steven spielberg intentioneaza sa realizeze un remake dupa “oldboy” (2003), un film devenit cult pentru cinefili, care face parte din “trilogia razbunarii” a regizorului sud-coreean park chan-wook, alaturi de “sympathy for mr.vengeance” (2002) si “sympathy for lady vengeance” (2005). inspirat dintr-un celebru manga japonez, “oldboy” este unul din filmele mele favorite: povestea unui tip care se imbata de ziua fiicei sale si este rapit si inchis, fara nici o explicatie, intr-o camera fara usi sau ferestre vreme de 15 ani. dupa care este eliberat, tot fara nici o explicatie, si are cateva zile sa se razbune pe cei care i-au distrus viata.
filmul e o capodopera din toate punctele de vedere: scenariu extrem de bine scris si cu surprize la fiecare minut, scene de actiune de o violenta extrema, filmari spectaculoase, cu o atenta grija pentru detalii, muzica perfect integrata in poveste si un actor (choi min-sik) care joaca genial furia razbunarii. iata una din celebrele scene de lupta, plina de realism si umor, pregatita 3 zile si filmata dintr-o bucata, fara a fi nevoie de vreun montaj si aproape fara efecte speciale.
site-ul imdb.com anunta ca spielberg vrea acum un remake pentru universal studios, cu will smith in rolul principal. deocamdata, blasfemia pregatita de hollywood s-a impiedicat de probleme legale. filmul lui park chan-wook a fost produs de compania coreeana show east, care a fost de acord cu remake-ul, insa intre timp a dat faliment. futabasha, editorul seriei manga originale de la care a pornit filmul, sustine ca nu le daduse sud-coreenilor drepturile de realizare in sua. procedurile de faliment sunt complicate si universal studios a dat deja unda verde lui spielberg pentru faza de pre-productie a filmului.
cred ca alegerea lui will smith pentru rolul principal din remake este o tampenie. spielberg este un mare regizor, insa nu il vad in stare pe smith sa faca fata rolului. una din cele mai teribile scene din filmul original este momentul in care eroul principal mananca, intr-un sushi restaurant, o caracatita vie. loveasianfilma postat pe youtube un scurt making of al scenei, pentru a carei filmare choi min-sik a fost nevoit sa manance de vii patru caracatite !
asadar, “oldboy“, care a primit marele premiu al juriului la festivalul de la cannes din 2004, este in pericol de a fi aruncat in derizoriu de hollywood, asa cum s-a intamplat cu atatea filme asiatice. mentalitatea si atitudinea fata de lume a asiaticilor este mult prea diferita pentru a fi inteleasa si refacuta in spirit comercial american.
ultimul film din seria terminator, “terminator 4: salvation” a reusit sa ma adoarma, ceea ce i se intampla rar unui impatimit al filmului. povestea mi s-a parut plictisitoare, desi nu pentru scenariu mi-am dorit sa-l vad, ci eram atras de efectele speciale si imi puneam sperante in McG, care regizase videoclipuri pentru korn, cypress hill sau offspring. totusi, ar fi trebuit sa observ, ca puncte slabe, ca a fost regizor la doua din filmele seriei “charlie’s angels“. probabil ca slaba calitate a filmului se datoreaza si faptului ca scenariul a fost rescris de mai multe ori, ultima data cu 3 saptamani inainte de inceperea filmarilor. atmosfera de pe platourile de filmare a fost destul de tensionata, culminand cu momentul in care christian bale face o criza de isterie, urland si injurandu-l pe directorul de imagineshane hurlbut, pentru ca acesta i-a distras atentia, ajustand luminile chiar in timpul unei scene. recunosc ca eu tin cu hurlbut, pentru ca si-a facut ucenicia filmand videoclipuri pentru nirvana si smashing pumpkins. faza a devenit celebra, dupa ce inregistrarea audio a fost facuta publica, determinandu-l pe actor sa-si ceara scuze oficial si provocand o gramada de parodii. iata una dintre ele, cu mentiunea ca sunetul este cel original, al adevaratului incident:
pana la urma, doar efectele speciale salveaza filmul cat de cat, insa sunt departe de asteptarile mele. desi mi-am jurat sa nu mai am incredere in nici un trailer, iata unul care m-a captivat si abia astept sa apara filmul. il vazusem acum vreo doua saptamani pe yahoo, dar nu aparuse inca pe youtube. ieri, feeder.ro l-a descoperit si l-a postat pe site.
filmul ataca un subiect la mare moda: sfarsitul lumii, care ar trebui sa se produca, dupa unele teorii, in anul 2012. efectele speciale dezvaluite in trailer sunt monumentale si realizate foarte realist. in rolurile principale apar john cusack, woody harrelsonsi danny glover (in rolul lui obama 🙂 ). iar experienta regizorului roland emmerich in filme despre cataclisme sau conflicte de nivel planetar este incontestabila: a facut “stargate“, “independence day“, “godzilla” si “the day after tomorrow“. plus “10.000 b.c.” care mi-a placut. asa ca, nu ne ramane decat sa asteptam pana in 13 noiembrie, cand e programata lansarea filmului. desigur, daca internetul nu ne rezerva vreo surpriza pana atunci…
in seara asta, rock-ul va zgudui arenele romane: minifestivalul rock the city ii aduce la bucuresti pe saga, queensryche si limp bizkit. de canadienii de la saga am auzit prima oara la inceputul anilor ’80, la emisiunile “metronom“, realizate la radio europa libera de andrei voiculescu. imi placea albumul “silent knight“, pe care prietenul meu, zoran, il primise de la unchiul sau din sua si pe care il ascultam des. rock progresiv, cu solo-uri de chitara misto. vor incepe sa cante la o ora cam nefericita: 17.00.
dupa saga, urmeaza queensryche, care ar trebui sa inceapa sa cante pe la ora 19.00. ei sunt intr-un turneu mondial de promovare a ultimului album, “american soldier“. au mai cantat la arenele romane acum 2 ani. sunt curios cum mai suna acum, pentru ca vin de fiecare data cu idei noi.
si, in fine, de la 21.00: limp bizkit ! intoteauna mi-au placut oamenii care stiu sa comunice, iar fred durst & co se joaca cu internetul foarte bine. l-am urmarit pe twitter de cand se pregateau sa vina in turneu european. m-am amuzat azi-dimineata, cand fred ne-a transmis o poza facuta de la fereastra hotelului in care sta (intercontinental, dupa imagine). se pare ca sunt in forma, dupa felul in care au cantat in lituania, de exemplu.
few hours later…
am ajuns la concert pe la 6 fara un sfert, cand tocmai incepuse saga sa cante. foarte buna cantare ! piesele din anii ’80, intercalate cu unele din noul album. vocalistul cam enervant, un pic din alt film. chitaristul ian crichton a fost uimitor si se sincroniza perfect cu jim gilmour (clape), desi acesta se auzea adesea prea incet. oricum, mi-am amintit cu placere de vremea cand ii ascultam.
