scopul internship-ului meu in sua a fost sa invat cat mai multe din tainele jurnalisticii, care se fura vazandu-i pe altii cum lucreaza. asa ca, dupa cele doua saptamani in care ne-am acomodat cu institutiile americane, am ajuns in redactia cotidianului the washington times. considerat cel mai conservator ziar american, acesta fusese fondat in 1982 de reverendul sun myung moon, liderul bisericii unificarii, care cheltuise deja aproape 1 miliard de dolari pentru lansarea si impunerea sa, dar nu devenise un competitor suficient de periculos pentru the washington postsi vindea de 10 ori mai putine numere.
dupa ce am primit biroul meu, in sectia externe a ziarului, cu computer si telefon, nimeni nu a mai avut treaba cu mine. puteam sa nici nu vin la redactie, nimanui nu i-ar fi pasat. daca, insa, puneam vreo intrebare sau ii rugam ceva, toti sareau sa ma ajute. seful sectiei mi-a vandut rapid un pont: in fiecare vineri, un colt al redactiei se umplea de carti din care iti puteai alege gratis ce doreai. erau cartile carora li se facuse recenzie in paginile ziarului in ultima saptamana. dupa o vreme, nici macar nu ma mai grabeam: primele care dispareau erau best-sellers usurele, in timp ce cartile pe gustul meu ramaneau si a doua zi neatinse.
american english
cladirea in care se afla the washington times se afla la o ora de mers cu masina fata de centrul orasului, la marginea unui parc imens: us national arboretum.pentru a ajunge acolo, un microbuz al ziarului ne astepta dupa un orar bine respectat la union station. la ora la care mergeam eu la redactie, eram, de obicei, singurul pasager. soferul meu preferat era un negru burtos si jovial, a carui engleza mi-a trebuit vreo doua saptamani s-o inteleg. in primele zile, nu pricepeam nimic din ce spune, pentru ca, spre finalul celor 3 luni americane, sa devenim buni amici. cand nu ma grabeam, prefera sa traverseze parcul (care avea amenajate adevarate strazi printre copaci), ceea ce transforma drumul intr-o feerie. a lipsit, prin octombrie, doua saptamani si s-a intors fericit din vacanta petrecuta in las vegas, unde si-a satisfacut din plin pasiunea pentru poker.
in state, cel mai greu de priceput sunt numele care nu sunt de origine engleza, pe care americanii le pronunta intr-un mare fel. va dati seama cat am inteles eu intr-o zi cand am raspuns la telefon in locul lui david, seful sectiei externe, pe care-l cauta cineva al carui nume era arnaud de borchgrave. toata lumea s-a amuzat ca n-am reusit sa explic cine era la telefon, mai ales ca de borchgrave era redactorul sef. ii vazusem numele in ziar, dar niciodata n-as fi reusit sa-l inteleg asa cum il pronuntase. ne-am cunoscut la sedintele de redactie la care puteam asista cum pregatesc sumarul ziarului. cand avea timp, imi explica deciziile de ierarhizare a subiectelor: publicau chiar si articole impotriva politicii ziarului, insa spatiul acordat acestora si pagina in care le gaseai erau intotdeauna inferioare temelor conservatoare, care tineau prima pagina.
un ziar american
redactia the washington times era ca in filme, intr-o sala imensa cu geamuri mari care dadeau catre parc. la demisol, era un restaurant unde mancam de pranz, beam cafea si existau singurele 3-4 mese la care se putea fuma din intreaga cladire. chiar daca nu erau izolate de celelalte cu vreun paravan. in intreaga cladire bazaia in surdina muzak music, o muzica ambientala relaxanta dimineata si tot mai vioaie spre seara, cand trebuie sa-ti suplineasca energia in scadere. computerele erau cam vechi, insa directorul economic mi-a explicat, cand i-am povestit despre sistemul computerizat modern si integrat pe care il vazusem la un ziar local, ca le vor schimba si ei in viitor, cand o astfel de investitie va fi rentabila, avand in vedere marimea ei. pe ecranul lor primeam fluxuri de stiri de la toate agentiile importante si am fost impresionat de fair-play-ul jurnalistilor americani care pastrau traditia de a cita intotdeauna sursa care a anuntat prima o stire de ultima ora, chiar daca articolul final cuprindea informatii luate si de la alte agentii.
am intalnit doua personaje mai spectaculoase in redactie. unul era ziaristul care raspundea de politie si care avea 4 statii de emisie-receptie, una portabila, la brau, si cate una fixa in redactie, in masina si la el acasa. in permanenta deschise, statiile erau fixate pe frecventa politiei si tipul era atent sa nu scape vreun eveniment. l-am insotit in actiune de cateva ori, sa observ cum isi facea treaba in teren si, dupa ce ne-am imprietenit, mi-a facut cunostinta cu un politist care m-a dus sa vad hell’s angels club. celalalt personaj care iesea in evidenta era directorul de publicitate, pe care toti il invidiau pentru automobilele de ultima ora pe care le schimba mai des decat cravatele superbe si costumele impecabile. cand am vrut sa merg cu el, sa vad cum prezinta clientilor oferta de publicitate a ziarului, m-a dus intai si m-a imbracat din cap pana in picioare ca pentru nunta presedintelui. am constatat atunci ca invidia colegilor nu se datora valorii hainelor pe care le purta, ci faptului ca stia locurile ideale de unde le putea cumpara la preturi decente. in fata clientului, isi intra rapid in rol si desfasura tone de statistici si grafice pentru a-l convinge de rentabilitatea achizitionarii unui spatiu publicitar. cand am fost cu el, m-a folosit drept personaj exotic, venit din celalalt capat al planetei, si l-a molipsit pe client de entuziasmul sau, manipulandu-l sa-mi explice chiar el de ce isi face publicitate in the washington times.
