un format romanesc de emisiune tv a fost selectionat in premiera la mip 2010, cel mai important targ/festival de programe tv din lume, care se desfasoara la cannes, in 12-16 aprilie 2010. surpriza au produs-o prietenii mei de la media factory, pe care i-am ajutat sa produca emisiunea “aruncati din tren“, difuzata pe antena 1.
marius toader, directorul de creatie de la media factory, s-a inspirat din nebunia traficului bucurestean si a gandit “rush hour challenge“. este un urban game show in care doi concurenti infrunta dificultatile de fiecare zi ale soferilor din bucuresti, la care se adauga o gramada de probe amuzante care le pun la incercare inventivitatea, dar si cunostintele de cultura generala.
in acest moment, piata de televiziune din romania este invadata de productii de mana a treia, majoritatea cumparate sau copiate de afara, in timp ce casele de productie autohtone nu sunt deloc incurajate sa-si puna la incercare creativitatea. stresati de criza, oamenii din televiziuni se feresc sa mai ia decizii de teama ca si-ar putea risca joburile bine platite in cazul unui esec de rating, asa ca piata productiilor tv balteste, oamenii se deprofesionalizeaza, iar pe micul ecran apar tot felul de mizerii. desigur, zeul rating este atotputernic, insa directorii de programe nu au consilieri profesionisti care sa analizeze audientele intr-un context mai larg, iar cand ii au, acestia sunt straini si – desi platiti regeste – nu au datele obiective pentru a-si forma o imagine despre piata romaneasca.
“rush hour challenge” nu a fost cumparat inca de nici o televiziune romaneasca, insa este singura productie de acest gen din europa de est selectionata in acest an la festivalul/targ de la cannes si va fi prezentat in competitie in 11 aprilie 2010. in acest moment, media factory pregateste “animat planet soc“, un nou serial umoristic de animatie care va parodia viata mondena din romania.
asta-vara, cand m-am intors din franta, am venit prin italia, slovenia si ungaria. nu are rost sa va povestesc de autostrazile din slovenia, celebre in intreaga europa. e suficient sa spun ca dimineata plecam din venetia, la 10:00 faceam baie in adriatica, la portoroz, pe la 14:00 eram in ljubljana, iar seara am poposit pe malul lacului balaton din ungaria.
castelul din ljubljana (ljubljanski grad) este unul din obiectivele turistice pe care e pacat sa le ratezi cand ajungi in capitala sloveniei. desi primele urme ale unor fortificatii in zona dateaza de peste 3 milenii, castelul a fost construit in forma actuala la mijlocul secolului al XV-lea, de familia de habsburg. a rezistat asalturilor armatelor turcesti si revoltelor taranilor, iar la inceputul secolului trecut, a fost preluat de primaria din ljubljana. pana dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost folosit ca inchisoare, dupa care a ajuns adapost pentru oamenii strazii pana in anii ’70. a fost renovat dupa planurile celui mai important arhitect sloven,joze plecnik, intr-un mod de-a dreptul spectaculos, interventiile moderne integrandu-se perfect cu arhitectura clasica. din 2000, este administrat de compania care organizeaza festivalul de la ljubljana, iar din 2006, i-a fost adaugat un funicular de sticla, care pleaca de langa teatrul de papusi din piata krekov.
am plecat din mohammedia intr-o dimineata fabuloasa, cu ceata acoperind totul, dupa – desigur ! – un ceai intr-un local cu nume optimist (“oasis cafe“) si ne-am pus la drum pe sosele lungi, strajuite de palmieri, apoi de arbusti stufosi, apoi de palmieri pitici si dupa o vreme, de cactusi si bolovani. oraselele alb-albastre de la inceputul drumului se transformau intr-un peisaj ireal, cu asezari tot mai sarace, care imi aminteau de copilaria petrecuta la bunici, undeva la tara, in banat, acum 40 de ani. portretul regelui e peste tot, in cele mai neasteptate reprezentari. doar accentul maghrebian al cladirilor este diferit.
