Era timpul să i se ceară socoteală celui care a comandat genocidul, masacrele, violurile și uriașele deportări ale unui întreg popor,” a declarat șeful așa-zisului guvern din exil al albanezilor din Kosovo, Bujar Bukoshi. “În loc să figureze pe agenda comunității internaționale, Milosevic și-a ocupat, în mod oficial, locul pe banca acuzaților, la Haga.” Era oarecum de înțeles ca, în situația lor, la kosovari să primeze sentimentele în fața rațiunii.
Alianța Nord-Atlantică susține în totalitate acțiunea TPI, dar nu dorește să facă speculații despre inculparea lui Slobodan Milosevic, a declarat la Bruxelles Jamie Shea, citat de AFP. Ministrul britanic de Externe Robin Cook a afirmat că, atât timp cât Slobodan Milosevic va rămâne la putere, ar fi iresponsabil să nu se mai poarte discuții cu acesta, excluzând posibilitatea ca președintele iugoslav să beneficieze de imunitate, relatează AFP. “Alianța Nord-Atlantică va accepta semnătura lui Milosevic, dacă așa se va garanta întoarcerea refugiaților din Kosovo,” a precizat acesta, “dar nu se va pune niciodată problema unui acord care se împiedice aducerea lui Milosevic în fața Justiției, pentru învinuirile care i-au fost aduse de TPI. Niciodata nu s-a beneficiat de amnistie în cazul crimelor de război.” Și SUA se vor opune oricărei tentative a președintelui Milosevic de a obține imunitate față de acuzațiile formulate de TPI, a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat american, James Rubin. “Dorim ca Justiția să își urmeze calea și credem că Milosevic trebuie să se prezinte în fața tribunalului, pentru a fi judecat,” a spus el.
În vreme ce toată lumea era acaparată de subiectul inculpării lui Slobodan Milosevic și a oamenilor săi, NATO își continua bombardamentele. La 13:25, un avion a coborât în picaj deasupra podului peste râul Jablanica de la Lebane, în apropiere de Leskovac, lansând 4 rachete. Trei au spulberat podul, iar una a căzut în apă. Patru civili care se aflau în apropiere au fost surprinși de explozii, doi fiind uciși pe loc, iar ceilalți grav răniți. La 16:20, a fost auzită o explozie la Srbobran, după care a fost încă o dată bombardat Centrul de distrofici de la Izbica, lângă Nova Pazova. Probabil că în pavilioanele acestuia au fost ascunși militari sârbi, singurul motiv care ar fi justificat atacarea centrului. La 16:34, a fost bombardată stația meteo de la Palic, de lângă Subotica. Cele 4 proiectile care au explodat aici au rănit 4 bărbați ce se îndreptau spre casă.
Gherilele UCK au continuat ofensiva declanșată ieri în zori, într-o porțiune de 10 kilometri de la granița cu Albania, încercând să deschidă un coridor prin care să se inflitreze în Kosovo. Grănicerii sârbi au ripostat puternic și luptele violente au continuat. Trei sate din Albania, apropiate de zona confruntărilor, au fost evacuate și un număr mare de luptători UCK a fost văzut îndreptându-se spre frontieră. Înainte de a pleca spre hotel, pentru a-mi pregăti transmisia pentru Știrile ProTV de la 19:30, am aflat că sârbii erau pe cale să respingă atacul.
Țările membre NATO vor cere autorităților de la Skopje să autorizeze desfășurarea în Macedonia a unor trupe suplimentare, ale căror efective ar putea ajunge până la 14.000 de militari, ceea ce ar ridica numărul militarilor Alianței din această țară la 30.000, au declarat surse diplomatice, citate de AFP. În mod oficial, desfășurările succesive în Macedonia, de la începutul anului, vizează formarea avangardei unei forțe de pace pentru Kosovo, numita KFOR. În realitate, odată cu trecerea timpului, problema unei eventuale ofensive terestre pentru a învinge regimul de la Belgrad este din ce în ce mai acută. Macedonia nu va accepta noi trupe NATO pe teritoriul ei, dacă nu va semna, în prealabil, un acord financiar, a declarat primul ministru Ljubco Georgievski.
După transmisie, în care am vorbit fără să-mi trag sufletul, pentru că aveam atâtea de povestit, am coborât să mănânc ceva. După cină, am stat să beau o cafea în barul hotelului. Citeam ziarele și mai schimbam câte o vorbă cu Dule, care ședea în spatele barului și lustruia, tacticos, niște pahare. Morocănos cum îi era felul, Dule avea stilul său de a-mi arăta că mă simpatizează. Lustruia paharul, îl ridica în dreptul ochilor și îl admira, după care – ca din întâmplare – îi cădea privirea pe mine. “Bogdane, când vine Mile?” mă întreba el, ca să deschidă discuția. Mă amuza teribil cum îmi pronunța numele de familie, cu accent pe “o”, numele acesta fiind un prenume sârbesc des întâlnit. “Nu știu ce face, că în fiecare seară îmi spune că mâine pleacă spre noi,” îi răspundeam eu. Și, ca să intru în jocul lui, mă prefăceam, și eu, absorbit de lectură și îmi ridicam privirea spre el doar când îi răspundeam. “Nu cred că mai vine,” se auzea, după câteva minute de tăcere, din dosul barului. Mă uitam din nou la el. Dule privea concentrat paharele. “Ba vine,” răspundeam eu. “Sigur vine.” Și, în momentul în care mă uitam din nou spre ziar, îl vedeam cu coada ochiului cum îmi aruncă pe furiș o privire și zâmbește. “Venea el până acum, dacă voia,” suna replica lui Dule. Dădeam din umeri, fără să mă uit la el. Mai stăteam un pic și îl auzeam din nou: “Merge o bere?” Începeam să râd: “Merge.” Râdea și el și bombănea ceva de neînțeles. Îmi era tare drag.
