printesa brianna caradja si cantareata minodora au fost ultimele vedete cu care am filmat pentru acest sezon din “aruncati din tren“. ele au ajuns la mangalia, unde au muncit o zi intreaga, pentru a strange bani ca s-o ajute pe paula blagoci, o fetita de 15 ani, care s-a nascut cu multiple malformatii la maini, picioare, gura si nas. desi medicii nu-i dadeau prea multe sanse, paula a indurat o serie de operatii, pentru a corecta defectele din nastere. si calvarul ei nu s-a terminat. chiar in ziua cand episodul filmat la mangalia se difuza pe antena 1, fetita trebuia sa fie in bucuresti, la clinica universitara de chirurgie maxilo-faciala, pentru o operatie care sa-i intregeasca bolta palatina si sa-i desfunde sinusurile nazale. deoarece creierul paulei nu era suficient oxigenat, fetita era chinuita de puternice dureri de cap si avea probleme de memorie.
paula locuieste in mangalia, pe strada pictor tonitza, bloc c 4, scara 1, apt.14. impreuna cu un frate, elev in clasa a XII-a, este crescuta de bunica sa, dupa ce mama ei a plecat in grecia si s-a recasatorit. de tatal ei nu se mai stie nimic de 13 ani, de cand a divortat de mama sa. din cauza malformatiilor, paula este evitata de ceilalti copii si viseaza sa se imprieteneasca macar cu fetitele de varsta ei din bloc si sa ajunga la un moment dat la emisiunea “frumusete pe muchie de cutit” de la pro tv, ca sa fie si ea frumoasa.
in timpul filmarilor de la mangalia, brianna caradja si minodora au reusit sa stranga pentru paula 7.075 lei. desi operatiile pentru fetita sunt gratuite, bunica ei avea nevoie de acesti bani pentru cheltuielile aferente tratamentului. in plus, cele doua vedete au reusit sa implineasca un vis frumos al paulei: i-au adus un computer, donat de conducerea hotelului “paradiso” din mangalia.
in timp ce silviu biris si crina matei erau la arad, pentru acelasi episod din “aruncati din tren“, catalin josan si crbl filmau la constanta. ei cautau de lucru pentru a obtine banii de care are nevoie ionut cristian, un baiatel bolnav de hemofilie. profilactic, la fiecare doua zile, el trebuie sa faca o injectie care costa 800 de lei. la orice contuzie, ionut poate face un hematom grav, ca sa nu mai vorbim de ce se poate intampla daca se raneste. unul din cele mai simpatice momente filmate la constanta a fost cel din barul “zorba”, in care catalin josan si crblau ajuns pe inserat si au cerut voie sa improvizeze un mic moment artistic.
show-ul celor doi a fost apreciat de lumea din bar si au reusit sa stranga peste 1.100 de lei doar din aceasta reprezentatie.
oricine are o relatie influenta la ministerul sanatatii poate sa-l ajute pe ionut cristian si pe alti copii bolnavi de hemofilie. trebuie doar ca medicatia necesara pentru a preveni consecintele hemofiliei sa fie pusa pe lista de gratuitati. convingeti reprezentantii statului roman sa aiba grija de copiii nostri !
crina matei si silviu biris au filmat pentru “aruncati din tren” la arad. cei doi actori au incercat o zi intreaga sa gaseasca locatii in care sa munceasca si sa convinga oamenii sa le doneze bani pentru a o ajuta pe luminita chindea, care creste singura 5 copii. in 4 aprilie 2007, o poveste teribila a ingrozit aradul: fetita luminitei, in varsta de 8 ani, nu s-a mai intors acasa de la scoala. a fost gasita dupa lungi cautari intr-un container cu gunoi. violata si ucisa. vinovatul a fost prins cateva zile mai tarziu: avea aproape 18 ani si a fost condamnat la 17 ani si 6 luni de inchisoare. copila a fost inmormantata cu intarziere, pentru ca tatal ei, care muncea in spania, sa ajunga sa o mai vada pentru ultima oara. tragedia l-a coplesit pe barbat. a facut comotie cerebrala acum 1 an si jumatate. de atunci, luminita intretine 6 suflete din alocatia copiilor: 460 lei pe luna. in aceasta iarna, mos craciun nu a avut nimic in sac pentru cei mici.