desigur, organizarea de tot rahatul: am apucat sa beau doua beri si o apa, inainte de a deveni imposibil, din cauza cozilor imense la care trebuia sa astepti. cat de idiot poti sa fii, ca sa ai doar 4 puncte de vanzare pentru 2-3.000 de oameni ?
odata cu queensryche, a inceput o ploaie sacaitoare, care nu s-a mai oprit pana la sfarsit. pacat ca prima parte a show-ului lor s-a auzit prost. pe la jumatate, s-a prins si mixeristul cum sa-si faca treaba si a iesit bine.
limp bizkit au fost impecabili, de la sunet, pana la show si aparitie. multimea s-a descatusat in valuri, mult pogo si energie. tocmai citesc mesajul lui bitter_kaya pe twitter, care sintetizeaza de minune atmosfera: “awesome ! rainin’, jumpin’, dancin’, rollin’, screamin’, singin’ ! i’m all wet, but happy !”
iata si doua filmari de la concert, din care puteti intui ce atmosfera a fost. prima e filmata de satanic pentru bloodbath.ro si postata pe youtube de spropaganda:
cea de-a doua, take a look around, e postata de sandumax, care se lauda ca a filmat intregul concert si l-ar pune pe youtube, daca lumea ar vrea sa-l vada.
diseara, din nou concert: the mission ii aduce la arenele romane pe basement jaxx. party-ul este deschis de prietenul meu tom wilson, un englez care s-a indragostit de romania acum vreo 10 ani si, de atunci, pune muzica prin cluburi si se implica in tot felul de proiecte culturale. ne-am cunoscut prin 2001, cand l-am ajutat sa mixeze in cateva locatii misto din timisoara.
urmeaza trg (infamous). despre care yazee.ro scrie ca este cel mai tare produs de export al romaniei in materie de produceri. si chiar este ! ne stim de multi ani, de prin web clubsi alte locatii sau festivaluri underground. mi-a placut intotdeauna cum mixeaza.
primii invitati de afara sunt aeroplane, doi belgieni cu un electro dance, care cred ca ma va plictisi. daca nu dureaza prea mult, voi supravietui pana la moderat, un proiect audio vizual complex al unor producatori germani care vor scoate in curand primul album la casa de discuri bpitch control.
si, in fine, starurile serii: britanicii de la basement jaxx. care sunt pe piata muzicii house de vreo 10 ani si de la care astept un show ca lumea. chiar daca house-ul s-a cam banalizat, dupa gustul meu.
va fi interesant daca ploua !
few hours later…
in primul rand, la un eveniment unde-i heineken sponsor, sa coste 10 lei o cutie de bere de 0.33 inseamna jaf la drumul mare. am ajuns la arene la jumatatea setului lui trg. am apucat sa ma intalnesc prin multime cu tom wilson si sa-i multumesc ca a pregatit atata lume pentru party. trg mi-a placut mult si a dus elegant ritmul catre schimbarea din program: au urmat moderat.
intr-adevar, e un proiect audio-visual misto ! cu 3 dj, un trip-hop electro, ca sa-l caracterizez cumva si cu un adevarat spectacol video si de lumini. de tinut minte ! a venit si repriza firmei de tigari ca a sponsorizat evenimentul, cu 4 dansatoare care s-au zbenguit un pic, dupa care – momentul “in memoriam michael jackson“, care a fost chiar mai emotionant decat m-as fi asteptat, cu “billie jean” cantat in cor de toata lumea.
basement jaxx sunt un adevarat spectacol. un house-funk cu doi tobosari, doi dj + clape, chitarist, trompetist si o gramada de vocalisti in diverse formule. fara sa fie genul meu preferat de muzica, au avut vibe bun si au zgaltait spectatorii bine de tot. nu stiu daca dupa ei au mai mixat aeroplane, ca m-am carat si-am mai avut si ghinionul sa dau peste un taximetrist – pirat, care mi-a respins dispretuitor cei 12 lei pentru un drum ce facea 9 si mi-a cerut 20.
ma aflam intr-un microbuz care ne intoarcea acasa din venetia. era inceput de august 2007, pe la orele 20.30. asta dupa ce am plecat din romania cu doua saptamani in urma, am trecut repede prin ungaria, la 41 de grade celsius, bucurandu-ma ca, in acel an, aveam masina din 2006 cu aer conditionat si 160 de km la ora pe autostrada. am trecut repede prin austria, savurand racoarea alpilor, pe autostrada spre elvetia. ne-am oprit sa dormim intr-o parcare si, la 4 dimineata, ne-a trezit un echipaj de politisti, sa ne intrebe daca totul e ok, sa-si ceara scuze si sa ne ureze somn usor. in geneva, am cascat ochii la coloana de apa de 60 de metri ce se ridica din mijlocul lacului si am admirat nivelul ridicat de viata, luandu-ne dupa calitatea masinilor pe care le conduc localnicii.
am ajuns apoi intr-un magic orasel francez dintre munti, saint julien molin molette, de unde imi amintesc numai fete prietenoase, care iti tot faceau cinste cu o doza de pastise, desi nu apucasesi sa-ti golesti paharul. si de ritualul de incheiere a fiecarei petreceri, cu cate o cinzeaca de palinca, pe care o beau aproape cu religiozitate, laudandu-mi ideea de a le aduce o mostra din cultura romaneasca. din care, dupa 10 zile, inca mai erau doua degete pe fundul sticlei de plastic de apa plata, usor fanata de licoarea dinauntru, ambalaj care ii distra la culme pe francezi. fiindca ratasem, din cauza ploii, un festival de reggae care s-a anulat, am avut party de saturday night live in lyon. de unde mai tin minte un bar african si un club in care prietenul meu francez a luat un croseu in falca de la o papusa blonda, pentru ca o intrebase, afland ca e din strasbourg: “si cum se numeste sunculita de strasbourg ?”, iar dupa raspunsul tamp “sunculita de Strasbourg, cum ai vrea sa se numeasca ?”, el a replicat “nuuuu, voiam sa te intreb cum te cheama !”. am dormit apoi pe malul rhonului, intr-un hamac din curtea unui alt prieten care traieste intr-o casuta cu pereti de sticla si are o bijuterie de masina de culoare galbena din anii ’70, mai frumoasa decat un corvette, pe care o reconditioneza sa rupa inima gagicilor. am ajuns, totusi, la un festival de reggae dintr-un amfiteatru roman sapat intr-o stanca de vreo 200 de metri inaltime, unde i-am auzit cantand dumnezeieste pe groundation, printre valatuci de fum de marijuana.
in acea vara, la saint julien am avut parte de cate un concert cu vreun grup de underground francez sau vreun sansonetist in fiecare seara cand nu era petrecere undeva. ne-am despartit cu greu de oraselul meu secret din ardeche, jurand sa fac totul ca sa ajung sa traiesc si eu acolo. am pierdut o dupa-amiaza pe strazile din marsilia, de unde mi-am luat toale nepaleze, minunat de usoare si intens colorate – semn ca eram intr-o perioada pozitiva a vietii mele – si am incercat sa nu cad in ispita fiecarui pusti care imi prindea privirea si ma intreba din varful buzelor daca vreau sa cumparam hasis. am innoptat pe plaja de langa saint tropez, unde m-am mai amuzat o data de ridicolul grandioaselor iahturi ancorate in port, la care tipi intre doua varste, bronzati si cu muschii umflati de steroizi, ajungeau la volanul ultimelor modele de automobile, insotiti de cele mai frumoase femei din lume. mi-am amintit de noaptea de vineri dintr-un week-end al anului anterior, cand am nimerit in atatea cluburi misto din saint tropez, incat ajunsesem sa refuz o petrecere pe corabia ancorata in larg, la care se ajunge cu salupa, doar pentru ca nu aveam chef de muzica anilor ’80 ce se auzea de acolo.
