asa cum am mai scris, miercuri, 22 iulie 2009, am ajuns la a opta editie a festivalului les authentiks din orasul francez vienne, la 50 de km sud de lyon. peste 5.000 de oameni au venit in theatre antique, un vechi amfiteatru construit in coasta unui munte pe vremea romanilor. o locatie incredibila, cu o acustica perfecta, ajutata foarte putin de sound system-ul bine calibrat, in care toata vara se organizeaza concerte sau festivaluri.
dupa show-ul din deschidere, cu rit vs. papet-j, au urcat pe scena karlit & kabok: un grup de electro hip-hop din vienne, devenit celebru cu “la moustafette“. este o piesa contestatara, in care cei doi ironizeaza duba politiei franceze si pe ocupantii ei. bine ritmata, piesa a devenit rapid un hit foarte fredonat, aproape un imn de protest, mai ales in jumatatea de sud a frantei.
in sfarsit, am ajuns inapoi in bucuresti si pot sa reiau povestile din vacanta din aceasta vara ! intr-o duminica, i-am dus pe participantii la stagiul de initiere in radio jurnalism de la saint julien molin molette, franta, la “les acrobois“. acesta e un parc de distractie amenajat in masivul pilat, intre annonay si saint etienne, langa col de la republique, in care te poti plimba prin copaci, pe 8 trasee amenajate pe grade diferite de dificultate. il descoperisem acum cativa ani, insa am ramas surprins de cat de mult l-au dezvoltat de atunci: au dublat numarul traseelor, au amenajat un sat al elfilor pentru copii si o parcare – intotdeauna plina.
deschis din aprilie si pana in septembrie, les acrobois este inca un exemplu al unui loc de recreere facut cu suflet si imaginatie. pentru 17 euro, te poti simti tarzan o zi intreaga: te cateri pana in varful brazilor, de unde te lansezi pe franghii sau pe tiroliene si pornesti din nou, pe alt traseu, daca te mai tin puterile. circuitul verde e accesibil chiar si pustanilor de 5 ani, in timp ce circuitul super negru este aproape imposibil, chiar si pentru cineva antrenat. in permanenta esti supravegheat si, la orice semn ca vrei sa abandonezi, apare ca din pamant langa tine cineva sa te ajute.
i-am invatat pe participantii la stagiul de radio jurnalism de la radio d’ici,saint julien molin molette, franta, cum se lucreaza in viteza. au facut un reportaj la safari park-ul din peaugres, langa annonay, in regiunea ardeche. in jumatate de ora, pentru ca trebuia sa mai ajungem intr-un loc, pentru un alt reportaj. au putut simti frustrarea pe care o au, uneori, reporterii care lucreaza in ritmul de stiri cand nu pot savura frumusetea unui loc in care fac o filmare. au apucat sa stea de vorba cu christele vitaud, directoarea parcului, si cu cecile dubois, una dintre ingrijitoarele animalelor, sa smulga niste pareri de la vizitatori si sa traga cu coada ochiului la animalele ce-si faceau siesta la umbra.
safari parkdin peaugres este o bijuterie in acest domeniu: un parc de 80 de hectare, infiintat acum 35 de ani, cu doua trasee, unul pe jos si unul cu masina. animale in libertate, despartite de oamenii care se plimba printre ele de tunele sau custi din sticla – pentru cele periculoase – sau de simple cabluri electrificate, inofensive pentru oameni, dar enervante pentru salbaticiuni – pentru cele prietenoase. peste tot au gasit cate-o varianta ingenioasa de a te aduce cat mai aproape de animale, fara a le stanjeni. foarte spectaculos este felul in care francezii au pus in valoarea atractiile parcului, transformandu-le in instrumente de educatie pentru cei mici. la fiecare pas intalnesti avertismente amuzante sa nu dai de mancare animalelor. copiii sunt condusi de cate un ingrijitor in tarcuri cu caprioare si capre salbatice, pe care le pot mangaia. in alta parte este amenajat un tarc, in care pustii pot invata sa mulga vaca la o macheta din plastic. traseul pentru masini este o nebunie. nu cred ca o sa vad vreodata asa ceva in romania.