dupa o zi de munca prin arad, crina matei si silviu biris au reusit sa adune 10.221 de lei pe care i-au adus seara familiei chindea, impreuna cu ghiozdane, rechizite si jucarii pentru cei mici. oricine poate s-o ajute pe luminita chindea. locuieste in arad, pe strada livezilor 42. nu are cont bancar.
dimineata, dupa ce ne-am luat masinile din garajul hotelului “texas” din tan tan, am plecat spre laayoune. cu un pasager in plus: marcos, un brazilian care hoinarea prin maroc de o luna si jumatate si cauta pe cineva sa-l duca pana in mauritania. de acolo, voia sa treaca in mali, sa mai vagabondeze 4-5 luni prin africa, dupa care sa caute un vapor care sa-l duca inapoi acasa. mai aveam carburant pentru 100 de km din cei 300 pe care ii aveam de parcurs pana in laayoune, insa ne-am incapatanat sa gasim o benzinarie fara taxe. cu un pic de noroc, am descoperit una, in mijlocul desertului, unde ne-am luat micul dejun: curmale si, desigur, ceai.
nici acum nu inteleg ce fel de asfalt toarna marocanii pe soselele lor, ca rezista diferentelor de temperatura zilnice dintre noapte si zi. n-am intalnit o groapa in toata sahara. din loc in loc, pe marginea soselei, descopeream trasee ciudate, marcate cu bolovani, destinate caravanelor de camile sau temerarilor care se incumetau sa faca raliuri pe nisip. am alimentat la una din benzinariile lantului “atlas“, unde benzina costa 4,38 dirhami/litru, adica mai putin de 50 de eurocenti.
am profitat de popas ca sa ne dezmortim un pic si ne-am plimbat pe faleza abrupta a atlanticului. agatati de stanci, la 20 de metri de valuri, pescari temerari isi incercau norocul. drumul spre sud era superb: in stanga – desertul, in dreapta, alternativ – faleza stancoasa sau plaje pustii, pe care descopeream, din loc in loc, colibele din pietre ale pescarilor sau colonii de rulote al caror rost nu-l pricepeam deloc.
deja ne obisnuisem cu oraselele rosiatice, vazute din goana masinilor, cu furnicarul de oameni care isi avea treaba lor, transportand ceva sau calatorind spre destinatii necunoscute. dar spectacolul cel mai fascinant era cel al desertului, care isi schimba culorile precum un cameleon, la fiecare cativa kilometri. intai era portocaliu, ca o prelungire a localitatilor. apoi incepea sa se pateze cu tufisuri verde inchis. repede, devenea bej, presarat de tufe prafuite si uscate. cateva minute mai tarziu, se colora intr-un gri maroniu, ca sa revina la bej si sa se umple de tufisuri roscate. primele dune bej deschis le-am descoperit intr-un desert cenusiu, cu tufisuri gri si pietre alburii, decolorate de soare. cativa kilometri mai tarziu, era din nou bej, cu smocuri de iarba verzi. apoi tufele dispareau si culoarea dominanta devenea maronie, intrerupta de periculoasele dune cu nisip fin ca apa sau de vai largi, ca fundul unor lacuri nemarginite, secate de soarele necrutator.
in contrast cu desertul, cerul avea nori fabulosi, parca pregatiti de o furtuna care mereu ne ocolea, desi ne-am fi dorit-o cu ardoare. nu reuseam sa inteleg lumea pe care o strabateam. ici-colo, cateva colibe din bolovani acoperiti cu o prelata, in care locuiau pescari care nu aveau cui sa-si vanda pestele. magari rapciugosi rasareau din nisip, cautand cateva fire de iarba pe sub pietre. soseaua neagra si dreapta, al carui capat se pierdea in zare, parea singura certitudine. desigur, cu conditia sa nu intalnesti – cum am patit noi – 4 mercedes-uri conduse de marocani dementi, care aveau chef de concurs si au incercat sa ne provoace, depasindu-ne vijelios si incetinind apoi in fata noastra, ca o invitatie la un raliu spre nicaieri. i-am ignorat si ne-am oprit pe marginea drumului. un indicator spre tarfaya, oraselul langa care legenda spune ca antoine de saint exupery s-ar fi prabusit cu avionul in valurile atlanticului, ne-a umplut de nostalgie si regret. nu aveam timp sa-l vizitam.