a doua zi, am facut plaja intr-un golfsuperb de stanci rosii langa cannessi pe pietricelele rotunde de la nisasi din monaco. aici, am invartit mult intre degete o bancnota de 50 de euro, pentru ca ma ardea gandul s-o cheltuiesc pentru a face o tura pe circuitul de formula 1 format din strazile orasului, la volanul unui lamborghini de vis. nu am uitat sa mai trec prin piata cazinourilor din monte carlo, unde cu un an inainte, intr-o sambata seara, am vazut cea mai spectaculoasa parada de limuzine din lume, conduse de soferi cu frac, care abia inghesuiau, cu grija sa nu-i farame, perechi de batranei in varsta de sute de ani, el – zombie, ea – o caricatura a doamnei cu coasa, sulemenita in culori stridente, cu peruca blonda, ciorapi de plasa si fusta mini care abia ii ascundea fesele costelive. sau de tipi genul fotbalist la un mare club european, cu cabriolete incredibile, insotiti de minim doua fapturi desprinse din basmele cu zane bune si perverse.
apoi mi-am satisfacut dependenta de venetia, hoinarind o dupa-amiaza intreaga pe stradute sau canale pe care nu le descoperisem pana atunci, minunandu-ma ca exista asa un oras si cautandu-mi fereastra camerei in care mi-ar placea sa locuiesc, dar razgandindu-ma, fascinat, la fiecare cinci minute. venetie unde am vizitat si locatiile expozitiilor de arta ale bienalei, descoperind intr-o curte macheta unei casute ciuruita de gloante, in care daca intrai, trecand de o moderna usa de sticla, te trezeai intr-un hol aseptic in fata a trei usi de lift din aluminiu. din dosul lor, dupa ce chemai liftul incepeau sa se auda toate zgomotele iadului, culminand dupa minute bune cu urletul unei femei si vibratia sinistra a unui corp care se prabuseste in gol, izbindu-se de cablurile unsuroase. am rontait pe strazi bucati de nuca de cocos reci si aromate si nu m-am suparat ca n-am reusit sa gasesc modelul de sandale pe care il vazusem in marsilia, in vitrina unui magazin care inchisese deja. addicted of venice cum sunt, am plecat spre casa impregnat de energia pozitiva pe care ti-o transmite un astfel de oras. si am ajuns pe autostrada care te duce, traversand austria si ungaria, catre casa.
ne-am trezit brusc intr-un ambuteiaj pe zeci de kilometri, inconjurati de automobile noi, cu numere de spania sau italia, dar conduse de barbati cu umerii munciti, ale caror freze, mustati, bermude, slapi si tricouri imi pareau cunoscute. incercam sa oprim intr-o benzinarie, dar nu reusim sa gasim loc de parcare si ne strecuram cu greu printre cei care isi mananca sandviciul langa bordura, apreciind in gura mare ca, adaugat la cafeaua tare din termos, un red bull big le va da suficienta energie sa conduca snur pana acasa, la botosani. atunci am realizat ca suntem in mijlocul romanilor nostri, care vin in concediu acasa, dupa un an greu de munca printre straini. ii imitam si lasam microbuzul in mijlocul drumului, ignorand claxoanele celor pe care ii incurcam si trec pe la toaleta unde portarul se mira ca sunt singurul care plateste 0,50 euro ca sa se spele pe maini. plecam din nou la drum si incepem sa ne obisnuim sa vedem zeci de masini oprite cu luminile de avarie pe banda de urgenta a autostrazii, din care coboara soferi zgribuliti care se usureaza pe telefoanele portocalii cu inscriptia s.o.s. dupa ce ca era aglomeratie, toti circulau pe banda de viteza cu 120 la ora sau depaseau smechereste, prin stanga. realizam repede, ca in timp ce reusim sa mai depasim dintre ei, trebuie tot timpul sa fim atenti sa anticipam daca vreunuia ii va veni ideea sa ne ia fata in ultima clipa fara sa semnalizeze. ne obisnuim si cu ideea ca un punct rosu, care se sparge brusc in sute de scantei de parbriz este un chistoc aruncat pe geam din masina din fata. unii ne fac cu mana cand ii depasim, altii ne claxoneaza recunoscand placuta de inmatriculare romaneasca, unii vor sa ne demonstreze ce masina tare si-au tras, depasindu-ne in tromba in tunel sau in vreo curba fara vizibilitate, altii se lipesc de fundul masinii noastre, desi n-avem cum sa tragem pe banda din dreapta, ocupata deja de tir-uri si nici sa mergem mai tare, pentru ca suntem blocati de o coloana de cel putin 10 masini ce asteapta momentul in care soferul unui logan isi va aminti sa mearga cu 100 pe banda cealalta. as fi devenit de mult paranoic, daca nu m-ar fi linistit un pic fetele lor relaxate si luminate de ideea unei vacante pe plaiurile natale.
cu acest gand in minte las pe altcineva sa conduca, ma ia somnul si ma trezesc in zori, in granita dintre ungaria si austria, unde constat ca virusul balcanismului i-a contaminat grav si pe unguri. desi sunt sute de masini care aglomereaza vama, vinieta ce-ti permite accesul pe autostrada se vinde la un singur ghiseu la care sunt cozi de zeci de oameni. daca o platesti in euro, functionarul te ciupeste de 500 de forinti, iar toate veceurile sunt inchise pana la sase fix, lasand fete crispate sa tremure inca 15 minute in fata usii. in primele trei benzinarii de pe autostrada spre budapesta, situatia e identica, generand aceleasi cozi si nervi. pe care soferii si-i descarca mai tarziu, conducand agresiv si imprevizibil. cand oprim intr-o parcare, constatam ca nu eram singurii stresati. la fel era soferul masinii cu numar de brasov care ne urmarise de cateva zeci de kilometri. ii paream singurii de incredere, fiindca mergeam cu viteza constanta si nu faceam acrobatii pe asfalt. scapam de intreaga nebunie declansata de miile de romani care vin sa-si petreaca vacantele acasa doar la cativa kilometri de vama cenad, pentru ca prea putini stiu ca acolo nu sunt cozi ca la nadlac. aici, cand vamesul ungur ne inapoiaza talonul masinii si ne intreaba cum de nu i-am strecurat nimic in el, nu mai avem puterea sa zambim si il lasam sa-si rada singur in barba de mareata gluma pe care a facut-o. am ajuns acasa.
