target: NATO distruge podul “Sloboda” din Novi Sad

3 aprilie 1999

N-am apucat să dorm prea mult. La 7:31, sirenele sunau încetarea alarmei și, pe la 8:30, m-au sunat din nou din țară, să mă pregătesc pentru o nouă ediție specială a Stirilor ProTV, la ora 9:00. Ce puteam să fac? M-am spălat pe față și m-am dus să văd, la lumina zilei, urmările bombardamentelor. Era o sâmbătă frumoasă, cu un soare straniu de optimist, care mă făcea să mă bucur că iarna s-a terminat. Mă simțeam vinovat că, în coșmarul care mă înconjura și al cărui martor fusesem azi-noapte, nu puteam să nu mă bucur că afară mirosea a primăvară.

Doua rachete NATO au căzut, în această dimineață, la 8:10, în masivul muntos Dajti din Albania, la 10 kilometri de Tirana. Exploziile nu au provocat victime sau pagube materiale, conform AFP. Alte două rachete mai căzuseră, în 25 martie, tot în Albania, la Elbasan și Durres, fără a exploda.

Am ajuns pe bulevardul Knez Milosa și, apropiindu-mă de ruinele celor două ministere, m-am întristat la loc și am simțit golul din stomac pe care îl simțisem azi-noapte. Mirosul de ars mă copleșea și parcă mă înnegrea pe dinăuntru. O clipă, mi-a părut rău că l-am lăsat pe Mile Cărpenișan să doarmă. Parcă, cu el alături, m-aș fi simțit mai puțin singur.

Pe bulevard, oameni necăjiți adunau cioburile geamurilor sparte de suflul exploziilor și lipeau benzi adezive late pe geamurile rămase întregi. La colțurile străzilor, sârbii bombăneau și îi înjurau pe “neonazistii de americani”, privind cu ochi goi spre capătul bulevardului. Aici, în intersecția de lângă Ambasada Germaniei, strada era barată de un cordon de polițiști care nu îi lăsau pe curioși să se apropie. Văzând un jurnalist sârb că trece de baraj, după ce a vorbit cu un ofițer căruia îi arătase acreditarea de război, mi-am scos-o și eu pe a mea, mi-am luat inima-n dinți și l-am rugat să mă lase și pe mine să trec. Surprinzător, după ce a verificat că nu am nici un aparat foto în geantă, polițistul m-a lăsat să trec.

Am ajuns până lângă clădirile care încă fumegau. Arătau dezolant și îmi transmiteau și mie aceeași senzație. Ministerul republican de Interne era o ruină. Jumătate dintr-o clădire cu 6-7 etaje nu mai exista, iar pavilionul care făcea trecerea spre un alt corp de clădire se prăbușise, strivit parcă de un pumn uriaș. De mai bine de 14 ore, pompierii nu plecaseră. Din când în când, ici-colo, mai răbufneau flăcări, dar de mici dimensiuni, stinse repede cu furtunele. Clădirea Ministerului federal de Interne a rămas în picioare. Racheta care o lovise a intrat la nivelul etajului întâi, din lateral și a explodat în interior, provocând mari distrugeri. I-am dat ocol, alunecând pe noroiul format de apa cu care a fost stins incendiul, călcând peste formulare și resturi de dosare împrăștiate de suflul exploziei. Am ajuns pe strada paralelă cu bulevardul Knez Milosa și priveam, uimit, clădirile de la câțiva metri de sediile ministerelor, rămase neatinse. Mă gândeam cu groază cum ar fi fost azi-noapte, dacă aș fi locuit aici. Și nu-mi puteam desprinde privirile de pe fețele locatarilor strânși în fața blocului. Nu păreau deloc îngroziți. M-am așezat pe bordură și am stat, minute în șir, privindu-i și ascultând ce vorbeau. Se întrebau de unde să-și cumpere geamuri noi, o babă se văita că i s-au spart toate vazele și bibelourile din sufragerie, un tânăr înjura și își curăța mașinuța de moloz. O “Zastava” amărâtă – varianta sârbească a unui vechi model de Fiat. Din când în când, se oprea și trăgea câteva șuturi într-o aripă îndoită de un bolovan. Dacă aș fi putut uita noaptea care trecuse, m-aș fi simțit ca în aproape oricare sâmbătă.