in afara de multele logan-uri care mi-au atras atentia prin maroc, mertanele cobra diesel albe domina soselele. sunt peste tot, uneori in cirduri parcate la margine de vreun sat. mi-am amintit ca si eu vandusem unui arab mercedes-ul meu si m-am uitat dupa el prin africa 🙂 totul clocoteste de viata, lumea e vie, colorata. din mersul masinii e fascinanta: cotige trase de magarusi printre camioane imense si autobuze deprimant de identice. magari, tarabe, cisterne, inca un cird de mertane. de data asta, albastre. unele alimenteaza direct din cisterne oprite pe sosea. multe accidente usoare, cel putin unul la 30-40 de kilometri. e drept, soferii marocani conduc nebuneste si sa te fereasca Dumnezeu sa-ti dea prin cap sa te iei la intrecere cu ei. am vazut depasiri care le-au smuls excamatii de uimire si groaza lui marko si fred, iar pe una am si reusit s-o filmez.
fred, cel de-al treilea personaj din masina noastra, era ca un urs cu suflet de aur. casatorit cu anwa, o senegaleza superba, voia sa-si viziteze socrii si sa le duca daruri. de aceasta data, venea fara ea si cele doua fete. fred locuieste intr-un sat din ardeche, nu departe de annonay, intr-o casa veche, cu o curte foarte linistitoare. lucra in constructii. intre timp a devenit un fel de sef de echipa la firma unui neamt si asta vara se gandea sa plece cateva luni la niste comenzi in dubai, sa faca niste bani.
remarcabila curatenia peste tot in maroc ! chiar si in cele mai sarace catune, totul era maturat, vopsit, varuit, iar bolovanii aliniati pe langa drum. treceam pe langa palcuri de cladiri care imi aminteau de satele din filmele cu cow-boy. doar ca aici cladirile erau vopsite in alb, rosu sau verde, iar arhitectura – araba. nu reuseam sa inteleg din ce traiau, dar nimeni nu parea sa stea de pomana. pietele aparute pe langa statiile de autobuz erau pline de oameni de toate natiile in drum spre speranta. privesc acum imaginile filmate pe drum si vad detalii pe care nu-mi mai amintesc sa le fi observat.
toata lumea ne-a recomandat sa mergem la essaouira pe “la route cotiere“, pentru peisajul de exceptie. soseaua s-a ingustat, de nu incapeau doua masini, iar din fata veneau permanent camioane pline cu piatra, care aproape ca ne fortau sa le cedam asfaltul. norii de praf ne obligau adesea sa oprim pe margine. gropi, bolovani si – desigur ! – pana. insa exact cand incepusem sa ne plictisim, a aparut in dreapta noastra oceanul. intr-adevar, restul drumului a meritat eforturile ! faleze abrupte sau lente si acoperite de tufe verzi, plaje nesfarsite, pustii sau cotropite brusc de o cireada de rulote pline cu hippioti. peisaje spectaculoase, pe zeci de kilometri.
am ajuns primii in essaouira, o veche cetate feniciana, devenita acum atractie turistica, mai ales toamna, in timpul festivalului de gnawa. ne-am plimbat un pic prin centru, destul cat sa ne agate un elvetian. isi cumparase doua apartamente aproape identice, pe acelasi palier al unei cladiri de langa plaja si ne-a combinat sa inchiriem unul dintre ele. nu pretul de 8 euro/noapte de persoana ne-a convins, ci felul in care era decorat, cu mobilier berber si pereti acoperiti de mozaicuri fabuloase.