La 20:20, sirenele anunțau alarma aeriană. “Cam devreme,” comentam noi. La 20:33, după ce au clipit de câteva ori, luminile hotelului s-au stins. Greu de reprodus înjurăturile sofisticate ale lui Dule la adresa americanilor și a lui Milosevic, cu războiul lui cu tot. După care a aprins un felinar și câteva lumânări, pe care le-a înșirat pe mese. “Ăștia nu sunt oameni,” comenta el și fața i se schimonosea sinistru în lumina șovăielnică a lumânării. Acum semăna cu Dracula interpretat de Bela Lugosi. “Te duci pe acoperiș să vezi ce s-a întâmplat?” mă întreba, văzând că mă ridic de pe scaun. “Du-te, că am eu grija de cafeaua și de berea ta.” Trecând pe lângă el, l-am bătut pe umăr, încercând să-l fac să mă simtă cu sufletul aproape. “Eh, și tu…” bombănea el, în timp ce eu urcam scările.
Un grup de 28 de membri ai Camerei Reprezentanților a SUA a cerut ca bombardamentele NATO împotriva Iugoslaviei să fie suspendate pe o durată de 72 de ore, “pentru a încuraja părțile să ajungă la un acord de pace“, relatează AFP. “Dacă președintele iugoslav va folosi această ocazie pentru a pune capăt crizei, trebuie să fim gata în acel moment să stabilim, prin toate mijloacele, o soluție de pace,” se arată în text. Printre semnatarii cererii figurează reprezentantul democrat Rod Blagojevich, singurul membru de origine sârbă din Camera Reprezentanților. Estimând justificată reacția NATO, semnatarii scrisorii consideră că “este timpul să se facă un pas înainte, să se reconsidere opțiunile și să se ajungă la un acord de pace viabil, conform obiectivelor NATO“.
Belgradul și cea mai mare parte a Vojvodinei erau, din nou, cufundate în întuneric. NATO bombardase la Bezanijska Kosa și Lestane, două stații de transformare din cartierul Novi Beograd, puncte-cheie ale sistemului energetic, unde ajungea energia produsă la Obrenovac și Bezdan. De pe acoperiș, am văzut incendii și dâre de fum negru din direcția transformatoarelor, care fuseseră lovite cu rachete de croazieră. Pentru fiecare, câte două. La un interval de 3 minute. Când am coborât înapoi în bar, să-mi termin cafeaua și berea, Dule m-a anunțat că iar scade presiunea apei de la robinet.
Am urcat repede în cameră, să-mi verific sticlele cu apă de rezervă și am umplut cada. Am stat să văd dacă Studio B a filmat ceva la fața locului și așteptările nu mi-au fost înșelate. Mai mult, după primele două explozii, un sârb care locuia lângă cele două transformatoare, care erau foarte apropiate, și-a luat camera video și, în timp ce filma incendiul de la Bezanijska Kosa, a surprins celelalte două explozii. A dus caseta la Studio B, care a difuzat-o imediat.
România va înregistra pierderi de aproape 800 de milioane de dolari în acest an, din cauza situației din Iugoslavia, a declarat agenției Mediafax, purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe Simona Miculescu. Cifra reprezintă cea mai recentă estimare a pierderilor României în urma conflictului. Ministerele care au comunicat cele mai mari pagube sunt cel al Transporturilor, al Industriilor și al Comerțului. Estimările sunt reactualizate din două în două săptămâni.
Deși încă nu au venit asupra Belgradului, raidurile piloților NATO au continuat în celelalte orașe. Totuși, cu o intensitate mai mică față de ultimele 24 de ore. La 21:10, două proiectile au lovit releul de televiziune de la Komoran (langa Glogovac). La 22:23, în două atacuri asupra orașului Urosevac și a satelor din jur, au fost lansate 15 proiectile. În același timp, erau bombardate Priștina și Djakovica. În pădurile de lângă Lipljan și Stimlje, au fost lansate 25 de rachete de semnalizare, adevărate mingi de foc care luminau întreaga zonă, piloții încercând să depisteze tehnica militară a sârbilor, care era camuflată în regiune.
De la 23:00, nici Priștina nu a mai avut curent electric, iar 20 de minute mai târziu, o explozie puternică a zguduit orașul. Am urcat înapoi pe acoperiș și am observat că, după miezul nopții, în câteva cartiere ale Belgradului începea să revină curentul electric. La 1:39, întregul oraș avea din nou curent. Între timp, aviația NATO și-a făcut de cap prin alte părți. La 0:30, vreme de un sfert de oră, orașul Aleksinac a fost intens bombardat. 15 proiectile au lovit zona industrială din nord-estul orașului, distrugând 10 case și avariind alte câteva zeci. Bombardamentul a făcut 3 morți și 3 răniți. În același timp, în ciuda ripostei antiaerienei, a fost bombardat și Niș-ul, în special partea de nord-vest, unde erau amplasate mai multe fabrici, peste care au căzut 21 de bombe într-o jumătate de oră. A fost avariată și autostrada spre Belgrad.
La 0:50, a fost bombardat orașul Pirot, satele din jur și releul de televiziune de pe Crni vrh. La 1:00, ținta a 4 rachete a fost podul peste Morava de sud de la Vladicin Han, care a fost greu avariat. La 3:23, după bubuiturile unor explozii, între satele Preljina și Trepca de lângă Cacak, se putea vedea un incendiu imens. La 4:00, cand ațipisem, am auzit afară avioanele care atacau din nou Belgradul. M-am îmbrăcat într-o clipă și am fugit pe acoperiș.
Ministerul rus al Apărării a apreciat că există pericolul de poluare a Mării Negre, din cauza bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, relatează AFP. “O pată de petrol se deplasează în prezent pe Dunăre, cu viteza de 5 kilometri pe oră, existând riscul de a ajunge în zona occidentală a Mării Negre,” a declarat generalul Boris Alekseev, precizând că produsele petroliere se scurg direct în mare sau se pot inflitra în apele subterane. El a denunțat utilizarea de către NATO a munițiilor cu uraniu neîmbogățit, care provoacă “afecțiuni grave ale organelor și chiar cancer“.
