dakar

afrika (19): senegal, dakar

by

26 ianuarie 2007

o zi tensionata si plina de peripetii. dupa noaptea furtunoasa in care am profitat cat am putut de farmecul localnicelor, ma trezesc in casa lui jakline, care ne astepta langa sezlongurile din curte, cu cafeaua aburinda.

seara aveam avion spre paris, dar eram la 83 de km de dakar, era vineri si mai trebuia sa-mi obtin si viza senegaleza. iar eu eram lefter si nici macar nu stiam cum sa ajung pana la pensiunea unde erau ceilalti prieteni. reusesc sa ma relaxez putin cand apare suleiman, care ma duce cu masina pana acolo. doar fred si jean louis se trezisera. marko inca dormea, iar alex nu aparuse.

iau 100 de euro imprumut de la jean louis si plecam impreuna intr-o piata, sa cumparam cadouri pentru cei de acasa. in primul rand, pentru marie france, sora lui, care ne facuse rost de bilete de avion dakar – paris cu doar 60 de euro ! ea lucra pentru compania star alliance si avea dreptul anual la un numar de bilete cu pret special, pe care le cedase in favoarea noastra. singura conditie era sa mai ramana locuri libere la cursa cu care dorea sa calatoreasca.

piata din mbour e fascinanta si imi aleg cu mare greutate o camasa africana, niste pantaloni colorati si cateva bratari superbe, autentice, pentru marie france. imi iau si-o tzapa, desigur: aveam nevoie de o geanta pentru lucrurile mele si ma conving unii ca sacul de carat djembe rezista fara probleme la 20-30 kg. manerele s-au rupt pana seara, desi bagajele mele nu erau atat de grele. ne intoarcem, strangem tot, vine si un tip cu o toyota cu care aranjam sa ne duca la dakar, insa alex si rod tot nu apar. colac peste pupaza, functionarii de la western union spun ca cei 500 de euro trimisi de remus, prietenul meu din bucuresti, nu au ajuns !

imi iau inima-n dinti si sun la ambasada noastra din senegal. oamenii sunt, pe buna dreptate, suparati si imi dau numarul de telefon al lui george, un libanez cu multe relatii in dakar, singurul care ar mai putea sa ma scoata din rahat. tipul e foc si para si nu inghite povestea pe care o inventasem ca scuza pentru intarziere: “nu veni la mine cu vrajeli din astea ! v-au luat mintile gagicile din senegal si ati uitat de voi ! acum, descurca-te, ca eu nu ma mai bag !” era ora 15:30. ma panichez un pic si reusesc sa-i bag in viteza pe francezii mei. apare si alex si, in sfarsit, plecam spre dakar.

pe drum, ne oprim in orasul saly si mai incerc o data la western union. dau peste un functionar mai amabil, care imi explica: “da ! banii exista, codul e ok, numai ca au fost trimisi in… sudan, nu in senegal ! expeditorul trebuie sa ii retrimita in tara corecta !” zapacitul de remus, incurcase sudanul cu senegalul ! cedez nervos si ma las in voia sortii. ca sa ma linisteasca, jean louis ma asigura ca, daca la cursa spre paris va mai fi un singur loc, voi pleca eu. ma pufneste rasul: pe masura ce ne apropiem de dakar, soseaua devine tot mai aglomerata. la periferia capitalei senegaleze se circula bara la bara, cu incetinitorul si ajungem in centru abia pe la ora 18:00.

printr-o minune, gasim rapid sediul firmei lui george si il rog pe jean louis sa vina cu mine. libanezul e un tip misto si ma asteapta impreuna cu un mare sef din politie si un ofiter al serviciilor de securitate senegaleze. stau cu capul in pamant in timp ce toti trei ne cearta pentru iresponsabilitatea mea. apoi incep sa faca haz de necaz si imi explica singura varianta pe care o am: ministerul de interne s-a inchis de doua ore, nu lucreaza sambata si duminica, luni si marti e sarbatoare, asa ca pot sa obtin viza abia miercuri. sunt distrus, pentru ca duminica am bilet de avion din lyon spre bucuresti. cei trei se inmoaie un pic si intorc hartiile mele pe toate fetele. politistul imi spune ca as putea merge la aeroport, sa le explic situatia si DOAR daca par sa inteleaga, sa incerc sa le dau o spaga.

