afrika (11): maroc. spre dakhla

18 ianuarie 2007

o dimineata de vis ! din oaza in care dormisem am privit rasaritul soarelui dintre dunele de nisip. ce priveliste ! ne-am adunat lucrurile si ne-am intors in laayoune, cautand drumul spre dakhla. ne-am descurcat destul de greu. eram inca sub vraja noptii din oaza, nu exista nici un indicator, iar localnicii intelegeau, fiecare, altceva si ne explicau tampenii. pana la urma, am iesit din oras pe directia cea buna, pe sub doua imense porti boltite. am mai vazut doi politisti cu radare tip pistol si apoi, desertul !

goneam pe o sosea neteda ca in palma, dreapta, al carui capat se pierdea la orizont. in stanga – desert. in dreapta – desert si, uneori, plajele atlanticului. in putinele asezari de pe drum, casele erau protejate de un gard de bolovani in care se oprea nisipul imprastiat de vant. uneori vedeai adevarate dune sprijinite pe zidurile mai inalte. seb, care era la volanul “zebrei”, avea chef de condus. ne-a spus ca o ia inainte si ne intalnim pe drum. il stiam din saint julien molin molette, unde locuia. are un suflet de aur si e foarte iubit de toata lumea. in ardeche, e cunoscut ca unul dintre cei mai buni organizatori si sonorizatori de concerte. peste tot e insotit de cainele sau, un setter maro, batran si cam bolnav. incapatanat si perseverent, bun mecanic auto, intotdeauna gata de plecare intr-o noua aventura. asta-vara, impreuna cu lolo, un alt prieten bun din saint julien, a plecat cu motocicleta in corsica, de unde s-au intors plini de povesti haioase. din pacate, dupa calatoria in africa, relatiile lui seb cu restul grupului s-au racit si a evitat sa vina la intalnirile in care ne rememoram aventurile.

pe la pranz, am ajuns in boujdour, un oras parca desprins din “razboiul stelelor”, case cu un etaj si un far imens pe malul oceanului. am ratacit cu marko pe strazi, pana am gasit un atelier auto unde am vandut lada cu piese de pe masina noastra si cutia de viteze din portbagaj. a doua zi urma sa ajungem in mauritania si unde vindeam si peugeot-ul. deja dupa laayoune, eram tot mai des opriti de patrule ale politiei si obligati sa ne completam datele din pasaport pe o foaie de hartie. in prima asezare, ne-am oprit si am gasit o cocioaba cu un xerox, la care ne-am facut cate 10-15 copii ale pasapoartelor, ca sa nu mai pierdem vremea la baraje.

era foarte cald. pana la pranz, soarele fusese ascuns de niste nori, dar acum ardea puternic. desertul prin care treceam era tot mai uscat, cu plante tot mai rare. soseaua era adesea strajuita de adevarate diguri de nisip, iar – din loc in loc – nisipul forma sicane periculoase pe asfalt. observasem pe marginea soselei mici piramide de bolovani care trasau drumuri ciudate prin desert. am banuit ca marcheaza pistele pentru distractii off-road. mi s-a ridicat parul in cap cand am aflat ca atentioneaza ca sub nisip sunt campuri de mine.

am oprit intr-o benzinarie care parea parasita. ne-am uitat prin vitrinele prafuite la niste rafturi goale. nisipul de pe mesele si scaunele din plastic din interior era de doua degete. cand a mai oprit o masina, dintr-una din cladirile pe care tocmai ne pisasem, a rasarit un arab cu turban negru si salopeta albastra, murdara de ulei. uscat si la fel de slab ca bietii caini care aparusera dintre daramaturi si semanau cu niste hiene. in timpul popasului, am reusit sa ne umplem masina de muste si ne-am chinuit o buna bucata din drum sa scapam de ele.

soseaua care duce spre dakhla coboara pe fundul unui lac imens, 80 % secat, de unde cerul e de un turcoaz perfect. orasul e construit pe o peninsula ca o fasie de nisip pierduta in ocean si arata ca o combinatie dintre o statiune din mediterana si o fortareata albaneza. foarte curat, multe magazine cu marfa proasta, produse de patiserie minunate si calamari proaspeti cu 30 de dirhami (3 euro) portia. am dormit mizerabil la hotel “sahara: camere meschine, toalete nasoale. ne-a parut rau de cei 50 de dirhami platiti si ne-am amintit cu nostalgie de noaptea petrecuta in oaza.

Share

afrika (10): maroc: drumul spre laayoune

17 ianuarie 2007

dimineata, dupa ce ne-am luat masinile din garajul hotelului “texas” din tan tan, am plecat spre laayoune. cu un pasager in plus: marcos, un brazilian care hoinarea prin maroc de o luna si jumatate si cauta pe cineva sa-l duca pana in mauritania. de acolo, voia sa treaca in mali, sa mai vagabondeze 4-5 luni prin africa, dupa care sa caute un vapor care sa-l duca inapoi acasa. mai aveam carburant pentru 100 de km din cei 300 pe care ii aveam de parcurs pana in laayoune, insa ne-am incapatanat sa gasim o benzinarie fara taxe. cu un pic de noroc, am descoperit una, in mijlocul desertului, unde ne-am luat micul dejun: curmale si, desigur, ceai.

