bancnote

cum l-am adus pe brian may la timisoara

by

povestea a inceput in 1997, intr-o seara de februarie, in legendarul club de jazz “pod 16” din timisoara, in acea perioada, unul din cele mai misto locuri din oras. clubul era administrat de prietenul meu, muzicianul liviu butoi, si atragea o gramada de lume buna la concerte de jazz sau – pur si simplu – la o bere cu prietenii.

de cateva luni, noul viceconsul al germaniei la timisoara, patrick froehlich, devenise un obisnuit al locului si ne-am imprietenit rapid. era mare fan queen si, intr-o seara, a inceput sa-mi povesteasca despre o expozitie itineranta de fotografii din viata lui freddie mercury, care fusese prezentata in premiera la royal albert hall din londra, apoi la paris si urma sa ajunga la koln. patrick era prieten cu jim beach, managerul formatiei queen, si spunea ca l-ar putea ruga sa aduca expozitia si la timisoara.

“hai s-o facem !” i-am spus eu. “vorbesti serios ?” s-a mirat el. “desigur. aici, aranjam impreuna totul. nu trebuie decat sa vina.”

a doua zi l-a sunat pe jim, care a fost imediat de acord, mai ales ca, in luna mai, intre koln si montreux (urmatoarea destinatie) cele 94 de fotografii nu erau expuse niciunde. o zi mai tarziu, venea vestea cea mare: brian may a fost atat de entuziasmat de idee, incat a promis ca vine la inaugurare la timisoara.

la cati prieteni aveam amandoi, a fost floare la ureche sa organizam totul. fotografiile au fost expuse timp de o saptamana la muzeul banatului din centrul timisoarei. brian may a venit, asa cum a promis, spre entuziasmul miilor de fani care s-au ingramadit sa-l vada. seara, l-am dus in secret la clubul de jazz “pod 16” si, cand a plecat la culcare, am fost nevoiti sa-l scoatem prin spate, pe furis. sute de tineri aflasera unde suntem si voiau sa-i ceara un autograf. pe vremea aceea, eram reporterul protv pe zona de vest a tarii si am reusit sa recuperez stirile difuzate despre acest eveniment.

inca n-am gasit imaginile brute, dar sunt pe urmele lor si, in curand, voi pune pe youtube o extended version. il veti vedea mai mult pe paul hawkes aka streaky, ex-production manager al formatiei queen, cu care m-am imprietenit atunci si caruia ii promit sa-i onorez cat mai curand invitatia de a-i face o vizita pe plajele din sudul australiei, unde traieste acum. ce petreceri salbatice am incins in noptile alea in cluburile din timisoara !

din pacate, fara brian may. fiind gazda, l-am insotit peste tot si a fost straniu. tot timpul, brian era cu noi si nu era. chiar si cand vorbea cu tine, simteai ca o parte din mintea lui era absenta. am mancat impreuna intr-un mic restaurant, cel mai rafinat local al vremii, al carui patron – bun prieten de-al nostru – avea placerea de a ne uimi intotdeauna cu specialitati imposibil de preparat in romania. nici aici, brian nu s-a aplecat prea mult asupra celor lumesti. l-a lasat pe jim beach sa-i aleaga ceva din meniu si nu a baut decat apa si suc de fructe. seara, la clubul de jazz, a zambit absent in stanga si-n dreapta, a iesit in fata fanilor de afara si a dat autografe de cate ori i-a spus jim. tot acesta i-a atras atentia la un moment dat ca e timpul sa mearga la culcare. fara sa comenteze, s-a ridicat, a salutat pe toata lumea si s-a lasat condus de streaky la hotel.