in tarile occidentale, intalnesti tot mai frecvent persoane care incearca sa-si redescopere conditia umana, refugiindu-se departe de infernul “civilizatiei” din marile aglomeratii urbane. herve hortolat, un francez caruia intotdeauna i-a placut sa calatoreasca, s-a hotarat sa intemeieze un sat ecologic in muntii din nordul regiunii ardeche, la marginea parcului natural pilat. a invatat sa construiasca iurte, adaptate dupa modelul triburilor mongole.
deocamdata sunt putini, dar au reusit sa fie aproape complet independenti de lumea civilizata, fara sa fie frustrati de lipsa elementelor moderne ale vietii. obtin curent electric cu panouri solare si o micro-centrala eoliana, avand ca rezerva de urgenta un generator diesel pe care il alimenteaza cu ulei de gatit folosit. beau apa de izvor, fac agricultura ecologica, pe un strat de paie si compost. cresc oi dintr-o rasa rara si schimba lana obtinuta pe pulovere. si-au ridicat iurte in care poti face baie cu apa incalzita de razele soarelui. vor sa adapteze o masina de spalat, conectand-o la o bicicleta pe care trebuie sa pedalezi pentru a-ti spala rufele si sunt pe cale sa finalizeze o sauna si o piscina.
priviti de unii ca niste ciudati, francezii care s-au adunat in varful muntelui, intr-un peisaj de basm, isi vad de viata lor simpla. sunt convinsi ca mica lor comunitate se va dezvolta treptat, ajutata chiar de energia negativa care alunga tot mai multi oameni din marile orase.
cum in romania muzica reggae inca nu are destul public pentru a fi bagata in seama de promoterii care organizeaza concerte, am profitat, ca in fiecare vara de cand merg in franta, de unul din festivalurile din apropiere. theatre antiquedin orasul vienne, de langa lyon, este unul din cele mai potrivite locuri pentru un concert: un vechi amfiteatru roman sapat in stanca, cu o acustica perfecta. peste 5.000 de oameni au venit la reggae fever festival, desi biletul de intrare era cam scump (33 de euro) si o bere la halba de jumate costa 5 euro.
am ajuns putin cam tarziu pentru alborosie, insa la timp pentru recitalul celor de la gentleman & far east band. roots reggae pe apus de soare, cu niste bunaciuni cu picioare pana in gat la backing vocals.
am dansat inconjurat de oameni veniti sa se bucure de muzica, cu sau fara freza rasta, si am admirat frumusetile locale, regretand ca – in general – la festivalurile de reggae prea multa lume vine cu perechea.
pentru ca nici eu, nici cei doi prieteni si tovarasi de calatorii in africa, marko si fred, nu eram prea mari fani patrice, ne-am gasit locuri in partea de sus a amfiteatrului, de unde ai o priveliste magnifica spre vienne si dealurile din jur. ne-am asezat pe stancile care radiau caldura acumulata peste zi, fara nici o grija ca norii vinetii ai unei furtuni care cobora pe valea rhone-ului dinspre lyon pareau sa ne ameninte festivalul. de aici, puteai simti energia pozitiva acumulata picatura cu picatura din miile de evenimente artistice petrecute in amfiteatru de-a lungul secolelor, care a reusit sa crape furtuna in doua, facand-o sa ne ocoleasca. usor ametiti de valatucii fumului de marijuana si hasis care se ridicau din toate partile, ne-am bucurat de sonorizarea perfecta. e greu sa descrii felul in care suna basul in theatre antique: sunetul este ajutat de vibratia pe care o simti in corp cand stai asezat pe lespezile calde, provocand o senzatie inegalabila.
pentru buju bantonam coborat din nou in fata scenei, unde ritmurile basului care te patrund prin talpi l-ar face fericit si pe un cersetor surd.
toata lumea din jurul tau respecta regula de aur “pass the dutchie on the left hand side“, iar presiunea aerului nu mai lasa fumul sa se ridice. ca orice furtuna ce se respecta, n-a putut sa treaca pe langa noi fara sa ne arate de ce ar fi fost in stare si ne-a plouat torential 5 minute. “thank you, jah, for your blessing”, a strigatbuju bantonsi 5.000 de oameni au dansat in ploaie pe ritmuri de ragga.
am ramas peste noapte la prietenul meu marko, care locuieste in fosta casa din annonay a unuia dintre fratii montgolfier, ce au inventat balonul cu aer cald cu care oamenii si-au implinit pentru prima oara visul de a zbura. un alt loc magic, incarcat de istorie si vibratii pozitive, de la fereastra caruia ai o priveliste superba peste intreaga vale a rhone-ului.