inca 80 de kilometri pana la timisoara, relaxat la gandul ca la bucuresti voi ajunge in siguranta. cu trenul.
diseara, in bucuresti, avem parte de un regal de rock si jazz-rock din timisoara pe terasa clubului piranha din regie. concertul in aer liber, la care au acces doar tinerii in varsta de peste 18 ani, va fi deschis la ora 21.00 de blazzaj (adica vita, lelia – vocals, horea – chitara, petre – trompeta, utu – bass, lucian – sax si vali – drms), cu jazz-rock, fusion.
dupa ei, intra bio cu indie rock. pentru ei, ramane pe scena horea crisovan (chitara) si se adauga valentin “freaky” popescu (chitara), stefan “pista” czifrak (bas), florin “flocea” cvasa (drms) si gabi “g8II” szorad (vocal).
concertul este incheiat de recitalul prietenilor mei de la implant pentru refuz. raman pe scena valentin “freaky” popescu (chitara) cu stefan “pista” czifrak (bas) si se adauga vita cu bulbuc (vocals), meshu (chitara) si tzava (drms). am postat pe youtube o piesa care mi-a mai ramas din concertul din curtea clubului lemon din timisoara, un cover dupa biohazard: “switchback“.
fiind prieten cu majoritatea membrilor celor 3 trupe, va recomand pentru aceasta seara un maraton de rock timisorean.
few hours later…
m-a simtit foarte bine la concert. 3-400 de oameni, majoritatea timisoreni, parca eram acasa. furtuna ne-a ocolit. au cazut doar cativa stropi de ploaie, cat sa ne mai racorim. au inceput sa cante destul de tarziu, pentru ca horea crisovan a cantat la sala palatului, la mozart rocks si a intarziat.
blazzaj ne-a introdus perfect in atmosfera de concert, facand o trecere perfecta catre rock. bio ne-a zguduit un pic, chiar daca flocea (drms) a trebuit sa vina tocmai de la sofia, unde are un job, pentru aceasta cantare. recitalul implant pentru refuz a fost asa cum ne-am dorit: coios si energic. mosheala civilizata. la bis, bulbuc a cantat singur, pentru ca vita isi epuizase bateriile. sonorizarea a fost o surpriza placuta si abia astept sa apara imagini de la cei care au filmat concertul.
cand am ajuns acasa, am aflat ca a murit michael jackson. Dumnezeu sa-l ierte ! n-am fost niciodata un fan al sau.
scopul internship-ului meu in sua a fost sa invat cat mai multe din tainele jurnalisticii, care se fura vazandu-i pe altii cum lucreaza. asa ca, dupa cele doua saptamani in care ne-am acomodat cu institutiile americane, am ajuns in redactia cotidianului the washington times. considerat cel mai conservator ziar american, acesta fusese fondat in 1982 de reverendul sun myung moon, liderul bisericii unificarii, care cheltuise deja aproape 1 miliard de dolari pentru lansarea si impunerea sa, dar nu devenise un competitor suficient de periculos pentru the washington postsi vindea de 10 ori mai putine numere.
dupa ce am primit biroul meu, in sectia externe a ziarului, cu computer si telefon, nimeni nu a mai avut treaba cu mine. puteam sa nici nu vin la redactie, nimanui nu i-ar fi pasat. daca, insa, puneam vreo intrebare sau ii rugam ceva, toti sareau sa ma ajute. seful sectiei mi-a vandut rapid un pont: in fiecare vineri, un colt al redactiei se umplea de carti din care iti puteai alege gratis ce doreai. erau cartile carora li se facuse recenzie in paginile ziarului in ultima saptamana. dupa o vreme, nici macar nu ma mai grabeam: primele care dispareau erau best-sellers usurele, in timp ce cartile pe gustul meu ramaneau si a doua zi neatinse.
american english
cladirea in care se afla the washington times se afla la o ora de mers cu masina fata de centrul orasului, la marginea unui parc imens: us national arboretum.pentru a ajunge acolo, un microbuz al ziarului ne astepta dupa un orar bine respectat la union station. la ora la care mergeam eu la redactie, eram, de obicei, singurul pasager. soferul meu preferat era un negru burtos si jovial, a carui engleza mi-a trebuit vreo doua saptamani s-o inteleg. in primele zile, nu pricepeam nimic din ce spune, pentru ca, spre finalul celor 3 luni americane, sa devenim buni amici. cand nu ma grabeam, prefera sa traverseze parcul (care avea amenajate adevarate strazi printre copaci), ceea ce transforma drumul intr-o feerie. a lipsit, prin octombrie, doua saptamani si s-a intors fericit din vacanta petrecuta in las vegas, unde si-a satisfacut din plin pasiunea pentru poker.
in state, cel mai greu de priceput sunt numele care nu sunt de origine engleza, pe care americanii le pronunta intr-un mare fel. va dati seama cat am inteles eu intr-o zi cand am raspuns la telefon in locul lui david, seful sectiei externe, pe care-l cauta cineva al carui nume era arnaud de borchgrave. toata lumea s-a amuzat ca n-am reusit sa explic cine era la telefon, mai ales ca de borchgrave era redactorul sef. ii vazusem numele in ziar, dar niciodata n-as fi reusit sa-l inteleg asa cum il pronuntase. ne-am cunoscut la sedintele de redactie la care puteam asista cum pregatesc sumarul ziarului. cand avea timp, imi explica deciziile de ierarhizare a subiectelor: publicau chiar si articole impotriva politicii ziarului, insa spatiul acordat acestora si pagina in care le gaseai erau intotdeauna inferioare temelor conservatoare, care tineau prima pagina.
un ziar american
redactia the washington times era ca in filme, intr-o sala imensa cu geamuri mari care dadeau catre parc. la demisol, era un restaurant unde mancam de pranz, beam cafea si existau singurele 3-4 mese la care se putea fuma din intreaga cladire. chiar daca nu erau izolate de celelalte cu vreun paravan. in intreaga cladire bazaia in surdina muzak music, o muzica ambientala relaxanta dimineata si tot mai vioaie spre seara, cand trebuie sa-ti suplineasca energia in scadere. computerele erau cam vechi, insa directorul economic mi-a explicat, cand i-am povestit despre sistemul computerizat modern si integrat pe care il vazusem la un ziar local, ca le vor schimba si ei in viitor, cand o astfel de investitie va fi rentabila, avand in vedere marimea ei. pe ecranul lor primeam fluxuri de stiri de la toate agentiile importante si am fost impresionat de fair-play-ul jurnalistilor americani care pastrau traditia de a cita intotdeauna sursa care a anuntat prima o stire de ultima ora, chiar daca articolul final cuprindea informatii luate si de la alte agentii.