plecam spre aeroport. aglomeratie infernala. se construieste noua autostrada. mergem bara la bara pe un drum de pamant rosiatic. aeroportul e un turn babel din care nu inteleg nimic. il intalnim pe pat, care venise din saint louis direct la dakar. bem doua beri in restaurant. nu inteleg cum ne descopera pilotul avionului cu care trebuie sa plecam. un tip carunt, cu parul valvoi si fata de capitan de vapor. optimist si amabil. ne invartim dezorientati prin aeroport. pilotul ne spune ca mai are doar un loc. prietenii mei ma imping spre ghiseul politiei de frontiera. arat pasaportul cu viza de intrare in senegal anulata si faxul de la ministerul de interne. politistul nu intelege nimic. aud numele meu strigat pe megafoanele aeroportului. aude si el, dar tot nu pricepe. apare, salvator, pilotul si ii bate cu pumnul in geam: trebuie sa decolam spre paris. politistul e depasit de situatie si imi pune viza de iesire din tara. pilotul rade, ma ia de umar si ma conduce la avion. pana sa ma dumiresc, ma aseaza pe scaunul din primul rand si imi da un pahar de sampanie. decolam, dar am senzatia ca inca visez.

la 6:00, aterizez la paris, unde ma asteapta sotia si sora lui jean louis. imi spun ca ceilalti vor veni cu avionul de luni si ma conduc la gara, de unde iau tgv-ul spre lyon. pe drum adorm si, cand ma trezesc, afara e zapada. in lyon ma asteapta prietenul meu, louis perego, directorul de la radio d’ici din saint julien molin molette. seara, stam la o bere in fata semineului si radem cand vizionam imaginile filmate in voiajul nostru african. luni dimineata, aterizez la bucuresti si ma cuprinde un dor napraznic de africa. i’ll be back !

Share

afrika (17): senegal. party in laser club, saint louis

by

24 ianuarie 2007

ne trezim pe plaja din langue de barbarie inainte de rasarit. sacii de dormit sunt umezi, dar ne incalzim la jarul ramas de la focul de azi-noapte. pescarul ne aduce inapoi in tassinere si, dupa ce ne punem toalele la uscat, plecam in saint louis cu mercedes-ul lui rod. prietenul nostru e cunoscut de toata lumea pe aici. pana si de politisti. unul dintre ei ne opreste si ne cere niste marunt, sa-si ia o cafea. orasul arata ca in filmele cu zorro. cladiri in stil colonial francez, cu magazine sau restaurante la parter si balcoane largi la etaj. semnele de circulatie sunt o raritate, dar toata lumea se descurca fara nervi sau claxoane.

caut fara succes casete pentru camera video. in schimb francezii se bucura cand gasesc “pastis“. pana ei mai fac niste cumparaturi, eu intru intr-un internet cafe si ii cer unui prieten sa-mi trimita 500 de euro prin western union. cam terminasem banii si cardul meu era in bagajele pierdute de alitalia. cand ne intoarcem in sat, ii gasim pe ceilalti dormind sau pescuind. pe la 14:00, imi amintesc sa sun la ambasada noastra din dakar. erau ingrijorati ca nu dadusem nici un semn. il sunasera si pe abdul, insa acesta nu mai stia nimic de mine dupa plecarea din rosso. imi spun ca trebuie sa vin la dakar, sa-mi puna viza la ministerul de interne. 260 de kilometri. ii asigur ca voi veni, dar, dupa ce inchid, imi dau seama ca azi e miercuri, iar eu am avion spre paris vineri seara. cum intrasem deja in ritmul de viata senegalez, ma gandesc ca nici daca ajung vineri nu e tarziu.

plecam din nou la pescuit pe langue de barbarie. era o zi noroasa si adia un vant caldut dinspre ocean. alex arunca navodul cu plumbi, insa nu reuseste sa prinda nimic. onoarea ne-o salveaza pescarul cel batran, care a prins destul. eu sunt zen si ii admir de pe plaja, in timp ce necajesc un crab minuscul cu un bat. imi propun sa invat wolof, unul dintre dialectele folosite in tarile din centrul africii, indiferent de limba oficiala. incep cu “can” = “da”, “dedeet” = “nu”, “jijeen” = “femeie” si “dieredieuf” = “multumesc”. ne intoarcem in sat si ne facem gratare din vita taiata ieri. este sarbatoarea leului (le simb) in saint louis si mergem intr-un cartier din oras, unde localnici vopsiti cu mult rosu si negru si deghizati in lei danseaza in draci in acompaniamentul unor percutionisti formidabili.

