pat

afrika (16): senegal. saint louis

by

23 ianuarie 2007

ma trezesc la 8:00, hotarat sa nu mai pierd vremea si sa ma intorc in mauritania, sa-mi iau viza de la nouakchott. plec cu abdul spre postul de politie si, dupa ceremonialul ridicarii drapelului pe catarg, mai sun o data la ambasada noastra din dakar. domnul vlad imi spune intai sa mai astept putin. peste o ora, aflu ca totul se va rezolva si, in sfarsit, primesc prin fax documentul care atesta ca ministerul de interne senegalez e de acord sa-mi dea viza chiar la dakar. comisarul de la postul de politie ramane perplex. intoarce hartia pe toate partile si se recunoaste invins. totusi, nu imi pune stampila de intrare in tara pe pasaport, ci pe hartia primita prin fax. nu-mi mai pasa ! il sun pe marko si imi dau intalnire cu el la autogara din saint louis. ma anunta ca, presimtindu-mi reusita, au cumparat o vaca de 200 de kilograme si, ajutati de localnici, tocmai o sacrificau “in cinstea mea”.

imi iau ramas bun de la politistii din rosso si caut din ochi taxi-ul cu care visasem de doua zile sa dau macar o tura. printre rablele care ma uimeau ca inca mai circula, preferata mea era una care nu mai avea decat portiera soferului, pe care, cand cobora, acesta o lua in brate si o sprijinea de masina. in rest, nici o alta portiera, nici un geam, in afara parbrizului, iar motorul avea aerisire directa (capota o pierduse demult). imi ia 500 de franci cfa pana la autogara, unde ma intalnesc cu abdul, care se tine de cuvant si imi schimba niste bani. imi da doar 600 de franci cfa pe 1 euro, in loc de 650, cat era rata de schimb, dar – la cat de mult m-a ajutat – ma fac ca nu observ si ii mai dau 20 de euro, insistand sa retina ca nu e plata pentru gazduire, ci sunt un cadou din partea mea. am ramas prieten cu abdul si mai vorbim la telefon de cateva ori pe an. la o luna dupa ce m-am intors din africa, m-a sunat cu o voce ingrijorata si m-a rugat sa-l ajut cu niste bani, pentru ca trebuie s-o interneze in spital pe mama sa. probabil ca inventase povestea, dar i-am trimis 200 de euro. la inceputul anului trecut, i-am mai trimis 100 de euro, de care spunea ca are nevoie ca sa-si plateasca viza de intrare in spania, unde isi gasise de lucru. anul acesta, cand m-a sunat din nou sa-mi ceara bani, i-am explicat ca nici pe mine nu m-a ocolit criza si l-am refuzat.

de la rosso la saint louis sunt cam 100 de kilometri. abdul negociaza pentru mine un loc intr-un taxi pentru care platesc 2.000 de franci cfa. suntem 9 pasageri. plus soferul, care conduce linistit cu 80 la ora. soseaua e acceptabila si traverseaza savana pe langa sate cu colibe acoperite cu paie. din loc in loc, grupuri de muncitori indura canicula si carpesc gropile din asfalt. pe masura ce ne apropiem de saint louis, vegetatia  devine mai bogata, iar satele – ceva mai aratoase. e plin de fundatii de tot felul si de scoli de meserii. cand mai avem 35 de kilometri, pe sosea apare marcajul si vedem primele borne. ajungem la autogara din saint louis pe la 15:00, dupa ce trecem pe langa campusul universitatii “gaston berger“.

pana sa ajunga marko, ma lupt cu valurile de cersetori, majoritatea copii. pana si vanzatorii de fructe incearca sa te pacaleasca daca te vad alb si derutat ! caut casete pentru camera cu care filmasem si gasesc intr-un butic, insa mi se pare prea mult sa platesc 4.000 de franci cfa pe bucata. avea sa-mi para rau. ma bucur ca arsita e domolita de o briza placuta. marko a venit cu rod, prietenul francez care statea de vreo doua luni in senegal si ne-a deslusit tainele locului. suntem foarte fericiti ca ne revedem si imi gasesc greu cuvintele ca sa le explic povestea de la rosso. rod are un mercedes cobra alb cu sound system bun si muzica reggae. e un tip cam salbatic si impulsiv si statea in senegal cu prietena lui, care ii va face un copil.

