am descoperit inca o dovada ca brazilienii stiu sa faca filme. “o homem que copiava” pare facut de un pusti de 20 de ani, care amesteca cu o placere nebuna secvente de videoclip montate in ritm de samba cu desene animate si benzi desenate. scenariul este plin de imaginatie si umor, dialogurile sunt calde, iar situatiile in care sunt pusi eroii sunt adesea de un umor absurd, insa de o profunzime surprinzatoare. mi-a placut mult cum sunt tratate temele saraciei, a coruptiei si disolutiei autoritatii statului, fara emfaza ori ipocrite idei moralizatoare. cu multa intelegere pentru conditia umana.
saraci lipiti, un “operator de fotocopiadore” indragostit de o vanzatoare dintr-un magazin de haine de dama si un “negustor de antichitati” care viseaza la virginitatea pastrata de frumoasa cartierului pentru barbatul visurilor ei ajung peste noapte plini de bani, dar trebuie sa scape de martorii incomozi care isi vor partea lor. e doar una dintre povestile din “o homem que copiava“, pentru ca sunt mult mai multe, impletite inteligent si – repet – cu mult umor de mare calitate.
gheorghe florescu is back in business ! devenit celebru odata cu publicarea best-seller-ului “confesiunile unui cafegiu“, florescu este un Personaj. plin de amintiri adevarate sau inventate despre lumea obscura securistilor si a activistilor comunisti de rangul intai, oricand gata sa-ti serveasca o replica acida sau una din legendele cafelei. desi are aproape 70 de ani, nu are astampar: a infiintat “asociatia cafegiilor independenti“, se judeca cu un individ care i-a furat marca si viseaza sa deschida o cafenea langa piata rosetti. pana atunci, il ajuta pe un tanar sa vanda cafea de calitate in piata gemeni din bucuresti.
magazinul este pitit in fundul pietei, insa miroase de la o posta a cafea proaspat prajita. cand l-am vizitat, florescu l-a rugat pe administratorul mihai honciuc sa ne faca o demonstratie de prajit cafea cu “cel mai bun aparat din lume, fabricat la dusseldorf“, careia i-a dat o aroma aparte cu povestile lui. imi plac oamenii care stiu sa se reinventeze si – mai ales – au inteles ca adevarata varsta nu se socoteste in ani, ci in vioiciunea spiritului.
p.s. oare acest articol poate fi considerat publicitate ? la plecare, am primit o punga de cafea guatemala amate, macinata pentru ibric, din lotul pe care il vedeti prajindu-se mai sus. mi-a umplut casa de o aroma ce i-a atras pe toti vecinii. de maine, voi lasa usa deschisa, poate ajunge mirosul si la blonda de la etajul I…
dimineata, dupa ce ne-am luat masinile din garajul hotelului “texas” din tan tan, am plecat spre laayoune. cu un pasager in plus: marcos, un brazilian care hoinarea prin maroc de o luna si jumatate si cauta pe cineva sa-l duca pana in mauritania. de acolo, voia sa treaca in mali, sa mai vagabondeze 4-5 luni prin africa, dupa care sa caute un vapor care sa-l duca inapoi acasa. mai aveam carburant pentru 100 de km din cei 300 pe care ii aveam de parcurs pana in laayoune, insa ne-am incapatanat sa gasim o benzinarie fara taxe. cu un pic de noroc, am descoperit una, in mijlocul desertului, unde ne-am luat micul dejun: curmale si, desigur, ceai.
nici acum nu inteleg ce fel de asfalt toarna marocanii pe soselele lor, ca rezista diferentelor de temperatura zilnice dintre noapte si zi. n-am intalnit o groapa in toata sahara. din loc in loc, pe marginea soselei, descopeream trasee ciudate, marcate cu bolovani, destinate caravanelor de camile sau temerarilor care se incumetau sa faca raliuri pe nisip. am alimentat la una din benzinariile lantului “atlas“, unde benzina costa 4,38 dirhami/litru, adica mai putin de 50 de eurocenti.
am profitat de popas ca sa ne dezmortim un pic si ne-am plimbat pe faleza abrupta a atlanticului. agatati de stanci, la 20 de metri de valuri, pescari temerari isi incercau norocul. drumul spre sud era superb: in stanga – desertul, in dreapta, alternativ – faleza stancoasa sau plaje pustii, pe care descopeream, din loc in loc, colibele din pietre ale pescarilor sau colonii de rulote al caror rost nu-l pricepeam deloc.
deja ne obisnuisem cu oraselele rosiatice, vazute din goana masinilor, cu furnicarul de oameni care isi avea treaba lor, transportand ceva sau calatorind spre destinatii necunoscute. dar spectacolul cel mai fascinant era cel al desertului, care isi schimba culorile precum un cameleon, la fiecare cativa kilometri. intai era portocaliu, ca o prelungire a localitatilor. apoi incepea sa se pateze cu tufisuri verde inchis. repede, devenea bej, presarat de tufe prafuite si uscate. cateva minute mai tarziu, se colora intr-un gri maroniu, ca sa revina la bej si sa se umple de tufisuri roscate. primele dune bej deschis le-am descoperit intr-un desert cenusiu, cu tufisuri gri si pietre alburii, decolorate de soare. cativa kilometri mai tarziu, era din nou bej, cu smocuri de iarba verzi. apoi tufele dispareau si culoarea dominanta devenea maronie, intrerupta de periculoasele dune cu nisip fin ca apa sau de vai largi, ca fundul unor lacuri nemarginite, secate de soarele necrutator.