in drumul nostru catre franta, ne-am oprit in germania sa vizitam baden-baden, una din statiunile de top ale europei, destinatie preferata de boierii romani la inceputul secolului xx. atentia ne-a fost repede atrasa de parcul orasului, in care era organizata o expozitie de masini old timers care i-ar fi facut sa crape de invidie pe radu mazare sau ion tiriac. imaginile filmate acolo nu au nevoie de nici un comentariu:
dupa o calatorie de 3 zile prin europa, am ajuns luni seara la destinatia noastra: oraselul saint julien molin molette din franta. despre drum, voi povesti in zilele urmatoare, pentru ca a fost o experienta frumoasa. am sosit la timp pentru petrecerea pregatita de christine, fiica lui louis perego, directorul de la radio d’ici. ea va pleca foarte curand peinsula mayotte, din arhipelagul canare, unde a primit un job. asa ca si-a invitat prietenii la o petrecere de ramas bun. se muta intr-un loc de basm, impreuna cu copiii si cu bastien, iubitul ei. cu aceasta ocazie, voi avea inca o destinatie spectaculoasa pentru o viitoare calatorie africana.
petrecerile din curtea sediului radio d’ici au intotdeauna o atmosfera speciala. 2-300 de prieteni care locuiesc in regiunea franceza ardeche de la sud de lyon au venit sa isi ia la revedere de la christine. fiecare a adus mancaruri exotice, am baut pastise, bere si vin si am avut doua concerte live: cu un grup local de jazz si cafe concert, dupa care un pic de electro punk cu les anes animent. am postat deja pe youtube un mic exemplu:
in zilele urmatoare, voi pastra un mic jurnal cu fotografii si video despre cele 12 zile pe care le vom petrece in franta. din experienta celor 12 ani in care, in fiecare vara, aduc 6 tineri romani sa participe la acest stagiu trinational de initiere in radio jurnalism, pot anticipa o buna parte din impresii. romanii nu imi mai produc decat rareori surprize: sunt ipocriti, complexati si plini de prejudecati, au o gramada de idei extrem de interesante, dar nu sunt in stare sa duca una pana la capat, stramba din nas si fac bascalie criticand defectele celorlalti, insa dovedesc o lipsa de civilizatie de te lasa cu gura cascata, racnind precum ciobanii la stana in puterea noptii, se prefac interesati de tot ce le povestesti, insa prefera sa joace “cruce” sau “septic” in microbuz in timp ce traverseaza o tara ca elvetia, iar in loc sa profite de ocazia unica in care se afla, avand la dispozitie un post de radio, incearca sa se fofileze exact ca functionarii din aparatul de stat. si as putea continua asa pe multe pagini…
ei bine, nici cei din grupul de anul asta nu fac exceptie !
maine plec in anualul euro-trip. din bucuresti pana in saint julien molin molette, franta, via timisoara. in vara lui 1996, pe cand eram la un training la radio pluriel din lyon, l-am insotit pe louis perego, unul dintre cei de acolo, sa faca un reportaj. descoperise o mica asezare intemeiata cu 1.000 de ani i.c. de un trib de liguri, la 75 de km de lyon. fost centru al tesatoriilor de matase din zona, st.julien era amenintat cu disparitia in anii ’70, din cauza industrializarii si a marfurilor din china. localnicii au tinut sfat si unul dintre ei a venit cu ideea: “il transformam intr-un orasel al artistilor !” de atunci este primar si in localitate s-au asezat toti cei care s-au angajat sa organizeze evenimente culturale, primind in schimb fostele tesatorii la un pret simbolic. asa a devenit st.julien un centru cultural al regiunii.
pe drumul de intoarcere, louis perego mi-a marturisit ca s-a indragostit de mica asezare. anul urmator, primise deja fosta scoala de fete, in care s-a mutat cu familia si cativa prieteni si a instalat un post de radio local cu emisiuni realizate de localnici sub coordonarea sa. vara, impreuna cu la ligue de l’enseignement en france, asociatia interkulturelles netzwerk din berlin si societatea timisoara, a obtinut prima finantare din partea OFAJ (Oficiul Franco-German pentru Tineret) ca sa organizam la st.julien primul training de radio pentru tineri din franta, germania si romania. de atunci, in fiecare vara, eu aduc 6 tineri pana in 25 de ani din romania, carora li se alatura 6 din germania si, impreuna cu 6 din franta, au la dispozitie tot ce le trebuie ca sa realizeze, sub coordonarea noastra, o emisiune de o ora care se transmite in direct la radio d’ici. deviza “radio – plaisir et stress” spune totul despre aceste 2 saptamani ale trainingului: o mica vacanta intr-o regiune minunata a frantei, in care ne jucam de-a radio-ul.