M-am ridicat și am revenit pe bulevardul Knez Miloșa, pășind mecanic, cu gândul rămas la oamenii de lângă care tocmai plecasem. M-am cutremurat când m-am gandit la inconștiența pe care trebuia să o ai, ca și comandant al NATO, pentru a ordona lovituri asupra unor sedii aflate lângă clădiri locuite de oameni nevinovați. Nu cred că aș fi avut curajul să mă încred în niște mecanisme ucigătoare coordonate de circuite electronice care se pot defecta. Și era suficientă o eroare minoră pentru ca traiectoria lor – având în vedere că au fost lansate de la sute de kilometri – să devieze 10-20 de metri. Deviere banală într-un poligon, dar care ar fi provocat o adevărată tragedie în centrul capitalei iugoslave.

Ordinul criminal de a bombarda centrul Belgradului, în apropierea unui spital, a unei grădinițe de copii și a unor blocuri de locuințe este iresponsabil,” se arată într-un comunicat al Ministerului rus de Externe, publicat de agenția Itar-Tass. “Capitalele țărilor NATO ar trebui să-și dea seama de consecințele grele pe care le vor antrena acțiunile iresponsabile care pun în pericol viața unor cetățeni ruși.”

Am sunat la ușa Ambasadei României și m-am bucurat de bucuria portarului, încântat că mă vede. În capul scărilor a apărut, cu ochii încercănați, Traian Borșan, care m-a îmbrățișat și m-am simțit, din nou, foarte bine. Bucuria lor de a vedea că un alt român se interesează ce mai fac, când ei aveau datoria (îndeplinită cu brio) de a ne purta nouă de grijă, îmi încălzea sufletul. Ne-am așezat în salonul cu pereții crăpați de la un cutremur mai vechi și am stat la o cafea. Traian Borșan mi-a confirmat că sârbii nu au anunțat nici o victimă a bombardamentelor de azi-noapte. Nici un mort, nici un rănit. Adevărul e că, încă din prima noapte de război, am observat că majoritatea clădirilor oficiale erau cufundate în beznă noaptea și nici în timpul zilei nu se observa prea multă agitație la intrările lor. Toți sârbii știau că aceste clădiri sunt pe lista țintelor NATO și doar un comandant dement și-ar fi lăsat oamenii să moară degeaba înăuntru.

Am ascultat împreună știrile la Radio Beograd și una dintre ele m-a pus pe gânduri. Sârbii au acuzat NATO că au transformat, cu cinism, bombardarea Belgradului într-un show de televiziune, programând atacul de azi-noapte cu puțină vreme înainte de principalele emisiuni de știri din SUA, pentru ca CNN (care a profitat, imediat, de asta) să aibă știri senzaționale în prime time.

Circa 400 de persoane s-au adunat astăzi, în jurul orei 14:00, pe platoul din fața Teatrului Național din București, la un miting organizat de Uniunea Sârbilor din România și au pornit într-un marș de protest prin oraș, anunță Mediafax. În Piața Unirii din Timișoara, a fost organizat un miting similar, la care au participat 2.500 de oameni. Purtau ținte în piept, au cântat cântece patriotice sârbești și au plecat într-un marș al tăcerii prin centrul orașului.

Dramatismul bombardamentului de azi-noapte a fost foarte subtil speculat de propaganda sârbă. A fost difuzată știrea că, în maternitatea de lângă cele două ministere bombardate, în noaptea care a trecut s-au născut 12 copii. Chiar în momentul primei explozii, o femeie aducea pe lume un băiețel, iar o oră mai târziu, în adăpostul antiaerian în care au fost evacuate pacientele maternității, a fost asistată încă o naștere. În toate programele de știri s-a insistat îndelung asupra imaginilor cu femeile speriate care își strângeau, plângând, copiii la piept și fugeau din maternitate. Alte imagini, în nuanțe de gri, albastru și portocaliu (din cauza luminii proaste a neoanelor), arătau femeile lungite în adăpost, cu fețe palide și ochi încercănați, mângâindu-și bebelușii pentru a-i liniști.