ne hotaram sa gasim un club in care sa ne distram mai tarziu si ne facem incalzirea intr-un bar. ne servesc doua fete simpatice, toate numai zambet. una e patroana si flirtam cu ele. ne recomanda “biblos” o discoteca noua, unde merge toata lumea. noi descoperim clubul “laser” si ne imprietenim instantaneu cu bodyguardul, o matahala cu ceafa de taur, care ne sfatuieste sa venim mai tarziu, cand se incinge atmosfera. ii spunem sa ne rezerve o masa si, dupa ce ii lasam un bacsis, isi demonstreaza forta ridicandu-ne in brate pe mine si pe jean louis. mai dam o tura prin cateva locuri si, cand revenim dupa miezul noptii, noul nostru prieten ne incaseaza 40.000 de franci cfa si ne conduce la o masa pe care avem o sticla de rom, una de cola, gheata si lamaie.

in “laser“, muzica e neasteptat de buna, iar clubul e plin de fete frumoase. pe la 1:00, locul dj-ului este luat de o trupa de percutionisti veniti de la sarbatoarea de afara si incepe nebunia. toata lumea danseaza intr-un ritm care ne molipseste imediat. in cateva clipe, spre entuziasmul tuturor, ne dezlantuim si devenim vedetele serii. lumea ne aplauda si striga “bravo, les lions !“, iar un percutionist imi cere niste bani. ii dau tot maruntisul pe care il aveam prin buzunare, apoi mai iau o sticla de rom. chelnerul profita de euforia noastra si imi aduce doar 20.000 de franci cfa, rest de la 50 de euro. nu-mi pasa, pentru ca ochesc un grup de frumuseti locale, cu care dansam pana dupa 4:00. plecam in uralele celor ramasi si facem schimb de adrese cu matahala de la intrare. ne intoarcem in satul nostru, dar n-avem somn si navalim peste ngagne, unul din prietenii din noaptea de pe plaja, spre disperarea sotiei sale. totusi, ne face cafea si ne chill-uim cu iarba de buna calitate. adorm intr-un hamac si visez ca m-am mutat definitiv aici.

Share

afrika (16): senegal. saint louis

by

23 ianuarie 2007

ma trezesc la 8:00, hotarat sa nu mai pierd vremea si sa ma intorc in mauritania, sa-mi iau viza de la nouakchott. plec cu abdul spre postul de politie si, dupa ceremonialul ridicarii drapelului pe catarg, mai sun o data la ambasada noastra din dakar. domnul vlad imi spune intai sa mai astept putin. peste o ora, aflu ca totul se va rezolva si, in sfarsit, primesc prin fax documentul care atesta ca ministerul de interne senegalez e de acord sa-mi dea viza chiar la dakar. comisarul de la postul de politie ramane perplex. intoarce hartia pe toate partile si se recunoaste invins. totusi, nu imi pune stampila de intrare in tara pe pasaport, ci pe hartia primita prin fax. nu-mi mai pasa ! il sun pe marko si imi dau intalnire cu el la autogara din saint louis. ma anunta ca, presimtindu-mi reusita, au cumparat o vaca de 200 de kilograme si, ajutati de localnici, tocmai o sacrificau “in cinstea mea”.