am intalnit doua personaje mai spectaculoase in redactie. unul era ziaristul care raspundea de politie si care avea 4 statii de emisie-receptie, una portabila, la brau, si cate una fixa in redactie, in masina si la el acasa. in permanenta deschise, statiile erau fixate pe frecventa politiei si tipul era atent sa nu scape vreun eveniment. l-am insotit in actiune de cateva ori, sa observ cum isi facea treaba in teren si, dupa ce ne-am imprietenit, mi-a facut cunostinta cu un politist care m-a dus sa vad hell’s angels club. celalalt personaj care iesea in evidenta era directorul de publicitate, pe care toti il invidiau pentru automobilele de ultima ora pe care le schimba mai des decat cravatele superbe si costumele impecabile. cand am vrut sa merg cu el, sa vad cum prezinta clientilor oferta de publicitate a ziarului, m-a dus intai si m-a imbracat din cap pana in picioare ca pentru nunta presedintelui. am constatat atunci ca invidia colegilor nu se datora valorii hainelor pe care le purta, ci faptului ca stia locurile ideale de unde le putea cumpara la preturi decente. in fata clientului, isi intra rapid in rol si desfasura tone de statistici si grafice pentru a-l convinge de rentabilitatea achizitionarii unui spatiu publicitar. cand am fost cu el, m-a folosit drept personaj exotic, venit din celalalt capat al planetei, si l-a molipsit pe client de entuziasmul sau, manipulandu-l sa-mi explice chiar el de ce isi face publicitate in the washington times.
cum scriu americanii despre un concert
pentru ca le-am povestit ca am cantat un pic de jazz pe vremuri, cei de la the washington times m-au intrebat daca n-as vrea sa scriu despre chick corea electric band, care urma sa cante in oras intr-un turneu de promovare a noului album, “beneath the mask“. nu se putea o surpriza mai placuta. asa am invatat ca, in america, despre un concert se scrie INAINTE, pentru ca oamenii sa stie unde si daca sa mearga. l-am sunat pe impresarul grupului, care mi-a trimis imediat ultimul album pe cd si vinil, un tricou negru imprimat cu desenul de pe coperta si toate informatiile despre formatie (chick corea – clape, john patitucci – bas, frank gambale – chitara, dave weckl – tobe si erik marienthal – sax). tot el mi-a dat ocazia unica de a sta de vorba 5 minute la telefon cu chick corea.
am scris doua articole, unul mai maricel, pentru editia din duminica dinainte de concert, si unul mai mic, pentru sectiunea life din ziua concertului. am avut rezervate locurile cele mai bune: central, in randul 5. mie, care eram fascinat – la fel ca multi altii – de cat de spectaculos canta john patitucci la bas (electric sau acustic) nu mi-a trebuit mai mult.
o conferinta de presa organizata astazi de ministrul justitiei, catalin predoiu, a adus un val de usurare in lumea politica romaneasca: mihai necolaiciuc, “tarul cfr”, va fi extradat in romania peste vreo 2 ani. pentru ca ne considera niste prosti, numai buni de amagit cu vorbe goale la televizor, ministrul predoiu a adoptat un aer triumfalist si a prezentat arestarea lui necolaiciuc in palm beach drept o mare realizare a justitiei romane. ceea ce e o minciuna sau o prostie: procedura de extradare dureaza foarte mult, astfel incat – si daca va fi adus vreodata in romania – infractiunile de care este acuzat fostul sef al cfr se vor prescrie.
asadar, justitia la televizor continua cu succes. clanurile transpartinice cu care mihai necolaiciuc a impartit miliardul de euro devalizat de la cfr pot sa stea linistite. inca o afacere de coruptie a fost ingropata in romania. platita, si de aceasta data, din buzunarul nostru.
p.s. cat de atent isi fac datoria cei de la ministerul justitiei pentru a impiedica aducerea in fata justitiei a lui mihai necolaiciuc rezulta din gestul functionarilor care “au uitat” sa trimita in sua traducerea unei anexe de 400 de pagini a cererii de extradare. a fost trimisa doar la insistentele americanilor.
intre timp, sorin rosca stanescu dezvaluie ca feciorul lui necolaiciuc si-a facut o firma de shipping la vancouver si sugereaza ca traian basescu si monica macovei ar fi in spatele taraganarii ordinului de extradare atatia ani.
in toamna anului 1991, am fost 3 luni in statele unite, ca visiting fellow al national forum foundation din washington dc, care intre timp s-a transformat in freedom house. de-a lungul anilor, multi romani au beneficiat de acest program, astfel incat fundatia s-a hotarat sa scriem o carte despre experienta noastra acolo. ca tot romanul, am ratat toate dead-line-urile, desi am inceput sa scriu cate ceva. asa ca am sa postez aici povestile mele americane.
pentru mine, a fost una dintre experientele magice pe care le traiesti de-a lungul vietii. in primavara lui 1991, la un workshop organizat la timisoara, unde eram eu un tanar jurnalist de perspectiva la un ziar local, m-am intalnit cu niste cehi care scoteau pe atunci o revista politico-civico-etc, un fel de “dilema”. la o bere, a venit vorba de niste burse in america si, pentru ca nu mai stiau pe cine sa propuna, m-au intrebat pe mine daca n-am chef sa merg. mi-au dat pe loc sa completez un formular si, dupa vreo 2 luni, am fost invitat la budapesta, unde am stat de vorba intr-un salon luxos de la “hilton” cu o americanca si i-am povestit ce fac si ce mi-ar placea sa vad in state si gata. asa am aflat ca si prietenul meu, vasile popovici (bazil) voia sa mearga in internship-ul asta, pe politica. pentru ca erau trei variante: politica, jurnalism si afaceri. am fost acceptat pe locul cedat de cehi, asa ca am fost 3 romani, in loc de 2, in acea serie.
la ambasada americana, m-au chemat sa-mi dea viza si biletele, de pe o zi pe alta si iata-ma in prima mea cursa importanta cu avionul. mai zburasem pana atunci prin romania, mai fusesem 10 zile in viena si prin alpii austrieci in ’90, de o mie de ori la sarbi, inclusiv in razboiul din slovenia, pe la unguri de cateva ori si prin republica moldova.
drumul spre tara tuturor posibilitatilor
dupa o escala la frankfurt, am luat o cursa delta spre new york. imi amintesc si acum cu mare placere cand mi-am ales locul de fumatori, in ultimele randuri din spatele avionului. dupa doua ore de zbor, locul meu era printre cele mai ravnite si ajungeai sa te imprietenesti cu o gramada dintre pasagerii care te rugau sa schimbi cu ei locul cinci minute, sa traga si ei o tigara. plus iubitele, sotiile, copiii sau, pur si simplu, vecinii de scaun. in avion, primeai sa completezi un formular pe o bucatica de hartie, mergeai cu ea la vama, niste politisti joviali se uitau scurt la tine si… “welcome to america !”
umblai pana te plictiseai prin “j.f.k.” ca sa gasesti terminalul spre washington dc, iar cand aterizai acolo si paseai direct pe pista, intr-o seara de inceput de septembrie, ti se taia respiratia instantaneu. si nu de emotie, ci din cauza aerului fierbinte si irespirabil, imbacsit de miros de gaz de esapament, care m-a facut sa ma doara capul vreo doua zile. bineinteles ca mie, lui bazil si lui ion bogdan lefter (al treilea roman din grup) ne pierdusera bagajele, asa ca, in afara de cazarea in apartamentele noastre, am primit bonus si o tura prin oras, sa ne luam sapun, pasta de dinti si periute, pana a doua zi dimineata, cand ne-am gasit bagajele aliniate in fata usii, de era sa-si rupa gatul estonianul care statea cu noi in apartament, cand a iesit sa-si cumpere tigari.