Autoritatile de la Skopje au avertizat că nu mai pot primi refugiați în Macedonia, pentru că, deja, peste 50.000 de oameni au intrat în țară. Grecia a refuzat cererea Înaltului comisar ONU pentru refugiați, Sadako Ogata, să preia 20.000 din refugiați. Pentru a face față situației, conducerea Alianței Nord-Atlantice a decis trimiterea în Albania și Macedonia a unor forțe armate care să asigure aprovizionarea cu ajutoare umanitare a refugiaților albanezi.

Refugiați au ajuns și în Romania, dar nu albanezi sau sârbi, ci chinezi. 211 de cetățeni chinezi au fost cazați la hotelul “Roman” din Băile Herculane, ei sosind cu autobuzele din Iugoslavia. Majoritatea sunt studenți sau oameni de afaceri și au părăsit Iugoslavia la recomandarea guvernului de la Beijing. Conducerea stațiunii Băile Herculane a pregătit încă trei hoteluri pentru cazarea eventualilor refugiați din spațiul iugoslav.

BBC a difuzat astăzi pretinse imagini ale unui masacru comis de forțele sârbe în orașul Krusa-Emahde, din apropiere de Prizren. Ziariștii BBC au spus ca au obținut această casetă de la Milain Bellanica, un refugiat albanez care afirma că masacrul s-a soldat cu peste 100 de morti, din care el a identificat 26. Imaginile arătau 10 cadavre zăcând în bălți de sânge, pe străzi sau pe câmp. Bellanica pretindea că a filmat morții chiar după plecarea forțelor sârbe, “pentru ca fiul meu, nepotul meu și generația următoare să nu uite niciodată ce au făcut sârbii poporului albanez”.

“Acesta este exact tipul de atrocități care subliniază necesitatea unor acțiuni militare și întărește hotărârea noastră de a o duce până la capăt, până când Kosovo se debarasează de o astfel de represiune,” a declarat șeful diplomației britanice Robin Cook.

Slobodan Milosevic i-a adunat astăzi pe toți miniștrii și persoanele cu responsabilități înalte din stat. “Bombele agresorilor nu vor înfrânge sufletul unui oraș erou,” a afirmat el, în deschiderea ședinței. Au discutat, apoi, situația de criză și modul de reacție în eventualitatea unor noi atacuri asupra capitalei. S-a ordonat curățarea și verificarea tuturor hidrantelor de pe străzi, în special a celor din apropierea clădirilor vizate de bombardamente. Militarii au început să inspecteze toate adăposturile antiaeriene și s-a insistat să se recomande populației să rămână în acestea în timpul alarmelor.

Colonelul Dusan Stanizan a declarat că NATO continuă să lanseze asupra localităților sârbești, în special în Kosovo, bombe cu fragmentație de tip BLU/97AB, interzise de convențiile internaționale și a arătat mai multe componente neexplodate ale acestora. El a explicat că aceste bombe sunt, practic, containere care conțin câte 210 proiectile de dimensiunea unor conserve de Coca-Cola, dotate cu o mică parașută. Lansate din avion, containerele se deschid la o anumită altitudine, dispersând proiectilele pe o arie de 1 kilometru patrat. Acestea explodează simultan, la 3-4 metri deasupra solului, împrăștiind o ploaie ucigătoare de schije de care nu te poți feri. Pe lângă asta, de obicei, 20-30 % din proiectile nu explodează și rămân pe sol, devenind adevărate capcane mortale pentru nefericitul care le atinge. NATO a dezmințit, prompt, prin vocea lui Jamie Shea, că ar utiliza acest tip de bombe în timpul operațiunilor din Iugoslavia.

Ediția de astăzi a cotidianului “Washington Post” a anunțat că înalți responsabili militari ai țărilor NATO studiază varianta trimiterii de trupe terestre în Kosovo. Aceștia consideră că, după ce forțele sârbe vor fi suficient de slăbite de bombardamente, operațiunea terestră le-ar da “lovitura de grație”. În continuare, prezența militarilor NATO în Kosovo ar putea asigura întoarcerea refugiaților la casele lor, după ce sârbii își vor retrage trupele.