iata un videoclip al formatiei de electro-punk les anes animent, din care o parte este filmat de mine in curte la radio d’ici, in 27 iulie 2007, in fata stagiarilor de atunci:
sambata dimineata, impreuna cu prietenul meu marius ghilezan si cu 4 baieti si 3 fete din romania, ne vom urca intr-un microbuz inchiriat din timisoara si vom pleca spre st.julien. ne-am propus sa ne oprim putin la viena, sa cascam gura la schonbrunn, un pic la salzburg, sa vizitam cetatea si apoi sa dormim la o prietena de-a mea care locuieste la munchen. apoi plecam spre lyon, cu gandul sa poposim cel putin la strasbourg si baden-baden, unde isi faceau vacantele boierii romani de odinioara. la st.julien vom ajunge duminica seara sau luni dimineata. daca tot avem o camera video, aparate foto si aspiratii jurnalistice, ne-am propus sa transforma euro-trip-ul nostru intr-un mic spectacol multimedia, pe un un blog pe care-l vom construi special, dar si aici.
ca visiting fellow in sua anului 1991, am avut ocazia sa stau aproape 3 luni in redactia cotidianului the washington times. am lucrat cot la cot cu jurnalistii americani si am scris cateva articole care au fost publicate. prima ocazie mi-au dat-o tot romanii: mineriadadin toamna anului 1991. “se intampla ceva la voi !” mi-au spus americanii intr-o dimineata, cand am ajuns la redactie. “nu vrei sa scrii un articol pentru noi ?” m-am mirat ca ii intereseaza subiectul, insa am inteles ca a fost un fel de favoare pe care mi-au facut-o. in mod normal, considerau ca ceea ce se intampla intr-o tara de care nici macar jurnalistii nu stiau bine unde se afla, pana n-am ajuns eu printre ei, nu e un subiect suficient de important.
am pus mana pe telefon si am inceput sa sun in tara, pentru a afla detalii suplimentare, in afara stirilor laconice de pe agentii. am vorbit cu petre mihai bacanu, cu ion ratiu si cu cativa colegi, pentru a intelege mai bine ce se petrece. ratiu m-a tinut cel mai mult la telefon, pentru a-mi povesti cum i-a potolit el pe minerii care ajunsesera in parlament. americanii m-au incurajat sa scriu cat mai mult, promitandu-mi un spatiu consistent in ziar.
editorii
indata ce terminai un articol, acesta era trimis, prin reteaua computerizata, intr-un folder la care aveau acces doar editorii. acestia erau grupati intr-un loc linistit din redactie si nimeni nu-i deranja inutil. din momentul in care textul ajungea pe mainile lor, nu mai aveai acces sa intervii, fara acordul lor. am stat ca pe ace, tragand cu ochiul la ei, nesigur pe engleza mea. cand s-au prins ce asteptam, mi-au editat materialul si mi-au printat o copie, linistindu-ma: “nu te stresa ! scrii mai bine decat jumatate din oamenii din redactia asta,” mi-a spus unul dintre editori, zambind. intr-adevar, nu corectasera si nici nu taiasera foarte mult din textul initial. aveau o reala problema cu o gramada de reporteri si redactori care, stiind ca nimic nu ajunge in ziar fara sa fie vizat de editori, nici macar nu se mai osteneau sa scrie corect.
nu de mult, presa romaneasca s-a oripilat si s-a amuzat ca the washington times a confundat intr-o notita romania cu republica moldova. cine a stat macar o zi acolo, stie ca americanii habar n-au nici macar unde e parisul, d-apai romania sau republica moldova. desigur, cu exceptia celor care au vizitat vreodata franta. ajunsesem destul de celebru in redactie pentru ca raspundeam primul, fara sa caut in baza de date, care-i capitala vreunei tari sau unde se afla cate un oras. pentru ca auzeai, din cand in cand, astfel de intrebari puse in gura mare.