cazarea
stateam in pentagon city, langa pentagon, intr-o zona moderna, in care erau numai cladiri de apartamente cu zeci de etaje si doua mall-uri. unul pe verticala si unul subteran, pe sub tot cartierul. ambele extrem de spectaculoase. locuiam la etajul 40 si ceva, intr-un apartament cu doua dormitoare de doua paturi, doua bai, masina de spalat si uscator electric, un living imens cu televizor si o bucatarie la fel de mare, utilata perfect. la inceput, pana nu s-au certat pentru nu stiu ce teme filosofice sau politice, eu stateam in camera cu un estonian, venit pe partea de afaceri, iar bazil cu bogdan lefter. apoi am stat eu cu bogdan. estonianul, cu nas pentru afaceri, a aflat imediat cum putem avea, cu cativa dolari pe luna, abonament la cable tv. plus ca nu comenta daca noaptea adormeam cu radioul in surdina, fixat pe un post de jazz, iar dimineata ne pregateam de plecare pe un post de muzica alternativa. si nici cand radeam de el ca decupa tot felul de bonuri din ziare si venea cu tone de prospecte si idei de afaceri din intalnirile lui. fiindca toti se culcau devreme, noaptea puteam sa ma uit linistit la ce filme aveam chef, iar, pana a inceput scoala, cand erau obligati s-o goleasca,am apucat sa inot de cateva ori in piscina buildingului nostru.
bani de buzunar
pe vremea aceea, participantii la internship primeau 20 de dolari pe zi, o data la doua saptamani, prin cate un cec pe care il incasam de la o banca. pai, in 1991, cu banii aia plus vreo 2-300 castigati pentru niste articole scrise in ziarele americane, am mancat ce mi-a poftit inima, mi-am permis sa fumez un pachet de marlboro rosu pe zi, care aveau aroma ACEEA pe atunci, sa merg la toate filmele, petrecerile si concertele care m-au interesat, sa ma duc doua week-end-uri lungi la new york si unul la boston, sa-mi iau, in afara de perechea de blugi levi’s 501 din prima zi, inca nu stiu cate toale si sa ma intorc si cu un sac de tip military si o valiza pline cu carti si casete. si, desigur, cu o bricheta zippo de 10 dolari si o pereche de ochelari ray-ban de 50 de dolari.
initierea
lucru misto la programul asta sunt cele doua saptamani de initiere, in care treci zilnic pe la cele mai importante institutii ale statului si toti incearca sa-ti explice de ce e important ce fac ei acolo. oricum, iti faci o gramada de cunostinte pe care, daca vrei, le folosesti oricand. pentru ca asta e rostul acestor intalniri si una din caracteristicile societatii americane: totul functioneaza pe baza de relatii. eu m-am imprietenit cu un tip tare de la cea mai importanta confederatie sindicala, care mi-a povestit cum o sa-si faca unii in romania, in viitorul apropiat, niste confederatii sindicale ai caror sefi o sa intre in afaceri si in politica si o sa se umple de bani. am fost cu el la vreo 200 de mile de washington dc, sa-mi arate un ziar local facut cu tehnologie de ultima generatie si, la intoarcere, ne-am oprit intr-o minunata padure de artari, unde a descuiat lacatul de pe o poarta de lemn si i-am vizitat mama. femeia era bolnava de alzheimer si locuia intr-o cabana de lemn in mijlocul padurii, ingrijita de oasistenta care locuia in apropiere. cred ca a fost una din cele mai stranii intamplari americane traite de mine. a intrat mai intai prietenul meu, ca nu cumva femeia sa fie dezbracata, apoi m-a prezentat pe mine care, brusc, am devenit unul din cele mai interesante personaje din mintea ei.
boala o facea sa traiasca intr-o realitate paralela, care se intersecta uneori cu lumea reala. insa nu reuseam sa intelegem intotdeauna, nici ea, nici noi, acelasi lucru din aceleasi momente. toata casa era vraiste, pentru ca incepea, de exemplu, sa se imbrace si, la jumatatea gestului, ii venea ideea sa faca altceva, apoi altceva si asa mai departe, actiuni pe care nu le finaliza, neaparat, intotdeauna. oricum, pe mine m-a luat la plimbare prin casa si – trecand pe langa piscine acoperita cu o plasa cu ochiuri mici, pe care puteai pasi linistit – pe aleile acoperite cu frunze uscate din padurea de artari. si s-a bucurat ca ne-am revazut dupa atata vreme si mi-a reamintit toate intamplarile de acum 30 de ani pe care le-am “petrecut” impreuna. de cate ori ne iesea in cale prietenul meu, facea o fata mirata si intreba: “dar tu cine esti ?”. el mai ofta o data si repeta, pentru a nu stiu cata oara: “sunt john, mama. fiul tau !” “aaaaaa ! jooooohn ! ce mai faci ?” pentru ca sa-l uite peste 30 de secunde si sa continue discutia cu mine sau sa plece sa faca ceva doar de ea stiut.
new york
cand s-a auzit in redactia the washington times ca vreau sa-mi vizitez o prietena care locuieste la new york, am devenit, brusc, o mica vedeta. nu am reusit sa inteleg ce i-a entuziasmat asa si de ce simteau toti sa-mi dea sfaturi sau ponturi. amuzant era ca toata lumea imi spunea sa am grija, ca-i cam periculos. si, tot la sfatul lor, am ales cea mai ieftina varianta: 50 de dolari cu autobuzul de noapte, in vreo sase ore. a fost frumos pentru ca intri in new york prin tunelul holland si iesi intr-o autogara din mijlocul manhattan-ului. frumusetea new york-ului este ca e exact asa cum ti l-ai inchipuit si cum il stii din filme. chiar si mirosul orasului este cel pe care ti l-ai inchipuit. cersetorii, aglomeratia, taxiurile galbene, structura de retea a strazilor, lumina aparte de pe strazile cu zgarie-nori, central park, totul.
desigur ca-ti vei aminti de avertismentele prietenilor americani cand vei vedea, la al treilea colt, cativa politisti care inconjoara un perimetru cu o banda galben cu negru pe care scrie “POLICE ! DO NOT CROSS !”, in mijlocul caruia zace un tip, intr-o balta de sange. nu ai timp sa casti gura, pentru ca alti politisti te roaga sa pleci, dupa ce te-au intrebat daca nu cumva ai fost martor la crima. m-am plimbat o zi intreaga pe strazi, descoperind bucati din new york-ul din mintea mea. de la ACELE alei din central park la times square, de la china town (care mi s-a parut banal si plicticos) la un mic cartier din bronx, pe strazile caruia patrulau tinerii din zona, inscrisi intr-o asociatie sportive sponsorizata de cei ce locuiau acolo.