În grabă, mi-am pierdut pixul pe scări, așa că nu am mai ținut socoteala bombelor care zguduiau capitala iugoslavă. Atacul s-a concentrat asupra suburbiilor, mai ales cele din sud și vest. Au fost bombardate Makis, podul spre Lipovica, Obrenovac, Djakovo, Lazarevac, Strazevica și, desigur, aeroportul Batajnica. Antiaeriana trăgea din plin, însă avioanele erau la înălțime foarte mare, de unde își lansau nestingherite rachetele ghidate prin laser. După ce atacul a încetat, m-am întors în cameră și am sunat în redacția ProTV, dar mi-au spus că nu trebuie să le transmit nimic pentru emisiunea de dimineață. Vor difuza reportajul meu, ilustrat de Corina Hădărean, despre viața locuitorilor din Novi Sad.
M-am culcat și, la 6:20, când au sunat sirenele de încetare a alarmei aeriene, am constatat că din nou rămăsesem fără curent electric. Ba chiar și fără apă! Furioși că avaria de aseară a fost remediată atât de repede, Aliații au mai tras două rachete, în zori, asupra acelorași stații de transformare. M-am chinuit să nu mă gândesc la asta, pentru că m-aș fi enervat cumplit și mi-ar fi pierit somnul. Eram obosit și mă usturau ochii, de parcă aveam nisip sub pleoape.
Aproximativ 500 de manifestanți s-au ciocnit astăzi, cu forțele de ordine, în tentativa de a intra în baza NATO de la Aktion, din nord-estul Greciei, pentru a protesta față de atacurile Alianței Nord-Atlantice, au anunțat surse din cadrul Poliției, citate de AFP. Majoritatea militanților erau comuniști și protestau față de întoarcerea recentă la această bază a două avioane radar AWACS ale NATO. Forțele de ordine au folosit în final gaze lacrimogene pentru a-i împrăștia.
În această dimineață, iar am fost de două ori prezent în emisiunea lui Cristi Tabără. Prima dată, au difuzat reportajul înregistrat despre week-end-ul sub bombe, după care am intrat în dialog cu Tabără, povestind despre ce s-a mai întâmplat în noaptea care a trecut. Ideea Corinei Hădărean cu reportajele de atmosfera i-a inspirat și pe colegii de la ProFM, care m-au sunat și ei, rugându-mă să le transmit ceva similar, tot despre viața de zi cu zi a sârbilor în vreme de război.
Când am ajuns la Media Center, știrile despre bombardamentele NATO curgeau aproape non-stop. Profitând de vremea bună, avioanele Alianței au atacat încă de dimineață. Între 8:25 și 10:00, șase proiectile au lovit zona localității Zubin Potok, de pe muntele Mokra Gora din Kosovo. După 9:25, trei proiectile au căzut în satul Dobrevo, din regiunea Kosovopolje. Cinci minute mai târziu, o explozie puternică a fost auzită la Urosevac. La 10:55, alte 4 proiectile au lovit satul Visebaba, de lângă Pozega. La 11:00, o altă explozie a răsunat pe muntele Kosmaj, la sud de Belgrad. La aceeași oră, 3 rachete loveau, din nou, depozitele “Jugopetrol” din portul dunărean Prahovo. La 11:03, au fost lovite depozitele din Smederevo. Bombele au rănit 7 persoane, dintre care 4 copii, iar un fum negru se putea vedea cu ochiul liber, ridicându-se dinspre orașul situat la vreo 50 de kilometri de capitala iugoslavă. Între 11:05 și 11:10, a fost bombardată zona industrială a orașului Bor și satul Majdanpek. Tot atunci, alte 4 proiectile au lovit, încă o data, podul peste Jesenica de la Veliko Plano, de pe autostrada Niș-Belgrad. Între 11:02 și 12:05, a fost alarmă și la Belgrad. Câteva bubuituri puternice au răsunat aici, dar erau provocate de avioane care au spart bariera sonică la joasă înălțime și s-au auzit în Novi Sad, Cacak și Kragujevac.
Premierul bulgar Ivan Kostov a declarat azi, într-un discurs susținut în fața Parlamentului, că încheierea păcii în Iugoslavia este iminentă, relatează AFP. “Sunt convins că este iminentă încheierea unei păci, în conformitate cu modelul propus de comunitatea internațională,” a afirmat Kostov.
Cele mai grave atacuri din această dimineață au fost concentrate asupra închisorii “Dubrava“ din Istok, o localitatea de lângă Priștina. Raidurile au început la 8:30 și au durat două ore, cel puțin 15 proiectile lovind închisoarea. Primele informații vorbeau de 10 morți (9 deținuți și 1 gardian) și cel puțin 2 răniți. Aleksander Rakocevic, directorul închisorii, a declarat că, în momentul în care avioanele au început să survoleze zona, cel puțin 300 de deținuți din cei 1.000 aflați la Istok erau în curte. Majoritatea celor închisi în penitenciarul de maximă securitate de la Istok (unul din cele mai moderne din Iugoslavia) sunt albanezi bănuiți că ar face parte din UCK, ceea ce a făcut pe toată lumea să creadă că NATO a bombardat închisoarea pentru a-i ajuta să fugă. Mai multe clădiri au fost grav avariate, iar în incinta închisorii se căscau cratere cu diametrul de 10 metri. Zidurile au fost sparte de bombe în mai multe locuri și s-ar părea că mai mulți deținuți au reușit să evadeze pe acolo, în haosul creat.
Un al doilea raid a avut loc la ora 13:00, când un grup de jurnaliști fusese adus să vadă cu ochii lor efectele bombardamentului de dimineață. Puțin a lipsit ca aceștia să fie răniți, la 14:00, de un al treilea atac aerian, declanșat exact când jurnaliștii părăseau penitenciarul. Mai târziu, posturile de radio aveau să anunțe că numărul morților se apropie de 25, iar 10 răniți, dintre care 4 gardieni, au fost internați în spitalul din Priștina. Agențiile iugoslave de presă au preluat declarațiile colonelului Konrad Freytag, care a recunoscut că Istok se afla pe lista țintelor NATO din această zi. Fără a da amănunte, generalul a precizat că a fost vizată “o țintă militară semnificativă, care ar putea fi un complex de securitate”.
