dupa o calatorie de 3 zile prin europa, am ajuns luni seara la destinatia noastra: oraselul saint julien molin molette din franta. despre drum, voi povesti in zilele urmatoare, pentru ca a fost o experienta frumoasa. am sosit la timp pentru petrecerea pregatita de christine, fiica lui louis perego, directorul de la radio d’ici. ea va pleca foarte curand peinsula mayotte, din arhipelagul canare, unde a primit un job. asa ca si-a invitat prietenii la o petrecere de ramas bun. se muta intr-un loc de basm, impreuna cu copiii si cu bastien, iubitul ei. cu aceasta ocazie, voi avea inca o destinatie spectaculoasa pentru o viitoare calatorie africana.
petrecerile din curtea sediului radio d’ici au intotdeauna o atmosfera speciala. 2-300 de prieteni care locuiesc in regiunea franceza ardeche de la sud de lyon au venit sa isi ia la revedere de la christine. fiecare a adus mancaruri exotice, am baut pastise, bere si vin si am avut doua concerte live: cu un grup local de jazz si cafe concert, dupa care un pic de electro punk cu les anes animent. am postat deja pe youtube un mic exemplu:
in zilele urmatoare, voi pastra un mic jurnal cu fotografii si video despre cele 12 zile pe care le vom petrece in franta. din experienta celor 12 ani in care, in fiecare vara, aduc 6 tineri romani sa participe la acest stagiu trinational de initiere in radio jurnalism, pot anticipa o buna parte din impresii. romanii nu imi mai produc decat rareori surprize: sunt ipocriti, complexati si plini de prejudecati, au o gramada de idei extrem de interesante, dar nu sunt in stare sa duca una pana la capat, stramba din nas si fac bascalie criticand defectele celorlalti, insa dovedesc o lipsa de civilizatie de te lasa cu gura cascata, racnind precum ciobanii la stana in puterea noptii, se prefac interesati de tot ce le povestesti, insa prefera sa joace “cruce” sau “septic” in microbuz in timp ce traverseaza o tara ca elvetia, iar in loc sa profite de ocazia unica in care se afla, avand la dispozitie un post de radio, incearca sa se fofileze exact ca functionarii din aparatul de stat. si as putea continua asa pe multe pagini…
ei bine, nici cei din grupul de anul asta nu fac exceptie !
maine plec in anualul euro-trip. din bucuresti pana in saint julien molin molette, franta, via timisoara. in vara lui 1996, pe cand eram la un training la radio pluriel din lyon, l-am insotit pe louis perego, unul dintre cei de acolo, sa faca un reportaj. descoperise o mica asezare intemeiata cu 1.000 de ani i.c. de un trib de liguri, la 75 de km de lyon. fost centru al tesatoriilor de matase din zona, st.julien era amenintat cu disparitia in anii ’70, din cauza industrializarii si a marfurilor din china. localnicii au tinut sfat si unul dintre ei a venit cu ideea: “il transformam intr-un orasel al artistilor !” de atunci este primar si in localitate s-au asezat toti cei care s-au angajat sa organizeze evenimente culturale, primind in schimb fostele tesatorii la un pret simbolic. asa a devenit st.julien un centru cultural al regiunii.
pe drumul de intoarcere, louis perego mi-a marturisit ca s-a indragostit de mica asezare. anul urmator, primise deja fosta scoala de fete, in care s-a mutat cu familia si cativa prieteni si a instalat un post de radio local cu emisiuni realizate de localnici sub coordonarea sa. vara, impreuna cu la ligue de l’enseignement en france, asociatia interkulturelles netzwerk din berlin si societatea timisoara, a obtinut prima finantare din partea OFAJ (Oficiul Franco-German pentru Tineret) ca sa organizam la st.julien primul training de radio pentru tineri din franta, germania si romania. de atunci, in fiecare vara, eu aduc 6 tineri pana in 25 de ani din romania, carora li se alatura 6 din germania si, impreuna cu 6 din franta, au la dispozitie tot ce le trebuie ca sa realizeze, sub coordonarea noastra, o emisiune de o ora care se transmite in direct la radio d’ici. deviza “radio – plaisir et stress” spune totul despre aceste 2 saptamani ale trainingului: o mica vacanta intr-o regiune minunata a frantei, in care ne jucam de-a radio-ul.
iata un videoclip al formatiei de electro-punk les anes animent, din care o parte este filmat de mine in curte la radio d’ici, in 27 iulie 2007, in fata stagiarilor de atunci:
sambata dimineata, impreuna cu prietenul meu marius ghilezan si cu 4 baieti si 3 fete din romania, ne vom urca intr-un microbuz inchiriat din timisoara si vom pleca spre st.julien. ne-am propus sa ne oprim putin la viena, sa cascam gura la schonbrunn, un pic la salzburg, sa vizitam cetatea si apoi sa dormim la o prietena de-a mea care locuieste la munchen. apoi plecam spre lyon, cu gandul sa poposim cel putin la strasbourg si baden-baden, unde isi faceau vacantele boierii romani de odinioara. la st.julien vom ajunge duminica seara sau luni dimineata. daca tot avem o camera video, aparate foto si aspiratii jurnalistice, ne-am propus sa transforma euro-trip-ul nostru intr-un mic spectacol multimedia, pe un un blog pe care-l vom construi special, dar si aici.