dreptul la replica
toate complicatiile provocate de mineriada si de caderea guvernului roman au dus la anularea unei transe dintr-un imprumut de la fmi. le-am propus celor de la the washington times sa scriu despre asta si m-au ajutat, aranjandu-mi o intalnire cu cel ce raspundea de romania pe atunci. mi-am pregatit cateva intrebari, m-am imbracat frumos si m-am dus la sediul fmi. in institutiile americane, legitimatia de presa este foarte respectata, asa ca a fost extrem de usor sa ajung in biroul celui care ma astepta. omul, al carui nume nu mi-l mai amintesc, avand rezonante arabe, mi-a raspuns la toate intrebarile. apoi s-a relaxat si m-a anuntat ca, din acest moment, discutia devine off the record. adica nu-l mai pot cita. citindu-mi incordarea pe fata, m-a linistit si mi-a explicat, pe intelesul meu, toate raspunsurile pe care mi le-a dat, rugandu-ma, pentru acuratetea datelor, sa-i trimit o copie a articolului, inainte de a fi publicat.
editat si aprobat de omul de la fmi, care le-a transmis americanilor ca a fost multumit de felul in care am sintetizat informatiile, articolul a aparut in pagina 3. am fost foarte mandru de mine ca am reusit sa scriu in engleza un articol pe o tema atat de complicata. o zi mai tarziu, am observat ca toata lumea chicotea cand am ajuns la redactie. facand cu greu o mutra incruntata, david, seful sectiei externe, mi-a intins ziarul: “ai un drept la replica la articolul de ieri !” am ramas masca. asta imi mai lipsea ! sa ma publice americanii si sa primesc drept la replica. cand-colo, ce sa vezi ? in pagina 2, dedicata comentariilor cititorilor, era publicat un comunicat al ambasadei romaniei la washington dc, in care ma faceau cu ou si cu otet, acuzandu-ma de lipsa de patriotism si reprosandu-mi ca am scris “de rau” despre scumpa noastra patrie. nedumerit, l-am intrebat pe david care a fost problema. in acel moment, jumatate din oamenii din redactie au izbucnit in hohote de ras. a venit si arnaud de borchgrave, redactorul sef, care participase la farsa si mi-a explicat ca n-ar fi publicat niciodata o astfel de tampenie, insa au vrut sa-mi vada fata cand voi afla ca am un drept la replica.
despre cum arata ambasada romaniei la washington dc in 1991, data viitoare…
ma aflam intr-un microbuz care ne intoarcea acasa din venetia. era inceput de august 2007, pe la orele 20.30. asta dupa ce am plecat din romania cu doua saptamani in urma, am trecut repede prin ungaria, la 41 de grade celsius, bucurandu-ma ca, in acel an, aveam masina din 2006 cu aer conditionat si 160 de km la ora pe autostrada. am trecut repede prin austria, savurand racoarea alpilor, pe autostrada spre elvetia. ne-am oprit sa dormim intr-o parcare si, la 4 dimineata, ne-a trezit un echipaj de politisti, sa ne intrebe daca totul e ok, sa-si ceara scuze si sa ne ureze somn usor. in geneva, am cascat ochii la coloana de apa de 60 de metri ce se ridica din mijlocul lacului si am admirat nivelul ridicat de viata, luandu-ne dupa calitatea masinilor pe care le conduc localnicii.
am ajuns apoi intr-un magic orasel francez dintre munti, saint julien molin molette, de unde imi amintesc numai fete prietenoase, care iti tot faceau cinste cu o doza de pastise, desi nu apucasesi sa-ti golesti paharul. si de ritualul de incheiere a fiecarei petreceri, cu cate o cinzeaca de palinca, pe care o beau aproape cu religiozitate, laudandu-mi ideea de a le aduce o mostra din cultura romaneasca. din care, dupa 10 zile, inca mai erau doua degete pe fundul sticlei de plastic de apa plata, usor fanata de licoarea dinauntru, ambalaj care ii distra la culme pe francezi. fiindca ratasem, din cauza ploii, un festival de reggae care s-a anulat, am avut party de saturday night live in lyon. de unde mai tin minte un bar african si un club in care prietenul meu francez a luat un croseu in falca de la o papusa blonda, pentru ca o intrebase, afland ca e din strasbourg: “si cum se numeste sunculita de strasbourg ?”, iar dupa raspunsul tamp “sunculita de Strasbourg, cum ai vrea sa se numeasca ?”, el a replicat “nuuuu, voiam sa te intreb cum te cheama !”. am dormit apoi pe malul rhonului, intr-un hamac din curtea unui alt prieten care traieste intr-o casuta cu pereti de sticla si are o bijuterie de masina de culoare galbena din anii ’70, mai frumoasa decat un corvette, pe care o reconditioneza sa rupa inima gagicilor. am ajuns, totusi, la un festival de reggae dintr-un amfiteatru roman sapat intr-o stanca de vreo 200 de metri inaltime, unde i-am auzit cantand dumnezeieste pe groundation, printre valatuci de fum de marijuana.