Într-adevăr, întrebând mai multă lume, aveam să aflu că sârbii au folosit o aripă a închisorii drept centru de comandă pentru militari, iar o parte din soldați erau aduși să se odihnească acolo. Pe lângă asta, sateliții americani au observat în curte vehicule militare, datele transmise determinându-i pe strategii NATO să treacă închisoarea pe lista țintelor. Ceea ce nu știau ei era că sârbii prevăzuseră asta și nu își țineau blindatele în curte decât scurtă vreme, în aria în care se aflau pavilioanele cu deținuți albanezi, în timp ce activitățile militare se desfășurau într-o secțiune mult mai îndepărtată, care – de altfel – nici nu a fost atinsă de bombe.
Cele 24 de elicoptere AH-64 Apache nu au fost desfășurate în Albania pentru a participa la luptă, ci în speranța că prezența lor îl va face pe președintele Slobodan Milosevic să cedeze, au declarat surse militare, citate în ediția de azi a cotidianului “The Washington Post“. Când generalul Wesley Clark a cerut elicopterele, decizia de desfășurare a fost luată presupunându-se că simpla lor prezență îl va determina pe Milosevic să se așeze la masa negocierilor, a declarat un reprezentant militar. “Dacă am fi vrut, într-adevăr, să le folosim în luptă, am fi trimis elicoptere Longbow,” a adăugat sursa citată, referindu-se la versiunea cea mai performantă a elicopterelor AH-64. “Este evident că au fost desfășurate pentru a impresiona, nu pentru a lupta.” Conform cotidianului citat, consilierii în probleme militare ai lui Bill Clinton au știut că elicopterele Apache nu vor fi utilizate niciodată în Iugoslavia, riscurile ca aparatele să fie doborâte de rachetele sol-aer SAM-7 ale sârbilor fiind prea mari. Pentagonul a dat, însă, asigurări că cele 24 de elicoptere americane trimise în Albania vor fi utilizate, respingând informațiile apărute în presă. “Sunt gata să meargă acolo. La momentul oportun, ele vor fi utilizate,” a declarat lt.col. Guy Shields.
După prânz, am sunat la Ambasada României, pentru că știam că Traian Borșan urma să se întoarcă din țară, unde fusese într-o mică vacanță de câteva zile și îmi aducea niște bani. Erau ca o mană cerească, pentru că, de mai bine de o săptămână, rămăsesem lefter. Nu numai că nu-i mai plătisem lui Nelu Madjinca nici cazarea, nici masa, dar mă și împrumutasem de la el, ca să am un ban în buzunar. Într-adevăr, Borșan s-a întors și am ieșit împreună pe o terasă, la o bere. Mi-a dat banii și mi-a spus ce mai e pe acasă. Mi-a povestit o grămadă despre fetița lui, Sabina, de care îi era cel mai dor. De câte ori îl suna soția, o cerea și pe ea la telefon, iar fetița îl întreba ce mai fac prietenii pe care și-i făcuse la grădinița din Belgrad, unde fusese până la începutul războiului, când familiile diplomaților noștri au fost evacuate. I-am povestit peripețiile prin care am trecut de când a plecat și mi-a confirmat o bănuială, sugerându-mi să mă interesez de ce Pavle Bulatovic, ministrul federal al Apărării, nu mai apăruse de la o vreme în public. Așa cum am aflat mai târziu, acesta fusese rănit când NATO a bombardat Ambasada Chinei, în buncărul căreia se afla, împreună cu mai mulți generali din comanda Armatei iugoslave.
Traian Borșan mi-a povestit despre îngrijorarea autorităților române de mediu, care monitorizau efectele raidurilor aeriene ale NATO asupra terminalului petrolier de la Prahovo. Chiar astăzi, bulgarii anunțaseră că o nouă pată de petrol, a șaptesprezecea de la începutul războiului, a apărut pe Dunăre. Avea cam 5 kilometri lungime și 200 de metri lățime și s-a scurs în Dunăre în regiunea Timocului. O comisie română s-a deplasat pe fluviu, constatând că proiectilele NATO au lovit locul de ancorare a navelor din terminalul petrolier, însă norii de fum s-au deplasat spre Iugoslavia. Probele prelevate din apă și din aer nu au indicat depășiri ale cotelor admise.
I-am spus lui Borșan că nu aveam încredere în măsurătorile făcute de ai noștri, povestindu-i cum îmi cereau ajutorul cei de la SRI, pentru a comunica agențiilor pentru protecția mediului ce compuși chimici să măsoare în aer. Mi-a confirmat și el că, în ultimele zile, în zona de vest a țării, la granița cu Iugoslavia, s-a constatat creșterea acidității apei de ploaie. În județul Caraș-Severin, frunzele copacilor erau arse, cea mai afectată specie fiind fagul. În mai multe sate, un sfert din familiile de albine au murit din cauza poluării, iar ploi acide au fost semnalate și în județul Timiș. Traian Borșan mi-a spus că ei transmit cât mai multe date agențiilor de mediu din România, pentru că, în lipsa unei informații, oricât de vagi, care să-i pună pe specialiști pe o pistă bună, și a aparaturii performante, din cele aproape 300.000 de substanțe grele aflate în atmosferă, este extrem de greu de depistat care e cea poluantă.
Comisia Europeană a propus extinderea sancțiunilor aeriene impuse Iugoslaviei ca urmare a conflictului din Kosovo, a anunțat un purtător de cuvânt citat de AFP. Până în prezent, sancțiunile vizau interzicerea curselor companiilor aeriene iugoslave între Belgrad și țările membre ale UE. Comisia Europeană a propus extinderea acestei masuri și pentru liniile aeriene din alte țări, o decizie finală în acest sens urmând să fie luată de către Consiliul de Miniștri al UE. În plus, Comisia Europeană propune ca avioanelor companiilor iugoslave să li se interzică total decolarea și aterizarea în spațiul UE, indiferent de destinația finală, iar singurele excepții să fie cele privind urgențele și obiectivele umanitare.