am oprit sa mancam de pranz intr-o asezare din desert. ne-am asezat la mesele de plastic din fata unui asa-zis restaurant si am fost norocosi sa gasim un pusti care o rupea putin pe franceza. am mancat un tajin de pui oribil. marcos, obsedat ca nu cumva sa se imbolnaveasca din cauza conditiilor indoielnice in care erau preparate mancarurile pe continentul african, a preferat sa joace fotbal cu niste copii. cat a calatorit cu noi, nu a mancat decat chipsuri, chifle si branza topita. “la vache qui rit,” ranjea catre noi ciudatul brazilian, insa nimeni nu dorea nici macar sa guste din ratia lui. am ajuns in laayoune, trecand pe langa o impresionanta fortareata care ne-a amintit ca, pana nu demult, sahara occidentala era independenta, iar autoritatile marocane faceau eforturi considerabile sa o integreze.
laayoune era un oras frumos, pe care aveam sa-l vizitez linistit doi ani mai tarziu, cu trotuare largi, palmieri pitici si o gramada de jeep-uri ale fortelor ONU, care asigurau tranzitia pasnica a saharei occidentale sub jurisdictia marocului. am avut norocul sa descoperim un hotel de lux, in a carui gradina interioara am savurat o bere rece. flag pils. n-am ramas peste noapte, pentru ca pat a aflat ca putem dormi intr-o oaza din apropiere. o oferta de nerefuzat: 15 dirhami de persoana. cel mai greu a fost sa-l scoatem pe marocanul care pazea locul din coliba lui. negocierea a durat 5 minute si popasul in oaza ne-a costat doar 100 de dirhami. adica 10 euro. pacat ca mi se descarcase bateria de la camera video exact cand am ajuns.
noaptea in oaza a fost magica. ne cumparasem fructe, legume si niste carne din laayoune. ne-am scaldat in lacul inconjurat de palmieri si am stat la povesti in jurul unui foc aprins din crengile adunate din nisip. am intins corturile, dar eu am preferat sa dorm intr-unul din hamacele pe care alex le adusese din ultima sa calatorie in brazilia.
am descoperit abia acum un film inspaimantator de bun: “johnny mad dog“, pe langa care “cidade de deus” pare un basm din desene animate. brutal, de o violenta extrema si socanta, surprinde profunzimi la care nu te astepti, mai ales avand in vedere genul. prin doua povesti paralele, una despre capetenia unei cete de soldati-copii dintr-o tara africana in razboi civil, iar alta despre o fata care incearca sa-si salveze tatal olog si fratele mai mic din fata furiei dezlantuite a celor din jur, regizorul jean-stephane sauvaire descrie o lume absurda, in care viata nu are nici o valoare.
rafalele akm-urilor domina dialogurile din film. se apasa pe tragaci din orice motiv, fara motiv, din lipsa alternativei sau – pur si simplu – dintr-o placere inconstienta. copii de 10 ani sunt smulsi din bratele parintilor pe care sunt obligati sa-i ucida si apoi inrolati ca niste roboti in ceata de mici razboinici. sufera dupa moartea unui purcel, desi ucid la intamplare batrani, femei sau copii. tanjesc dupa iubire, desi nu au posedat femei decat cu forta. trec senini printre gloante, cu credinta oarba ca margelele primite ca amulete sfinte ii fac invizibili sau transforma plumbul in apa. sau doar pentru ca, de cand s-au nascut, armele si violenta fac parte din peisajul cotidian si, uneori, au sarcini mai importante de indeplinit.