cum scriu americanii despre un concert
pentru ca le-am povestit ca am cantat un pic de jazz pe vremuri, cei de la the washington times m-au intrebat daca n-as vrea sa scriu despre chick corea electric band, care urma sa cante in oras intr-un turneu de promovare a noului album, “beneath the mask“. nu se putea o surpriza mai placuta. asa am invatat ca, in america, despre un concert se scrie INAINTE, pentru ca oamenii sa stie unde si daca sa mearga. l-am sunat pe impresarul grupului, care mi-a trimis imediat ultimul album pe cd si vinil, un tricou negru imprimat cu desenul de pe coperta si toate informatiile despre formatie (chick corea – clape, john patitucci – bas, frank gambale – chitara, dave weckl – tobe si erik marienthal – sax). tot el mi-a dat ocazia unica de a sta de vorba 5 minute la telefon cu chick corea.
am scris doua articole, unul mai maricel, pentru editia din duminica dinainte de concert, si unul mai mic, pentru sectiunea life din ziua concertului. am avut rezervate locurile cele mai bune: central, in randul 5. mie, care eram fascinat – la fel ca multi altii – de cat de spectaculos canta john patitucci la bas (electric sau acustic) nu mi-a trebuit mai mult.
in toamna anului 1991, am fost 3 luni in statele unite, ca visiting fellow al national forum foundation din washington dc, care intre timp s-a transformat in freedom house. de-a lungul anilor, multi romani au beneficiat de acest program, astfel incat fundatia s-a hotarat sa scriem o carte despre experienta noastra acolo. ca tot romanul, am ratat toate dead-line-urile, desi am inceput sa scriu cate ceva. asa ca am sa postez aici povestile mele americane.
pentru mine, a fost una dintre experientele magice pe care le traiesti de-a lungul vietii. in primavara lui 1991, la un workshop organizat la timisoara, unde eram eu un tanar jurnalist de perspectiva la un ziar local, m-am intalnit cu niste cehi care scoteau pe atunci o revista politico-civico-etc, un fel de “dilema”. la o bere, a venit vorba de niste burse in america si, pentru ca nu mai stiau pe cine sa propuna, m-au intrebat pe mine daca n-am chef sa merg. mi-au dat pe loc sa completez un formular si, dupa vreo 2 luni, am fost invitat la budapesta, unde am stat de vorba intr-un salon luxos de la “hilton” cu o americanca si i-am povestit ce fac si ce mi-ar placea sa vad in state si gata. asa am aflat ca si prietenul meu, vasile popovici (bazil) voia sa mearga in internship-ul asta, pe politica. pentru ca erau trei variante: politica, jurnalism si afaceri. am fost acceptat pe locul cedat de cehi, asa ca am fost 3 romani, in loc de 2, in acea serie.
la ambasada americana, m-au chemat sa-mi dea viza si biletele, de pe o zi pe alta si iata-ma in prima mea cursa importanta cu avionul. mai zburasem pana atunci prin romania, mai fusesem 10 zile in viena si prin alpii austrieci in ’90, de o mie de ori la sarbi, inclusiv in razboiul din slovenia, pe la unguri de cateva ori si prin republica moldova.
drumul spre tara tuturor posibilitatilor
dupa o escala la frankfurt, am luat o cursa delta spre new york. imi amintesc si acum cu mare placere cand mi-am ales locul de fumatori, in ultimele randuri din spatele avionului. dupa doua ore de zbor, locul meu era printre cele mai ravnite si ajungeai sa te imprietenesti cu o gramada dintre pasagerii care te rugau sa schimbi cu ei locul cinci minute, sa traga si ei o tigara. plus iubitele, sotiile, copiii sau, pur si simplu, vecinii de scaun. in avion, primeai sa completezi un formular pe o bucatica de hartie, mergeai cu ea la vama, niste politisti joviali se uitau scurt la tine si… “welcome to america !”
umblai pana te plictiseai prin “j.f.k.” ca sa gasesti terminalul spre washington dc, iar cand aterizai acolo si paseai direct pe pista, intr-o seara de inceput de septembrie, ti se taia respiratia instantaneu. si nu de emotie, ci din cauza aerului fierbinte si irespirabil, imbacsit de miros de gaz de esapament, care m-a facut sa ma doara capul vreo doua zile. bineinteles ca mie, lui bazil si lui ion bogdan lefter (al treilea roman din grup) ne pierdusera bagajele, asa ca, in afara de cazarea in apartamentele noastre, am primit bonus si o tura prin oras, sa ne luam sapun, pasta de dinti si periute, pana a doua zi dimineata, cand ne-am gasit bagajele aliniate in fata usii, de era sa-si rupa gatul estonianul care statea cu noi in apartament, cand a iesit sa-si cumpere tigari.
cazarea
stateam in pentagon city, langa pentagon, intr-o zona moderna, in care erau numai cladiri de apartamente cu zeci de etaje si doua mall-uri. unul pe verticala si unul subteran, pe sub tot cartierul. ambele extrem de spectaculoase. locuiam la etajul 40 si ceva, intr-un apartament cu doua dormitoare de doua paturi, doua bai, masina de spalat si uscator electric, un living imens cu televizor si o bucatarie la fel de mare, utilata perfect. la inceput, pana nu s-au certat pentru nu stiu ce teme filosofice sau politice, eu stateam in camera cu un estonian, venit pe partea de afaceri, iar bazil cu bogdan lefter. apoi am stat eu cu bogdan. estonianul, cu nas pentru afaceri, a aflat imediat cum putem avea, cu cativa dolari pe luna, abonament la cable tv. plus ca nu comenta daca noaptea adormeam cu radioul in surdina, fixat pe un post de jazz, iar dimineata ne pregateam de plecare pe un post de muzica alternativa. si nici cand radeam de el ca decupa tot felul de bonuri din ziare si venea cu tone de prospecte si idei de afaceri din intalnirile lui. fiindca toti se culcau devreme, noaptea puteam sa ma uit linistit la ce filme aveam chef, iar, pana a inceput scoala, cand erau obligati s-o goleasca,am apucat sa inot de cateva ori in piscina buildingului nostru.