un grup de initiativa din statele unite sustine ca una din solutiile de redresare din criza economica ar putea fi legalizarea si taxarea consumului de marijuana, anunta associated press, citata de antena 3. potrivit site-ului marijuana policy project (mpp), comertul ilegal de marijuana dintr-un stat precum california produce peste 14 miliarde de dolari anual, iar legalizarea si taxarea consumului i-ar aduce peste 1,3 miliarde de dolari la buget. adica suficient pentru a plati salariile a 20.000 de profesori, intr-un sistem la fel de devastat de reduceri de buget precum cel romanesc. grupul de initiativa propune legalizarea vanzarii de marijuana dupa un sistem asemanator cu cel al comertului cu alcool si tutun, ceea ce ar face mai dificil accesul minorilor la “iarba”.
democratul tom ammiano a introdus deja o propunere legislativa care sa permita adultilor de peste 21 de ani nu numai sa detina si sa consume marijuana, dar si sa-si poata creste maximum 10 plante, cu conditia sa nu fie la vedere 🙂 mpp sustine ca prohibitia s-a dovedit un esec, din moment ce, la fiecare 36 de secunde, cineva este arestat pentru delicte legate de marijuana, iar 89 % dintre acestea se refera doar la posesie. inca din 1995, asociatia a facut lobby pentru legalizarea marijuanei, insa proiectul de lege va fi luat in dezbatere abia la inceputul anului viitor. oricum, dovada ca s-a schimbat ceva in mentalitatea americanilor in legatura cu weed-ul este ca se permite – in premiera – difuzarea pe mai multe canale de televiziune din california a unui videoclip de promovare a initiativei legislative:
mpp nu s-a limitat la televiziune si site, ci comunica si isi promoveaza initiativa si pe myspace, facebook, twitter, youtube si alte retele de pe internet. desigur, au si blog, pe care anuntau ieri ca democratul george miller, unul din cei mai influenti congresmeni americani s-a alaturat celor care sustin legalizarea marijuanei.
suspiciunile (pe care le impartasesc pe deplin) privind moartea megastarului michael jackson au fost confirmate de imensa afacere in care s-a transformat intreaga poveste. era singurul eveniment care ar fi putut readuce in atentia planetei o vedeta de care nici macar presa de cancan nu se mai ocupa. nu cred balivernele despre turneul pe care urma sa-l inceapa in toamna, mai ales ca autopsia a demonstrat ca artistul era un om epuizat fizic si psihic. cu siguranta, nu ar fi facut fata unui extenuant turneu cu 50 de concerte. mi-e usor sa cred ca aceia care mai doreau sa faca bani cu el nu s-au sfiit sa-i grabeasca sfarsitul, printr-o combinatie letala de chimicale.
imaginati-va cat va castiga showbiz-ul din moartea lui michael jackson, analizand cateva cifre. dupa cum estima cnn, audienta tv a show-ului cu inmormantarea o va depasi cu mult pe cea a inmormantarii printesei diana, de 2,5 miliarde de oameni. cnn mai adauga, ca o trista comparatie, ca prima aterizare a unei navete pamantene pe luna (apollo 11) a fost vizionata doar de cateva sute de milioane de oameni. insa luand in considerare transmisiile prin spatiul virtual, nici o estimare nu mai devine posibila. vanzarile muzicii si a promotionalelor cu michael jackson au explodat de la moartea sa, iar vitorul album a fost comandat si platit deja in peste 100.000 de exemplare, adica mai mult decat vindea muzicianul in prima saptamana de la lansarea celor mai de succes albume ale sale.
cineva se intreba daca lumea se va opri dupa moartea lui michael. nu se va opri. dimpotriva: saptamana viitoare, o alta poveste de succes va fi aruncata in gura flamanda a consumatorilor de showbiz. sincer, mie nu mi-a placut niciodata de michael jackson. nu am ascultat niciodata genul lui de muzica. insa stiu ca unul din cei mai mari muzicieni ai lumii, miles davis, il aprecia pentru ritmul pe care il avea in sange si chiar i-a cantat piesa “human nature” in cateva variante de-a dreptul fantastice.
una din problemele cele mai dificil de infruntat pentru un jurnalist este sa se afle singur intr-o zona periculoasa, in care telefoanele mobile nu functioneaza si despre care stie foarte putin. i s-a intamplat prietenului meu, cameraman la protv, obligat de armata sarba sa plece din zona in care filma intr-o alta directie decat celelalte echipe de televiziune. singur, in kosovo, fara sa aiba harta sau sa cunoasca exact unde se afla. si cu cel mai periculos aparat in mana: o camera de televiziune.