pentru a ecraniza romanul semibiografic al lui emmanuel dongala, regizorul jean-stephane sauvaires-a dus in liberia cu cateva luni inainte de a trage primul cadru, pentru a selecta dintre bastinasi copiii care vor juca in film. n-a folosit nici un profesionist. ba unii dintre “actori” chiar si-au trait rolul in timpul razboaielor civile din ultimii ani. filmat cu steadycam (si din cauza inaltimii actorilor), perfect montat pe ritmul actiunii, premiat la cannes cu prix de l’espoir la sectiunea “un certain regard“, dificil de privit, dar imposibil de uitat, “johnny mad dog” este o capodopera cult.
the lovely bones, ultimul film al lui peter jackson, este o alegere stranie pentru celebrul regizor. insa si o realizare pe masura: rareori am vazut povestea unei tragedii cumplite spusa cu inocenta unui copil. lejeritatea cu care peter jacksonamesteca fantasticul cu realitatea, uneori fara a delimita deloc cele doua planuri, este impresionanta. filmul i-a cam bulversat pe critici, care nu au putut sa-l incadreze intr-un gen. jackson a estompat tema cutremuratoare adaugand o poveste paralela, supranaturala si tulburatoare, care te ajuta sa privesti mai usor consecintele dramatice pe care moartea unei fete le provoaca in destinul linistit al unei familii americane. cred ca peter jackson s-a simtit provocat de romanul lui alice sebold si a vrut sa-l ecranizeze cu delicatete si fara incrancenare, sa faca un film despre o serie de crime abominabile pe care sa-l poata vedea si intelege chiar si cei mici.
desigur, actorii de calibru distribuiti in film l-au ajutat mult pe jackson sa realizeze the lovely bones. pentru macabrul personaj negativ pe care l-a creat,stanley tucci a fost nominalizat la oscarul pentru cel mai bun rol secundar si chiar cred ca l-ar merita.
ne-am trezit la 8:00 si am constatat ca proprietarul apartamentului se tinuse de cuvant, iar masinile noastre au fost pazite peste noapte. nu lipsea nimic. am plecat din essaouira, tot spre “la route cotiere“, care avea sa ne duca spre agadir si tan-tan. de aceasta data, soseaua era perfecta si serpuia printre coline pietroase din pamant arid si rosiatic, pe care nu cresteau decat niste arbusti cu frunze verde inchis. intregul peisaj parea acoperit de un praf amestecat cu nisip. strabateam sate ce imi aminteau din nou de cele din filmele cu cowboys si indieni. doar ca erau din piatra si arhitectura avea cateva linii orientale. am filmat imagini fabuloase din mersul masinii.
dupa o vreme, jean louis a auzit un zgomot suspect la motorul mercedes-ului sau si ne-am oprit intr-un sat de pe drum. probleme la elicea radiatorului. localnicii erau foarte prietenosi si ne-au indrumat catre un mecanic auto, care s-a apucat imediat de treaba. in jurul masinii au inceput sa se adune mai multi gura-casca si, intrand in vorba cu ei, alex si jean louis au pus de-o afacere: le-au vandut o gramada din piesele de masina pe care le aveam cu noi si niste adidasi de carrefour, ieftini si rezistenti. toata lumea era senina si parea fara griji. pana si pisicile care se holbau agitate la halcile de carne ce atarnau in geamul unei macelarii mi se pareau simpatice.
pana cand mesterul a facut rost de piesa defecta, noi am trecut drumul si ne-am verificat mail-urile intr-un cyber cafe, dupa care am lenevit pe niste scaune din plastic la un ceai si niste aluaturi uscate, dar dulci, unele tavalite prin cocos. la un moment dat, din dugheana a iesit un grasan care s-a autoinvitat la masa noastra. a ciocnit un pahar de ceai cu noi si mi-a lalait un cantecel, dupa care s-a carat fericit. alex ne-a demonstrat cat de bine a invatat ritualul prepararii ceaiului marocan, cu apa fiarta, bucati mari de zahar si frunze de menta. fred mi-a luat camera si a tras cateva cadre cu mine, ca sa admirati straiele marocane in care umblam imbracat. reparatia n-a durat mai mult de o ora si ne-am pornit din nou la drum.