a doua zi, ne-am plimbat putin prin centrul timisoarei, unde a fost recunoscut imediat. noroc ca banatenii sunt civilizati si s-au multumit sa-l admire de la distanta. cativa pustani au indraznit sa-i ceara autografe si a zambit cand niste bisnitari l-au rugat sa semneze pe bancnote de 10.000 de lei. cauta albume cu queen si l-am dus prin cateva magazine de muzica, insa n-a fost multumit. salvarea a venit de la niste tarabe cu casete piratate. “colectionez variante-pirat cat mai ciudate ale albumelor noastre,” mi-a soptit brian si cred ca a fost singurul moment cand l-am simtit foarte uman si misto. a vrut sa cumpere cateva casete rusesti sau bulgaresti cu queen, dar vanzatorului i-a fost atat de rusine sa ia bani de la brian may pentru “bombele” alea si i le-a facut cadou.

restul povestii, cand (si daca) gasesc caseta cu filmarile brute din 1997 🙂

Share

afrika (12): mauritania. drumul spre nouadhibou

by

19 ianuarie 2007

ne-am trezit devreme si am plecat la drum la 7:30. trebuia sa ajungem cat mai devreme in la gouira, punctul de frontiera, sa iesim din maroc, sa strabatem no man’s land (o fasie de 3 kilometri) si sa intram in mauritania inainte de pranz, cand granita se inchidea. dupa ce am iesit din dakhla, marko si jean-louis s-au luat la intrecere pe soseaua dreapta, gonind in paralel cu 180 de km la ora. din nou, in prima parte a zilei, cerul era acoperit de o pacla care ne proteja de razele soarelui. conducem zeci de kilometri cu desertul cameleonic in stanga si coasta atlanticului in dreapta. pe masura ce ne apropiem de granita, nisipul devine tot mai murdar si peisajul tot mai selenar. la 142 de kilometri de nouadhibou oprim intr-o benzinarie. dupa ce ne depasesc patru jeep-uri decapotate, vopsite in culori de camuflaj, pline de tuaregi cu capetele acoperite cu turbane, culmea ! in fata noastra, alimenta un jeep tot cu “07” pe numarul francez al placutei de inmatriculare. bucurie mare pe francezii mei: gasisera pe unii tot din ardeche !

dupa ce ajungem la punctul de frontiera, cat stam la coada de 4-5 masini, jean louis scoate un tub si doua carpe din bumbac si, impreuna cu marko, se apuca si dau un lustru temeinic pe capotele masinilor. clientii mercedes-ului si ai peugeot-ului ne asteptau in no man’s land si trebuiau impresionati. pacla se ridicase si soarele parjolea totul. trecem fara probleme de punctul de frontiera, unde se termina si soseaua. dupa ce bajbaim cateva sute de metri, luandu-ne dupa urmele de cauciucuri ale celor care trecusera deja pe acolo, vedem doua masini si 3 barbati, care pareau ca ne asteapta. era benny, clientul si calauza noastra, impreuna cu doi prieteni. dupa multe incercari, marko reusise sa vorbeasca cu ei pe mobil si stabilise intalnirea.

purtau camasi si pulovere, sirwal (niste pantaloni pana sub genunchi, largi, bufanti si albi), slapi din piele in picioarele goale si dara (un fel de vestmant larg, ca un cearsaf prin care sa-ti bagi capul, alb sau de culoarea cerului senin, cu un buzunar la piept, brodat cu ata galbena). erau tuciurii si aveau parul cret si sarmos. cand era prea cald, din cateva miscari isi infasurau in jurul capului un hawli (turban dintr-o o panza lunga, albastru deschis sau neagra). imediat, au tras masinile una langa alta si au sprijinit de ele doua rogojini, ca sa ne protejeze de vantul care vajaia serios, au luat dintr-un rucsac un primus mic cu butelie si au pregatit un ceai de bun venit. noi am scos o punga de produse de patiserie cumparate in dakhla si am pocnit dopul ultimei sticle de sampanie pastrata special din franta.