iata cat de periculoasa poate fi o camera video: imagini dramatice, surprinse in gaza, cand cameramanulfadel shana (reuters) a fost ucis de un tanc israelian in timp ce filma.
o videocamera este periculoasa intr-o zona de conflict din doua motive. in primul rand, seamana foarte mult cu un aruncator de grenade portabil, ceea ce atrage atentia eventualilor lunetisti care pandesc din paduri. nu numai utilizarea ei seamana cu cineva care vrea sa traga cu o arma, dar si simpla purtare atarnata pe umar. de aceea, este utila inscriptionarea ei vizibila pentru a evidentia ce este de fapt. in al doilea rand, este periculoasa pentru ceea ce stie sa faca: sa inregistreze imagini compromitatoare, dovezile unor infractiuni, detalii militare secrete etc. in timpul trainingului pe care l-am facut in anul 2000 la londra, cu firma centurion, alcatuita din fosti membri s.a.s. si royal marines commandos, pentru jurnalistii care merg in zone de risc, ne-au proiectat un scurt film inregistrat in irlanda de nord. doi jurnalisti de la o televiziune au filmat multimea furioasa care l-a linsat pe un tip din cauza credintelor religioase. cand oamenii au realizat prezenta camerei video (desi ii vazusera pe jurnalisti filmand, insa atentia lor era concentrata pe agresiunea respectiva), cei doi au devenit urmatoarea tinta. au avut timp cat sa se adaposteasca in automobilul cu care venisera si au mai avut norocul ca politia sa ajunga inainte ca ei sa fie smulsi din masina. insa au fost nevoiti sa-si schimbe identitatea si sa se mute in sudul angliei.
desigur, reactia multimii ar fi fost previzibila, daca cei doi n-ar fi fost atat de impresionati de ce au filmat. iata un alt exemplu de situatie neprevazuta, in care un jurnalist neexperimentat nu s-a prea descurcat:
revenind la prietenul meu pierdut in kosovo, inca o data amintesc de echipamentul si dotarile de care trebuie sa dispuna jurnalistul oricand se deplaseaza intr-o zona de risc. sunt absolut necesare incaltari comode, care sa nu-ti distruga picioarele in cazul unui drum neprevazut, pantaloni cu buzunare laterale incapatoare, impermeabili, pulover, daca anotimpul o cere, o haina de vant si ploaie, palarie sau sapca. in micul rucsac de care nu trebuie sa va despartiti niciodata, aveti nevoie de o sticla de apa, carnetel, pix, agenda, acte, bani, lanterna cu baterii bune, bricheta, chibrituri si lumanari, un briceag, medicamente de urgenta (algocalmin, aspirina, calmante), harti, busola, ceas, nelipsita franghie de cativa metri (utila in milioane de situatii), periuta si pasta de dinti, casete de rezerva.
ce faci cand nu ai nici una din cele enumerate mai sus ? prietenul meu a mers pe drumul principal pana in primul sat si a cerut ajutor. erau etnici albanezi. nu aveau telefon, dar a aflat ca erau cam la 150 de kilometri de pristina si ca rareori trec masini pe la ei. i-au facut cinste cu bere la carciuma din colt, dar nu au vrut sa-l gazduiasca peste noapte, de teama sa nu ii atace sarbii. in schimb, i-au recomandat sa mearga pana la un punct de control al armatei iugoslave aflat la cativa kilometri, la care a ajuns inainte de caderea intunericului. cu sarbeasca invatata de la televizor, a reusit sa castige increderea patrulei care statea acolo si a innoptat la ei, dupa ce au mancat si au baut impreuna. a doua zi, au fost suficient de draguti sa opreasca prima masina care mergea spre pristina si sa ordone soferului sa-l ia si pe el. intre timp, adrian sarbu mobilizase toata reteaua si relatiile protv-ului pentru a-l gasi, eu alertasem prin internet toti prietenii, colegii si organizatiile de media din belgrad, iar arkan, rugat de cornel dinu, ordonase luptatorilor sai din kosovo sa intoarca pe dos provincia cautandu-l.
a fost o poveste cu happy end, insa lipsa echipamentului si insuficienta pregatire a deplasarii a pus in pericol viata unui jurnalist, care a reusit sa faca fata situatiei datorita norocului si inspiratiei de moment.
isteria provocata de moartea luimichael jackson se extinde pana si la institutiile media serioase. intr-o inregistrare prezentata la cnn, in emisiunea “inside neverland“, prezentata de larry king, apare fantoma lui michael jackson. in momentul in care camera video ne arata holul care ducea spre dormitorul megastarului, se observa o umbra care trece prin cadru. cat o fi trucaj si cat o fi paranormal ?