bani de buzunar
pe vremea aceea, participantii la internship primeau 20 de dolari pe zi, o data la doua saptamani, prin cate un cec pe care il incasam de la o banca. pai, in 1991, cu banii aia plus vreo 2-300 castigati pentru niste articole scrise in ziarele americane, am mancat ce mi-a poftit inima, mi-am permis sa fumez un pachet de marlboro rosu pe zi, care aveau aroma ACEEA pe atunci, sa merg la toate filmele, petrecerile si concertele care m-au interesat, sa ma duc doua week-end-uri lungi la new york si unul la boston, sa-mi iau, in afara de perechea de blugi levi’s 501 din prima zi, inca nu stiu cate toale si sa ma intorc si cu un sac de tip military si o valiza pline cu carti si casete. si, desigur, cu o bricheta zippo de 10 dolari si o pereche de ochelari ray-ban de 50 de dolari.
initierea
lucru misto la programul asta sunt cele doua saptamani de initiere, in care treci zilnic pe la cele mai importante institutii ale statului si toti incearca sa-ti explice de ce e important ce fac ei acolo. oricum, iti faci o gramada de cunostinte pe care, daca vrei, le folosesti oricand. pentru ca asta e rostul acestor intalniri si una din caracteristicile societatii americane: totul functioneaza pe baza de relatii. eu m-am imprietenit cu un tip tare de la cea mai importanta confederatie sindicala, care mi-a povestit cum o sa-si faca unii in romania, in viitorul apropiat, niste confederatii sindicale ai caror sefi o sa intre in afaceri si in politica si o sa se umple de bani. am fost cu el la vreo 200 de mile de washington dc, sa-mi arate un ziar local facut cu tehnologie de ultima generatie si, la intoarcere, ne-am oprit intr-o minunata padure de artari, unde a descuiat lacatul de pe o poarta de lemn si i-am vizitat mama. femeia era bolnava de alzheimer si locuia intr-o cabana de lemn in mijlocul padurii, ingrijita de oasistenta care locuia in apropiere. cred ca a fost una din cele mai stranii intamplari americane traite de mine. a intrat mai intai prietenul meu, ca nu cumva femeia sa fie dezbracata, apoi m-a prezentat pe mine care, brusc, am devenit unul din cele mai interesante personaje din mintea ei.
boala o facea sa traiasca intr-o realitate paralela, care se intersecta uneori cu lumea reala. insa nu reuseam sa intelegem intotdeauna, nici ea, nici noi, acelasi lucru din aceleasi momente. toata casa era vraiste, pentru ca incepea, de exemplu, sa se imbrace si, la jumatatea gestului, ii venea ideea sa faca altceva, apoi altceva si asa mai departe, actiuni pe care nu le finaliza, neaparat, intotdeauna. oricum, pe mine m-a luat la plimbare prin casa si – trecand pe langa piscine acoperita cu o plasa cu ochiuri mici, pe care puteai pasi linistit – pe aleile acoperite cu frunze uscate din padurea de artari. si s-a bucurat ca ne-am revazut dupa atata vreme si mi-a reamintit toate intamplarile de acum 30 de ani pe care le-am “petrecut” impreuna. de cate ori ne iesea in cale prietenul meu, facea o fata mirata si intreba: “dar tu cine esti ?”. el mai ofta o data si repeta, pentru a nu stiu cata oara: “sunt john, mama. fiul tau !” “aaaaaa ! jooooohn ! ce mai faci ?” pentru ca sa-l uite peste 30 de secunde si sa continue discutia cu mine sau sa plece sa faca ceva doar de ea stiut.
new york
cand s-a auzit in redactia the washington times ca vreau sa-mi vizitez o prietena care locuieste la new york, am devenit, brusc, o mica vedeta. nu am reusit sa inteleg ce i-a entuziasmat asa si de ce simteau toti sa-mi dea sfaturi sau ponturi. amuzant era ca toata lumea imi spunea sa am grija, ca-i cam periculos. si, tot la sfatul lor, am ales cea mai ieftina varianta: 50 de dolari cu autobuzul de noapte, in vreo sase ore. a fost frumos pentru ca intri in new york prin tunelul holland si iesi intr-o autogara din mijlocul manhattan-ului. frumusetea new york-ului este ca e exact asa cum ti l-ai inchipuit si cum il stii din filme. chiar si mirosul orasului este cel pe care ti l-ai inchipuit. cersetorii, aglomeratia, taxiurile galbene, structura de retea a strazilor, lumina aparte de pe strazile cu zgarie-nori, central park, totul.
desigur ca-ti vei aminti de avertismentele prietenilor americani cand vei vedea, la al treilea colt, cativa politisti care inconjoara un perimetru cu o banda galben cu negru pe care scrie “POLICE ! DO NOT CROSS !”, in mijlocul caruia zace un tip, intr-o balta de sange. nu ai timp sa casti gura, pentru ca alti politisti te roaga sa pleci, dupa ce te-au intrebat daca nu cumva ai fost martor la crima. m-am plimbat o zi intreaga pe strazi, descoperind bucati din new york-ul din mintea mea. de la ACELE alei din central park la times square, de la china town (care mi s-a parut banal si plicticos) la un mic cartier din bronx, pe strazile caruia patrulau tinerii din zona, inscrisi intr-o asociatie sportive sponsorizata de cei ce locuiau acolo.