ajungem in tassinere, un sat de pescari din regiunea la gandiol, la cativa kilometri de saint louis, unde locuim in niste colibe racoroase, din patru stalpi de beton inconjurati cu rogojini si acoperiti cu stuf. sunt ridicate direct pe nisip, la cativa metri de fluviul senegal. dincolo de apele sale, exista o mica minune: la langue de barbarie, o fasie de nisip lunga de vreo 15 kilometri si lata de 2-300 de metri, cu o rezervatie de pasari la un capat, si apoi – oceanul. colibele sunt pe terenul lui arona, un tanar localnic care spera ca din banii pe care ii vom plati sa-si bage si curent electric. toaletele sunt curate si exista chiar si o cabina de dus. fireste, te spalai tot luand cu o cana apa din galeata, dar intentia era buna. in mijlocul curtii, arona improvizase un foisor unde mancam si palavrageam.

bucurie mare ca am ajuns si eu in tabara ! lumea se pregatea de o mica expeditie: platisera un pescar sa ne duca cu piroga pana pe langue de barbarie, sa facem un chef pe plaja. noi 6, arona plus 3 prieteni si pescarul, sacii de dormit si hamacele, halcile de carne de vita, bere, vin, undite, plase de pescuit, un radiocasetofon monstruos de mare si un acumulator de masina de la care se alimenta. trecem senegalul si lasam piroga infipta in nisip, descarcam bagajele, le caram doua minute printre arbusti si stuf si deodata, raiul: o plaja cu nisip auriu si fin ca sarea, ale carei capete doar le ghiceai in zare, toata numai a noastra ! pescarul ne-a vazut simpatici si ne-a chemat la o plimbare cu piroga prin rezervatia de pasari. ne-a dus, fara autorizatii sau aprobari, pe canale doar de el stiute si ne-a aratat de la un metru cuiburile pasarilor, am contemplat impreuna apusul din locul lui preferat si ne-a promis ca ne invata sa pescuim in ocean la lumina lunii.

pana cand noi am hoinarit prin rezervatie, arona si prietenii sai au facut un foc imens in nisip si s-au pus pe fript carnea. gasim rapid niste statii de radio locale cu muzica reggae si traditionala si mergem sa pescuim in ocean. alex si fred se pricep cel mai bine, dar jean louis si pat se straduiesc mult sa prinda miscarea. eu si marko preferam sa-i contemplam. pescarul cel batran le arata cum sa arunce momeala contra valului. el pescuieste fara undita, cu nailonul infasurat pe o sticla. nimeni nu prinde nimic. batranul dispare si se intoarce cu o plasa ciudata, ca o meduza cu plumbi in varful tantaculelor, agatata de un fir gros, cu ajutorul caruia o lansa in ocean. pana sa mancam, au reusit sa prinda doi pesti cat bratul. dupa masa, am lenevit in jurul focului, cu reggae, bere, vin si marijuana din gambia. spre dimineata, ne-am ingropat sacii de dormit in nisipul cald de langa jar si am atipit. ne-a trezit un urlet disperat. am aprins lanternele si nisipul a inviat brusc, fugind de noi ! eram inconjurati de mii de crabi de toate marimile speriati de lumina. unul dintre ei il muscase de nas pe jean louis 🙂

Share

afrika (12): mauritania. drumul spre nouadhibou

by

19 ianuarie 2007

ne-am trezit devreme si am plecat la drum la 7:30. trebuia sa ajungem cat mai devreme in la gouira, punctul de frontiera, sa iesim din maroc, sa strabatem no man’s land (o fasie de 3 kilometri) si sa intram in mauritania inainte de pranz, cand granita se inchidea. dupa ce am iesit din dakhla, marko si jean-louis s-au luat la intrecere pe soseaua dreapta, gonind in paralel cu 180 de km la ora. din nou, in prima parte a zilei, cerul era acoperit de o pacla care ne proteja de razele soarelui. conducem zeci de kilometri cu desertul cameleonic in stanga si coasta atlanticului in dreapta. pe masura ce ne apropiem de granita, nisipul devine tot mai murdar si peisajul tot mai selenar. la 142 de kilometri de nouadhibou oprim intr-o benzinarie. dupa ce ne depasesc patru jeep-uri decapotate, vopsite in culori de camuflaj, pline de tuaregi cu capetele acoperite cu turbane, culmea ! in fata noastra, alimenta un jeep tot cu “07” pe numarul francez al placutei de inmatriculare. bucurie mare pe francezii mei: gasisera pe unii tot din ardeche !