acum, trucaj sau nu, sunt convins ca stafia lui michael jackson ii va bantui o vreme pe cei care l-au impins in moarte. cei care intelesesera ca michael jackson are organismul puternic degradat si nu va face fata turneului epuizant pe care se pregatea sa-l inceapa. ceea ce ar fi fost un fiasco falimentar pentru toata lumea. profitand de starea lui precara, i-au adaugat picatura care a umplut paharul si l-au lichidat, facand sa explodeze vanzarile si isteria michael jackson sa cuprinda din nou intreaga lume. culmea nebuniei mi se pare sa participi la o loterie on-line, pentru a putea merge la inmormantare !
in general, folosirea de ghizi/translatori a devenit o obisnuinta in lumea presei. de aceea, existand cererea, a aparut si oferta: in majoritatea tarilor in care exista conflicte sau razboaie de multa vreme, s-au dezvoltat adevarate retele sau firme de ghizi si translatori. totusi, esential pentru un jurnalist care pleaca intr-o zona de risc este sa cunoasca limba vorbita acolo. sau macar expresiile uzuale si cuvintele importante. adesea, mai ales in tarile din fosta iugoslavie, mi-a fost extrem de util ca stiam sarbeste si am inteles din ce vorbeau cei din jur ca sunt intr-un potential pericol. gasiti aici un scurt reportaj foarte simpatic despre problemele pe care le au trupele americane in afganistan din cauza ca nu inteleg limba.
cum iti alegi un ghid
in alegerea unui ghid, trebuie sa incerci sa afli care este motivul ce il determina pe localnicul respectiv sa isi ofere serviciile. in general, este vorba de bani si e indicat sa intrebi alti colegi de breasla care sunt tarifele practicate in tara respectiva. un alt motiv al ghidului ar putea fi patriotismul. tineti minte, in zilele revolutiei, cum am sarit in ajutorul jurnalistilor straini, dornici sa le explicam cum sunt romanii si ce era cu ceausescu ? trebuie sa aveti grija la ghizii care sunt de partea uneia din tabere aflate in conflict, pentru ca vor incerca sa demonizeze cealalta tabara si sa ascunda problemele pe care le-ar putea avea cei cu care tin. o atentie si mai mare trebuie sa ai ca nu cumva ghidul respectiv sa fie un agent provocator care te-ar putea pune in situatii extrem de periculoase.
la angajarea unui ghid, increderea este vitala ! orice indiciu sau intuitie care iti clatina increderea in ghidul tau trebuie luata in considerare extrem de serios. nu uita ce avantaje are fata de tine: cunoaste limba, tara, terenul pe care va deplasati, oamenii si mentalitatile lor, fortele militare si amplasarea lor, procedurile pe care le folosesc etc. verifica in permanenta acuratetea informatiilor pe care ti le da si compara realitatea cu descrierile pe care ti le-a facut despre o zona sau o situatie, pentru a sti cat de multa incredere poti avea in el. de multe ori, ghidul are tendinta de a exagera nivelul de cunostinte pe care il are despre ceva, pentru a-ti demonstra ca isi merita banii. oricum, nu povesti ghidului toate detaliile calatoriei tale, ci doar cele necesare pentru a-si putea face treaba.
britanicii au ironizat adesea metehnele jurnalistilor care transmit din zone de razboi:
in cazul unei calatorii cu o echipa mai mare (de televiziune, de exemplu), planifica toate detaliile traseului si asigura-te ca ai o strategie de deplasare care previne situatiile de risc si – mai ales – ca ai variante de retragere intr-o zona sigura, chiar si fara ajutorul ghidului tau. un prieten foarte bun, cameraman la protv, filma acum vreo 10 ani intr-un sat din kosovo, o casa in care avusese loc un masacru. reporterul lui era o fata care, desi ajunsesera acolo impreuna cu mai multe televiziuni, adusi de localnici, a intrat in panica in momentul in care a aparut armata. militarii le-au cerut sa plece si ea n-a fost in stare sa le explice ca mai are un om din echipa in casa. in acelasi timp, prietenul a fost obligat de militari sa plece intr-o alta directie. s-au pierdut, dar el a avut norocul si inteligenta sa se descurce intr-o zona extrem de periculoasa, fara telefon mobil si fara a cunoaste prea bine limba. mai multe detalii despre aceasta poveste, in episodul 3.
ca visiting fellow in sua anului 1991, am avut ocazia sa stau aproape 3 luni in redactia cotidianului the washington times. am lucrat cot la cot cu jurnalistii americani si am scris cateva articole care au fost publicate. prima ocazie mi-au dat-o tot romanii: mineriadadin toamna anului 1991. “se intampla ceva la voi !” mi-au spus americanii intr-o dimineata, cand am ajuns la redactie. “nu vrei sa scrii un articol pentru noi ?” m-am mirat ca ii intereseaza subiectul, insa am inteles ca a fost un fel de favoare pe care mi-au facut-o. in mod normal, considerau ca ceea ce se intampla intr-o tara de care nici macar jurnalistii nu stiau bine unde se afla, pana n-am ajuns eu printre ei, nu e un subiect suficient de important.