n-am fost curios sa merg pana la statuia libertatii, insa am urcat in turnurile gemene, pe gratis, pentru ca, la unul din ultimele etaje, era o firma de arhitectura in care lucrau multi romani. cea mai stranie senzatie era ca turnurile se miscau usor, in bataia vantului. cica numai asa, mladioase, ar putea rezista la curentii de aer de la inaltimea aia. am fost singurul din grupul in care ma aflam la un moment dat am platit 20 de dolari intrare + 10 – consumatie obligatorie, ca sa vad, timp de doua ore, concertul unui quartet de jazz in care canta ron carter la contrabas. am baut bere in mcsorley’s, cel mai vechi pub din new york, la mese inguste de lemn, cu talas pe jos si cu usa toaletei pentru femei mascata (si marcata) in asa fel, incat toate cele care veneau prima oara deschideau usa pisoarului de la “barbati”, spre rasetele intregii asistente. am dormit in demisolul unei cladiri din bronx, unde locuia dan dandes, un timisorean de vreo 20 de ani, fugit in lume de vreo doi ani si ajuns in sua, de unde s-a intors mai tarziu in romania cu o diploma de law school si apoi n-am mai auzit de el. pe care-l cunosteam, nu atat din liceu, cat din faptul ca era prieten cu un tip ce se casatorise cu o fata pe care o iubeam in adolescenta. asta ca sa intelegeti ce mica e lumea !
nu stiu altii cum sunt, dar mie mi s-a intamplat intotdeauna, oriunde m-as fi aflat pe planeta asta, sa intalnesc un om de care sa ma lege, cumva, niste amintiri comune. am fost dupa miezul noptii intr-un club de jazz fantastic, in care reuseai sa vezi oamenii din jurul tau, desi nu exista nici o lumina aparenta, cu o muzica incredibil de bine pusa in valoare de boxe, cu o fata de care ma indragostisem si care m-a plimbat prin central park o zi intrega. am fost la slujba duminica, intr-o biserica romaneasca, unde, la sfarsit, m-au pus sa le povestesc ce mai e prin romania si m-au tot intrebat tampenii, dupa care niste ziaristi care nu stiu ce aveau cu vladimir tismaneanu si dorin tudoranmi-au pus in gura chestii nasoale despre ei. de s-au suparat oamenii pe mine si au tinut ani de zile supararea, fara macar sa stiu de ce. m-am plimbat prin redactia the new york times, pentru ca l-am sunat pe un jurnalist de la ei, care fusese la welcome party, la washington dc si care se oferise sa-mi fie ghid, daca trec prin new york. chestie care – am remarcat ! – intotdeauna functiona in america: daca-ti da cartea de vizita si ti-a zis sa-l suni, inseamna ca poti s-o faci si de obicei isi indeplineste promisiunea.
patricia
patricia era o tipa de vreo 23 de ani, pe care o cunoscusem in timisoara. nu mai tin minte cum ajunsese si ea in state, dar locuia cu un polonez cu drept de sedere, intr-un cartier hispanic de la capatul bronx-ului. se mutasera de cateva luni acolo si, la putina vreme, in cladirea cu 5-6 etaje in care locuiau incepuse sa miroasa pe casa scarilor. au banuit ca s-a dat cu insecticid si au plecat intr-un week-end la mare, dar cand s-au intors, in fata blocului era plin de masini de politie si care de televiziune, iar o gramada de reporterite isterice incercau sa smulga de la ea care-i sentimentul de a fi una din putinele femei albe ramase in viata in aceasta casa. mirosul era de la alta femeie, pe care unul o omorase, o transase si incepuse sa arunce din ea, dar nu destul de repede, asa ca l-au gasit.
era genul de zona in care, in ziua urmatoare, n-au mai apucat sa duca masina inapoi la centrul de inchirieri, pentru ca le-o furase cineva din fata blocului. intr-un bloc din apropiere, un tip obisnuia sa asculte salsa foarte tare. isi castigase acest drept pentru ca, intr-o zi, un vecin, dupa ce si-a parcat masina, a indraznit sa-i strige s-o dea mai incet. raspunsul a fost ca ala a coborat cu o canistra, a turnat-o pe masina vecinului, i-a dat foc si a urcat inapoi in apartament, unde a dat si mai tare. desigur, in trecere, a trantit si un picior in usa nefericitului. iar masina facuta scrum a ramas acolo, semn al acestui drept castigat.
cu toate acestea, zona era frumoasa, vis-à-vis de un parc imens cu multi copaci, in care in unele nopti din week-end se mai auzeau impuscaturi si mai puteai vedea reflectoarele elicopterelor de politiesurvoland zona. cand cumparai un pachet de tigari, vanzatoarea se uita la tine nedumerita si spunea ceva in spaniola, din care pricepeai ca n-a inteles ce vrei si aratai cu degetul, pronuntand raspicat: “marlboro”. si tot era greu. in statiile de metrou, care in aceasta parte din bronx e aerian, erau desenate careuri cu vopsea alba, unde citeai anunturi ca poti sta linistit, ca politia vegheaza, prin niste camere de supraveghere in care nu aveai nici o incredere. cu putina imaginatie, te treceau fiori dupa anunturile alea. mai reci decat ai unui eventual pericol, de care habar n-ai fi avut. oricum, nu mi s-a intamplat nimic in cele doua zile cat am stat la patricia.
