ceai de menta

afrika (10): maroc: drumul spre laayoune

by

17 ianuarie 2007

dimineata, dupa ce ne-am luat masinile din garajul hotelului “texas” din tan tan, am plecat spre laayoune. cu un pasager in plus: marcos, un brazilian care hoinarea prin maroc de o luna si jumatate si cauta pe cineva sa-l duca pana in mauritania. de acolo, voia sa treaca in mali, sa mai vagabondeze 4-5 luni prin africa, dupa care sa caute un vapor care sa-l duca inapoi acasa. mai aveam carburant pentru 100 de km din cei 300 pe care ii aveam de parcurs pana in laayoune, insa ne-am incapatanat sa gasim o benzinarie fara taxe. cu un pic de noroc, am descoperit una, in mijlocul desertului, unde ne-am luat micul dejun: curmale si, desigur, ceai.

nici acum nu inteleg ce fel de asfalt toarna marocanii pe soselele lor, ca rezista diferentelor de temperatura zilnice dintre noapte si zi. n-am intalnit o groapa in toata sahara. din loc in loc, pe marginea soselei, descopeream trasee ciudate, marcate cu bolovani, destinate caravanelor de camile sau temerarilor care se incumetau sa faca raliuri pe nisip. am alimentat la una din benzinariile lantului “atlas“, unde benzina costa 4,38 dirhami/litru, adica mai putin de 50 de eurocenti.

am profitat de popas ca sa ne dezmortim un pic si ne-am plimbat pe faleza abrupta a atlanticului. agatati de stanci, la 20 de metri de valuri, pescari temerari isi incercau norocul. drumul spre sud era superb: in stanga – desertul, in dreapta, alternativ –  faleza stancoasa sau plaje pustii, pe care descopeream, din loc in loc, colibele din pietre ale pescarilor sau colonii de rulote al caror rost nu-l pricepeam deloc.

deja ne obisnuisem cu oraselele rosiatice, vazute din goana masinilor, cu furnicarul de oameni care isi avea treaba lor, transportand ceva sau calatorind spre destinatii necunoscute. dar spectacolul cel mai fascinant era cel al desertului, care isi schimba culorile precum un cameleon, la fiecare cativa kilometri. intai era portocaliu, ca o prelungire a localitatilor. apoi incepea sa se pateze cu tufisuri verde inchis. repede, devenea bej, presarat de tufe prafuite si uscate. cateva minute mai tarziu, se colora intr-un gri maroniu, ca sa revina la bej si sa se umple de tufisuri roscate. primele dune bej deschis le-am descoperit intr-un desert cenusiu, cu tufisuri gri si pietre alburii, decolorate de soare. cativa kilometri mai tarziu, era din nou bej, cu smocuri de iarba verzi. apoi tufele dispareau si culoarea dominanta devenea maronie, intrerupta de periculoasele dune cu nisip fin ca apa sau de vai largi, ca fundul unor lacuri nemarginite, secate de soarele necrutator.

in contrast cu desertul, cerul avea nori fabulosi, parca pregatiti de o furtuna care mereu ne ocolea, desi ne-am fi dorit-o cu ardoare. nu reuseam sa inteleg lumea pe care o strabateam. ici-colo, cateva colibe din bolovani acoperiti cu o prelata, in care locuiau pescari care nu aveau cui sa-si vanda pestele. magari rapciugosi rasareau din nisip, cautand cateva fire de iarba pe sub pietre. soseaua neagra si dreapta, al carui capat se pierdea in zare, parea singura certitudine. desigur, cu conditia sa nu intalnesti – cum am patit noi – 4 mercedes-uri conduse de marocani dementi, care aveau chef de concurs si au incercat sa ne provoace, depasindu-ne vijelios si incetinind apoi in fata noastra, ca o invitatie la un raliu spre nicaieri. i-am ignorat si ne-am oprit pe marginea drumului. un indicator spre tarfaya, oraselul langa care legenda spune ca antoine de saint exupery s-ar fi prabusit cu avionul in valurile atlanticului, ne-a umplut de nostalgie si regret. nu aveam timp sa-l vizitam.

am oprit sa mancam de pranz intr-o asezare din desert. ne-am asezat la mesele de plastic din fata unui asa-zis restaurant si am fost norocosi sa gasim un pusti care o rupea putin pe franceza. am mancat un tajin de pui oribil. marcos, obsedat ca nu cumva sa se imbolnaveasca din cauza conditiilor indoielnice in care erau preparate mancarurile pe continentul african, a preferat sa joace fotbal cu niste copii. cat a calatorit cu noi, nu a mancat decat chipsuri, chifle si branza topita. “la vache qui rit,” ranjea catre noi ciudatul brazilian, insa nimeni nu dorea nici macar sa guste din ratia lui. am ajuns in laayoune, trecand pe langa o impresionanta fortareata care ne-a amintit ca, pana nu demult, sahara occidentala era independenta, iar autoritatile marocane faceau eforturi considerabile sa o integreze.