n-am fost curios sa merg pana la statuia libertatii, insa am urcat in turnurile gemene, pe gratis, pentru ca, la unul din ultimele etaje, era o firma de arhitectura in care lucrau multi romani. cea mai stranie senzatie era ca turnurile se miscau usor, in bataia vantului. cica numai asa, mladioase, ar putea rezista la curentii de aer de la inaltimea aia. am fost singurul din grupul in care ma aflam la un moment dat am platit 20 de dolari intrare + 10 – consumatie obligatorie, ca sa vad, timp de doua ore, concertul unui quartet de jazz in care canta ron carter la contrabas. am baut bere in mcsorley’s, cel mai vechi pub din new york, la mese inguste de lemn, cu talas pe jos si cu usa toaletei pentru femei mascata (si marcata) in asa fel, incat toate cele care veneau prima oara deschideau usa pisoarului de la “barbati”, spre rasetele intregii asistente. am dormit in demisolul unei cladiri din bronx, unde locuia dan dandes, un timisorean de vreo 20 de ani, fugit in lume de vreo doi ani si ajuns in sua, de unde s-a intors mai tarziu in romania cu o diploma de law school si apoi n-am mai auzit de el. pe care-l cunosteam, nu atat din liceu, cat din faptul ca era prieten cu un tip ce se casatorise cu o fata pe care o iubeam in adolescenta. asta ca sa intelegeti ce mica e lumea !
nu stiu altii cum sunt, dar mie mi s-a intamplat intotdeauna, oriunde m-as fi aflat pe planeta asta, sa intalnesc un om de care sa ma lege, cumva, niste amintiri comune. am fost dupa miezul noptii intr-un club de jazz fantastic, in care reuseai sa vezi oamenii din jurul tau, desi nu exista nici o lumina aparenta, cu o muzica incredibil de bine pusa in valoare de boxe, cu o fata de care ma indragostisem si care m-a plimbat prin central park o zi intrega. am fost la slujba duminica, intr-o biserica romaneasca, unde, la sfarsit, m-au pus sa le povestesc ce mai e prin romania si m-au tot intrebat tampenii, dupa care niste ziaristi care nu stiu ce aveau cu vladimir tismaneanu si dorin tudoranmi-au pus in gura chestii nasoale despre ei. de s-au suparat oamenii pe mine si au tinut ani de zile supararea, fara macar sa stiu de ce. m-am plimbat prin redactia the new york times, pentru ca l-am sunat pe un jurnalist de la ei, care fusese la welcome party, la washington dc si care se oferise sa-mi fie ghid, daca trec prin new york. chestie care – am remarcat ! – intotdeauna functiona in america: daca-ti da cartea de vizita si ti-a zis sa-l suni, inseamna ca poti s-o faci si de obicei isi indeplineste promisiunea.
patricia
patricia era o tipa de vreo 23 de ani, pe care o cunoscusem in timisoara. nu mai tin minte cum ajunsese si ea in state, dar locuia cu un polonez cu drept de sedere, intr-un cartier hispanic de la capatul bronx-ului. se mutasera de cateva luni acolo si, la putina vreme, in cladirea cu 5-6 etaje in care locuiau incepuse sa miroasa pe casa scarilor. au banuit ca s-a dat cu insecticid si au plecat intr-un week-end la mare, dar cand s-au intors, in fata blocului era plin de masini de politie si care de televiziune, iar o gramada de reporterite isterice incercau sa smulga de la ea care-i sentimentul de a fi una din putinele femei albe ramase in viata in aceasta casa. mirosul era de la alta femeie, pe care unul o omorase, o transase si incepuse sa arunce din ea, dar nu destul de repede, asa ca l-au gasit.
era genul de zona in care, in ziua urmatoare, n-au mai apucat sa duca masina inapoi la centrul de inchirieri, pentru ca le-o furase cineva din fata blocului. intr-un bloc din apropiere, un tip obisnuia sa asculte salsa foarte tare. isi castigase acest drept pentru ca, intr-o zi, un vecin, dupa ce si-a parcat masina, a indraznit sa-i strige s-o dea mai incet. raspunsul a fost ca ala a coborat cu o canistra, a turnat-o pe masina vecinului, i-a dat foc si a urcat inapoi in apartament, unde a dat si mai tare. desigur, in trecere, a trantit si un picior in usa nefericitului. iar masina facuta scrum a ramas acolo, semn al acestui drept castigat.
cu toate acestea, zona era frumoasa, vis-à-vis de un parc imens cu multi copaci, in care in unele nopti din week-end se mai auzeau impuscaturi si mai puteai vedea reflectoarele elicopterelor de politiesurvoland zona. cand cumparai un pachet de tigari, vanzatoarea se uita la tine nedumerita si spunea ceva in spaniola, din care pricepeai ca n-a inteles ce vrei si aratai cu degetul, pronuntand raspicat: “marlboro”. si tot era greu. in statiile de metrou, care in aceasta parte din bronx e aerian, erau desenate careuri cu vopsea alba, unde citeai anunturi ca poti sta linistit, ca politia vegheaza, prin niste camere de supraveghere in care nu aveai nici o incredere. cu putina imaginatie, te treceau fiori dupa anunturile alea. mai reci decat ai unui eventual pericol, de care habar n-ai fi avut. oricum, nu mi s-a intamplat nimic in cele doua zile cat am stat la patricia.
nici macar in noaptea in care m-am intors din greenwich village, de la o tipa pe care am intalnit-o la centrul cultural polonez, unde ma dusese patricia si iubitul ei. fata, dupa ce am colindat printr-un pub, un club de dancing si cel mai frumos club de jazz pe care l-am vazut vreodata (si am vazut cateva !) m-a dus la ea, sa-mi arate niste fotografii de arta. dupa cateva ore, mi-a zis ca-s nebun ca vreau sa ma intorc cu metroul si mi-a chemat un taxi, cu care am mers vreo ora si am platit vreo 20 de dolari pana la patricia acasa.
primul gand, cand m-a lasat in fata blocului, a fost intrebarea daca nu cumva si-a batut joc de mine si m-a dus in alta parte. pentru ca, spre deosebire de ziua, zona era foarte animata. plin de tineri dubiosi peste tot. inclusive vreo 15, tolaniti pe bancile din fata intrarii, care isi dadea coate, cand am trecut prin fatal or si am intrat in holul blocului. unde era interfonul. dar patricia, asa cum ma asteptam, de altfel, dormea bustean si nu auzea bazaitul interfonului, desi vorbisem cu ea inainte de a urca in taxi si ii atrasesem atentia sa nu adoarma pana ajung. cand devenisem suficient de paranoic sa-mi imaginez ca baietii de afara tocmai mi-au pus gand rau si trageau la sorti cine sa fie executantul, a aparut un tip cu fata de asiatic, caruia i-am raspuns la salut si care m-a poftit inauntru, dupa ce a descuiat usa. in lift, m-am simtit penibil ca nu prea intelegeam ce a mai mormait ala catre mine, dar trebuia sa fiu politicos, ca ma scapase de pericol. noroc ca patricia a auzit soneria de la usa.