nici acum nu inteleg ce fel de asfalt toarna marocanii pe soselele lor, ca rezista diferentelor de temperatura zilnice dintre noapte si zi. n-am intalnit o groapa in toata sahara. din loc in loc, pe marginea soselei, descopeream trasee ciudate, marcate cu bolovani, destinate caravanelor de camile sau temerarilor care se incumetau sa faca raliuri pe nisip. am alimentat la una din benzinariile lantului “atlas“, unde benzina costa 4,38 dirhami/litru, adica mai putin de 50 de eurocenti.

am profitat de popas ca sa ne dezmortim un pic si ne-am plimbat pe faleza abrupta a atlanticului. agatati de stanci, la 20 de metri de valuri, pescari temerari isi incercau norocul. drumul spre sud era superb: in stanga – desertul, in dreapta, alternativ –  faleza stancoasa sau plaje pustii, pe care descopeream, din loc in loc, colibele din pietre ale pescarilor sau colonii de rulote al caror rost nu-l pricepeam deloc.

deja ne obisnuisem cu oraselele rosiatice, vazute din goana masinilor, cu furnicarul de oameni care isi avea treaba lor, transportand ceva sau calatorind spre destinatii necunoscute. dar spectacolul cel mai fascinant era cel al desertului, care isi schimba culorile precum un cameleon, la fiecare cativa kilometri. intai era portocaliu, ca o prelungire a localitatilor. apoi incepea sa se pateze cu tufisuri verde inchis. repede, devenea bej, presarat de tufe prafuite si uscate. cateva minute mai tarziu, se colora intr-un gri maroniu, ca sa revina la bej si sa se umple de tufisuri roscate. primele dune bej deschis le-am descoperit intr-un desert cenusiu, cu tufisuri gri si pietre alburii, decolorate de soare. cativa kilometri mai tarziu, era din nou bej, cu smocuri de iarba verzi. apoi tufele dispareau si culoarea dominanta devenea maronie, intrerupta de periculoasele dune cu nisip fin ca apa sau de vai largi, ca fundul unor lacuri nemarginite, secate de soarele necrutator.

in contrast cu desertul, cerul avea nori fabulosi, parca pregatiti de o furtuna care mereu ne ocolea, desi ne-am fi dorit-o cu ardoare. nu reuseam sa inteleg lumea pe care o strabateam. ici-colo, cateva colibe din bolovani acoperiti cu o prelata, in care locuiau pescari care nu aveau cui sa-si vanda pestele. magari rapciugosi rasareau din nisip, cautand cateva fire de iarba pe sub pietre. soseaua neagra si dreapta, al carui capat se pierdea in zare, parea singura certitudine. desigur, cu conditia sa nu intalnesti – cum am patit noi – 4 mercedes-uri conduse de marocani dementi, care aveau chef de concurs si au incercat sa ne provoace, depasindu-ne vijelios si incetinind apoi in fata noastra, ca o invitatie la un raliu spre nicaieri. i-am ignorat si ne-am oprit pe marginea drumului. un indicator spre tarfaya, oraselul langa care legenda spune ca antoine de saint exupery s-ar fi prabusit cu avionul in valurile atlanticului, ne-a umplut de nostalgie si regret. nu aveam timp sa-l vizitam.

am oprit sa mancam de pranz intr-o asezare din desert. ne-am asezat la mesele de plastic din fata unui asa-zis restaurant si am fost norocosi sa gasim un pusti care o rupea putin pe franceza. am mancat un tajin de pui oribil. marcos, obsedat ca nu cumva sa se imbolnaveasca din cauza conditiilor indoielnice in care erau preparate mancarurile pe continentul african, a preferat sa joace fotbal cu niste copii. cat a calatorit cu noi, nu a mancat decat chipsuri, chifle si branza topita. “la vache qui rit,” ranjea catre noi ciudatul brazilian, insa nimeni nu dorea nici macar sa guste din ratia lui. am ajuns in laayoune, trecand pe langa o impresionanta fortareata care ne-a amintit ca, pana nu demult, sahara occidentala era independenta, iar autoritatile marocane faceau eforturi considerabile sa o integreze.

laayoune era un oras frumos, pe care aveam sa-l vizitez linistit doi ani mai tarziu, cu trotuare largi, palmieri pitici si o gramada de jeep-uri ale fortelor ONU, care asigurau tranzitia pasnica a saharei occidentale sub jurisdictia marocului. am avut norocul sa descoperim un hotel de lux, in a carui gradina interioara am savurat o bere rece. flag pils. n-am ramas peste noapte, pentru ca pat a aflat ca putem dormi intr-o oaza din apropiere. o oferta de nerefuzat: 15 dirhami de persoana. cel mai greu a fost sa-l scoatem pe marocanul care pazea locul din coliba lui. negocierea a durat 5 minute si popasul in oaza ne-a costat doar 100 de dirhami. adica 10 euro. pacat ca mi se descarcase bateria de la camera video exact cand am ajuns.

noaptea in oaza a fost magica. ne cumparasem fructe, legume si niste carne din laayoune. ne-am scaldat in lacul inconjurat de palmieri si am stat la povesti in jurul unui foc aprins din crengile adunate din nisip. am intins corturile, dar eu am preferat sa dorm intr-unul din hamacele pe care alex le adusese din ultima sa calatorie in brazilia.

Share