benny ne-a explicat ca masinile cele mai cautate in mauritania sunt mercedes. orice model. in ultima vreme, si peugeot a devenit o marca destul de populara. suv-uri sau 4×4, insa, nu se aduc decat pe comanda ferma. marko obtine rapid 1.000 de euro pe masinuta noastra, insa jean louis tine de pret si se tocmeste pana scoate 1.300 pe mercedes-ul lui. desigur, plus transport pana la nouakchott. batem palma, ne inghesuim bagajele in masinile lor si ne facem ultimele poze langa ale noastre. benny le duce la “garaj”: o zona mai neteda de langa drum, ferita de vant cu gramezi de bolovani si pazita de niste berberi, unde negustorii de masini le lasa pana gasesc viitorul cumparator. pentru o taxa de cativa euro pe zi. ne ingramadim 7 persoane in renault-ul lui benny, trecem fara probleme frontiera in mauritania si pornim spre nouadhibou. din loc in loc, vedem gospodarii saracacioase, cu corturi sau colibe inconjurate de garduri din boltari si tot mai multe turme de camile. pe calea ferata paralela cu soseaua ne intersectam cu cel mai lung tren pe care l-am vazut vreodata: cateva sute de vagoane cu minereu intinse pe cel putin 2 kilometri, trase si impinse de cate doua locomotive.

intram in nouadhibou, un oras cu 150.000 de locuitori. cei mai multi vorbesc si franceza, limba in care – alaturi de araba – sunt inscriptionate toate firmele. aici intalnesti extremele. corturi berbere, langa case patratoase din omniprezentii boltari netencuiti, langa vile opulente de un kitch absolut si trist. rable si schelete de rable peste tot. capre razlete si turme de camile, langa ultimul tip de suv nissan, langa cotige trase de magari rapciugosi. locuri virane napadite de dune, langa un aeroport mai degraba militar, langa un teren de fotbal pe nisip.

oprim la campingul “chez abba“ si coboram amortiti din masina langa o vitrina prafuita plina de bijuterii traditionale de o frumusete salbatica. nisip peste tot. femeile lor sunt straniu de frumoase si ne privesc dispretuitoare si usor atatate. avem de ales intre camerele simple si curate sau corturile berbere. desigur ca aleg sa dorm in cort, in sacul de dormit pe care reusisem sa-l gasesc cu greu intr-un orasel anonim din maroc. schimbam bani si trebuie sa tinem minte o noua paritate: 1 euro = 330 de ouguiya. bancnotele mari sunt nou-noute, dar cele de mici sunt atat de mototolite si de zdrentuite, incat uneori numai localnicii le recunosc valoarea in functie de culoarea initiala, pe care doar ei o mai ghicesc. ma inteleg cu o frumusete locala sa-mi spele toalele pentru 100 de ouguiya si ma simt usor misogin, dar razbunat pentru privirile indurate la sosire.

seara, suntem invitati de benny sa cinam la el acasa. ne duce cu masina si nu avem nici cea mai mica idee in care parte a orasului suntem. orbecaim un pic pana dam de usa de tabla a casei din boltari si patrundem in interiorul auster. ne descaltam si intram in camera de oaspeti. are peretii goi, dar mocheta de pe jos e acoperita pe mijloc de un covor cu motive orientale. de-a lungul peretilor, are perne pe care ne tolanim confortabil. bem apa si coca-cola la cutie. cele doua neveste ale lui benny, imbracate in malaffa (o panza elegant colorata in care se infasoara iscusit din cap pana-n picioare) au grija sa nu ne lipseasca nimic, pana ele pregatesc intr-un colt, pe un primus mai mare, couscous cu carne de camila, mirodenii si condimente. tot ele ne prepara si ceaiul, in timp ce noi ne facem siesta si palavragim satisfacuti.

am avut un somn minunat in cortul berber, pe o rogojina intinsa pe nisip. la 4:30, ne-a trezit muezinul care chema credinciosii la rugaciune, dar am adormit la loc.

Share