in acea vara, la saint julien am avut parte de cate un concert cu vreun grup de underground francez sau vreun sansonetist in fiecare seara cand nu era petrecere undeva. ne-am despartit cu greu de oraselul meu secret din ardeche, jurand sa fac totul ca sa ajung sa traiesc si eu acolo. am pierdut o dupa-amiaza pe strazile din marsilia, de unde mi-am luat toale nepaleze, minunat de usoare si intens colorate – semn ca eram intr-o perioada pozitiva a vietii mele – si am incercat sa nu cad in ispita fiecarui pusti care imi prindea privirea si ma intreba din varful buzelor daca vreau sa cumparam hasis. am innoptat pe plaja de langa saint tropez, unde m-am mai amuzat o data de ridicolul grandioaselor iahturi ancorate in port, la care tipi intre doua varste, bronzati si cu muschii umflati de steroizi, ajungeau la volanul ultimelor modele de automobile, insotiti de cele mai frumoase femei din lume. mi-am amintit de noaptea de vineri dintr-un week-end al anului anterior, cand am nimerit in atatea cluburi misto din saint tropez, incat ajunsesem sa refuz o petrecere pe corabia ancorata in larg, la care se ajunge cu salupa, doar pentru ca nu aveam chef de muzica anilor ’80 ce se auzea de acolo.
a doua zi, am facut plaja intr-un golfsuperb de stanci rosii langa cannessi pe pietricelele rotunde de la nisasi din monaco. aici, am invartit mult intre degete o bancnota de 50 de euro, pentru ca ma ardea gandul s-o cheltuiesc pentru a face o tura pe circuitul de formula 1 format din strazile orasului, la volanul unui lamborghini de vis. nu am uitat sa mai trec prin piata cazinourilor din monte carlo, unde cu un an inainte, intr-o sambata seara, am vazut cea mai spectaculoasa parada de limuzine din lume, conduse de soferi cu frac, care abia inghesuiau, cu grija sa nu-i farame, perechi de batranei in varsta de sute de ani, el – zombie, ea – o caricatura a doamnei cu coasa, sulemenita in culori stridente, cu peruca blonda, ciorapi de plasa si fusta mini care abia ii ascundea fesele costelive. sau de tipi genul fotbalist la un mare club european, cu cabriolete incredibile, insotiti de minim doua fapturi desprinse din basmele cu zane bune si perverse.
apoi mi-am satisfacut dependenta de venetia, hoinarind o dupa-amiaza intreaga pe stradute sau canale pe care nu le descoperisem pana atunci, minunandu-ma ca exista asa un oras si cautandu-mi fereastra camerei in care mi-ar placea sa locuiesc, dar razgandindu-ma, fascinat, la fiecare cinci minute. venetie unde am vizitat si locatiile expozitiilor de arta ale bienalei, descoperind intr-o curte macheta unei casute ciuruita de gloante, in care daca intrai, trecand de o moderna usa de sticla, te trezeai intr-un hol aseptic in fata a trei usi de lift din aluminiu. din dosul lor, dupa ce chemai liftul incepeau sa se auda toate zgomotele iadului, culminand dupa minute bune cu urletul unei femei si vibratia sinistra a unui corp care se prabuseste in gol, izbindu-se de cablurile unsuroase. am rontait pe strazi bucati de nuca de cocos reci si aromate si nu m-am suparat ca n-am reusit sa gasesc modelul de sandale pe care il vazusem in marsilia, in vitrina unui magazin care inchisese deja. addicted of venice cum sunt, am plecat spre casa impregnat de energia pozitiva pe care ti-o transmite un astfel de oras. si am ajuns pe autostrada care te duce, traversand austria si ungaria, catre casa.