imi iau ramas bun de la politistii din rosso si caut din ochi taxi-ul cu care visasem de doua zile sa dau macar o tura. printre rablele care ma uimeau ca inca mai circula, preferata mea era una care nu mai avea decat portiera soferului, pe care, cand cobora, acesta o lua in brate si o sprijinea de masina. in rest, nici o alta portiera, nici un geam, in afara parbrizului, iar motorul avea aerisire directa (capota o pierduse demult). imi ia 500 de franci cfa pana la autogara, unde ma intalnesc cu abdul, care se tine de cuvant si imi schimba niste bani. imi da doar 600 de franci cfa pe 1 euro, in loc de 650, cat era rata de schimb, dar – la cat de mult m-a ajutat – ma fac ca nu observ si ii mai dau 20 de euro, insistand sa retina ca nu e plata pentru gazduire, ci sunt un cadou din partea mea. am ramas prieten cu abdul si mai vorbim la telefon de cateva ori pe an. la o luna dupa ce m-am intors din africa, m-a sunat cu o voce ingrijorata si m-a rugat sa-l ajut cu niste bani, pentru ca trebuie s-o interneze in spital pe mama sa. probabil ca inventase povestea, dar i-am trimis 200 de euro. la inceputul anului trecut, i-am mai trimis 100 de euro, de care spunea ca are nevoie ca sa-si plateasca viza de intrare in spania, unde isi gasise de lucru. anul acesta, cand m-a sunat din nou sa-mi ceara bani, i-am explicat ca nici pe mine nu m-a ocolit criza si l-am refuzat.

de la rosso la saint louis sunt cam 100 de kilometri. abdul negociaza pentru mine un loc intr-un taxi pentru care platesc 2.000 de franci cfa. suntem 9 pasageri. plus soferul, care conduce linistit cu 80 la ora. soseaua e acceptabila si traverseaza savana pe langa sate cu colibe acoperite cu paie. din loc in loc, grupuri de muncitori indura canicula si carpesc gropile din asfalt. pe masura ce ne apropiem de saint louis, vegetatia  devine mai bogata, iar satele – ceva mai aratoase. e plin de fundatii de tot felul si de scoli de meserii. cand mai avem 35 de kilometri, pe sosea apare marcajul si vedem primele borne. ajungem la autogara din saint louis pe la 15:00, dupa ce trecem pe langa campusul universitatii “gaston berger“.

pana sa ajunga marko, ma lupt cu valurile de cersetori, majoritatea copii. pana si vanzatorii de fructe incearca sa te pacaleasca daca te vad alb si derutat ! caut casete pentru camera cu care filmasem si gasesc intr-un butic, insa mi se pare prea mult sa platesc 4.000 de franci cfa pe bucata. avea sa-mi para rau. ma bucur ca arsita e domolita de o briza placuta. marko a venit cu rod, prietenul francez care statea de vreo doua luni in senegal si ne-a deslusit tainele locului. suntem foarte fericiti ca ne revedem si imi gasesc greu cuvintele ca sa le explic povestea de la rosso. rod are un mercedes cobra alb cu sound system bun si muzica reggae. e un tip cam salbatic si impulsiv si statea in senegal cu prietena lui, care ii va face un copil.

ajungem in tassinere, un sat de pescari din regiunea la gandiol, la cativa kilometri de saint louis, unde locuim in niste colibe racoroase, din patru stalpi de beton inconjurati cu rogojini si acoperiti cu stuf. sunt ridicate direct pe nisip, la cativa metri de fluviul senegal. dincolo de apele sale, exista o mica minune: la langue de barbarie, o fasie de nisip lunga de vreo 15 kilometri si lata de 2-300 de metri, cu o rezervatie de pasari la un capat, si apoi – oceanul. colibele sunt pe terenul lui arona, un tanar localnic care spera ca din banii pe care ii vom plati sa-si bage si curent electric. toaletele sunt curate si exista chiar si o cabina de dus. fireste, te spalai tot luand cu o cana apa din galeata, dar intentia era buna. in mijlocul curtii, arona improvizase un foisor unde mancam si palavrageam.

bucurie mare ca am ajuns si eu in tabara ! lumea se pregatea de o mica expeditie: platisera un pescar sa ne duca cu piroga pana pe langue de barbarie, sa facem un chef pe plaja. noi 6, arona plus 3 prieteni si pescarul, sacii de dormit si hamacele, halcile de carne de vita, bere, vin, undite, plase de pescuit, un radiocasetofon monstruos de mare si un acumulator de masina de la care se alimenta. trecem senegalul si lasam piroga infipta in nisip, descarcam bagajele, le caram doua minute printre arbusti si stuf si deodata, raiul: o plaja cu nisip auriu si fin ca sarea, ale carei capete doar le ghiceai in zare, toata numai a noastra ! pescarul ne-a vazut simpatici si ne-a chemat la o plimbare cu piroga prin rezervatia de pasari. ne-a dus, fara autorizatii sau aprobari, pe canale doar de el stiute si ne-a aratat de la un metru cuiburile pasarilor, am contemplat impreuna apusul din locul lui preferat si ne-a promis ca ne invata sa pescuim in ocean la lumina lunii.