laayoune era un oras frumos, pe care aveam sa-l vizitez linistit doi ani mai tarziu, cu trotuare largi, palmieri pitici si o gramada de jeep-uri ale fortelor ONU, care asigurau tranzitia pasnica a saharei occidentale sub jurisdictia marocului. am avut norocul sa descoperim un hotel de lux, in a carui gradina interioara am savurat o bere rece. flag pils. n-am ramas peste noapte, pentru ca pat a aflat ca putem dormi intr-o oaza din apropiere. o oferta de nerefuzat: 15 dirhami de persoana. cel mai greu a fost sa-l scoatem pe marocanul care pazea locul din coliba lui. negocierea a durat 5 minute si popasul in oaza ne-a costat doar 100 de dirhami. adica 10 euro. pacat ca mi se descarcase bateria de la camera video exact cand am ajuns.

noaptea in oaza a fost magica. ne cumparasem fructe, legume si niste carne din laayoune. ne-am scaldat in lacul inconjurat de palmieri si am stat la povesti in jurul unui foc aprins din crengile adunate din nisip. am intins corturile, dar eu am preferat sa dorm intr-unul din hamacele pe care alex le adusese din ultima sa calatorie in brazilia.

Share

afrika (9): maroc, drumul spre tan-tan

by

16 ianuarie 2007

ne-am trezit la 8:00 si am constatat ca proprietarul apartamentului se tinuse de cuvant, iar masinile noastre au fost pazite peste noapte. nu lipsea nimic. am plecat din essaouira, tot spre “la route cotiere“, care avea sa ne duca spre agadir si tan-tan. de aceasta data, soseaua era perfecta si serpuia printre coline pietroase din pamant arid si rosiatic, pe care nu cresteau decat niste arbusti cu frunze verde inchis. intregul peisaj parea acoperit de un praf amestecat cu nisip. strabateam sate ce imi aminteau din nou de cele din filmele cu cowboys si indieni. doar ca erau din piatra si arhitectura avea cateva linii orientale. am filmat imagini fabuloase din mersul masinii.

dupa o vreme, jean louis a auzit un zgomot suspect la motorul mercedes-ului sau si ne-am oprit intr-un sat de pe drum. probleme la elicea radiatorului. localnicii erau foarte prietenosi si ne-au indrumat catre un mecanic auto, care s-a apucat imediat de treaba. in jurul masinii au inceput sa se adune mai multi gura-casca si, intrand in vorba cu ei, alex si jean louis au pus de-o afacere: le-au vandut o gramada din piesele de masina pe care le aveam cu noi si niste adidasi de carrefour, ieftini si rezistenti. toata lumea era senina si parea fara griji. pana si pisicile care se holbau agitate la halcile de carne ce atarnau in geamul unei macelarii mi se pareau simpatice.

pana cand mesterul a facut rost de piesa defecta, noi am trecut drumul si ne-am verificat mail-urile intr-un cyber cafe, dupa care am lenevit pe niste scaune din plastic la un ceai si niste aluaturi uscate, dar dulci, unele tavalite prin cocos. la un moment dat, din dugheana a iesit un grasan care s-a autoinvitat la masa noastra. a ciocnit un pahar de ceai cu noi si mi-a lalait un cantecel, dupa care s-a carat fericit. alex ne-a demonstrat cat de bine a invatat ritualul prepararii ceaiului marocan, cu apa fiarta, bucati mari de zahar si frunze de menta. fred mi-a luat camera si a tras cateva cadre cu mine, ca sa admirati straiele marocane in care umblam imbracat. reparatia n-a durat mai mult de o ora si ne-am pornit din nou la drum.

“la route cotiere” a devenit tot mai spectaculoasa. un fel de transfagarasan mai bland, cu asfaltul impecabil. zona muntoasa, cu coline acoperite de aceiasi arbusti in care se catarau capre slabanoage si le mancau frunzele. vai adanci, urme ale unor fluvii demult disparute. cladiri patratoase, izolate pe cate-un versant. oameni a caror prezenta in mijlocul pustietatii este inexplicabila. si, desigur, aceiasi soferi imprudenti, cu depasirile lor ingrozitoare.