Astăzi, s-a întors la Belgrad Sergio Vieira de Mello, însoțit de cei 15 experți care alcătuiesc misiunea ONU care evalueaza necesitățile umanitare din Iugoslavia. Spre norocul meu, au organizat o conferință de presă chiar la Media Center, așa că am putut să-i ascult fără să mă expun să fiu recunoscut de cei de la Centrul militar de presă. Au fost câteva zile în Kosovo și povesteau că au văzut, în localitatea General Jankovicde la granița cu Macedonia, sute de tractoare și remorci abandonate de refugiații albanezi. Aceștia au locuit mai multe zile în aer liber, până când macedonenii au redeschis punctul de trecere a frontierei și au trecut pe jos, lăsându-le acolo. Sârbii i-au asigurat pe observatorii ONU că vehiculele vor fi protejate, până la întoarcerea proprietarilor.
La Urosevac, unul din puținele orașe din Kosovo unde nu au avut loc lupte între forțele sârbe și separatiștii UCK, observatorii ONU au întâlnit o coloană de albanezi care ca au fugit din satele lor, dorind să ajungă în Macedonia cu trenul, dar Poliția sârbă i-a întors din gară. La periferia orașului, mai multe case erau arse, iar câteva magazine – distruse de bombe. Într-un alt magazin, au văzut la vânzare un colet umanitar din Programul Alimentar Mondial al ONU, iar oficialii Crucii Roșii iugoslave, care îi însoțeau, nu au putut să le explice cum a ajuns acolo.
Pe drumul dintre Priștina și frontiera macedoneană, Sergio Vieira de Mello a observat că soldații sârbi erau transportați cu vehicule civile, iar un camion militar sârbesc era camuflat cu o imensă emblemă de culoare albastra a UNHCR. Observatorii ONU nu au putut vizita decât unul din satele albaneze pe lângă care au trecut, Muhageri Babuc, care era pustiu, dar casele erau intacte. Înainte de a se întoarce la Belgrad, au donat, simbolic, Crucii Rosii locale, 10 tone de alimente pentru copii, de Mello declarând că ONU intenționează să înceapă trimiterea de ajutoare umanitare, în ciuda conflictului aflat în desfășurare.
Peste 500 de refugiați albanezi din Kosovo au sosit, în această dimineață, cu 6 autobuze, la postul de frontieră de la Blace, principalul punct de trecere dintre Albania și Macedonia, a anunțat UNHCR, citat de AFP. “Persoane care fuseseră nevoite să își părăsească locuințele și care s-au aflat pe drumuri timp de aproximativ o lună au fost jefuite de oameni mascați, care le-au luat bijuteriile și banii. Poliția le-a cerut bani și mai mulți dintre ei, neputând plăti, au fost uciși,” a declarat purtătorul de cuvânt al UNHCR, Ron Redmond.
Spre seară, raidurile NATO au fost reluate. După ce, la ora 16:00, au fost auzite explozii la Novi Pazar, Uzice și Pancevo, la 18:00 a venit rândul localitatilor Niș, Leskovac și Pirot. Martorii oculari au povestit că unul dintre avioanele care au bombardat Pirot-ul a fost atins de antiaeriană și s-a retras fumegând, în spațiul aerian al Bulgariei. În același timp, 6 rachete au lovit sediul Poliției din centrul orașului Djakovica, fiind ucis un civil și răniți alți 4, aflați într-un automobil care circula pe o stradă din apropiere. La 19:05, timp de 20 de minute, 16 proiectile au lovit diverse ținte din Kosovo, vizând zona aeroportului Slatina, a muntelui Goles de lângă Priștina și satele Stara Baruta și Berkovo, din regiunea Prizren-ului. La ora 20:00, piloții NATO au lansat încă 2 proiectile asupra închisorii Istok, de această dată, fără să provoace victime.
După transmisia de seară, am mâncat și m-am dus să-i înapoiez datoria lui Nelu Madjinca. I-am mulțumit din suflet, pentru că nu știu ce m-aș fi făcut fără banii lui. Mi-a răspuns să stau liniștit și, de câte ori am vreo problemă, să nu mă codesc să-i cer ajutorul. Am ciocnit o bere și m-a întrebat când se întoarce Mile Cărpenișan. Știam că acesta și-a cam rezolvat problemele pe acasă și urma să ajungă la Belgrad săptămâna viitoare. Nelu mi-a spus că, din păcate, pentru perioada cât am stat singur în cameră, va trebui să-mi ia niște bani în plus, deoarece nu poate justifica reducerea din tarif. Nu erau decât vreo 5 mărci germane în plus pe zi, așa că i-am spus să stea linștit. Oricum, de când nu mai aveam acreditare de război, îi plăteam întotdeauna în avanscazarea, ca să nu rămână în pagubă, dacă cumva m-ar fi arestat Poliția și m-ar fi expulzat din Iugoslavia. În timp ce stăteam de vorbă, în cabinetul lui de director, afară au sunat sirenele alarmei aeriene. Era 21:54.
Un reprezentant militar al UCK a anunțat că separatiștii albanezi au ucis un ofițer rus aflat în Kosovo, a relatat canalul de televiziune rusesc NTV, care a prezentat imagini ce înfățișau cadavrul unui bărbat îmbrăcat în uniformă sârbă. Un ofițer din brigada 138 a UCK a arătat jurnaliștilor actele găsite asupra ofițerului ucis, care demonstrau că este vorba de un cetățean rus. Acesta deținea documente ale Ministerului rus pentru Situații de Urgență, un act de ofițer trecut în rezervă și o importantă sumă în ruble. Ministerul a confirmat că bărbatul ucis în Kosovo era unul dintre colaboratorii săi, dar a afirmat că acesta plecase din proprie inițiativă, ca voluntar, pentru a se alătura armatei iugoslave. Vitali Bulah, născut în 1965, nu însoțea nici un convoi umanitar și a ajuns în Iugoslavia prin propriile mijloace.