dupa ce ajungem la punctul de frontiera, cat stam la coada de 4-5 masini, jean louis scoate un tub si doua carpe din bumbac si, impreuna cu marko, se apuca si dau un lustru temeinic pe capotele masinilor. clientii mercedes-ului si ai peugeot-ului ne asteptau in no man’s land si trebuiau impresionati. pacla se ridicase si soarele parjolea totul. trecem fara probleme de punctul de frontiera, unde se termina si soseaua. dupa ce bajbaim cateva sute de metri, luandu-ne dupa urmele de cauciucuri ale celor care trecusera deja pe acolo, vedem doua masini si 3 barbati, care pareau ca ne asteapta. era benny, clientul si calauza noastra, impreuna cu doi prieteni. dupa multe incercari, marko reusise sa vorbeasca cu ei pe mobil si stabilise intalnirea.

purtau camasi si pulovere, sirwal (niste pantaloni pana sub genunchi, largi, bufanti si albi), slapi din piele in picioarele goale si dara (un fel de vestmant larg, ca un cearsaf prin care sa-ti bagi capul, alb sau de culoarea cerului senin, cu un buzunar la piept, brodat cu ata galbena). erau tuciurii si aveau parul cret si sarmos. cand era prea cald, din cateva miscari isi infasurau in jurul capului un hawli (turban dintr-o o panza lunga, albastru deschis sau neagra). imediat, au tras masinile una langa alta si au sprijinit de ele doua rogojini, ca sa ne protejeze de vantul care vajaia serios, au luat dintr-un rucsac un primus mic cu butelie si au pregatit un ceai de bun venit. noi am scos o punga de produse de patiserie cumparate in dakhla si am pocnit dopul ultimei sticle de sampanie pastrata special din franta.

benny ne-a explicat ca masinile cele mai cautate in mauritania sunt mercedes. orice model. in ultima vreme, si peugeot a devenit o marca destul de populara. suv-uri sau 4×4, insa, nu se aduc decat pe comanda ferma. marko obtine rapid 1.000 de euro pe masinuta noastra, insa jean louis tine de pret si se tocmeste pana scoate 1.300 pe mercedes-ul lui. desigur, plus transport pana la nouakchott. batem palma, ne inghesuim bagajele in masinile lor si ne facem ultimele poze langa ale noastre. benny le duce la “garaj”: o zona mai neteda de langa drum, ferita de vant cu gramezi de bolovani si pazita de niste berberi, unde negustorii de masini le lasa pana gasesc viitorul cumparator. pentru o taxa de cativa euro pe zi. ne ingramadim 7 persoane in renault-ul lui benny, trecem fara probleme frontiera in mauritania si pornim spre nouadhibou. din loc in loc, vedem gospodarii saracacioase, cu corturi sau colibe inconjurate de garduri din boltari si tot mai multe turme de camile. pe calea ferata paralela cu soseaua ne intersectam cu cel mai lung tren pe care l-am vazut vreodata: cateva sute de vagoane cu minereu intinse pe cel putin 2 kilometri, trase si impinse de cate doua locomotive.

intram in nouadhibou, un oras cu 150.000 de locuitori. cei mai multi vorbesc si franceza, limba in care – alaturi de araba – sunt inscriptionate toate firmele. aici intalnesti extremele. corturi berbere, langa case patratoase din omniprezentii boltari netencuiti, langa vile opulente de un kitch absolut si trist. rable si schelete de rable peste tot. capre razlete si turme de camile, langa ultimul tip de suv nissan, langa cotige trase de magari rapciugosi. locuri virane napadite de dune, langa un aeroport mai degraba militar, langa un teren de fotbal pe nisip.

oprim la campingul “chez abba“ si coboram amortiti din masina langa o vitrina prafuita plina de bijuterii traditionale de o frumusete salbatica. nisip peste tot. femeile lor sunt straniu de frumoase si ne privesc dispretuitoare si usor atatate. avem de ales intre camerele simple si curate sau corturile berbere. desigur ca aleg sa dorm in cort, in sacul de dormit pe care reusisem sa-l gasesc cu greu intr-un orasel anonim din maroc. schimbam bani si trebuie sa tinem minte o noua paritate: 1 euro = 330 de ouguiya. bancnotele mari sunt nou-noute, dar cele de mici sunt atat de mototolite si de zdrentuite, incat uneori numai localnicii le recunosc valoarea in functie de culoarea initiala, pe care doar ei o mai ghicesc. ma inteleg cu o frumusete locala sa-mi spele toalele pentru 100 de ouguiya si ma simt usor misogin, dar razbunat pentru privirile indurate la sosire.