“la route cotiere” a devenit tot mai spectaculoasa. un fel de transfagarasan mai bland, cu asfaltul impecabil. zona muntoasa, cu coline acoperite de aceiasi arbusti in care se catarau capre slabanoage si le mancau frunzele. vai adanci, urme ale unor fluvii demult disparute. cladiri patratoase, izolate pe cate-un versant. oameni a caror prezenta in mijlocul pustietatii este inexplicabila. si, desigur, aceiasi soferi imprudenti, cu depasirile lor ingrozitoare.
am trecut prin tamri, un sat langa care surferii au descoperit raiul lor. culorile predominante: portocaliu si albastru. sunt peste tot. pe ziduri, haine, aparatori de soare sau automobile. pana si desertul pare portocaliu, comparat cu albastrul cerului si, brusc ! cu cel al atlanticului care apare in dreapta ta. un peisaj incredibil de salbatic, cu oceanul intr-o parte si munti selenari in cealalta. din loc in loc, rasar cetati cu o arhitectura de pe alta planeta, din care te astepti sa zboare niste navete cu cavaleri jedi. si cand iti revii, treci pe langa un elegant far alb, rasarit din mijlocul acelorasi ziduri portocalii. dupa care urmeaza un fel de riviera catre agadir, cu riad-uri misterioase pe faleza si primele turme de camile intr-o piata pe marginea drumului. minunat !
pe masura ce ne apropiam de agadir, zona devenea tot mai civilizata si localitatile semanau cu niste statiuni din piatra portocalie. soseaua se largeste pe 4 benzi, strajuite de palmieri tot mai falnici. agadirul apare alb, maiestuos, cu extreme ireale, un cannes mai saracacios si mai salbatic. regasesti pe dealul din apropiere paduricea de arbusti defrisata ca sa apara literele vreunui mesaj religios, in timp ce iesi din holurile celor mai elegante hoteluri ale lumii. mirosul patrunzator de peste aproape ca trece pragul buticurilor “dior” sau “versace”. chiar daca estompat, se simte ca orasul a fost reconstruit total dupa cutremurul din anii ’60. nu are patina. abia am asteptat sa revenim la lumea noastra colorata !
dupa agadir, mi s-a terminat bateria camerei video. zona a devenit tot mai desertica. am vazut si primele oaze. ne-a parut rau ca nu ne-am putut opri la tiznit sau la sidi ifni, doua orase care pareau din vis. tinutul selenar incepe sa devina dominant, rupt inca de cateva dune inverzite de tufe sau cactusi imensi. din loc in loc, in mijlocul pustiului, apar aceleasi sate extraterestre sau un santier cu utilaje imense care construieste ceva. se lasa seara si afara s-a racorit. la un moment dat, soseaua dispare in nisip, asfaltul se termina cativa kilometri, dupa care reapare, la fel de ciudat, gonim pe soseaua trasata pe marginea unor canioane largi de cativa kilometri si deodata, in mijlocul desertului, apare un careu de luminite: tan-tan !
trecem pe sub celebrul monument al celor doua camile si intram in oras pe o sosea cu 4 benzi luminate de neoane portocalii. ne-am luat ieftin niste camere mari si curate la hotelul “texas”, am incuiat masinile in garaj si am iesit sa schimbam niste bani si sa mancam in oras. aceeasi senzatie de film western cu arabi. cred ca, daca ma uitam mai atent, il gaseam si pe indiana jones la o masa in vreun birt.
dupa ce am hoinarit prin bazarul din essaouira, ne-am intors in apartamentul inchiriat de la elvetianul nostru si am petrecut o seara chill out. alex si jean louis au testat oala de tajin cumparata de pe drum si ne-au gatit niste pui deliciosi. vin aveam din belsug si invatasem sa ne preparam ceaiul de menta ca localnicii. televizorul era blocat pe un canal din care nu intelegeam nimic, dar marko a adus un radiocasetofon si am reusit sa prindem niste posturi cu muzica africana si araba. atmosfera ideala pentru depanat amintiri.