Abia au încetat sirenele alarmei, că am și auzit primele bubuituri. L-am lăsat pe Nelu și am urcat pe acoperiș, însă n-am mai apucat să văd decât tirurile antiaerienei, după care s-a lăsat liniștea. Știam că, puțin mai devreme, 5 proiectile au lovit o cazarmă din Prizren, iar înainte de miezul nopții, NATO bombarda Priștina. Tot atunci au început și raidurile asupra nordului și centrului Serbiei. Au căzut bombe la Smederevo, fiind anunțați mai mulți răniți, în Lazarevac și Sabac. Aici, au fost avariate clădirile administrației locale, Primăria, mai multe depozite și magazine și toate casele au rămas fără geamuri. Un al doilea atac, după ora 2:00, avea să ridice la 16 numărul proiectilelor trase asupra Sabac-ului.
Între 0:30 și 1:00, a fost rândul nostru, deși cerul era acoperit cu nori plumburii. Antiaeriana trăgea în toate direcțiile, dinspre Rakovica și Obrenovac se auzeau bubuituri, iar flăcările exploziilor luminau cerul minute în șir. Încă două proiectile au fost trase asupra amărâtului de depozit “Jugopetrol” de la Cukarica, deși era deja făcut praf de cele două raiduri din nopțile precedente. De această dată, au fost rupte și firele tramvaiului care trecea prin apropiere. După ce au lovit Lipovica, Rasnik, Batajnica și Avala, toate – zone de la periferie, piloții NATO au renunțat la încercarea de a străpunge barajul antiaerienei și s-au retras spre nord. Imediat, am numărat 3 explozii dinspre Novi Sad. Satele Mandjelos și Iriski Venac, de pe muntele Fruska Gora, fuseseră lovite mai devreme. A urmat regiunea dintre Sremska Mitrovica și Belgrad, asupra căreia erau din nou lansate proiectile de mare putere, ce căutau să atingă buncărele subterane.
Bill Clinton a semnat astăzi o lege prin care se alocă 15 miliarde de dolari pentru cheltuieli de urgență, în special cele legate de operațiunile militare din Kosovo, transmite AFP. Clinton ceruse doar 6 miliarde de dolari, dar Congresul a introdus și alte cheltuieli, mărind suma acordată de două ori și jumătate. Președintele american a apreciat că votarea fondurilor de urgență va transmite un mesaj clar președintelui Milosevic asupra determinării Congresului și a poporului american privitor la rezolvarea conflictului din zonă. Din această sumă, 12 miliarde de dolari vor fi destinate finanțării operațiunilor militare și umanitare din provincia Kosovo, precum și cheltuielilor militare diverse, din care anumite sume sunt considerate inutile de Casa Albă.
La 2:15, am auzit din nou vuietul avioanelor și am alergat pe acoperiș. De această dată, atacul a durat aproape o oră. Și a început spectaculos. Abia am pășit pe acoperiș, când cerul s-a luminat de 2-3 flame albăstrui, urmate de o explozie și de întuneric. S-a luat curentul din nou. Cu casca de la micul aparat de radio în ureche, am reușit să prind frecvența postului de radio Novosti, care, în ultima vreme, devenise cel mai prompt la anunțarea știrilor. Nu s-a dezmințit nici de această dată: pana de curent se datora bombardării termocentralei “Kolubara” de la Veliko Crljeni și a celei de la Kovilovo. Însă NATO nu a mai aruncat bombe cu grafit, ci proiectile obișnuite, care au distrus parțial instalațiile electrice și au rănit cel puțin 12 muncitori.
Bombe cu grafit au fost lansate, în același timp, asupra termocentralei de la Veliko Gradiste, de lângă Pozarevac, și asupra instalatiilor hidrocentralei de la Bajina Basta. Până la 3:15, avioanele au tot survolat Belgradul, dar la mare altitudine, ferindu-se de tirurile antiaerienei, care nu au contenit o clipă. Am coborât, bâjbâind, pe scări, pentru că îmi uitasem lanterna în cameră și am răsuflat ușurat când am văzut sticlele din plastic pline cu apă, care îmi zâmbeau, complice, din baie. Robinetele secaseră, desigur. Am aprins lumânarea de pe noptiera și, când mă gândeam să mă culc, am auzit din nou avioanele. Era 3:45.
De pe acoperiș, am urmărit din nou luptele dintre antiaeriană și avioanele inamice. Câteva bubuituri s-au auzit dinspre Batajnica, unde a fost atinsă și pista aeroportului. Două obuze au explodat la Makis, o suburbie a Belgradului unde se afla uzina de apă. La Radio Novosti au început să anunțe efectele bombardamentelor din orele precedente. Între 1:00 și 4:00, avusese loc cel mai puternic atac asupra regiunii Sremska Mitrovica, fiind avariată șoseaua Mandjelos-Lezimir, satele din zona Iriski Venac, Stara Pazova și Batajnica. La 2:30, un pilot s-a întors să desăvârșească distrugerea podului peste canalul Bega Veche de la Zitizde, de pe șoseaua dintre Zrenjanin și Timișoara, asupra căruia a lansat încă 3 proiectile. La 2:42, mai multe explozii au răsunat la marginea orașului Bor. Au fost avariate clădirile bibliotecii centrale, magazinele din jur, gara și stația de transformare a curentului, întregul bazin carbonifer rămânând în beznă. De la 3:54, timp de o jumătate de oră, asupra zonei industriale a orașului Sombor a căzut un covor de bombe. Au fost avariate două fabrici, 20 de case și magazine, iar un nor de fum negru acoperise orașul.