am pus mana pe telefon si am inceput sa sun in tara, pentru a afla detalii suplimentare, in afara stirilor laconice de pe agentii. am vorbit cu petre mihai bacanu, cu ion ratiu si cu cativa colegi, pentru a intelege mai bine ce se petrece. ratiu m-a tinut cel mai mult la telefon, pentru a-mi povesti cum i-a potolit el pe minerii care ajunsesera in parlament. americanii m-au incurajat sa scriu cat mai mult, promitandu-mi un spatiu consistent in ziar.
editorii
indata ce terminai un articol, acesta era trimis, prin reteaua computerizata, intr-un folder la care aveau acces doar editorii. acestia erau grupati intr-un loc linistit din redactie si nimeni nu-i deranja inutil. din momentul in care textul ajungea pe mainile lor, nu mai aveai acces sa intervii, fara acordul lor. am stat ca pe ace, tragand cu ochiul la ei, nesigur pe engleza mea. cand s-au prins ce asteptam, mi-au editat materialul si mi-au printat o copie, linistindu-ma: “nu te stresa ! scrii mai bine decat jumatate din oamenii din redactia asta,” mi-a spus unul dintre editori, zambind. intr-adevar, nu corectasera si nici nu taiasera foarte mult din textul initial. aveau o reala problema cu o gramada de reporteri si redactori care, stiind ca nimic nu ajunge in ziar fara sa fie vizat de editori, nici macar nu se mai osteneau sa scrie corect.
nu de mult, presa romaneasca s-a oripilat si s-a amuzat ca the washington times a confundat intr-o notita romania cu republica moldova. cine a stat macar o zi acolo, stie ca americanii habar n-au nici macar unde e parisul, d-apai romania sau republica moldova. desigur, cu exceptia celor care au vizitat vreodata franta. ajunsesem destul de celebru in redactie pentru ca raspundeam primul, fara sa caut in baza de date, care-i capitala vreunei tari sau unde se afla cate un oras. pentru ca auzeai, din cand in cand, astfel de intrebari puse in gura mare.
dreptul la replica
toate complicatiile provocate de mineriada si de caderea guvernului roman au dus la anularea unei transe dintr-un imprumut de la fmi. le-am propus celor de la the washington times sa scriu despre asta si m-au ajutat, aranjandu-mi o intalnire cu cel ce raspundea de romania pe atunci. mi-am pregatit cateva intrebari, m-am imbracat frumos si m-am dus la sediul fmi. in institutiile americane, legitimatia de presa este foarte respectata, asa ca a fost extrem de usor sa ajung in biroul celui care ma astepta. omul, al carui nume nu mi-l mai amintesc, avand rezonante arabe, mi-a raspuns la toate intrebarile. apoi s-a relaxat si m-a anuntat ca, din acest moment, discutia devine off the record. adica nu-l mai pot cita. citindu-mi incordarea pe fata, m-a linistit si mi-a explicat, pe intelesul meu, toate raspunsurile pe care mi le-a dat, rugandu-ma, pentru acuratetea datelor, sa-i trimit o copie a articolului, inainte de a fi publicat.
editat si aprobat de omul de la fmi, care le-a transmis americanilor ca a fost multumit de felul in care am sintetizat informatiile, articolul a aparut in pagina 3. am fost foarte mandru de mine ca am reusit sa scriu in engleza un articol pe o tema atat de complicata. o zi mai tarziu, am observat ca toata lumea chicotea cand am ajuns la redactie. facand cu greu o mutra incruntata, david, seful sectiei externe, mi-a intins ziarul: “ai un drept la replica la articolul de ieri !” am ramas masca. asta imi mai lipsea ! sa ma publice americanii si sa primesc drept la replica. cand-colo, ce sa vezi ? in pagina 2, dedicata comentariilor cititorilor, era publicat un comunicat al ambasadei romaniei la washington dc, in care ma faceau cu ou si cu otet, acuzandu-ma de lipsa de patriotism si reprosandu-mi ca am scris “de rau” despre scumpa noastra patrie. nedumerit, l-am intrebat pe david care a fost problema. in acel moment, jumatate din oamenii din redactie au izbucnit in hohote de ras. a venit si arnaud de borchgrave, redactorul sef, care participase la farsa si mi-a explicat ca n-ar fi publicat niciodata o astfel de tampenie, insa au vrut sa-mi vada fata cand voi afla ca am un drept la replica.
despre cum arata ambasada romaniei la washington dc in 1991, data viitoare…
am citit ieri pe blogul lui victor roncea ca ministerul apararii a organizat saptamana trecuta cea de-a sasea editie a “cursului de baza introductiv pentru jurnalistii care transmit din zone de conflict“. e o idee foarte buna, pe care cred ca au preluat-o de la fortele nato. in tarile civilizate, nici un jurnalist nu este trimis intr-o zona cu potential de risc, daca nu a trecut printr-un astfel de curs. nici o institutie media nu risca viata oamenilor sai. o prietena care lucra acum cativa ani pentru reuters la paris mi-a povestit ca, desi era domeniul si subiectul ei, nu i s-a permis sa mearga sa relateze de la o demonstratie a minoritatii arabe, deoarece nu trecuse printr-un astfel de training.
in mai 2000, am fost acceptat de reuters foundationsa merg la londra, la un training de acest gen, “risk assessment course on hostile environments & first aid training“, pe care ei il organizau de ani de zile pentru jurnalistii proprii. era prima data cand acceptau jurnalisti din afara agentiei, iar eu si un turc si un turc am fost singurii europeni din cei 12 care au ajuns la londra. ceilalti erau din alte colturi ale planetei, din tari in care – evident – aveau mare nevoie de o astfel de pregatire. cursul era dedicat memoriei lui kurt schork, care murise cu un an inainte, in timpul unei ambuscade in sierra leone. din convoiul atacat de rebeli a scapat doar colegul lui, fotograful yannis behrakis, care a apucat sa se strecoare in jungla, acoperindu-si urmele, asa cum invatase in 1995, cand trecuse prin trainingul la care urma sa participam si noi.
“no story is worth a human life.” este una din regulile de baza la reuters. am auzit-o repetata tot timpul de instructorii firmei centurion risk assessment services, alaturi de care am stat o saptamana la sediul lor de langa londra. si obisnuiau sa repete ca nici macar acest training nu ne va putea salva vietile, insa ne va face mult mai constienti de pericolele care ne pandesc cand ne facem meseria si vom avea sanse mai mari sa ne intoarcem nevatamati acasa. centurion este alcatuita din fosti membri s.a.s. ori royal marine commandos si, in afara acestor cursuri, insotesc, contra cost, echipe de jurnalisti care merg in zone de razboi. si au destui clienti ! am sa incerc sa structurez aici principalele elemente pe care le-am invatat in acel training, in speranta ca vor fi de folos unor colegi de breasla.
evaluarea riscului
inainte de a ajunge in orice situatie de risc sau zona de conflict, jurnalistul trebuie sa faca o evaluare a potentialelor pericole. acestea trebuie identificate si trebuie evaluat nivelul unor potentiale distrugeri sau probabilitatea aparitiei lor. in al doilea rand, trebuie avute in vedere cateva solutii de iesire din pericol. procedura de evaluare cuprinde: a) identificarea sarcinii (adica trebuie stabilit dinainte care sunt sarcinile ce trebuie indeplinite in zona in care urmeaza sa mergeti si de cati oameni este nevoie); b) numirea unui conducator al echipei (acesta trebuie sa aiba atat cunostinte practice, cat si tehnice); c) identificarea pericolelor (trebuie identificate pericolele fiecarei sarcini care trebuie indeplinita si grupate pe categorii); c) identificarea riscului (trebuie determinat nivelul pierderilor sau pagubelor potentiale, indiferent daca este vorba de oameni sau de echipamente). ATENTIE ! in medii ostile sau periculoase, jurnalistii trebuie sa reactioneze la evenimente in derulare. de aceea, este nevoie de o permanenta reevaluare a situatiei, pentru a determina noile pericole, a le aprecia gradul de risc si a putea reactiona.
iata cateva imagini socante filmate in timpul conflictului din sierra leone:
echipamentul personal
desi suna a pisalogeala, iata o lista de lucruri strict necesare oricarui jurnalist care pleaca intr-o zona de risc: incaltaminte (trebuie sa fie adaptata mediului in care urmeaza sa calatoriti. de ex, in desert sau in zona tropicala, inaltimea incaltarilor ar trebui sa va protejeze gleznele si chiar gambele); sosete sau jambiere (pentru clima umeda sau rece, e bine sa aveti sosete goretex impermeabile); lenjerie (indispensabili, daca va fi frig); pantaloni (in functie de temperatura zonei); rochie/fusta (in cazul femeilor); costum (daca e cazul); camasi (obisnuite/elegante/de bumbac/de lana); pulovar (de lana/anti-vant/de bumbac); scurta impermeabila; pantaloni impermeabili; manusi; esarfa; palarie sau sapca; prosoape; obiecte pentru igiena personala; trusa de barbierit; sapun; pasta de dinti; deodorant; tampoane (pentru femei); servetele; costum de baie; ochelari sau lentile de contact de rezerva; vitamine; medicamente; lotiune de protectie anti-solara; spray impotriva insectelor; vaccinurile pentru zona respectiva a globului; medicamente anti-alergice; reportofon cu baterii si casete de rezerva; carnetele; laptop; acreditari; permis de conducere international; carduri de credit (personale sau ale institutiei media); carnete cec; valuta locala; bani cash: dolari sau euro (in functie de zona); pasaport cu vize in regula; binoclu; lanterna cu baterii de rezerva; torte; busola; ceas; harti; sticle cu apa; mancare; tablete pentru sterilizat apa; o trusa personala de prim ajutor; echipament specific (camere video, aparate foto, trepiede, lumini, microfoane etc); vesta anti-glont; casca; aparatori pentru urechi; emergency bag. desigur, lista este orientativa, insa este bine sa o parcurgeti inainte de a va face bagajul pentru a pleca intr-o zona riscanta. trebuie sa aveti in vedere ca mergeti acolo pentru a va face meseria de jurnalist si lipsa unui echipament adecvat ar putea sa va provoace mari probleme.
emergency bag
este un rucsac de dimensiuni mai mici, in care trebuie sa aveti strictul necesar. trebuie sa aveti in vedere ca situatia din zona s-ar putea deteriora si ati putea fi nevoiti sa mergeti pe jos intr-un mediu ostil. pentru aceasta, este recomandabil sa aveti un rucsac impermeabil de 25-30 de litri, pregatit pentru situatii de urgenta, care sa contina urmatoarele: incaltari si haine de drum; haine de schimb (adaptate climei si anotimpului); scurta anti-vant si pantaloni; manusi; caciula sau palarie/sapca (in functie de anotimp); sticla cu apa si pastile pentru sterilizat apa; mancare; harta si busola; ceas; fluier; briceag; lumanari; aparat de radio de mici dimensiuni; carnetel si pix; lanterna cu baterii si torte; o franghie de 20 de metri (foarte utila in multe situatii); periuta si pasta de dinti; trusa de igiena personala; crema impotriva razelor solare; pieptene; spray impotriva insectelor; trusa de prim ajutor sterila; medicamente.
vesta anti-glont
in zonele de conflict, este foarte indicata purtarea unei veste-antiglont. alegerea ei este importanta, pentru ca, pe langa protectia pe care o ofera, trebuie sa fie comoda, altfel veti avea tendinta sa evitati sa o purtati. trebuie aleasa pe dimensiunea fiecaruia. multe vieti au fost salvate de astfel de veste, care nu te protejeaza doar impotriva gloantelor, ci si impotriva schijelor sau suflului unor eventuale explozii. vestele de protectie sunt de mai multe feluri: a) anti-cutit: sunt mai subtiri, dar ofera protectia ideala pentru situatii de tipul revoltelor; b) ultra-usoare: confectionate pentru a te proteja impotriva gloantelor de pistol sau chiar de pusca; c) usoare: impotriva gloantelor de pistol-mitraliera; d) cu placi ceramice: protejeaza impotriva gloantelor de pusca; e) cu placi de metal: protejeaza impotriva gloantelor de mare calibru.
casca
o casca de protectie are rolul de a te apara impotriva pietrelor, sticlelor, dar si a socurilor provocate de gloante. avand in vedere ca trebuie purtate tot timpul, trebuie sa aiba marimea adecvata si sa fie comode. in zonele in care au loc focuri intense de arme si artilerie, e foarte importanta protejarea urechilor, cu ajutorul unor casti anti-fonice.
scopul internship-ului meu in sua a fost sa invat cat mai multe din tainele jurnalisticii, care se fura vazandu-i pe altii cum lucreaza. asa ca, dupa cele doua saptamani in care ne-am acomodat cu institutiile americane, am ajuns in redactia cotidianului the washington times. considerat cel mai conservator ziar american, acesta fusese fondat in 1982 de reverendul sun myung moon, liderul bisericii unificarii, care cheltuise deja aproape 1 miliard de dolari pentru lansarea si impunerea sa, dar nu devenise un competitor suficient de periculos pentru the washington postsi vindea de 10 ori mai putine numere.
dupa ce am primit biroul meu, in sectia externe a ziarului, cu computer si telefon, nimeni nu a mai avut treaba cu mine. puteam sa nici nu vin la redactie, nimanui nu i-ar fi pasat. daca, insa, puneam vreo intrebare sau ii rugam ceva, toti sareau sa ma ajute. seful sectiei mi-a vandut rapid un pont: in fiecare vineri, un colt al redactiei se umplea de carti din care iti puteai alege gratis ce doreai. erau cartile carora li se facuse recenzie in paginile ziarului in ultima saptamana. dupa o vreme, nici macar nu ma mai grabeam: primele care dispareau erau best-sellers usurele, in timp ce cartile pe gustul meu ramaneau si a doua zi neatinse.
american english
cladirea in care se afla the washington times se afla la o ora de mers cu masina fata de centrul orasului, la marginea unui parc imens: us national arboretum.pentru a ajunge acolo, un microbuz al ziarului ne astepta dupa un orar bine respectat la union station. la ora la care mergeam eu la redactie, eram, de obicei, singurul pasager. soferul meu preferat era un negru burtos si jovial, a carui engleza mi-a trebuit vreo doua saptamani s-o inteleg. in primele zile, nu pricepeam nimic din ce spune, pentru ca, spre finalul celor 3 luni americane, sa devenim buni amici. cand nu ma grabeam, prefera sa traverseze parcul (care avea amenajate adevarate strazi printre copaci), ceea ce transforma drumul intr-o feerie. a lipsit, prin octombrie, doua saptamani si s-a intors fericit din vacanta petrecuta in las vegas, unde si-a satisfacut din plin pasiunea pentru poker.