n-am facut o obsesie, insa impresia deplorabila pe care ti-o produce plecarea de pe aeroportul bucuresti-baneasa devine si mai socanta cand cobori din tgv in gara din strasbourg. pe care au imbracat-o in sticla si arata ca o nava spatiala. nu mai adaug ca totul e indicat, iar daca n-ai chef sa stai la coada de 2-3 oameni, poti sa-ti cumperi bilet singur, tastand pe ecranul unui automat. e greu sa te incurci: indicatiile sunt foarte clare si platesti direct cu cardul. daca, totusi, ajungi la ghiseu, discutia ta cu vanzatorul nu poate fi auzita de cel din spate, datorita unei unde care formeaza un ecran invizibil.
impresia de alta planeta este accentuata de intalnirea cu tramvaiele. silentioase, din plexiglas transparent, transforma transportul in comun intr-o plimbare de placere. desigur, daca nu uiti sa-ti compostezi biletul cand pasesti in statie, inainte chiar sa vina tramvaiul in care vei urca.
daca alegi sa te plimbi pe jos catre centru, inseamna ca ai fost inspirat. patrunzi intr-un oras medieval cu multe stradute inguste, mirosind a ploaie sau a mancaruri picante. curat, frumos si dominat de pietoni si biciclisti.
un tip grizonat, la 50 de ani, imbracat intr-un costum impecabil, cu pantofi lustruiti, care se apara de ploaie cu o pelerina in timp ce pedaleaza spre banca este o imagine care face parte din cotidian. strasbourg-ul este traversat de mai multe rauri, ceea ce ii da un farmec deosebit si o atmosfera aparte. desigur, de la atata apa, totul e verde si sunt copaci peste tot. vaporase translucide pleaca din mici porturi si poti vedea orasul dintr-o alta perspectiva.
pierdut de frumusetea stradutelor inguste, intalnirea cu catedrala notre-dame este coplesitoare in alt fel decat te-ai astepta, deoarece cladirile celelalte au crescut pana la poalele ei. nu are o piata sa-i puna in valoare maretia si atunci te zdrobeste sub splendoarea detaliului.
nu este degeaba considerata una din cele mai frumoase catedrale gotice din europa. nu esti sigur de unde-i vine caldura, din basoreliefurile incredibile, din culoarea rosie a pietrei din care e zidita, de la tarabele multicolore ale vanzatorilor ambulanti sau din aburul cafelei de pe terasele care au cucerit intregul labirint de stradute din jur.
chelnerii francezi pot fi destul de nesuferiti la ora pranzului, mai ales daca le ceri doar un espresso, dar se imblanzesc rapid cu o moneda de 50 de eurocenti. cat savurezi cafeaua, prin fata ochilor ti se deruleaza o babilonie de trecatori: de la grupuri de scolarite germane disciplinate si atent supravegheate de niste personaje din alea (stiti voi cum arata !), pana la pelerini care vin pe jos de la sute de kilometri. si, din nou, sute de biciclete.
gasirea unui restaurant este o adevarata epopee din cauza ca nu te hotarasti pe care sa-l alegi. zeci de stiluri culinare, zeci de terase care se bat in privelistea oferita, mirosuri sau ingeniozitatea personajului angajat sa te atraga la ei, pe care nu trebuie sa-l lasi niciodata sa-ti prinda privirea cand esti indecis. oricum, merita sa gustati coq au riesling cu vin alb de alsacia sau traditionalul baeckeoffe.
intotdeauna mi-a placut la orasele vechi micile simboluri plantate prin tot felul de colturi ale cladirilor. la strasbourg, gargouilles de pe catedrala au migrat in intregul oras si descoperi animale ciudate care iti inspira directii sau, mai prozaic, te ajuta sa descoperi o shaormarie originala, ca sa poti sa-ti iei pranzul din mers.
strasbourg-ul este un oras vesel. in fiecare iarna, devine capitala traditionala a lui mos craciun. de aici, ii vine disponibilitatea spre pozne, spre ludic. am descoperit nenumarate solutii arhitectonice inteligente sau pete de culoare care exprimau un anumit nivel de civilizatie al fatadelor.
pentru un fotograf, orasul e de-a dreptul fascinant. dupa ce iesi din zona catedralei, totul e foarte aerisit, cu strazi largi si sensuri unice logice. traficul m-a facut sa ma intreb daca e duminica sau luni, cum stiam eu. rareori am vazut cersetori, desi tot atat de rar am vazut politisti. nu te poti rataci, pentru ca toate statiile de tramvai sau autobuz au harti explicite.
in spatele universitatii, au amenajat o gradina botanica fascinanta. o gasesti aproape intamplator, vagabondand aiurea pe strazile din cartierul la petite france. parca esti intr-un muzeu al europei centrale. am inteles de ce s-au batut atat nemtii sa puna mana pe oras.
pe masura ce te apropii de zona institutiilor europene, se aglomereaza ambasadele. reprezentanta permanenta a romaniei pe langa consiliul europei se afla intr-o cladire ca un castel. n-o recunosti decat dupa drapel.
cladirile institutiilor europene par niste monstri de beton si sticla aruncati pe niste pajisti imense din partea de nord a orasului. au incercat sa faca zona mai prietenoasa, plantand niste statui, insa nu au reusit sa-i atenueze aerul oficial.
distantele intre cladiri sunt imense, iar aleile sunt pustii. in locurile de parcare de pe marginea bulevardului vezi autocare care asteapta grupurile de vizitatori care n-au avut ceva mai bun de facut. dincolo de cladirea curtii europene a drepturilor omului si de stadioanele care aproape ca o inconjoara, se afla centrul pentru tineret al consiliului europei, unde poti innopta elegant pentru 50 de euro. l-am gasit destul de greu, doar dupa ce am trecut de cladirea in care se reuneste de cateva ori pe an parlamentul european, de pe care inca nu dezlipisera indemnurile electorale pentru alegerile din 7 iunie.
minunea pe care am descoperit-o, insa, langa cladirile astea reci se cheama parc de l’orangerie, un parc imens, de peste 26 de hectare, ale carui alei au fost desenate in secolul al XVII-lea, de le notre, arhitectul care a proiectat gradinile versailles.
mi s-a parut ciudat sa descopar in mijlocul parcului un local. este buerehiesel, o fosta crescatorie de porumbei de pe vremea expozitiei industriale din 1885, transformata ulterior intr-un restaurant celebru.
parcul e plin de pasari si degaja liniste si siguranta. pe lac plutesc lebede si carduri de rate, iar pe cosurile tuturor cladirilor si-au facut berzele cuib. intr-un colt au amenajat o gradina zoologica in miniatura, pe care o poti vizita gratis. au tot felul de animale: caprioare de creta, lyncsi, flamingo, lemuri, papagali… si o cusca plina cu maimute simpatice, care faceau suficiente giumbuslucuri si fara a fi fluierate de doi smecherasi pe care n-a fost nevoie sa-i aud vorbind romaneste ca sa-i recunosc.
mi-a placut la strasbourg, chiar daca a plouat jumatate din timpul in care am stat acolo. cica iarna-i cam frig si umed. mda, sunt acri strugurii, cand nu ajungi la ei…