in contrast cu desertul, cerul avea nori fabulosi, parca pregatiti de o furtuna care mereu ne ocolea, desi ne-am fi dorit-o cu ardoare. nu reuseam sa inteleg lumea pe care o strabateam. ici-colo, cateva colibe din bolovani acoperiti cu o prelata, in care locuiau pescari care nu aveau cui sa-si vanda pestele. magari rapciugosi rasareau din nisip, cautand cateva fire de iarba pe sub pietre. soseaua neagra si dreapta, al carui capat se pierdea in zare, parea singura certitudine. desigur, cu conditia sa nu intalnesti – cum am patit noi – 4 mercedes-uri conduse de marocani dementi, care aveau chef de concurs si au incercat sa ne provoace, depasindu-ne vijelios si incetinind apoi in fata noastra, ca o invitatie la un raliu spre nicaieri. i-am ignorat si ne-am oprit pe marginea drumului. un indicator spre tarfaya, oraselul langa care legenda spune ca antoine de saint exupery s-ar fi prabusit cu avionul in valurile atlanticului, ne-a umplut de nostalgie si regret. nu aveam timp sa-l vizitam.
am oprit sa mancam de pranz intr-o asezare din desert. ne-am asezat la mesele de plastic din fata unui asa-zis restaurant si am fost norocosi sa gasim un pusti care o rupea putin pe franceza. am mancat un tajin de pui oribil. marcos, obsedat ca nu cumva sa se imbolnaveasca din cauza conditiilor indoielnice in care erau preparate mancarurile pe continentul african, a preferat sa joace fotbal cu niste copii. cat a calatorit cu noi, nu a mancat decat chipsuri, chifle si branza topita. “la vache qui rit,” ranjea catre noi ciudatul brazilian, insa nimeni nu dorea nici macar sa guste din ratia lui. am ajuns in laayoune, trecand pe langa o impresionanta fortareata care ne-a amintit ca, pana nu demult, sahara occidentala era independenta, iar autoritatile marocane faceau eforturi considerabile sa o integreze.
laayoune era un oras frumos, pe care aveam sa-l vizitez linistit doi ani mai tarziu, cu trotuare largi, palmieri pitici si o gramada de jeep-uri ale fortelor ONU, care asigurau tranzitia pasnica a saharei occidentale sub jurisdictia marocului. am avut norocul sa descoperim un hotel de lux, in a carui gradina interioara am savurat o bere rece. flag pils. n-am ramas peste noapte, pentru ca pat a aflat ca putem dormi intr-o oaza din apropiere. o oferta de nerefuzat: 15 dirhami de persoana. cel mai greu a fost sa-l scoatem pe marocanul care pazea locul din coliba lui. negocierea a durat 5 minute si popasul in oaza ne-a costat doar 100 de dirhami. adica 10 euro. pacat ca mi se descarcase bateria de la camera video exact cand am ajuns.
noaptea in oaza a fost magica. ne cumparasem fructe, legume si niste carne din laayoune. ne-am scaldat in lacul inconjurat de palmieri si am stat la povesti in jurul unui foc aprins din crengile adunate din nisip. am intins corturile, dar eu am preferat sa dorm intr-unul din hamacele pe care alex le adusese din ultima sa calatorie in brazilia.
un prieten mi-a trimis doua fotografii cutremuratoare, facute cu cateva clipe inainte ca un avion de pasageri sa se dezintegreze deasupra braziliei. se intampla in noiembrie 2006, cand un boeing 737 s-a ciocnit in aer cu un aparat embraer legacy la o inaltime de 10.000 de metri. boeing-ul s-a facut praf, in timp ce embraer-ul, desi serios avariat, a reusit sa aterizeze pe un aerodrom din jungla amazoniana. printre resturile avionului distrus a fost gasit un aparat foto casio z750, apartinand lui paulo muller, un actor al teatrului pentru copii din porto alegre.
inaintea dezintegrarii unui avion boeing 737
dupa ciocnirea din aer, paulo muller a avut sangele rece sa faca aceste doua fotografii. in prima, se vede cerul prin partea din spate a avionului. coada ii fusese smulsa. a doua fotografie este si mai dramatica, fiind vizibil un om supt de vartejul de aer format in gaura.
fotografii dramatice luate de una din victime
fotografiile au fost recuperate din stick-ul de memorie al aparatului. paulo muller avea doua fetite.
acest viral a avut mare succes. pana s-a prins lumea ca este vorba de doua capturi din genericul serialului “lost“. le regasiti aici:
