sunt bucuros ca am fost aseara la concertul veritasaga din clubul fabrica. pentru cei care stiu ce a insemnat veritasaga in underground-ul romanesc nu are rost sa scriu. celor care nu stiu vreau sa le spun ca majoritatea fanilor de aseara erau tineri. nu cred ca au prins un alt concert al formatiei, dar stiau versurile pe de rost. daca as fi in locul lui praetor, jhivago, dj sonia sau dribbler as fi fericit.
dupa un inceput stangaci, in care praetor si jhivago pareau din lumi paralele, trupa s-a regasit si sound-ul hip-hop down tempo cunoscut s-a asezat peste club. sonorizarea a lasat de dorit, dar balansul era cel cunoscut. praetor s-a simtit bine alaturi de corul prietenilor veniti la concert si a promis ca va mai veni din australia sa mai cante pentru ei. nu pot sa-mi dau seama cat de aproape m-am simtit de veritasaga in ultimii 10 ani, insa muzica si mesajul lor imi sunt inca aproape.
gina pistol a inteles rapid ca nu poate strange bani pentru lucian cersind, asa ca si-a facut un grup de prieteni, fete si baieti din vaslui, care au ajutat-o sa organizeze un spectacol in piata civica, sub privirile ingaduitoare ale statuii lui stefan cel mare. multa lume a raspuns apelului pe care l-a facut prin televiziuni si i-a adus diverse lucuri pe care le-a vandut la o taraba, ca intr-un fel de targ vintage ad-hoc.
manechinele de la o firma de modelling au prezentat o parada de moda cu haine imprumutate de la firmele din mall. 3-4 soliste au cantat pe gratis si doua grupuri de dansatori au facut spectacol. vazand agitatia din piata, un grup de tineri s-au oferit pe loc sa faca un mic show de street dance si astfel, peste 500 de vasluieni au avut parte de distractie timp de doua ore. gina a reusit sa le transmita emotia sa, povestindu-le despre situatia lui lucian, iar oamenii au ajutat-o sa stranga bani pentru el.
asa cum am mai scris, miercuri, 22 iulie 2009, am ajuns la a opta editie a festivalului les authentiks din orasul francez vienne, la 50 de km sud de lyon. peste 5.000 de oameni au venit in theatre antique, un vechi amfiteatru construit in coasta unui munte pe vremea romanilor. o locatie incredibila, cu o acustica perfecta, ajutata foarte putin de sound system-ul bine calibrat, in care toata vara se organizeaza concerte sau festivaluri.
dupa show-ul din deschidere, cu rit vs. papet-j, au urcat pe scena karlit & kabok: un grup de electro hip-hop din vienne, devenit celebru cu “la moustafette“. este o piesa contestatara, in care cei doi ironizeaza duba politiei franceze si pe ocupantii ei. bine ritmata, piesa a devenit rapid un hit foarte fredonat, aproape un imn de protest, mai ales in jumatatea de sud a frantei.
scopul internship-ului meu in sua a fost sa invat cat mai multe din tainele jurnalisticii, care se fura vazandu-i pe altii cum lucreaza. asa ca, dupa cele doua saptamani in care ne-am acomodat cu institutiile americane, am ajuns in redactia cotidianului the washington times. considerat cel mai conservator ziar american, acesta fusese fondat in 1982 de reverendul sun myung moon, liderul bisericii unificarii, care cheltuise deja aproape 1 miliard de dolari pentru lansarea si impunerea sa, dar nu devenise un competitor suficient de periculos pentru the washington postsi vindea de 10 ori mai putine numere.
dupa ce am primit biroul meu, in sectia externe a ziarului, cu computer si telefon, nimeni nu a mai avut treaba cu mine. puteam sa nici nu vin la redactie, nimanui nu i-ar fi pasat. daca, insa, puneam vreo intrebare sau ii rugam ceva, toti sareau sa ma ajute. seful sectiei mi-a vandut rapid un pont: in fiecare vineri, un colt al redactiei se umplea de carti din care iti puteai alege gratis ce doreai. erau cartile carora li se facuse recenzie in paginile ziarului in ultima saptamana. dupa o vreme, nici macar nu ma mai grabeam: primele care dispareau erau best-sellers usurele, in timp ce cartile pe gustul meu ramaneau si a doua zi neatinse.