seara, suntem invitati de benny sa cinam la el acasa. ne duce cu masina si nu avem nici cea mai mica idee in care parte a orasului suntem. orbecaim un pic pana dam de usa de tabla a casei din boltari si patrundem in interiorul auster. ne descaltam si intram in camera de oaspeti. are peretii goi, dar mocheta de pe jos e acoperita pe mijloc de un covor cu motive orientale. de-a lungul peretilor, are perne pe care ne tolanim confortabil. bem apa si coca-cola la cutie. cele doua neveste ale lui benny, imbracate in malaffa (o panza elegant colorata in care se infasoara iscusit din cap pana-n picioare) au grija sa nu ne lipseasca nimic, pana ele pregatesc intr-un colt, pe un primus mai mare, couscous cu carne de camila, mirodenii si condimente. tot ele ne prepara si ceaiul, in timp ce noi ne facem siesta si palavragim satisfacuti.

am avut un somn minunat in cortul berber, pe o rogojina intinsa pe nisip. la 4:30, ne-a trezit muezinul care chema credinciosii la rugaciune, dar am adormit la loc.

Share

afrika (11): maroc. spre dakhla

by

18 ianuarie 2007

o dimineata de vis ! din oaza in care dormisem am privit rasaritul soarelui dintre dunele de nisip. ce priveliste ! ne-am adunat lucrurile si ne-am intors in laayoune, cautand drumul spre dakhla. ne-am descurcat destul de greu. eram inca sub vraja noptii din oaza, nu exista nici un indicator, iar localnicii intelegeau, fiecare, altceva si ne explicau tampenii. pana la urma, am iesit din oras pe directia cea buna, pe sub doua imense porti boltite. am mai vazut doi politisti cu radare tip pistol si apoi, desertul !

goneam pe o sosea neteda ca in palma, dreapta, al carui capat se pierdea la orizont. in stanga – desert. in dreapta – desert si, uneori, plajele atlanticului. in putinele asezari de pe drum, casele erau protejate de un gard de bolovani in care se oprea nisipul imprastiat de vant. uneori vedeai adevarate dune sprijinite pe zidurile mai inalte. seb, care era la volanul “zebrei”, avea chef de condus. ne-a spus ca o ia inainte si ne intalnim pe drum. il stiam din saint julien molin molette, unde locuia. are un suflet de aur si e foarte iubit de toata lumea. in ardeche, e cunoscut ca unul dintre cei mai buni organizatori si sonorizatori de concerte. peste tot e insotit de cainele sau, un setter maro, batran si cam bolnav. incapatanat si perseverent, bun mecanic auto, intotdeauna gata de plecare intr-o noua aventura. asta-vara, impreuna cu lolo, un alt prieten bun din saint julien, a plecat cu motocicleta in corsica, de unde s-au intors plini de povesti haioase. din pacate, dupa calatoria in africa, relatiile lui seb cu restul grupului s-au racit si a evitat sa vina la intalnirile in care ne rememoram aventurile.

pe la pranz, am ajuns in boujdour, un oras parca desprins din “razboiul stelelor”, case cu un etaj si un far imens pe malul oceanului. am ratacit cu marko pe strazi, pana am gasit un atelier auto unde am vandut lada cu piese de pe masina noastra si cutia de viteze din portbagaj. a doua zi urma sa ajungem in mauritania si unde vindeam si peugeot-ul. deja dupa laayoune, eram tot mai des opriti de patrule ale politiei si obligati sa ne completam datele din pasaport pe o foaie de hartie. in prima asezare, ne-am oprit si am gasit o cocioaba cu un xerox, la care ne-am facut cate 10-15 copii ale pasapoartelor, ca sa nu mai pierdem vremea la baraje.