pana cand noi am hoinarit prin rezervatie, arona si prietenii sai au facut un foc imens in nisip si s-au pus pe fript carnea. gasim rapid niste statii de radio locale cu muzica reggae si traditionala si mergem sa pescuim in ocean. alex si fred se pricep cel mai bine, dar jean louis si pat se straduiesc mult sa prinda miscarea. eu si marko preferam sa-i contemplam. pescarul cel batran le arata cum sa arunce momeala contra valului. el pescuieste fara undita, cu nailonul infasurat pe o sticla. nimeni nu prinde nimic. batranul dispare si se intoarce cu o plasa ciudata, ca o meduza cu plumbi in varful tantaculelor, agatata de un fir gros, cu ajutorul caruia o lansa in ocean. pana sa mancam, au reusit sa prinda doi pesti cat bratul. dupa masa, am lenevit in jurul focului, cu reggae, bere, vin si marijuana din gambia. spre dimineata, ne-am ingropat sacii de dormit in nisipul cald de langa jar si am atipit. ne-a trezit un urlet disperat. am aprins lanternele si nisipul a inviat brusc, fugind de noi ! eram inconjurati de mii de crabi de toate marimile speriati de lumina. unul dintre ei il muscase de nas pe jean louis 🙂

Share

afrika (15): senegal. blocat la politia din rosso

by

22 ianuarie 2007

dis-de-dimineata, ne trezeste un politist. aia de la postul de politie din rosso nu prea aveau incredere ca ma intorc singur. m-au si luat cam tare de cum am ajuns, promitandu-mi ca ma vor pune pe primul bac spre mauritania. i-am lasat sa vorbeasca si m-a salvat ora ridicarii drapelului pe catarg. iar un fluierat, toata lumea incremenita in pozitie de drepti, politistul care inalta steagul, inca un fluierat si babilonia poate reincepe. imi trag o fata impresionata si ii laud pentru patrioticul ceremonial si reusesc sa-mi iau pasaportul pentru un sfert de ora, sa-i fac o copie si sa o trimit prin fax la ambasada romaniei in senegal. ma intorc si comisarul ma roaga sa-l ajut sa intocmeasca textul unui raport catre sefii lui. reusesc cu mari eforturi sa-l scriu fara a parea mai destept ca el, sa nu se enerveze si, dupa ora 10:00, primesc prin fax de la simona corlan, ambasadoarea noastra, o hartie oficiala cu numarul de inregistrare de la ministerul senegalez de interne demonstrand ca a depus cererea pentru viza. “insuficient !” imi spune comisarul, “trebuie sa asteptam raspunsul ministerului !” ceea ce nu stiam eu era ca, in senegal, exista un conflict intre presedintele tarii si ministrul de interne care urma sa fie reconciliat chiar in ziua aceea, printr-o intalnire intre cei doi. asa ca intreaga activitate a ministerului era inghetata, toti functionarii urmarind deznodamantul. asa ca m-a prins apusul soarelui asteptand.

totusi, devin “de-al casei” si am mai multa libertate de miscare. abdul imi este ca un frate si la pranz, ma ia cu o sareta sa mancam la el acasa.

ne asezam cu totii in jurul unui vas cat un lighean pus pe o rogojina intinsa direct pe jos in mijlocul camerei. mancam cu mana orez cu legume, mirodenii si carne, intr-un amestec picant. o minunatie ! totul are gust si aroma aici. imi dau seama in penultima clipa ca in africa si in lumea araba, daca atingi bucatele cu mana stanga, comesenii se ridica si pleaca. la ei, cu dreapta mananci si cu stanga te speli la cur ! femeile mananca alaturi de noi, iar cea care a gatit, intre doua imbucaturi, alege bucatile cele mai bune si le impinge, in ordine, in dreptul meu (eram oaspete !), apoi in dreptul celorlalti barbati.