Când atacul asupra Belgradului a încetat, am coborât să mă culc. Înainte de a adormi, mi-am mai notat câteva informații despre noaptea ce se sfârșea. La 2:00, au fost bombardate cu grafit și instalațiile electrice de la Niska Banja, de lângă Niș. La 3:45, încă două proiectile au lovit stația meteo și emițătorul radio de laPalic și, în continuare, avioanele au bombardat turnul de televiziune de la Iriski Venac și satul Mandjelos. După una din cele mai puternice bătălii aeriene de până acum, am adormit buștean. M-au trezit sirenele de încetare a alarmei aeriene, la 6:18. Venise și curentul. Era sâmbătă, nu aveam nimic de transmis până seara, așa că am adormit la loc.
Ministrul german de Externe Joschka Fischer a anunțat că va cere Alianței Nord-Atlanticeo nouă verificare a listei obiectivelor militare din Iugoslavia, după ce mai multe reprezentanțe diplomatice din Belgrad au fost atinse de bombele NATO, informează AFP. Purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat al Statelor Unite, James Rubin, a replicat că loviturile aeriene asupra Iugoslaviei sunt cele mai precise intreprinse vreodată. “Din punctul nostru de vedere, campania aeriană a NATO reprezintă, în mod clar, utilizarea celei mai precise și selective forțe aeriene din istorie,” a declarat Rubin. El a amintit că, potrivit NATO, doar 12 bombe și-au ratat ținta, dintr-un total de aproximativ 10.000 lansate în Iugoslavia. “Ceea ce înseamnă 0,12 %, o zecime din 1 %,” a precizat purtătorul de cuvânt american.
Alarma a încetat la 6:28, însă nu ne-am trezit decât mai târziu. Era duminică și nici eu, nici Mile Cărpenișan nu aveam transmisie decât seara. Jurnalele tuturor televiziunilor iugoslave arătau imagini ale rămășițelor avionului F-16 doborât azi-noapte și repetau declarația lui Jamie Shea, care confirma că au pierdut aparatul. Pe lângă aceasta, sârbii susțineau ca antiaeriana a mai lovit un avion inamic, de tip A-10.
“Avionul A-10 a avut o problemă la motor, provocată de apărarea antiaeriană,” a confirmat purtătorul de cuvânt al Alianței, Jamie Shea. “Pilotul nu a fost rănit și a reușit să ajungă în Macedonia. Este pentru prima dată când un avion al NATO este lovit de apărarea antiaeriană iugoslavă.” Conform militarilor occidentali, “avionul invizibil” F-117 ar fi fost distrus după ce a fost dezechilibrat de explozia, în apropierea sa, a unei rachete antiaeriene.
În această dimineață, la ordinul lui Slobodan Milosevic, au fost eliberați cei 3 soldați americani luați prizonieri în 31 martie. Ei au fost predați reverendului Jesse Jackson, care a plecat spre Croația, într-un autocar însoțit de două automobile Mercedes. În comunicatul oficial difuzat de Centrul militar de presă, se spunea: “Noi nu-i vedem pe soldații americani ca pe niște inamici, ci ca pe niște victime ale militarismului și războiului.” În punctul de frontieră croat Lipovac, unde a fost organizată o conferință de presă, cei 3 soldați au declarat că au fost foarte bine tratați de sârbi, în timpul celor 32 de zile de captivitate.
Fost candidat prezidențial american și vârf de lance al mișcărilor pentru drepturi civice din Statele Unite, Jesse Jackson este recunoscut ca o persoană care a avut succes și în trecut în misiuni controversate pe lângă lideri considerați paria de Washington, cum ar fi președintele sirian Hafez al Assad, liderul irakian Saddam Hussein sau șeful statului cubanez Fidel Castro, comenta agenția Reuters. Astfel, în 1983, Jesse Jackson a negociat în Siria eliberarea unui ofițer din marina militară americană. În 1987, în cursul unei călătorii la Havana, a obținut de la Fidel Castro eliberarea a circa 50 de deținuți cubanezi. În 1990, Jackson a fost primul american care a adus ostatici din Kuweit și Iran. Pastorul Jackson, baptist, în vârstă de 57 de ani, este una dintre personalitățile de frunte ale aripii de stânga a Partidului Democrat din Statele Unite, de la care a reușit să obțină, în două rânduri, nominalizarea în cursa pentru Casa Albă, în 1984 și 1988.
La ora 11:00, în unele cartiere ale Belgradului a început să plouă cu fluturași albi. Erau niște manifeste lansate de NATO, care i-au amuzat copios pe cei care le-au găsit. Sârbii erau îndemnați să se ridice la luptă împotriva lui Slobodan Milosevic. În text, președintele iugoslav era comparat cu un inconștient jucător de poker, care va pierde provincia Kosovo, după ce întreaga țară va fi transformată în ruine.
La 12:20, o bubuitură puternică a zguduit zidurile clădirilor din centrul orașului. Am sărit de pe scaune, enervați că crezusem o clipă zvonul că, în schimbul eliberării celor 3 soldați, sârbii ar fi obținut trei zile de pace. Imediat după aceea, au început să sune sirenele alarmei aeriene. Deși Apărarea civilă a anunțat că bubuitura ar fi fost provocată de un avion al NATO care a spart bariera sonică la joasă altitudine, nu ne-a păcălit. Deja deosebeam bubuiturile și, după ce am dat câteva telefoane, am aflat că un proiectil fusese lansat asupra cartierului Rakovica. Până la 14:02, când s-a ridicat alarma, nu s-a mai întâmplat nimic.
NATO ar trebui să constituie nucleul unei forțe internaționale de securitate în Kosovo, a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, James Rubin. “Trebuie să vedem că aceste un milion de persoane se întorc la căminele lor,” a subliniat el, într-o declarație acordată canalului de televiziune CNN. “Refugiații nu vor să se întoarcă acasă, după ce au suferit atâtea atrocități, dacă o ceată de ucraineni se agită cu puștile.”
Avioanele NATO au bombardat zona vârfului Iriski Venac de pe muntele Fruska Gora. La 14:30, la Gnjilane, în ciuda înverșunării cu care a ripostat antiaeriana, NATO a reușit să distrugă o hală a fabricii “Mladost“.