american english
cladirea in care se afla the washington times se afla la o ora de mers cu masina fata de centrul orasului, la marginea unui parc imens: us national arboretum.pentru a ajunge acolo, un microbuz al ziarului ne astepta dupa un orar bine respectat la union station. la ora la care mergeam eu la redactie, eram, de obicei, singurul pasager. soferul meu preferat era un negru burtos si jovial, a carui engleza mi-a trebuit vreo doua saptamani s-o inteleg. in primele zile, nu pricepeam nimic din ce spune, pentru ca, spre finalul celor 3 luni americane, sa devenim buni amici. cand nu ma grabeam, prefera sa traverseze parcul (care avea amenajate adevarate strazi printre copaci), ceea ce transforma drumul intr-o feerie. a lipsit, prin octombrie, doua saptamani si s-a intors fericit din vacanta petrecuta in las vegas, unde si-a satisfacut din plin pasiunea pentru poker.
in state, cel mai greu de priceput sunt numele care nu sunt de origine engleza, pe care americanii le pronunta intr-un mare fel. va dati seama cat am inteles eu intr-o zi cand am raspuns la telefon in locul lui david, seful sectiei externe, pe care-l cauta cineva al carui nume era arnaud de borchgrave. toata lumea s-a amuzat ca n-am reusit sa explic cine era la telefon, mai ales ca de borchgrave era redactorul sef. ii vazusem numele in ziar, dar niciodata n-as fi reusit sa-l inteleg asa cum il pronuntase. ne-am cunoscut la sedintele de redactie la care puteam asista cum pregatesc sumarul ziarului. cand avea timp, imi explica deciziile de ierarhizare a subiectelor: publicau chiar si articole impotriva politicii ziarului, insa spatiul acordat acestora si pagina in care le gaseai erau intotdeauna inferioare temelor conservatoare, care tineau prima pagina.
un ziar american
redactia the washington times era ca in filme, intr-o sala imensa cu geamuri mari care dadeau catre parc. la demisol, era un restaurant unde mancam de pranz, beam cafea si existau singurele 3-4 mese la care se putea fuma din intreaga cladire. chiar daca nu erau izolate de celelalte cu vreun paravan. in intreaga cladire bazaia in surdina muzak music, o muzica ambientala relaxanta dimineata si tot mai vioaie spre seara, cand trebuie sa-ti suplineasca energia in scadere. computerele erau cam vechi, insa directorul economic mi-a explicat, cand i-am povestit despre sistemul computerizat modern si integrat pe care il vazusem la un ziar local, ca le vor schimba si ei in viitor, cand o astfel de investitie va fi rentabila, avand in vedere marimea ei. pe ecranul lor primeam fluxuri de stiri de la toate agentiile importante si am fost impresionat de fair-play-ul jurnalistilor americani care pastrau traditia de a cita intotdeauna sursa care a anuntat prima o stire de ultima ora, chiar daca articolul final cuprindea informatii luate si de la alte agentii.
am intalnit doua personaje mai spectaculoase in redactie. unul era ziaristul care raspundea de politie si care avea 4 statii de emisie-receptie, una portabila, la brau, si cate una fixa in redactie, in masina si la el acasa. in permanenta deschise, statiile erau fixate pe frecventa politiei si tipul era atent sa nu scape vreun eveniment. l-am insotit in actiune de cateva ori, sa observ cum isi facea treaba in teren si, dupa ce ne-am imprietenit, mi-a facut cunostinta cu un politist care m-a dus sa vad hell’s angels club. celalalt personaj care iesea in evidenta era directorul de publicitate, pe care toti il invidiau pentru automobilele de ultima ora pe care le schimba mai des decat cravatele superbe si costumele impecabile. cand am vrut sa merg cu el, sa vad cum prezinta clientilor oferta de publicitate a ziarului, m-a dus intai si m-a imbracat din cap pana in picioare ca pentru nunta presedintelui. am constatat atunci ca invidia colegilor nu se datora valorii hainelor pe care le purta, ci faptului ca stia locurile ideale de unde le putea cumpara la preturi decente. in fata clientului, isi intra rapid in rol si desfasura tone de statistici si grafice pentru a-l convinge de rentabilitatea achizitionarii unui spatiu publicitar. cand am fost cu el, m-a folosit drept personaj exotic, venit din celalalt capat al planetei, si l-a molipsit pe client de entuziasmul sau, manipulandu-l sa-mi explice chiar el de ce isi face publicitate in the washington times.