dupa pranz, ma intorc la postul de politie. pe drum, trecem pe langa o scoala in care copiii invata coranul. patru ziduri acoperite cu paie, in mijlocul unei curti inconjurata cu un gard din te miri ce. am devenit o celebritate locala si toata lumea imi cunoaste povestea, incearca sa ma ajute sau sa-mi vanda ceva. cei mai amuzanti sunt bisnitarii de valuta, pe care i-am impartit in doua tabere: optimistii – care ma incurajeaza si se ofera sa-mi schimbe euro in franci cfa – si pesimistii – care ma consoleaza ca va trebui sa ma intorc in mauritania si imi propun un schimb avantajos in ouguiya. cand apare abdul, toti se retrag cu un aer inocent, insa acesta se prinde si ma asigura inca o data ca, oricum, el ma va ajuta sa-mi schimb banii cel mai avantajos.

privind partea plina a paharului, cele aproape doua zile in care am fost blocat in rosso nu au fost irosite deloc. am asistat la un spectacol de neuitat ! punctul de frontiera era un adevarat turn babel. prin fata sectiei de politie treceau, intrand in senegal sau plecand in mauritania, camioane imense cu incarcatura neverosimil de suprainaltata, indiferent daca era fier beton (cel mai frecvent) sau baloti de bumbac. convoaie de motociclisti, jeep-uri si camioane de asistenta opreau la intrarea sau iesirea din tara si un delegat venea cu o punga de pasapoarte si o spaga pentru comisar, ca sa nu piarda timp cu formalitatile. pe unii scria “raliul porto – dakar“, pe altii “raliul milano – dakar” si asa mai departe… am vazut pana si “raliul budapesta – dakar” ! tot felul de baieti isteti inventeaza trasee spectaculoase si aduc in africa europeni care platesc mii de euro ca sa-si rupa gatul pe coclauri, cu motocicletele sau automobilele.

oameni de toate natiile si rasele se intersecteaza intr-un dute-vino ametitor, zumzaind in toate limbile pamantului. hainele localnicilor sunt vii colorate si accentueaza tabloul. femeile tinere sunt incredibil de frumoase si au trasaturi diferite, in functie de tribul, regiunea sau tara de unde vin. negustori cu bagaje, neveste si copii isi negociaza taxele vamale dupa reguli impamantenite si doar de ei stiute. turisti straini se amesteca cu aventurieri atrasi de miturile comorilor africane si cu fotoreporteri sau cameramani cautand cu ochi lacomi subiecte de documentar. asist la o scena neverosimila: un francez in varsta incearca sa-l convinga pe comisar ca fiul sau, convertit la islamism si student la universitatea din nouakchott poate pleca in mauritania insotit de proaspata sotie. adolescenta, zvelta ca o antilopa, este minora, nu are acte si a fost nevoie sa vina primarul din satul din care era originara, cu un catastif jerpelit care atesta casatoria.

vine seara si nu am nici o veste de la ambasada. dupa ritualul coborarii drapelului, ii spun comisarului ca mai dorm o noapte la abdul si maine ma intorc la nouakchott dupa viza. cina este, din nou, fabuloasa: ceebu jen (adica thieboudienne) un orez cu peste, sos de rosii, mirodenii si chestii picante. dupa ce ne-am lins degetele, am primit si desert: orez cu lapte. vreo 3 ore n-a fost curent, asa ca ne-am facut siesta tolaniti pe niste perne in camera lui boli, fratele lui abdul. am fumat cu el un joint (abdul se lasase de fumat) si mi-au povestit aventuri de care am ras tinandu-ne de burta. boli mi-a explicat ca iarba cea mai buna pe care o poti gasi in senegal e verde deschis, adusa din gambia, nu cea maronie, locala, si mi-a atras atentia ca jointul e mai bun daca adaugi si o bobita de hasis.

abdul mi-a marturisit ca visul lui este sa-si cumpere o vidanja si sa devina milionar golind fosele septice din rosso si mi-a aratat pozele de la meciurile echipei locale in care joaca atacant. i-am spus ca la echipa mea de suflet, poli timisoara, joaca un senegalez pe nume mansour, dar nu auzise de el. mi-a replicat ca, daca il vad, sa-l rog sa trimita un rand de echipament pentru echipa din rosso si m-a distrat enorm ideea ca undeva, in africa, fotbalistii locali ar putea juca in tricourile alb-violet. cand a venit curentul, am inteles si rostul antenei parabolice gigant din curte: ne-am uitat la meciurile din campionatul francez de fotbal. inainte de culcare, abdul mi-a explicat de ce in camerele in care locuiau e o temperatura constanta si placuta: boltarii din care sunt facute casele sunt ca niste faguri cu fante largi.