O alta alarmă, care a durat 30 de minute, a fost anunțată la 18:57. Din jurnalul RTS am aflat că, la ora 8:40, patru proiectile au lovit sediul Poliției din Kosovska Mitrovica, distrugându-l din temelie. Exploziile au provocat mari pagube clădirilor din jur și cel puțin 50 de automobile au fost sfărâmate. Cadavrele a doi bărbați au fost scoase de sub dărâmături și 35 de persoane, printre care și copii, au avut nevoie de îngrijiri medicale. În timpul raidului aerian de la prânz, au fost bombardate mai multe localități din Kosovo.
“În această dimineață, în autogara din Prizren, unde se aflau 3.000 de persoane, polițiștii sârbi au început să controleze actele și să-i împiedice pe oameni să urce în autobuze, deși, anterior, Poliția le pusese la dispoziție aceste autobuze, pentru a putea pleca,” a declarat un martor ocular. Locuitor din Prizren, el a putut, totuși, fugi împreună cu familia, pentru că este originar dintr-un sat vecin: “S-a creat panică, toată lumea s-a grăbit să urce în autobuze. Polițiștii au tras o serie de rafale în aer.“
Seara, am văzut interviul acordat de Mira Markovic, soția lui Milosevic, jurnalistului american Dan Rather de la CBS. În dorința de a servi publicului american clișeele cu care s-a obișnuit să trăiască, reporterii vânau orice mișcare a acestei femei. Făcea parte din imaginea – devenită clasică – a dictatorului care are o nevastă ce îi alimentează cele mai absurde dorințe. Pe care familia Ceaușescu o hrănise atâția ani. Privind interviul, am avut doar impresia că văd o femeie hărțuită și pusă, pe de o parte, să-și apere soțul și poporul, și pe de altă parte, făcând față cu greu unui rol în care, de altfel, nu avea ce căuta. Interviul nu a adus nimic nou și cred că i-a dezamăgit pe cei care l-au văzut. Mira Markovic a încercat să accentueze drama prin care trec sârbii și să dezmintă, fără puterea de convingere a soțului său, acuzațiile că forțele sârbe ar duce o campanie de purificare etnică în Kosovo.
Ministrul german al Mediului, ecologistul Jurgen Trittin, a pledat pentru eliminarea președintelui Slobodan Milosevic, într-o intervenție la postul public de televiziune ARD. Evocând ideea “asasinării tiranului”, Trittin susținea că apreciază această formă de violență ca fiind “justificată și explicabilă“.
Alarma a sunat la ora 21:05 și am urcat pe acoperiș, să vedem dacă se întâmplă ceva. La 21:46, când ne plictisisem și ne pregăteam să coborâm, am văzut niște străfulgerări albastre și Belgradul s-a cufundat în întuneric. Întreaga Serbie s-a cufundat în întuneric. Am reușit să aflăm, de la un post de radio ce și-a pornit generatorul propriu de curent, că a fost lovită o centrală electrică și sistemul energetic național a fost avariat. NATO susținea că, în acest fel, taie posibilitatea militarilor sârbi de a mai comunica și împiedică folosirea radarelor care ghidează antiaeriana. De altfel, aproape din oră în oră, avioanele Aliaților au atacat Belgradul, lansând câte o rachetă, parcă pentru a testa capacitatea sârbilor de a riposta în aceste condiții. Și care a fost promptă: fiecare rachetă a fost doborâtă.
Fiind o situația cu totul nouă, nu am știut cum să reacționăm și am rămas pe acoperiș, să vedem ce se mai întâmplă. Am auzit la radio că, la Valjevo, 7 proiectile au lovit un cartier de locuințe, două blocuri turn fiind complet distruse. Sârbii susțin că ar fi lovit, la rândul lor, un avion inamic. Pe la 2:30, am coborât, bâjbâind, în cameră și am avut o surpriză neplăcută: la robinete nu mai curgea nici un strop de apă. Ne-am culcat înjurându-i pe americani și războiul ăsta blestemat. Ne-am trezit la 4:30, cu lumina în ochi. Uitasem becul aprins și, în centrul Belgradului, aprovizionarea cu energie electrică fusese restabilită.
“Este vorba despre o armă ultrasecretă, despre care preferăm să nu discutăm în public,” a declarat purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon. “Aceasta dezorientează și perturbă computerele, oprindu-le dintr-o dată, ceea ce – credem noi – are un important impact, chiar dacă durata blocajului a fost scurtă, de aproximativ 7 ore. Am vrut să demonstrăm capacitatea de a opri sistemul electric în momentul în care vrem noi, fără a distruge infrastructura de bază, care le permite civililor să fie aprovizionați cu electricitate.”
Am mai dormit puțin și m-am trezit ca să-mi pregătesc corespondența pentru emisiunea de dimineață de la ProTV. Am reușit să aflu că prăbușirea sistemului energetic iugoslav a avut loc după ce avioanele NATO au lansat câteva bombe cu grafit asupra instalațiilor termocentralelor de la Kostolac și Obrenovac. Bombele nu au provocat distrugeri, ci doar o serie de scurt-circuite: acele flame albastre pe care le-am zărit de pe acoperiș.
Bombele cu grafit erau o armă secretă, a cărei existență nu fusese dezvăluită până acum și care a fost folosită pentru prima dată aseară. Ghidată prin satelit, bomba explodează deasupra instalațiilor electrice și împrăștie un nor de praf de grafit, care se întinde pe sute de metri și provoacă scurt-circuite în lanț. Curentul a revenit în câteva orașe, prioritară fiind alimentarea spitalelor și restabilirea aprovizionării cu apă. Slobodanka Ilic, directorul Institutului de Neonatologie, a declarat că viețile a 111 copii, născuți înainte de termen și internați în institut, au fost în mare pericol din cauza atacului. “Generatoarele noastre nu pot asigura electricitate decât pentru câteva ore și numai pentru aparatele vitale, ceea ce este insuficient pentru a oferi un ajutor medical adecvat copiilor născuți prematur.”