ne-am trezit brusc intr-un ambuteiaj pe zeci de kilometri, inconjurati de automobile noi, cu numere de spania sau italia, dar conduse de barbati cu umerii munciti, ale caror freze, mustati, bermude, slapi si tricouri imi pareau cunoscute. incercam sa oprim intr-o benzinarie, dar nu reusim sa gasim loc de parcare si ne strecuram cu greu printre cei care isi mananca sandviciul langa bordura, apreciind in gura mare ca, adaugat la cafeaua tare din termos, un red bull big le va da suficienta energie sa conduca snur pana acasa, la botosani. atunci am realizat ca suntem in mijlocul romanilor nostri, care vin in concediu acasa, dupa un an greu de munca printre straini. ii imitam si lasam microbuzul in mijlocul drumului, ignorand claxoanele celor pe care ii incurcam si trec pe la toaleta unde portarul se mira ca sunt singurul care plateste 0,50 euro ca sa se spele pe maini. plecam din nou la drum si incepem sa ne obisnuim sa vedem zeci de masini oprite cu luminile de avarie pe banda de urgenta a autostrazii, din care coboara soferi zgribuliti care se usureaza pe telefoanele portocalii cu inscriptia s.o.s. dupa ce ca era aglomeratie, toti circulau pe banda de viteza cu 120 la ora sau depaseau smechereste, prin stanga. realizam repede, ca in timp ce reusim sa mai depasim dintre ei, trebuie tot timpul sa fim atenti sa anticipam daca vreunuia ii va veni ideea sa ne ia fata in ultima clipa fara sa semnalizeze. ne obisnuim si cu ideea ca un punct rosu, care se sparge brusc in sute de scantei de parbriz este un chistoc aruncat pe geam din masina din fata. unii ne fac cu mana cand ii depasim, altii ne claxoneaza recunoscand placuta de inmatriculare romaneasca, unii vor sa ne demonstreze ce masina tare si-au tras, depasindu-ne in tromba in tunel sau in vreo curba fara vizibilitate, altii se lipesc de fundul masinii noastre, desi n-avem cum sa tragem pe banda din dreapta, ocupata deja de tir-uri si nici sa mergem mai tare, pentru ca suntem blocati de o coloana de cel putin 10 masini ce asteapta momentul in care soferul unui logan isi va aminti sa mearga cu 100 pe banda cealalta. as fi devenit de mult paranoic, daca nu m-ar fi linistit un pic fetele lor relaxate si luminate de ideea unei vacante pe plaiurile natale.
cu acest gand in minte las pe altcineva sa conduca, ma ia somnul si ma trezesc in zori, in granita dintre ungaria si austria, unde constat ca virusul balcanismului i-a contaminat grav si pe unguri. desi sunt sute de masini care aglomereaza vama, vinieta ce-ti permite accesul pe autostrada se vinde la un singur ghiseu la care sunt cozi de zeci de oameni. daca o platesti in euro, functionarul te ciupeste de 500 de forinti, iar toate veceurile sunt inchise pana la sase fix, lasand fete crispate sa tremure inca 15 minute in fata usii. in primele trei benzinarii de pe autostrada spre budapesta, situatia e identica, generand aceleasi cozi si nervi. pe care soferii si-i descarca mai tarziu, conducand agresiv si imprevizibil. cand oprim intr-o parcare, constatam ca nu eram singurii stresati. la fel era soferul masinii cu numar de brasov care ne urmarise de cateva zeci de kilometri. ii paream singurii de incredere, fiindca mergeam cu viteza constanta si nu faceam acrobatii pe asfalt. scapam de intreaga nebunie declansata de miile de romani care vin sa-si petreaca vacantele acasa doar la cativa kilometri de vama cenad, pentru ca prea putini stiu ca acolo nu sunt cozi ca la nadlac. aici, cand vamesul ungur ne inapoiaza talonul masinii si ne intreaba cum de nu i-am strecurat nimic in el, nu mai avem puterea sa zambim si il lasam sa-si rada singur in barba de mareata gluma pe care a facut-o. am ajuns acasa.
inca 80 de kilometri pana la timisoara, relaxat la gandul ca la bucuresti voi ajunge in siguranta. cu trenul.