au ajuns si ceilalti, asa ca, dupa ce am reusit sa deblocam yala de la intrare, am dat o tura prin bazar. ne-am cumparat tricouri misto si camasi marocane fara guler. eu cu alex si jean louis ne-am lasat convinsi sa intram in buticul unui smecher care vindea ceramica si ceaiuri. ne-a facut o stangace demonstratie a ritualului prepararii ceaiului traditional si a incercat sa ne vanda niste cani de lut. incarcati cu mancare si fericiti ca am gasit niste sticle cu vin, ne-am intors in apartamentul nostru “regal”. cheful putea sa inceapa !
ati pierdut un superb concert de jazz joi seara. mircea tiberian i-a invitat in art jazz club pe saxofonistul liviu butoi si pe un contrabasist canadian care traieste la new york: lisle ellis. am avut ocazia sa ascult un jazz extrem de modern si de interesant, cei doi muzicieni romani simtindu-se foarte bine impreuna cu un contrabasist de exceptie. cu un instrument de dimensiuni mai mici, insa cu un sound rotund si coios, ellis a cantat formidabil. impecabil ritmic, desi trio-ul a avut momente furtunoase, foarte aproape de free jazz. mircea tiberian cantase de mai multe ori cu el, dar si liviu butoi a inteles rapid ce fel de instrumentist are alaturi. cei trei s-au inteles perfect si s-au completat de parca ar fi cantat impreuna de o suta de ani.
nascut in canada, ellis a cantat cu nume legendare ale jazz-ului contemporan ca paul bley, cecil taylor sau john zorn. de peste 30 de ani, de cand s-a mutat la new york, a dus o viata spectaculoasa, la granita dintre boem si succes si a ramas acelasi artist simplu, plin de bun simt si talent. a venit in romania cu doua saptamani in urma si a cantat la festivalul jazz & more de la sibiu si in alte cateva locatii si a predat cursuri de jazz studentilor de la conservator.
UPDATE: din pacate, dupa concert, lisle ellis a avut o criza renala si asa cum se intampla pe la noi, ambulanta a ajuns dupa o ora si jumatate… intr-un final a ajuns la urgenta. din fericire, vineri a putut pleca spre roma, pentru ca are o serie de concerte in italia.
seara a inceput bine: poli timisoara – ceahlaul piatra neamt6-0. asa ca i-am pierdut pe k-lu & limun, care au deschis ultima noapte de tmbase. am ajuns in plin concert true ingredients. very funkedelic. samplere, bass, chitara si 3 vocalisti, un amestec nebun de funk, hip-hop, rap, electro si tot ce vrei. netik nu m-a incantat foarte mult. mi s-a parut prea house, sound de discoteca buna din anii ’90. high contrast a fost ceva mai bine, insa mi-ar fi placut ceva mai mult d’n’b. in sfarsit, the qemists au salvat seara, cu un sound modern, de secolul XXI, in care puteai recunoaste muzica ultimilor 50 de ani. multa energie si vibe pozitiv. in zori, a mixat gojira. mai bine zis, s-a jucat la platane, in fata celor care au rezistat pana la final. foarte potrivita alegere pentru inchiderea festivalului.
din pacate, s-a mai dus o editie de tmbase. doua nopti de party pe muzica buna. mi-a placut mai mult vineri, mult mai roots, mai d’n’b, mai pe gustul meu. organizare de nota 10, sound system foarte bun, spectacol de lumini bine aranjate, public ok, prieteni, d’n’b. pacat ca se tine doar o data pe an !
in sfarsit, un festival pe masura asteptarilor: tm09basede la timisoara. nu stiu cum reuseste ufo si echipa lui sa organizeze, chiar si in vremuri de criza, cel mai bunfestival de muzica electronica urbana din tara. conform traditiei, locatia a fost o hala industriala (aceeasi de anul trecut) care se potriveste acestui gen de eveniment. sonorizarea – foarte buna, exact la nivelul potrivit. fara cozi la bere sau la toaletele ecologice, desi se adunasera vreo 2.000 de oameni, timisoreni sau party people din toata tara.