Am mai transmis, astăzi, pentru știrile de la ora 13:00 și pentru cele de la ora 19:30. Apoi am coborât să mâncăm și ne-am întors în cameră, să vedem ce mai spun sârbii în jurnalele RTS. Cu o satisfacție greu disimulată, crainica a anunțat că ziarul grecesc “Athinaiki” din Atena a publicat știrea că 19 containere, conținând tot atâtea cadavre ale unor militari americani, au fost aduse în secret din Macedonia în Grecia și expediate, pe calea aerului, în SUA. Pe lângă imaginile bombardamentelor de azi-noapte, pe care le-au condamnat cu asprime, sârbii s-au plâns că trupele SFOR, a căror destinație este menținerea păcii în Bosnia, au distrus o porțiune a căii ferate dintre Belgrad și portul Bar. Incidentul s-a petrecut pe teritoriul Republicii Srpska, lângă Rijeka și, in imaginile pe care le-am văzut, șinele erau distruse pe o lungime de 10 kilometri. Din păcate, operațiunea trupelor SFOR a făcut și o victimă. Impiegatul care avea în grijă calea ferată i-a văzut pe atacatori și a încercat să-i împiedice, fiind împușcat pe loc.

Generalul american Montgomery Meigs, comandantul trupelor SFOR, a confirmat operațiunea, care a avut ca scop împiedicarea mișcărilor de trupe iugoslave. “Un grup de persoane a deschis focul cu arme AK-47 asupra forțelor NATO, care au ripostat,” a justificat Meigs uciderea impiegatului și a adăugat că linia ferată va fi repusă în funcțiune de SFOR, după încetarea ostilităților.

La 20:02, a sunat alarma aeriană. Ca de obicei. Și, tot ca de obicei, am urcat pe acoperiș, pentru un “tur de orizont de control”. Imediat, am observat că, dinspre Novi Sad, se vede un incendiu și un nor de fum. Am dat mai multe telefoane și am aflat ceea ce posturile de radio au început să anunțe, câteva minute mai târziu: la 19:50, fusese distrus al doilea pod peste Dunăre din Novi Sad, podul “Sloboda, dinspre cartierul Sremska Kamenica. Din primele informații, am înțeles că podul a fost rupt în două de două rachete, care l-au lovit în plin și că – în momentul atacului – pe pod se aflau mai multe autovehicule civile. Artileria antiaeriană a ripostat împotriva avioanelor care atacau în picaj și sârbii se lăudau că ar fi doborât unul dintre ele.

Podul “Sloboda” era cel mai nou dintre cele trei construite în Novi Sad peste Dunăre. Se pare că atacul a luat prin surprindere apărarea antiaeriană a sârbilor, alarma sunând după ce podul a fost lovit. La postul de televiziune Studio B se spunea că există 7 răniți, care au fost internați în Spitalul municipal. Din cauza distrugerii conductelor care treceau pe sub pod, o parte din oraș (circa 30.000 de oameni) a rămas, din nou, fără alimentare cu apă. A mai fost distrus, la Backa Palanka, un pod care lega malul sârbesc de malul croat al Dunării.

Islamiștii iordanieni au acuzat Statele Unite și ceilalți membri ai NATO că ar conspira, împreună cu președintele Slobodan Milosevic, pentru a debarasa Europa de musulmani. Într-un comunicat al Mișcării Fraților Musulmani din Iordania, citat de AFP, se arată că singurele victime ale raidurilor NATO sunt albanezii musulmani din Kosovo și cheamă toți liderii popoarelor arabe să susțină și să aline suferințele kosovarilor.

Pe posturile de televiziune au început să apară primele imagini și declarații ale martorilor oculari de la Novi Sad. Atacul i-a luat, într-adevăr, prin surprindere pe sârbi. Un avion al NATO a coborat în picaj, lansând asupra podului “Sloboda” o rachetă care l-a avariat destul de serios. Pe pod se aflau câteva autoturisme și un autobuz, din fericire, fără călători. Unul dintre răniți, care traversa chiar atunci podul cu bicicleta, povestea că a auzit vuietul asurzitor al avionului în picaj, apoi o bubuitură, însoțită de o flacără orbitoare și s-a trezit sub roțile unui automobil care fusese turtit de un stâlp al podului. Nu înțelegea ce s-a întâmplat și a auzit din nou avionul. Mai mulți trecători de pe mal i-au strigat să sară în Dunăre. Fără să judece sfatul, s-a târât până pe marginea podului și s-a aruncat în apele fluviului. Era sub apă când a auzit o bufnitură înfundată și, pe lângă el, au început să cadă bolovani. A ieșit să ia o gură de aer și a văzut, paralizat de spaimă, cum tronsonul principal al podului se prăbușește în Dunăre. Câțiva pescari au sărit într-o barcă și – spre norocul său – l-au salvat, pentru că nu se mai simțea în stare să ajungă la mal. Bărbatul care își povestise aventura era tânăr, iar pe fața sa încă se mai putea citi o buimăceală ușor amuzantă. Parcă nici acum nu înțelegea prea bine ce s-a întâmplat.