cei 6 coechipieri francezi care ramasesera in urma la moulay bousselham au reusit sa inlocuiasca rapid telescopul defect de pe “zebra” si au avut timp sa dea o tura prin localitatile din nordul marocului, celebre pentru culturile de cannabis plantate
pe versantii muntilor. desi e ilegal, dealerii locali ofereau din belsug hasismarocan sau afgan cu 10 dirham (adica, 1 euro) gramul. aveau table intregi si, in cateva clipe, iti framantau intre degete bucata dorita si o transformau intr-un “glonte” invelit intr-un celofan subtire. tentatia e foarte mare si o prietena care a lucrat ca jurnalist in marrakech mi-a povestit ca zeci de romani zac prin inchisorile din maroc pentru ca au incercat sa faca trafic cu hasis.
marko si fred le-au povestit o varianta plina de haz a fabuloasei vizite la resedinta ambasadorului roman din maroc, amuzandu-se copios de lumea diplomatiei si “stralucirea” ei. la fel ca noi, si ei observasera in ce curse nebunesti se aruncau soferii marocani cand ii depaseai, luand manevra drept un afront de neiertat. au blestemat gropile si bolovanii de pe “la route cotiere“, insa au admirat falezele spectaculoase si plajele pustii ale atlanticului. am adormit cu gandul la tan-tan, oras legendar, nelipsit din itinerariul aventurierilor africani, unde planuiam sa ajungem in seara urmatoare.
am filmat la bistrita pentru emisiunea “aruncati din tren” cu raluca lazarut si matilda pascal cojocarita. cele doua vedete au muncit o zi intreaga, adesea in ninsoare si viscol, pentru a-l ajuta pe mihai untu, un baietel de 10 ani care a avut probleme medicale inca de la nastere. din cauza unei bronsiectazii, lui mihai i-a fost extirpat plamanul drept la 5 ani, insa boala a inceput sa-i atace si baza plamanului stang. pentru a o stopa, el trebuie sa faca tratament cu antibiotice 15 zile pe luna. infectia a inceput sa stagneze si sunt sanse mari sa se retraga. un transplant de plaman este extrem de riscant, deoarece ar trebui sa-i fie transplantata in acelasi timp si inima. mihai invata foarte bine si este extrem de talentat la pictura. visul lui este sa aiba camera lui, pentru ca – deocamdata – locuieste impreuna cu mama si bunica lui intr-o garsoniera inchiriata. desi au depus inca de acum 7 ani cerere la primarie pentru o locuinta sociala, inca nu au ajuns la rand.
dupa o zi de munca, raluca lazarut si matilda pascal cojocarita au reusit sa stranga 11.257 de lei si sa obtina de la primarul bistritei promisiunea ca va incerca sa puna familia untu pe lista de prioritati la acordarea unei locuinte sociale.
in peregrinarile noastre prin tara pentru filmarile la “aruncati din tren” ne-am oprit sa dormim la conacul “archia“ de la marginea orasului deva. eram cu actritele magda catone si tania popa, care trebuiau sa stranga bani ca sa ajute o fetita in pericol sa-si piarda vederea. pentru asta, tania a dereticat prin camere, iar magda l-a scos la plimbare pe saigon, unul din caii de la herghelia pensiunii. am descoperit 12 camere, fiecare personalizata pe cate o tema, de la “maci” la “flori de camp”, “frunze” “radacini” sau “cai”. cu mobila veche, in fiecare camera, alta. cu fiecare baie in alt fel de gresie si faianta si sapun natural. cu tuica din partea casei la cina, dar daca aveti noroc sa gustati din palinca patronului, veti fi oameni fericiti. cereti platouri cu mezeluri preparate de localnici si iarna nu ratati raciturile (piftia, pentru mitici 🙂 ). poti calari pe dealuri, daca stii, iar peisajul imbie la liniste. ne-a placut.