in state, cel mai greu de priceput sunt numele care nu sunt de origine engleza, pe care americanii le pronunta intr-un mare fel. va dati seama cat am inteles eu intr-o zi cand am raspuns la telefon in locul lui david, seful sectiei externe, pe care-l cauta cineva al carui nume era arnaud de borchgrave. toata lumea s-a amuzat ca n-am reusit sa explic cine era la telefon, mai ales ca de borchgrave era redactorul sef. ii vazusem numele in ziar, dar niciodata n-as fi reusit sa-l inteleg asa cum il pronuntase. ne-am cunoscut la sedintele de redactie la care puteam asista cum pregatesc sumarul ziarului. cand avea timp, imi explica deciziile de ierarhizare a subiectelor: publicau chiar si articole impotriva politicii ziarului, insa spatiul acordat acestora si pagina in care le gaseai erau intotdeauna inferioare temelor conservatoare, care tineau prima pagina.
un ziar american
redactia the washington times era ca in filme, intr-o sala imensa cu geamuri mari care dadeau catre parc. la demisol, era un restaurant unde mancam de pranz, beam cafea si existau singurele 3-4 mese la care se putea fuma din intreaga cladire. chiar daca nu erau izolate de celelalte cu vreun paravan. in intreaga cladire bazaia in surdina muzak music, o muzica ambientala relaxanta dimineata si tot mai vioaie spre seara, cand trebuie sa-ti suplineasca energia in scadere. computerele erau cam vechi, insa directorul economic mi-a explicat, cand i-am povestit despre sistemul computerizat modern si integrat pe care il vazusem la un ziar local, ca le vor schimba si ei in viitor, cand o astfel de investitie va fi rentabila, avand in vedere marimea ei. pe ecranul lor primeam fluxuri de stiri de la toate agentiile importante si am fost impresionat de fair-play-ul jurnalistilor americani care pastrau traditia de a cita intotdeauna sursa care a anuntat prima o stire de ultima ora, chiar daca articolul final cuprindea informatii luate si de la alte agentii.
am intalnit doua personaje mai spectaculoase in redactie. unul era ziaristul care raspundea de politie si care avea 4 statii de emisie-receptie, una portabila, la brau, si cate una fixa in redactie, in masina si la el acasa. in permanenta deschise, statiile erau fixate pe frecventa politiei si tipul era atent sa nu scape vreun eveniment. l-am insotit in actiune de cateva ori, sa observ cum isi facea treaba in teren si, dupa ce ne-am imprietenit, mi-a facut cunostinta cu un politist care m-a dus sa vad hell’s angels club. celalalt personaj care iesea in evidenta era directorul de publicitate, pe care toti il invidiau pentru automobilele de ultima ora pe care le schimba mai des decat cravatele superbe si costumele impecabile. cand am vrut sa merg cu el, sa vad cum prezinta clientilor oferta de publicitate a ziarului, m-a dus intai si m-a imbracat din cap pana in picioare ca pentru nunta presedintelui. am constatat atunci ca invidia colegilor nu se datora valorii hainelor pe care le purta, ci faptului ca stia locurile ideale de unde le putea cumpara la preturi decente. in fata clientului, isi intra rapid in rol si desfasura tone de statistici si grafice pentru a-l convinge de rentabilitatea achizitionarii unui spatiu publicitar. cand am fost cu el, m-a folosit drept personaj exotic, venit din celalalt capat al planetei, si l-a molipsit pe client de entuziasmul sau, manipulandu-l sa-mi explice chiar el de ce isi face publicitate in the washington times.
cum scriu americanii despre un concert
pentru ca le-am povestit ca am cantat un pic de jazz pe vremuri, cei de la the washington times m-au intrebat daca n-as vrea sa scriu despre chick corea electric band, care urma sa cante in oras intr-un turneu de promovare a noului album, “beneath the mask“. nu se putea o surpriza mai placuta. asa am invatat ca, in america, despre un concert se scrie INAINTE, pentru ca oamenii sa stie unde si daca sa mearga. l-am sunat pe impresarul grupului, care mi-a trimis imediat ultimul album pe cd si vinil, un tricou negru imprimat cu desenul de pe coperta si toate informatiile despre formatie (chick corea – clape, john patitucci – bas, frank gambale – chitara, dave weckl – tobe si erik marienthal – sax). tot el mi-a dat ocazia unica de a sta de vorba 5 minute la telefon cu chick corea.
am scris doua articole, unul mai maricel, pentru editia din duminica dinainte de concert, si unul mai mic, pentru sectiunea life din ziua concertului. am avut rezervate locurile cele mai bune: central, in randul 5. mie, care eram fascinat – la fel ca multi altii – de cat de spectaculos canta john patitucci la bas (electric sau acustic) nu mi-a trebuit mai mult.