Vibrațiile exploziei au rupt podul – lung de 1,5 kilometri – de la nivelul plăcilor de dilatare. Capetele podului parcă ar fi fost tăiate cu foarfeca și dale imense de beton s-au prăbușit în apele fluviului. Pe o parte a podului, care încă se mai afla pe pilonii de susținere, se pot vedea carcasele calcinate a trei mașini.

Am auzit, de afară, niște bubuituri înfundate și ne-am dus, din nou, pe acoperiș. Artileria antiaeriană din partea de sud a Belgradului țesea o perdea de proiectile luminoase pe cer. Avioanele inamice au lansat mai multe proiectile spre cartierul Dedinje (“Cartierul Primăverii” al capitalei iugoslave) unde se afla reședința președintelui Slobodan Milosevic și a celebrului Arkan. Numai una dintre rachete și-a atins ținta, restul fiind distruse în aer.

Spectacolul era senzațional. Avioanele NATO nu se vedeau. Le ghiceam doar, după direcția spre care trăgea antiaeriana. Când lansau rachetele, vedeam pe cer câte o scânteie portocalie, care era urmată, la 10-20 de secunde, de bubuitura exploziei. Dacă racheta era lovită de sârbi, se spărgea într-o ploaie de scântei.

Ne-am hotărât să mergem până pe Kalemegdan, colina pe care se afla vechea cetate a Belgradului, care era aproape de noi. De aici, puteam vedea mai bine cartierele Novi Beograd și Dedinje. Am traversat parcul de pe Kalemegdan și am ajuns pe marginea dinspre Dunăre a colinei. Acolo erau câteva zeci de curioși, printre care am vazut câțiva polițiști și niște indivizi în haine de piele, din buzunarul cărora se auzeau piuiturile unor stații de emisie-recepție. Dinspre Dedinje, se vedea un incendiu și cineva ne-a spus că a fost lovită clădirea Academiei de Medicină Militară.

Ne-am întors la hotel. Când am ajuns pe strada noastră, am auzit câteva șuierături ciudate deasupra noastra, patru sau cinci. “Jebiga! Ce-a fost asta?” a exclamat Mile. Ne-am uitat, intrigați, unul la altul. Parcă unul din locatarii de la ultimul etaj al clădirii pe lângă care treceam ar fi desumflat brusc camera unui cauciuc de tractor. Am realizat ce se întâmpla peste câteva secunde, când am auzit mai multe bubuituri puternice, de undeva din spatele nostru, însă destul de departe. Era 4:32. Având în minte strigătele polițiștilor din noaptea trecută, am sărit de pe trotuar în mijlocul drumului. Geamurile clădirilor de pe stradă încă mai zdrăngăneau. Rachetele trecuseră pe deasupra capetelor noastre !

Am fugit în hotel și am urcat pe acoperiș. Un nor de fum se ridica dinspre vestul orașului. Programul postului Studio B a fost, ca de obicei, întrerupt de Comandamentul Apărării civile, care a anunțat că 5 rachete au lovit centrala termică a cartierului Novi Beograd. Alte proiectile au lovit 3 rezervoare cu motorină și generatorul electric al combinatului chimic HIP Pancevo, unde au fost răniți ușor patru muncitori. Raidurile nocturne au mai distrus 5 instalații de rafinare ale Jugopetrol în Smederevo și un depozit al Beopetrol din Kraljevo.