am trecut prin tamri, un sat langa care surferii au descoperit raiul lor. culorile predominante: portocaliu si albastru. sunt peste tot. pe ziduri, haine, aparatori de soare sau automobile. pana si desertul pare portocaliu, comparat cu albastrul cerului si, brusc ! cu cel al atlanticului care apare in dreapta ta. un peisaj incredibil de salbatic, cu oceanul intr-o parte si munti selenari in cealalta. din loc in loc, rasar cetati cu o arhitectura de pe alta planeta, din care te astepti sa zboare niste navete cu cavaleri jedi. si cand iti revii, treci pe langa un elegant far alb, rasarit din mijlocul acelorasi ziduri portocalii. dupa care urmeaza un fel de riviera catre agadir, cu riad-uri misterioase pe faleza si primele turme de camile intr-o piata pe marginea drumului. minunat !

pe masura ce ne apropiam de agadir, zona devenea tot mai civilizata si localitatile semanau cu niste statiuni din piatra portocalie. soseaua se largeste pe 4 benzi, strajuite de palmieri tot mai falnici. agadirul apare alb, maiestuos, cu extreme ireale, un cannes mai saracacios si mai salbatic. regasesti pe dealul din apropiere paduricea de arbusti defrisata ca sa apara literele vreunui mesaj religios, in timp ce iesi din holurile celor mai elegante hoteluri ale lumii. mirosul patrunzator de peste aproape ca trece pragul buticurilor “dior” sau “versace”. chiar daca estompat, se simte ca orasul a fost reconstruit total dupa cutremurul din anii ’60. nu are patina. abia am asteptat sa revenim la lumea noastra colorata !

dupa agadir, mi s-a terminat bateria camerei video. zona a devenit tot mai desertica. am vazut si primele oaze. ne-a parut rau ca nu ne-am putut opri la tiznit sau la sidi ifni, doua orase care pareau din vis. tinutul selenar incepe sa devina dominant, rupt inca de cateva dune inverzite de tufe sau cactusi imensi. din loc in loc, in mijlocul pustiului, apar aceleasi sate extraterestre sau un santier cu utilaje imense care construieste ceva. se lasa seara si afara s-a racorit. la un moment dat, soseaua dispare in nisip, asfaltul se termina cativa kilometri, dupa care reapare, la fel de ciudat, gonim pe soseaua trasata pe marginea unor canioane largi de cativa kilometri si deodata, in mijlocul desertului, apare un careu de luminite: tan-tan !

trecem pe sub celebrul monument al celor doua camile si intram in oras pe o sosea cu 4 benzi luminate de neoane portocalii. ne-am luat ieftin niste camere mari si curate la hotelul “texas”, am incuiat masinile in garaj si am iesit sa schimbam niste bani si sa mancam in oras. aceeasi senzatie de film western cu arabi. cred ca, daca ma uitam mai atent, il gaseam si pe indiana jones la o masa in vreun birt.

Share

afrika (8): chill out la essaouira

by

seara de 15 ianuarie 2007

dupa ce am hoinarit prin bazarul din essaouira, ne-am intors in apartamentul inchiriat de la elvetianul nostru si am petrecut o seara chill out. alex si jean louis au testat oala de tajin cumparata de pe drum si ne-au gatit niste pui deliciosi. vin aveam din belsug si invatasem sa ne preparam ceaiul de menta ca localnicii. televizorul era blocat pe un canal din care nu intelegeam nimic, dar marko a adus un radiocasetofon si am reusit sa prindem niste posturi cu muzica africana si araba. atmosfera ideala pentru depanat amintiri.

cei 6 coechipieri francezi care ramasesera in urma la moulay bousselham au reusit sa inlocuiasca rapid telescopul defect de pe “zebra” si au avut timp sa dea o tura prin localitatile din nordul marocului, celebre pentru culturile de cannabis plantate

pe versantii muntilor. desi e ilegal, dealerii locali ofereau din belsug hasis marocan sau afgan cu 10 dirham (adica, 1 euro) gramul. aveau table intregi si, in cateva clipe, iti framantau intre degete bucata dorita si o transformau intr-un “glonte” invelit intr-un celofan subtire. tentatia e foarte mare si o prietena care a lucrat ca jurnalist in marrakech mi-a povestit ca zeci de romani zac prin inchisorile din maroc pentru ca au incercat sa faca trafic cu hasis.

marko si fred le-au povestit o varianta plina de haz a fabuloasei vizite la resedinta ambasadorului roman din maroc, amuzandu-se copios de lumea diplomatiei si “stralucirea” ei. la fel ca noi, si ei observasera in ce curse nebunesti se aruncau soferii marocani cand ii depaseai, luand manevra drept un afront de neiertat. au blestemat gropile si bolovanii de pe “la route cotiere“, insa au admirat falezele spectaculoase si plajele pustii ale atlanticului. am adormit cu gandul la tan-tan, oras legendar, nelipsit din itinerariul aventurierilor africani, unde planuiam sa ajungem in seara urmatoare.

Share