era foarte cald. pana la pranz, soarele fusese ascuns de niste nori, dar acum ardea puternic. desertul prin care treceam era tot mai uscat, cu plante tot mai rare. soseaua era adesea strajuita de adevarate diguri de nisip, iar – din loc in loc – nisipul forma sicane periculoase pe asfalt. observasem pe marginea soselei mici piramide de bolovani care trasau drumuri ciudate prin desert. am banuit ca marcheaza pistele pentru distractii off-road. mi s-a ridicat parul in cap cand am aflat ca atentioneaza ca sub nisip sunt campuri de mine.

am oprit intr-o benzinarie care parea parasita. ne-am uitat prin vitrinele prafuite la niste rafturi goale. nisipul de pe mesele si scaunele din plastic din interior era de doua degete. cand a mai oprit o masina, dintr-una din cladirile pe care tocmai ne pisasem, a rasarit un arab cu turban negru si salopeta albastra, murdara de ulei. uscat si la fel de slab ca bietii caini care aparusera dintre daramaturi si semanau cu niste hiene. in timpul popasului, am reusit sa ne umplem masina de muste si ne-am chinuit o buna bucata din drum sa scapam de ele.

soseaua care duce spre dakhla coboara pe fundul unui lac imens, 80 % secat, de unde cerul e de un turcoaz perfect. orasul e construit pe o peninsula ca o fasie de nisip pierduta in ocean si arata ca o combinatie dintre o statiune din mediterana si o fortareata albaneza. foarte curat, multe magazine cu marfa proasta, produse de patiserie minunate si calamari proaspeti cu 30 de dirhami (3 euro) portia. am dormit mizerabil la hotel “sahara“: camere meschine, toalete nasoale. ne-a parut rau de cei 50 de dirhami platiti si ne-am amintit cu nostalgie de noaptea petrecuta in oaza.

Share

afrika (10): maroc: drumul spre laayoune

by

17 ianuarie 2007

dimineata, dupa ce ne-am luat masinile din garajul hotelului “texas” din tan tan, am plecat spre laayoune. cu un pasager in plus: marcos, un brazilian care hoinarea prin maroc de o luna si jumatate si cauta pe cineva sa-l duca pana in mauritania. de acolo, voia sa treaca in mali, sa mai vagabondeze 4-5 luni prin africa, dupa care sa caute un vapor care sa-l duca inapoi acasa. mai aveam carburant pentru 100 de km din cei 300 pe care ii aveam de parcurs pana in laayoune, insa ne-am incapatanat sa gasim o benzinarie fara taxe. cu un pic de noroc, am descoperit una, in mijlocul desertului, unde ne-am luat micul dejun: curmale si, desigur, ceai.

nici acum nu inteleg ce fel de asfalt toarna marocanii pe soselele lor, ca rezista diferentelor de temperatura zilnice dintre noapte si zi. n-am intalnit o groapa in toata sahara. din loc in loc, pe marginea soselei, descopeream trasee ciudate, marcate cu bolovani, destinate caravanelor de camile sau temerarilor care se incumetau sa faca raliuri pe nisip. am alimentat la una din benzinariile lantului “atlas“, unde benzina costa 4,38 dirhami/litru, adica mai putin de 50 de eurocenti.

am profitat de popas ca sa ne dezmortim un pic si ne-am plimbat pe faleza abrupta a atlanticului. agatati de stanci, la 20 de metri de valuri, pescari temerari isi incercau norocul. drumul spre sud era superb: in stanga – desertul, in dreapta, alternativ –  faleza stancoasa sau plaje pustii, pe care descopeream, din loc in loc, colibele din pietre ale pescarilor sau colonii de rulote al caror rost nu-l pricepeam deloc.

deja ne obisnuisem cu oraselele rosiatice, vazute din goana masinilor, cu furnicarul de oameni care isi avea treaba lor, transportand ceva sau calatorind spre destinatii necunoscute. dar spectacolul cel mai fascinant era cel al desertului, care isi schimba culorile precum un cameleon, la fiecare cativa kilometri. intai era portocaliu, ca o prelungire a localitatilor. apoi incepea sa se pateze cu tufisuri verde inchis. repede, devenea bej, presarat de tufe prafuite si uscate. cateva minute mai tarziu, se colora intr-un gri maroniu, ca sa revina la bej si sa se umple de tufisuri roscate. primele dune bej deschis le-am descoperit intr-un desert cenusiu, cu tufisuri gri si pietre alburii, decolorate de soare. cativa kilometri mai tarziu, era din nou bej, cu smocuri de iarba verzi. apoi tufele dispareau si culoarea dominanta devenea maronie, intrerupta de periculoasele dune cu nisip fin ca apa sau de vai largi, ca fundul unor lacuri nemarginite, secate de soarele necrutator.