Share

afrika (4): traversand marea mediterana

by

12 ianuarie 2007

am traversat marea mediterana intr-o zi minunata, cu soare si cer perfect senin. de altfel, pana la finalul expeditiei, nu aveam sa mai vedem vreun nor pe cer. dimineata, ne-am regasit la micul dejun, dupa care am inceput sa exploram vasul. “biladi” era compartimentat ca un fagure, iar interiorul semana cu un vagon de dormit. am gasit si cabinele de dus, largi si extrem de curate.

nu prea aveai multe de facut pe ferryboat. pasagerii formau un microunivers fascinant, cu oameni de toate rasele si ocupatiile. familii de arabi care se rugau de cateva ori pe zi, cu fata spre mecca. aventurieri ca noi, majoritatea francezi, cu povesti fantastice in care auzeai tot felul de nume exotice: marrakech, casablanca, agadir, tan-tan… negustori care coborau de cateva ori pe zi in cala, sa se asigure ca marfa din masinile lor e intacta. afaceristi care visau sa se imbogateasca peste noapte sau sa descopere magice comori ascunse de triburile din jungla. bisnitari care aduceau tot felul de rable luate pe nimic din europa, burdusite cu cele mai neasteptate obiecte, de la jucarii desperecheate pana la baxuri cu ulei. ca sa mai treaca vremea, jean louis si fred s-au lasat usor provocati la o partida de carti de un elvetian si un belgian, in timp ce restul am preferat sa lenevim la soare, pe puntea superioara.

si pe jean louis l-am cunoscut cu ocazia expeditiei noastre. un francez scund, dar vanjos, cu parul lung si ondulat, pe care si-l strangea intr-o coada stufoasa la spate. de o buna dispozitie molipsitoare, era sursa permanenta de poante si glume. stia o gramada de meserii, dar acum lucra ca sofer pe camioane si tiruri. era prima sa calatorie in africa si isi suna des sotia si copiii, povestindu-le aventurile noastre. locuiau impreuna in ardeche, intr-o casa veche, cu hambar si teren imens, pe care se incingeau aprige meciuri de petanque. sora lui lucra la o companie aviatica si ne cedase noua biletele cu pret special la care avea dreptul anul acela, asa ca urma sa platim doar 60 de euro pentru avionul care avea sa ne aduca din dakar inapoi la paris, in loc de vreo 400, cat ar fi costat in mod normal.

ca sa ajungem la tanger, am traversat mediterana in doua nopti si o zi. ne-am imprietenit cu echipajul ferryboat-ului, care ne-a lasat sa vedem punctul de comanda. ne-am prajit la soare pe puntea superioara, aparati de panourile de sticla care opreau briza. am cautat sa deslusim in zare coastele italiei si spaniei, care au generat imediat povesti si amintiri despre alte aventuri intamplate pe acele meleaguri. am ales cu greu felurile de mancare la pranz, cautand sa trag cu ochiul in farfuriile celor dinaintea mea, ca sa pricep despre ce era vorba. n-am profitat aproape deloc de televizoarele instalate intr-un salon cu fotolii confortabile, mai ales ca majoritatea erau fixate pe posturi arabesti, din care nu intelegeam nimic.

seara, alex si flo au incercat sa gaseasca un membru al echipajului care sa ne lase sa dormim intr-una din cusetele libere. n-au avut succes, asa ca am hotarat sa nu mai intrebam pe nimeni si sa ne instalam in ele, cu o bancnota de 10 euro pregatita pentru a da spaga, in eventualitatea in care vom fi descoperiti. am avut bafta ! nu ne-a descoperit nimeni, asa ca am dormit ca niste boieri, in cusete spatioase de doua persoane. desigur, ne-am culcat tarziu, dupa cateva sticle de vin, hasis, iarba si ore de povesti pe punte. dimineata urma sa ajungem la tanger.

am si filmat un pic, dar am preferat sa fac economie la casete, pentru ca nu stiam daca voi mai gasi altele de tipul ala prin bazarele africii:

Share