Era a doua noapte albă și, la ora 6:00, am coborât în cameră să ne culcăm. Înainte de a adormi, cu gândul la mirosul de benzină arsă ce se răspândise până la noi, am mai auzit, la televizorul care funcționa non-stop, vestea că incendiul de la centrala termică a fost localizat. Eram atât de obosiți, că sirenele de încetare a alarmei aeriene, care au sunat la 7:13, nu au reușit să ne mai trezească.

target: apare centrul militar de presă

29 martie 1999

Alarma a încetat la 7:03, însă doar pentru 3 ore şi jumătate. Între timp, am mai aflat amănunte despre noaptea care a trecut. La 21.00, a fost bombardat oraşul Sombor, dinspre graniţa cu Ungaria. Am văzut la televizor imaginile unei rachete neexplodate, filmată de televiziunea locală. Părea un crenvurşt imens de metal, aparent inofensiv.  Sârbii susţin că au mai doborât 3 avioane inamice: unul la Sombor, altul la Loznice, iar al treilea la Gorni MilanovacPriştina arăta destul de rău, cu clădiri dărâmate de bombe. Trei rachete de croazieră au lovit centrul oraşului. Pompierii s-au luptat cu flăcările incendiilor şi câteva blocuri de locuinţe arătau ca după cutremur. La Cacak, bombele au lovit depozitele unor fabrici. Oraşul Niș este acoperit de nori groşi de fum. Un grup de hackeri sârbi, autointitulat “Mâna neagră a îngerilor Serbiei“, a anunţat că va sparge codurile şi va intra în fişierele computerelor NATO, pe care le va şterge.

Fostul prim-vice-premier rus, Boris Nemţov, aflat la Belgrad împreună cu Igor Gaidar, a declarat că autorităţile iugoslave sunt gata să negocieze o soluţie politică a conflictului, însă cu condiţia încetării imediate a bombardamentelor.  La rândul său, într-un interviu acordat cotidianului francez “La Croix”, preşedintele Partidului Democrat (de opoziţie), Zoran Djindjic, declara: “Trei actori au ajuns în prim plan, toţi trei dând semne de extremism: separatiştii albanezi, Milosevic şi Statele Unite. Este o lovitură dată democratizării regiunii şi cer secretarului general al ONU să intervină pe lângă Milosevic, ca să stopeze operaţiunile Armatei iugoslave din Kosovo.”

În Trg Republike, 20.000 de oameni s-au adunat la concertul de prânz, care se va repeta în fiecare zi. Astăzi, au cântat, printre alţii, formaţia Moby Dick şi legendara Lepa Brena, una din cele mai mari staruri ale muzicii turbo-folk din Iugoslavia. „Trebuie s-o vedem,” a hotărât Mile şi ne-am dus la concert. „Are 50 de ani, dar arată la fel de bine. Nici nu credeam că mai trăieşte !” În anii ‘80, Lepa Brena aduna zeci de mii de oameni la concertele ei. A venit şi la Timişoara, pe vremea lui Ceauşescu, şi a cântat pe stadion, ridicând în picioare tribunele.

Astăzi au început bășcălia la adresa inamicilor. Aluzie la doborârea avionului F-117 A, câţiva tineri au desfăşurat o pânză imensă, pe care scria “Ne pare rău, dar n-am ştiut că este invizibil !” A fost doar începutul. În câteva zile, la sârbi totul devenise “invizibil”. Pe taxiuri, pe insigne, pe tricouri, pe vitrinele magazinelor, peste tot scria “I’m invisible too”. În aceasta atmosferă, vestea că un avion al NATO s-ar fi prăbuşit la ora 13:15, lângă cimitirul din satul Stajna, din apropiere de Pale, în teritoriul sârb al Bosniei, a fost primită cu urale de cei strânşi în piaţă. Agenţia sârbă bosniacă SRNA, care anunţase ştirea, a completat că, la faţa locului, au ajuns rapid poliţiştii şi membrii misiunii SFOR.

AFP anunță că Pentagonul îşi va întări forţele aeriene angajate în bombardamente, aducând încă 20 de avioane, dintre care 5 bombardiere strategice B-1. De asemenea, conform unui responsabil al NATO, rămas anonim, din această după-amiază, au intrat în acţiune în Kosovo şi avioanele A-10, supranumite “distrugătoarele de tancuri”. Deja NATO a extins ţintele la toate forţele armate sârbe dispuse la sud de paralela 44.