in contrast cu desertul, cerul avea nori fabulosi, parca pregatiti de o furtuna care mereu ne ocolea, desi ne-am fi dorit-o cu ardoare. nu reuseam sa inteleg lumea pe care o strabateam. ici-colo, cateva colibe din bolovani acoperiti cu o prelata, in care locuiau pescari care nu aveau cui sa-si vanda pestele. magari rapciugosi rasareau din nisip, cautand cateva fire de iarba pe sub pietre. soseaua neagra si dreapta, al carui capat se pierdea in zare, parea singura certitudine. desigur, cu conditia sa nu intalnesti – cum am patit noi – 4 mercedes-uri conduse de marocani dementi, care aveau chef de concurs si au incercat sa ne provoace, depasindu-ne vijelios si incetinind apoi in fata noastra, ca o invitatie la un raliu spre nicaieri. i-am ignorat si ne-am oprit pe marginea drumului. un indicator spre tarfaya, oraselul langa care legenda spune ca antoine de saint exupery s-ar fi prabusit cu avionul in valurile atlanticului, ne-a umplut de nostalgie si regret. nu aveam timp sa-l vizitam.

am oprit sa mancam de pranz intr-o asezare din desert. ne-am asezat la mesele de plastic din fata unui asa-zis restaurant si am fost norocosi sa gasim un pusti care o rupea putin pe franceza. am mancat un tajin de pui oribil. marcos, obsedat ca nu cumva sa se imbolnaveasca din cauza conditiilor indoielnice in care erau preparate mancarurile pe continentul african, a preferat sa joace fotbal cu niste copii. cat a calatorit cu noi, nu a mancat decat chipsuri, chifle si branza topita. “la vache qui rit,” ranjea catre noi ciudatul brazilian, insa nimeni nu dorea nici macar sa guste din ratia lui. am ajuns in laayoune, trecand pe langa o impresionanta fortareata care ne-a amintit ca, pana nu demult, sahara occidentala era independenta, iar autoritatile marocane faceau eforturi considerabile sa o integreze.

laayoune era un oras frumos, pe care aveam sa-l vizitez linistit doi ani mai tarziu, cu trotuare largi, palmieri pitici si o gramada de jeep-uri ale fortelor ONU, care asigurau tranzitia pasnica a saharei occidentale sub jurisdictia marocului. am avut norocul sa descoperim un hotel de lux, in a carui gradina interioara am savurat o bere rece. flag pils. n-am ramas peste noapte, pentru ca pat a aflat ca putem dormi intr-o oaza din apropiere. o oferta de nerefuzat: 15 dirhami de persoana. cel mai greu a fost sa-l scoatem pe marocanul care pazea locul din coliba lui. negocierea a durat 5 minute si popasul in oaza ne-a costat doar 100 de dirhami. adica 10 euro. pacat ca mi se descarcase bateria de la camera video exact cand am ajuns.

noaptea in oaza a fost magica. ne cumparasem fructe, legume si niste carne din laayoune. ne-am scaldat in lacul inconjurat de palmieri si am stat la povesti in jurul unui foc aprins din crengile adunate din nisip. am intins corturile, dar eu am preferat sa dorm intr-unul din hamacele pe care alex le adusese din ultima sa calatorie in brazilia.

Share

afrika (3): plecarea spre tanger

by

joi, 11 ianuarie 2007

ne-am trezit dis-de-dimineata si am fost instantaneu cuprinsi de febra plecarii. pentru mine, era o experienta in plus, pentru ca, dintre cei 8 francezi, nu il cunosteam mai bine decat pe marko. ne-am imprietenit in vara, la radio d’ici din saint julien molin molette, la stagiul anual de initiere in radio jurnalism. el era realizator, mc si dj la cateva emisiuni, tehnician, it-ist si sufletul oricarei petreceri. afemeiat incorigibil, are un baietel minunat cu una din marile sale iubiri, care sta – deocamdata – mai mult la ea. simtul aventurii il are in sange de la parintii sai. tata: un francez care, la 65 de ani, avea sa-si lichideze gospodaria si sa-si cumpere un micut restaurant in phnom penh, decis sa-si petreaca restul vietii in raiul cambodgian. mama: una din rarele metise ale generatiei sale, nascuta in cambodgia, cu tata francez, crescuta si educata intr-un pension din franta inca de la 7-8 ani. cu marko, fratele meu francez, aveam sa calatoresc in multe locuri in urmatorii ani si sunt convins ca vom mai petrece impreuna voiaje exotice in viitor. numai in ultimele luni, mi-am ros unghiile de ciuda ca n-am putut veni cu el cateva saptamani in india sau de revelion la marrakech.