nici macar in noaptea in care m-am intors din greenwich village, de la o tipa pe care am intalnit-o la centrul cultural polonez, unde ma dusese patricia si iubitul ei. fata, dupa ce am colindat printr-un pub, un club de dancing si cel mai frumos club de jazz pe care l-am vazut vreodata (si am vazut cateva !) m-a dus la ea, sa-mi arate niste fotografii de arta. dupa cateva ore, mi-a zis ca-s nebun ca vreau sa ma intorc cu metroul si mi-a chemat un taxi, cu care am mers vreo ora si am platit vreo 20 de dolari pana la patricia acasa.
primul gand, cand m-a lasat in fata blocului, a fost intrebarea daca nu cumva si-a batut joc de mine si m-a dus in alta parte. pentru ca, spre deosebire de ziua, zona era foarte animata. plin de tineri dubiosi peste tot. inclusive vreo 15, tolaniti pe bancile din fata intrarii, care isi dadea coate, cand am trecut prin fatal or si am intrat in holul blocului. unde era interfonul. dar patricia, asa cum ma asteptam, de altfel, dormea bustean si nu auzea bazaitul interfonului, desi vorbisem cu ea inainte de a urca in taxi si ii atrasesem atentia sa nu adoarma pana ajung. cand devenisem suficient de paranoic sa-mi imaginez ca baietii de afara tocmai mi-au pus gand rau si trageau la sorti cine sa fie executantul, a aparut un tip cu fata de asiatic, caruia i-am raspuns la salut si care m-a poftit inauntru, dupa ce a descuiat usa. in lift, m-am simtit penibil ca nu prea intelegeam ce a mai mormait ala catre mine, dar trebuia sa fiu politicos, ca ma scapase de pericol. noroc ca patricia a auzit soneria de la usa.
n-am facut o obsesie, insa impresia deplorabila pe care ti-o produce plecarea de pe aeroportul bucuresti-baneasa devine si mai socanta cand cobori din tgv in gara din strasbourg. pe care au imbracat-o in sticla si arata ca o nava spatiala. nu mai adaug ca totul e indicat, iar daca n-ai chef sa stai la coada de 2-3 oameni, poti sa-ti cumperi bilet singur, tastand pe ecranul unui automat. e greu sa te incurci: indicatiile sunt foarte clare si platesti direct cu cardul. daca, totusi, ajungi la ghiseu, discutia ta cu vanzatorul nu poate fi auzita de cel din spate, datorita unei unde care formeaza un ecran invizibil.
impresia de alta planeta este accentuata de intalnirea cu tramvaiele. silentioase, din plexiglas transparent, transforma transportul in comun intr-o plimbare de placere. desigur, daca nu uiti sa-ti compostezi biletul cand pasesti in statie, inainte chiar sa vina tramvaiul in care vei urca.
daca alegi sa te plimbi pe jos catre centru, inseamna ca ai fost inspirat. patrunzi intr-un oras medieval cu multe stradute inguste, mirosind a ploaie sau a mancaruri picante. curat, frumos si dominat de pietoni si biciclisti.
un tip grizonat, la 50 de ani, imbracat intr-un costum impecabil, cu pantofi lustruiti, care se apara de ploaie cu o pelerina in timp ce pedaleaza spre banca este o imagine care face parte din cotidian. strasbourg-ul este traversat de mai multe rauri, ceea ce ii da un farmec deosebit si o atmosfera aparte. desigur, de la atata apa, totul e verde si sunt copaci peste tot. vaporase translucide pleaca din mici porturi si poti vedea orasul dintr-o alta perspectiva.
pierdut de frumusetea stradutelor inguste, intalnirea cu catedrala notre-dame este coplesitoare in alt fel decat te-ai astepta, deoarece cladirile celelalte au crescut pana la poalele ei. nu are o piata sa-i puna in valoare maretia si atunci te zdrobeste sub splendoarea detaliului.
nu este degeaba considerata una din cele mai frumoase catedrale gotice din europa. nu esti sigur de unde-i vine caldura, din basoreliefurile incredibile, din culoarea rosie a pietrei din care e zidita, de la tarabele multicolore ale vanzatorilor ambulanti sau din aburul cafelei de pe terasele care au cucerit intregul labirint de stradute din jur.
chelnerii francezi pot fi destul de nesuferiti la ora pranzului, mai ales daca le ceri doar un espresso, dar se imblanzesc rapid cu o moneda de 50 de eurocenti. cat savurezi cafeaua, prin fata ochilor ti se deruleaza o babilonie de trecatori: de la grupuri de scolarite germane disciplinate si atent supravegheate de niste personaje din alea (stiti voi cum arata !), pana la pelerini care vin pe jos de la sute de kilometri. si, din nou, sute de biciclete.
gasirea unui restaurant este o adevarata epopee din cauza ca nu te hotarasti pe care sa-l alegi. zeci de stiluri culinare, zeci de terase care se bat in privelistea oferita, mirosuri sau ingeniozitatea personajului angajat sa te atraga la ei, pe care nu trebuie sa-l lasi niciodata sa-ti prinda privirea cand esti indecis. oricum, merita sa gustati coq au riesling cu vin alb de alsacia sau traditionalul baeckeoffe.
intotdeauna mi-a placut la orasele vechi micile simboluri plantate prin tot felul de colturi ale cladirilor. la strasbourg, gargouilles de pe catedrala au migrat in intregul oras si descoperi animale ciudate care iti inspira directii sau, mai prozaic, te ajuta sa descoperi o shaormarie originala, ca sa poti sa-ti iei pranzul din mers.
strasbourg-ul este un oras vesel. in fiecare iarna, devine capitala traditionala a lui mos craciun. de aici, ii vine disponibilitatea spre pozne, spre ludic. am descoperit nenumarate solutii arhitectonice inteligente sau pete de culoare care exprimau un anumit nivel de civilizatie al fatadelor.