cum scriu americanii despre un concert
pentru ca le-am povestit ca am cantat un pic de jazz pe vremuri, cei de la the washington times m-au intrebat daca n-as vrea sa scriu despre chick corea electric band, care urma sa cante in oras intr-un turneu de promovare a noului album, “beneath the mask“. nu se putea o surpriza mai placuta. asa am invatat ca, in america, despre un concert se scrie INAINTE, pentru ca oamenii sa stie unde si daca sa mearga. l-am sunat pe impresarul grupului, care mi-a trimis imediat ultimul album pe cd si vinil, un tricou negru imprimat cu desenul de pe coperta si toate informatiile despre formatie (chick corea – clape, john patitucci – bas, frank gambale – chitara, dave weckl – tobe si erik marienthal – sax). tot el mi-a dat ocazia unica de a sta de vorba 5 minute la telefon cu chick corea.
am scris doua articole, unul mai maricel, pentru editia din duminica dinainte de concert, si unul mai mic, pentru sectiunea life din ziua concertului. am avut rezervate locurile cele mai bune: central, in randul 5. mie, care eram fascinat – la fel ca multi altii – de cat de spectaculos canta john patitucci la bas (electric sau acustic) nu mi-a trebuit mai mult.
diseara, avem concert in aer liber: placebo @ romexpo. abia astept ! acum 3 ani, la arenele romane, brian molko & co au avut un recital de zile mari si au promis ca vor reveni in romania. iata un fragment dintr-un reportaj mai lung, realizat de tvr, despre concertul din 13 august 2006:
few hours later… concertul a fost misto. mai greu era sa ajungi pana la locatie, ca era la mama dracului. lume buna a venit la concert, iar la bere nu era coada. dupa primele 3-4 piese, ingerul meu pazitor mi-a trimis un personaj care umbla printre spectatori si impartea bratari pentru zona a. asa ca am vazut concertul din fata scenei. placebo a cantat multe piese de pe ultimul lor album si, cand te lua amocul din cauza melopeelor neschimbate de cand brian molko a urcat pe scena, mai bagau cate-un hit. ne-a tinut in tensiunea pieselor pana la sfarsit, cand au mai dat doua bisuri cu piese pe care le iubeam.
dupa concert, am dat o tura pana la muzeul taranului roman, la balul absolventilor unatc 2009. aici, era un dolce far niente din care nimeni nu intelegea nimic si aproape ca iti era jale de atatea fete frumoase care dadeau din colt in colt, in speranta ca se va mai intampla ceva interesant, in afara concertului mes quins.
maine seara, in clubul suburbia din bucuresti, canta timisorenii de la implant pentru refuz. cea mai tare trupa de hardcore/modern metal din romania, cu vita si bulbuc (vocals), freaky si meshu (guitars), pista (bass) si tzava (drums). in 23 aprilie 2004, am organizat pentru ei un concert in curtea clubului lemon din timisoara, pe care l-am inregistrat cu 7 camere video. pentru ca miscare rock in romania nu este bagata in seama, nu am reusit sa gasim si resursele financiare pentru a imprima un dvd, asa ca fragmente inedite din acel concert veti gasi doar pe internet. printre invitatii ipr de atunci: mc tina, ochelari si horea crisovan.
aseara, in fabrica, la zona libera, dj vasile i-a invitat pe sunday people. muzica lor e plina de prospetime. un fel de trip-hop electro in forta. lume putina, doar 20-30 de pamanteni s-au bucurat de un concert cu un vibe adevarat.
cand am ajuns eu, concertul incepuse. primul soc: in sala nu se fuma, ceea ce a redus mult entuziasmul spectatorilor. muzica suna bine, dar lumea nu era prea hot, asa ca artan a trebuit sa treaca peste panica momentului in care crezi ca, orice le-ai face, spectatorii astia nu vor depasi nivelul de implicare mai mult decat, sa zicem, pentru un concert de jazz. noroc ca s-a prins si dan iliescu in joc si, dupa un pic de energie turnata din chitara, plus niste simpatice comicarii ridicole, tipice lui artan, atmosfera s-a incalzit.
afara, la tigare, m-am imprietenit cu un tip care nu prea reusea sa-mi explice cum ca lui ii place timpuri noi, asaaa… dar el a venit pentru “perfect“. dupa ce i-am spus ca piesa nu va lipsi din concert, s-a linistit si chiar am racnit impreuna versurile spre final, cand i-a venit, desigur, randul.
mie, concertul mi-a placut. asa, cam de nota 8, din cauza publicului cam sec. si prea putine gagici frumoase…