marko mai fusese in senegal si el aranjase reperele calatoriei noastre. doua din automobilele cu care plecam isi aveau deja cumparator in mauritania. acesta ne astepta la granita cu marocul si urma sa ne dea banii si sa ne traverseze desertul pana la granita cu senegalul, unde ne astepta rod, prietenul si ghidul nostru prin raiul senegalez. singura obligatie era sa poposim intr-un sat din maroc, unde mecanicul cumparatorului verifica masinile si inlocuia eventualele piese defecte. peugeot-ul nostru era una dintre masinile vandute. cealalta era un mercedes 200 diesel, gri-petrol, cumparata de jean-louis, singura care nu avea portbagaj, in care mai mergeau alex si pat. senzatia micului nostru convoi era un mercedes combi, modelul cobra, vopsit ca o zebra, echipata inclusiv cu talpici de aluminiu pentru iesirea din nisip, al carui portbajaj imens de pe acoperis continea pana si o minimotoreta. la volan: seb. pasageri: cei doi flo. pentru ca in senegal nu se putea intra cu o astfel de vechitura, ei aveau sa se desparta de noi la nouakchott si sa continue spre mali si burkina faso.

ne-am intalnit intr-o benzinarie de langa annonay si am plecat spre sud. era o dimineata primavaratica si, pe cat ne apropiam de marsilia, se simtea tot mai placut blandetea climei mediteraneene. plecam spre tanger din portul sete cu ferryboat-ul “biladi“. ne-am lasat masinile la coada si am dat o raita prin oras. am gasit deschisa terasa de la nelasko cafe, unde am lenevit cu bere, tigari si chill pana la apus. dintr-un supermarket ne-am luat de mancare si – tipic frantuzesc, 10 sticle de sampanie. am reusit chiar sa gasesc 3 casete pentru camera video. dupa inca “una mica” in barul portului, ne-am urcat in masini si – fara sa asteptam prea mult la coada – am fost inghititi de maruntaiele imense ale ferry-boat-ului.

prima oara pe un astfel de vas, mi-a fost ciuda ca nu aveam destula baterie sa filmez cum se aliniaza in el masini de toate tipurile si varstele, de la ultimul tip de mercedes, pana la camionete supraincarcate cu intregi gospodarii. un anunt in engleza, franceza, germana si araba te ajuta sa-ti asiguri masina: “trageti frana de mana. lasati masina in viteza. incuiati usile. identificati iesirea dumneavoastra.” ca se iesim mai ieftin, ne cumparaseram bilete fara loc de dormit, cu gandul la legenda ca vom da o spaga si vom gasi cusete libere. fara grija de a ne cauta locurile, ne-am catarat urgent pe puntea din spate a vasului si am deschis sampania in cinstea plecarii. aveam inclusiv pahare speciale de sampanie din plastic ! au fost aprinse niste joint-uri si iata-ne stapanii lumii !

petrecerea noastra, la care s-au mai lipit, timid, cativa pasageri, s-a incheiat pe puntea superioara a ferryboat-ului, care era amenajata special pentru a face plaja in timpul zilei. pe mocheta verde erau zeci de balansoare comode, iar intregul perimetru era inconjurat de panouri cu ferestre de plexiglas, ca sa nu te infioare briza. ideal pentru un pui de somn. fiindca speram sa-mi gasesc un sac de dormit misto in bazarele marocane, m-am invelit cu o patura moale, dar subtire, adusa de marko dintr-un voiaj in tunisia. spre dimineata, m-a luat frigul, asa ca am ratacit un pic prin saloanele vasului, pana am gasit un fotoliu liber in care sa adorm din nou.

am si filmat cateva momente din aceasta zi:

Share