pentru un fotograf, orasul e de-a dreptul fascinant. dupa ce iesi din zona catedralei, totul e foarte aerisit, cu strazi largi si sensuri unice logice. traficul m-a facut sa ma intreb daca e duminica sau luni, cum stiam eu. rareori am vazut cersetori, desi tot atat de rar am vazut politisti. nu te poti rataci, pentru ca toate statiile de tramvai sau autobuz au harti explicite.
in spatele universitatii, au amenajat o gradina botanica fascinanta. o gasesti aproape intamplator, vagabondand aiurea pe strazile din cartierul la petite france. parca esti intr-un muzeu al europei centrale. am inteles de ce s-au batut atat nemtii sa puna mana pe oras.
pe masura ce te apropii de zona institutiilor europene, se aglomereaza ambasadele. reprezentanta permanenta a romaniei pe langa consiliul europei se afla intr-o cladire ca un castel. n-o recunosti decat dupa drapel.
cladirile institutiilor europene par niste monstri de beton si sticla aruncati pe niste pajisti imense din partea de nord a orasului. au incercat sa faca zona mai prietenoasa, plantand niste statui, insa nu au reusit sa-i atenueze aerul oficial.
distantele intre cladiri sunt imense, iar aleile sunt pustii. in locurile de parcare de pe marginea bulevardului vezi autocare care asteapta grupurile de vizitatori care n-au avut ceva mai bun de facut. dincolo de cladirea curtii europene a drepturilor omului si de stadioanele care aproape ca o inconjoara, se afla centrul pentru tineret al consiliului europei, unde poti innopta elegant pentru 50 de euro. l-am gasit destul de greu, doar dupa ce am trecut de cladirea in care se reuneste de cateva ori pe an parlamentul european, de pe care inca nu dezlipisera indemnurile electorale pentru alegerile din 7 iunie.
minunea pe care am descoperit-o, insa, langa cladirile astea reci se cheama parc de l’orangerie, un parc imens, de peste 26 de hectare, ale carui alei au fost desenate in secolul al XVII-lea, de le notre, arhitectul care a proiectat gradinile versailles.
mi s-a parut ciudat sa descopar in mijlocul parcului un local. este buerehiesel, o fosta crescatorie de porumbei de pe vremea expozitiei industriale din 1885, transformata ulterior intr-un restaurant celebru.
parcul e plin de pasari si degaja liniste si siguranta. pe lac plutesc lebede si carduri de rate, iar pe cosurile tuturor cladirilor si-au facut berzele cuib. intr-un colt au amenajat o gradina zoologica in miniatura, pe care o poti vizita gratis. au tot felul de animale: caprioare de creta, lyncsi, flamingo, lemuri, papagali… si o cusca plina cu maimute simpatice, care faceau suficiente giumbuslucuri si fara a fi fluierate de doi smecherasi pe care n-a fost nevoie sa-i aud vorbind romaneste ca sa-i recunosc.
mi-a placut la strasbourg, chiar daca a plouat jumatate din timpul in care am stat acolo. cica iarna-i cam frig si umed. mda, sunt acri strugurii, cand nu ajungi la ei…
in primul rand, fata de anul trecut, franta s-a schimbat. francezii s-au indragostit de biciclete. au fost ajutati, desigur, de municipalitatea care a impartit trotuarele in doua, oferind jumatate biciclistilor, si de programul velib‘ – o cartela/abonament care iti ofera acces la zeci de biciclete care asteapta in niste locatii speciale amplasate peste tot prin oras.
calauza mea cand merg la paris este un prieten drag: artistul roman eugen mihaescu. intotdeauna, imi arata colturi ale orasului fara de care as fi ramas doar cu superficiala satisfactie a turistului si cu cateva strazi descoperite intamplator si imposibil de regasit.
nu stiu cum arata bucurestiul cand cineva l-a poreclit “micul paris“, insa comparatia nu rezista nici 5 minute. strazi largi si verzi, stilul arhitectonic al cartierelor, mentinut indiferent de vechimea cladirilor, traficul aglomerat, insa nu sufocat, trotuarele curate, dar pe care trebuie sa te feresti sa calci in vreun cacat de caine, biciclistii care iti multumesc cand te feresti, lasandu-i sa treaca, desi tu umblai pe banda rezervata lor, nimic nu seamana.
si la paris, exista oameni cu bani, care pot sa-si satisfaca aroganta de a avea propria strada… insa pe cele doua porti grele din fier forjat de la capetele strazii, poti citi numarul hotararii prin care primaria a acceptat restrictionarea accesului. iar decizia, evident, nu ingreuneaza traficul in cartier.
fata de balcanicul dorobanti, fitzele de paris au alte dimensiuni. aici, nu impresionezi cu o masina de serie, oricat ar fi de costisitoare. eventual cu o alfa romeo giulietta, cu caroserie desenata de nuccio bertone.
monumentele parisului sunt discrete si integrate perfect in peisajul citadin. intr-un colt de strada, aproape ingropat in iedera abia observi monumentul dedicat de rodin lui victor hugo. care a provocat un mare scandal in epoca, pentru ca autoritatilor nu le-a placut ca eroul national al frantei era infatisat ca un batran cu carnea flescaita ce oprea cu un gest hotarat comentariile din jur, pentru a-si auzi muzele, care pareau mai degraba niste nimfete ce-i sopteau cuvinte perverse la ureche.
pe vremea cand traia, era suficient sa notezi la destinatar “a monsieur hugo, en son avenue, paris” si scrisoarea ajungea la destinatie. de ziua lui, pe sub balcon ii treceau zeci de mii de oameni, sa-i spuna la multi ani. cand a murit, doua milioane de francezi l-au insotit pe ultimul drum, intre arcul de triumf si panteon. se spune ca, in noaptea care a urmat, prostituatele din paris au prestat servicii gratuite, in memoria celui pe care l-au considerat un adevarat protector.