festivalul a fost deschis de trg, elegant si inventiv, ca de obicei. surpriza a fost suie paparude, care imi place mai mult cu mc bean, decat cu junkyard. are din nou sound-ul alternativcu care ne-au obisnuit inca de la debut. setul lui palotai a fost un fel de istorie a d’n’b, uneori redundanta, alteori banala, insa plina de forta. ed solo & the ragga twins: impecabili ! jungle at his best, cu momente de dancehall si ragga care iti zbarleau parul din cap. de la setul lui bassface sascha mai am doar flash-uri: d’n’b german, usor metalic, mixat incredibil de bine.
deja imi pare rau ca astazi e ultima seara de festival !
asa cum am mai scris, miercuri, 22 iulie 2009, am ajuns la a opta editie a festivalului les authentiks din orasul francez vienne, la 50 de km sud de lyon. peste 5.000 de oameni au venit in theatre antique, un vechi amfiteatru construit in coasta unui munte pe vremea romanilor. o locatie incredibila, cu o acustica perfecta, ajutata foarte putin de sound system-ul bine calibrat, in care toata vara se organizeaza concerte sau festivaluri.
dupa show-ul din deschidere, cu rit vs. papet-j, au urcat pe scena karlit & kabok: un grup de electro hip-hop din vienne, devenit celebru cu “la moustafette“. este o piesa contestatara, in care cei doi ironizeaza duba politiei franceze si pe ocupantii ei. bine ritmata, piesa a devenit rapid un hit foarte fredonat, aproape un imn de protest, mai ales in jumatatea de sud a frantei.
astazi e prima zi de b’estfest pentru mine. ieri, cand a fost ziua zero nu m-a tentat nimic. poate mi-ar fi placut the killers, dar nu merita atatia bani. din pacate pentru cei care s-au dus, a plouat.
ziua de azi e deschisa la 17:30, de les elephants bizarres, o trupa de muzica alternativa din bucuresti. avand in vedere ca sunt impreuna doar de vreo 2 ani,
nu canta rau. suficient de antrenant pentru a deschide seara. asa sunau anul trecut, in octombrie, cand au cantat in clubul fabrica.
pe la 18:15, urmeaza grimus din cluj, tot o trupa de alternativ, cam acelasi stil ca elefantii de mai inainte. ceva mai in forta si mai coios. tocmai si-au scos primul album, “panikon“, la inceputul acestui an. in februarie, au avut un concert reusit in clubul de jazz pod 16 din timisoara.
la 19:00, ar trebui sa inceapa primul invitat strain. adica ayo, o cantareata nascuta in germania, din tata nigerian si mama tiganca. ea si o chitara. atat. spune ca ne canta un soul-folk cu influente reggae. ma tem ca va fi un moment prea linistit pentru un festival atat de mare.
la 19:45, urmeaza polarkreis 18. trupa de electro-pop din germania. din dresda. adica stilul mai estic, mai agreabil decat cel din vest, care-i banal. insa si muzica lor e cam moale pentru un festival.
in fine, la 20:30 incepe motorhead. “true pop culture icons” scrie pe pagina lor de pe myspace si nu glumesc decat pe jumatate. in anii ’80, luptau cot la cot cu iron maiden si judas priest pentru titlul de print al noului val de heavy-metal rock. pentru mine, au fost mereu pe locul 3. au imbatranit, insa piesele vechi suna tot atat de bine ca pe vremuri.
seara se incheie cu moby, care ar trebui sa intre pe scena la 21:30. adica inca un veteran. de cand viseaza sa devina primul muzician care ajunge in cosmos, muzica lui e tot mai spatiala. departe de rave-house-ul de pe vremuri si chiar dincolo de trip-hop. tocmai si-a lansat ultimul album, al noualea, pe nume “wait for me“. daca ne-ar canta macar la bis ceva din piesele vechi…
asadar, o seara de venit cu iubita. dupa moby, continua silent disco, atat cat mai aveti chef. depinde de atmosfera. sper sa nu ploua si azi…