arondismentul XVI este printre cele mai exclusiviste din paris. e aproape imposibil sa-ti cumperi un apartament aici, oricati bani ai avea. am fost uimit sa aflu ca un roman a reusit, totusi, sa-si cumpere unul chiar in cladirea in care a locuit andre citroen intre 1919 si 1935. se numeste adrian costea si a devenit celebru odata cu scandalul albumului “eterna si fascinanta romanie“.
cateva strazi mai incolo, poti descoperi locuinta mariei callas, sub balconul careia suspina miliardarul onassis, cand diva era suparata ca o tradeaza cu midinetele din paris.
dupa ce bei o cafea pe bulevardul saint germain, la “cafe de flore“, desigur, poti face o plimbare prin cartierul latin. nu rezisti si mai iei o bere, ca sa stai alaturi de boema pariziana pe terasa bistroului “la palette“, unde veneau odinioara picasso, cezanne sau braque.
aici, daca nimeresti un chelner mai morocanos nu trebuie sa te superi. este jean-francois, patronul localului, care nu se codeste sa-si serveasca clientii, desi este pictat intr-unul din tablourile dinauntru. pe terasa este o explozie de tinerete si energie, care a inspirat-o pe miss.tic, una din artistii-graferi ai parisului sa-si lase amprenta pe zidul de vis-a-vis.
la cativa pasi, treci pe langa galeria zlotowski, specializata in arta de avangarda de la inceputul secolului xx, cu precadere in cubism.
in vitrina altei galerii, descoperi lucrari de andre francois, un mare grafician nascut in 1915 la timisoara, cavaler al legiunii de onoare a frantei.
pe o straduta ingusta, descoperi “l’hotel“. capatana de tap infipta deasupra intrarii si o placa de marmura iti aminteste ca aici a murit, in 30 noiembrie 1900, oscar wilde.
interiorul e somptuos si fascinant, cu o scara interioara ametitoare.
spre sfarsitul anilor ’70, puteai vedea iesind din saloanele hotelului un batran aproape orb, cu ten masliniu, condus de mana de o adolescenta cu trasaturi asiatice. era jorge luis borges, oaspete frecvent la “l’hotel” pana cu 2 ani inainte de a muri.
desigur, o plimbare prin paris ar fi o ipocrizie fara sa ajungi pe esplanada de la trocadero. aici, in dimineata unei zile de iunie din 1940, l-au adus pe hitler, sa vada panorama. cand i-a revenit respiratia, dictatorul german a facut un gest larg catre arhitectii care il insoteau si le-a spus: “vreau, la berlin, ceva si mai maret !”
europarlamentarii romaniviseaza cai pe pereti cand isi inchipuie ca vor huzuri pe salarii de 7.000 de euro la bruxelles. ba, mai mult decat atat: sansele lor de a ajunge vreodata la suma asta sunt destul de mici. in acest moment, salariile europarlamentarilor sunt egale cu cele ale membrilor parlamentului din tarile din care provin. adica, un italian ia cam 12.000 de euro, un englez vreo 10.000, iar un german vreo 8.000.
ar trebui ca – lucru care nu se face – sa ia in discutie propriile salarii printre primele legi. slabe sanse mai devreme de un an ! in plus, cat de drag ar trebui sa le fie astora de noi, ca sa-si taie singuri atatia bani si sa voteze o lege care sa le mareasca unora salariile ? si nu oricui ! romanilor, bulgarilor, lituanienilor etc, pe care si asa ii resimt tot mai tare ca o remorca enervant de tarat dupa tine ?
am ras mult cu un prieten drag, zilele trecute in paris, cand mi-a spus povestea asta…
sa zbori de la bucuresti la paris este o experienta inedita. primul soc il ai cand ajungi la 6.00 dimineata in aeroportul bucuresti – baneasa. care arata fix ca o autogara. o aglomeratie de nedescris, haotica, desigur, care ii bulverseaza mai ales pe straini. la 4 ghisee se inghesuie cursele low-cost pentru bologna, paris, stuttgart, bruxelles si heraklion. sincer, am reusit sa ajung la biroul de check in din intamplare. in timp ce incercam sa inteleg care-i coada la care ar trebui sa ma asez, m-am trezit exact in fata ghiseului potrivit si – fara sa mai imi bat capul ca ma bagasem, de fapt, in fata – mi-am facut formalitatile de imbarcare si am iesit la o tigare. noroc ca nimeni nu a protestat.
locul de fumat este in fata aeroportului, astfel incat toti calatorii care intra in cladire trebuie sa taie fumul gros ce se asterne ca o perdea. cu grija sa nu-i deranjeze pe cei 6-7 maidanezi care, cand nu se latra intre ei, se plimba indiferenti printre picioarele oamenilor. nu doar de caini trebuie sa te feresti, ci si de taxiurile care opresc la 1 centimetru de bombeurile pantofilor celor iesiti la fumat. atractia numarul 1 pe trotuarul ingust este automatul de cartofi prajiti :)) pe care nimeni nu indrazneste sa-l foloseasca.
mi-a placut ca majoritatea celor care calatoreau era alcatuita din fete frumoase sau tineri numai buni de munca, in ochii carora alterna sclipirea sperantei cu stresul lumii noi care ii asteapta la aterizare. si ca am apucat sa beau o cafea, inainte de a plonja din nou in aglomeratia din aerogara, de data asta, din fata birourilor de control al pasapoartelor. unde, daca nu ai noroc, vezi cum politista la care ti-ar fi venit randul se hotaraste chiar atunci sa faca o pauza si simuleaza ca duce la plimbare niste dosare. in spatele meu, astepta un patron belgian, care venise personal in romania sa-si aleaga doi muncitori si ii luase cu el. unul parea mai in varsta si mai umblat prin lume, in timp ce tovarasul lui era la primul zbor cu avionul si ii citeai pe fata neincrederea. cum adica, biletul de avion e cartonasul ala mic pe care abia buchisea ce scrie ?
nici in sala de asteptare nu intelegi ce se intampla, pentru ca nu exista nici un panou pe care sa fie afisat ceva. auzi cum sunt anuntate tot felul de curse, mai putin a ta, desi a trecut deja ora la care ar fi trebuit sa decolezi. te linistesti cand vezi ca nimeni nu se streseaza. doar niste francezi care n-au mai vazut asa ceva. si doua coordonatoare de la blue air, care ii cauta peste tot pe calatorii intarziati sau neatenti. creste ritmul anunturilor, speriind cativa sugari ce incep sa chiraie prin sala. un pusti de doi ani tinut pe genunchi de ma-sa ii smulge mobilul din mana si il arunca pe jos. femeia il pupa pe frunte, mandra de isprava odraslei, si incepe sa culeaga bucatile dintre picioarele calatorilor. nota bene ! poti fuma in baruletul din sala de asteptare, daca nu ti se face rau de la atmosfera dinauntru, care pare formata din nicotina pura. o cafea oribila = 8 lei. acelasi pret, pentru o cola la jumate de litru.
zborul perfect si aterizarea lina, in aplauzele calatorilor, te fac sa uiti de intarzierea de 40 de minute. in cazul meu, s-a adaugat o stewardesa blonda si bine dotata, care m-a facut sa ma simt mai important chiar decat pilotul, investindu-ma cu responsabilitatea de a avea grija de ceilalti pasageri, in caz de aterizare fortata. si asta pentru ca, exact pe scaunul de langa una din iesirile de urgenta, statea un arab ce nu parea sa inteleaga nici o limba. si, vazandu-ma cum ma holbez, blondei i-au trebuit 3 secunde si un zambet ca sa ne convinga sa facem schimb de locuri si alte 3 ca sa-mi explice cam ce ar trebui sa fac daca s-ar intampla ceva. la aterizare, aproape ca mi-a parut rau ca n-am avut ocazia sa dovedesc cat de bine am inteles…
dupa ce v-am dat atatea surse de inspiratie, am hotarat sa premiez cel mai bun reportaj despre alegerile europarlamentare din 7 iunie 2009 cu un loc la un stagiu de radio-jurnalism in Franta (13-25 iulie 2009). va invit sa postati pana miercuri, 10 iunie 2009, in comentariile acestui articol, reportaje scrise, audio sau video despre alegeri. sau, desigur, link-uri catre blogurile sau site-urile voastre.
conditii de participare: varsta maxima 25 de ani. limbi straine: franceza si/sau germana. nu se solicita pregatire jurnalistica, ci doar talent. taxa de participare la stagiu: 250 de euro.
descrierea stagiului: impreuna cu alti 5 tineri din romania, castigatorul premiului va pleca in 11 iulie, din timisoara, intr-un road trip cu un microbuz de 8+1 locuri, pe traseul ungaria – austria – elvetia – franta, cu sosire in localitatea saint julien molin-molette. aici, in cladirea unei foste scoli, jurnalistul francez louis perego a pornit, in urma cu 13 ani, un post de radio asociativ: radio d’ici. de atunci, in fiecare vara, impreuna cu mine si cu o jurnalista din germania, organizeaza un stagiu multinational de initiere in radio-jurnalism, la care participa cate 6 tineri din franta, germania si romania. organizatori, pe langa radio d’ici, sunt la ligue de l’einsegnement din franta, interkulturelles netzwerkdin berlin si societatea “timisoara”, iar sponsori sunt l’office franco-allemand pour la jeunesse si la communaute de comunnes des monts du pilat.
cazarea participantilor este asigurata in cladirea postului de radio, in camere de 8 paturi, dotate cu toaleta si dus. bucataria plina este la dispozitia stagiarilor pentru micul dejun. pranzul si cina sunt pregatite de bucatari francezi. uneori, daca vreun stagiar se incumeta sa-si dovedeasca talentul culinar, i se asigura tot sprijinul pentru a pregati o cina pe specificul zonei de unde provine.
stagiul are si o latura multiculturala, participantii fiind stimulati sa comunice si sa lucreze impreuna. dupa o scurta introducere despre regiunea parcului natural pilatsi a ofertelor culturalo-turistice care pot constitui subiectul unor reportaje, tinerii sunt introdusi in lumea radioului si vor trebui sa realizeze cateva emisiuni de o ora, care vor fi difuzate in direct. prin rotatie, fiecare dintre stagiari va fi reporter, editor de montaj, redactor sef, prezentator sau regizor de emisie pentru emisiunile pe care le realizeaza. acestea vor fi prezentate in limba franceza, dar fiecare element al lor va fi produsul unei echipe mixte, constituita din minim 2 participanti de nationalitati diferite. magda bucur, care a participat la stagiu anul trecut, a descris experienta sa pe site-ul antena 3.
plecarea spre romania este in 25 iulie, pe traseul marsilia – coasta de azur – monaco – monte carlo – genova – venetia – austria – ungaria – timisoara. adica: baie si plaja pe coasta de azur, plimbare prin orasele de pe traseu si vizita prelungita in venetia. sosirea in timisoara este prevazuta in jurul datei de 27 iulie.
acesta este, in mare, descrierea premiului. va astept cu reportajele.