Între timp, s-a inventat şi Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma “să ne poarte de grijă” de-a lungul întregului război, unde, în următoarea săptămână, toţi ziariştii trebuiau să se acrediteze. Ne-am dus şi noi. Am completat datele personale într-un formular pe care l-am lăsat pentru aprobare. Deasupra locului pentru semnătură, scria că orice material scris, filmat sau înregistrat trebuie prezentat la Centrul de presă, pentru a fi aprobat (şi, desigur, cenzurat). Mai hazliu era “Regulamentul ziaristului străin”, tradus în engleză şi afişat la vedere, pe un panou. În textul acestuia, ni se atrăgea atenţia că acreditarea pe care urma să o primim nu ne conferă nici un drept, ci doar ne justifică prezenţa într-o ţară aflată în stare de război. Mai departe, orice doream să facem era posibil doar cu aprobarea prealabilă a Centrului de presă.

Erau interzise orice fel de transmisii în direct, video sau audio, prin telefon, fax sau Internet. Cei care doreau să filmeze undeva, erau obligaţi să completeze, de fiecare dată, un formular în care să precizeze cine face parte din echipă, unde se filmează, între ce ore şi de ce. După care, caseta trebuia prezentată pentru cenzurare. La fel trebuia să se întâmple cu orice înregistrare audio sau text care urma să fie transmis spre publicare undeva. Pentru stand-up-uri, erau stabilite, cu stricteţe, trei locaţii în centrul Belgradului şi un orar în cadrul căruia puteau fi realizate. În final, se atrăgea atenţia jurnaliştilor că, în cazul nerespectării acestui regulament, nu vor mai beneficia de tradiţionala ospitalitate sârbească. Adică, o elegantă ameninţare cu expulzarea.

Desigur că nimeni nu a respectat cu stricteţe regulamentul, însă ofiţerii care coordonau Centrul de presă îl puteau folosi şi l-au folosit, de câte ori doreau să se scape de vreun jurnalist. Ştiau tot ce transmiteam, pentru că zilnic, de la ambasadele Iugoslaviei din fiecare ţară, erau transmise rapoarte cu tot ce mass-media locală informa despre război. Dar asta aveam să o aflu ceva mai târziu, pe propria piele. Militarii erau ajutaţi de personalul Ministerului Informaţiilor şi tot ei erau singurii care puteau aproba intrarea în Iugoslavia a jurnaliştilor străini.

După ce ne-am predat cererile de acreditare, ni s-a spus să venim a doua zi. Inspiraţi, ne-am întors seara târziu. Aglomeraţia de până atunci dispăruse. Am aflat că am fost acreditaţi. Unul dintre funcţionarii Centrului de presă ne-a fotografiat cu un aparat digital şi, în câteva secunde ne-a dat acreditările. Nişte legitimaţii trase în folie de plastic, cu emblema Armatei Iugoslave şi fotografia fiecăruia. A mea avea numărul 400.

Agenţiile de presă străine au început să insiste asupra unei eventuale intervenţii terestre  a NATO în Kosovo. “NATO s-a înşelat în strategia sa,” a declarat pentru “Le Figaro”, generalul britanic Michael Rose, fost comandant al trupelor FORPRONU din Bosnia. “Alianţa nu este în măsură să altereze, să distrugă şi să elimine capacităţile militare ale Armatei iugoslave. Acest lucru este imposibil fără trimiterea de trupe la sol.”

La rândul său, generalul francez Philippe Morillon, fost comandant al “Caştilor albastre” din Bosnia, aprecia drept inevitabilă trimiterea trupelor de uscat în Iugoslavia şi accentua că “acela care crede că se poate face război fără pierderi de vieţi omeneşti se înşeală”.

Întrebat de ziarişti despre eventualitatea unei intervenţii terestre, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon a ocolit un răspuns direct, precizând doar că pregătirea acesteia ar necesita câteva săptămâni. În aceeaşi zi, Rudolf Scharping, ministrul german al Apărării, a fost categoric, excluzând trimiterea unor trupe la sol.

Fostul secretar de stat american Henry Kissinger nu a eliminat intervenţia terestră, însă a subliniat că acordul de la Rambouillet trebuie revăzut şi a atras atenţia că, pentru a justifica intervenţia în Iugoslavia, Bill Clinton evoca precedente istorice, amestecate cu ameninţări actuale extrem de îndoielnice. “Primul Război Mondial a început în Balcani,” a explicat Kissinger, “dar nu a fost declanşat de conflicte etnice, ci de intervenţia puterilor externe într-un conflict localAl Doilea Război Mondial nici nu a început în Balcani şi nici nu a izbucnit din considerente ce ţineau de conflicte etnice. Şi, nu în ultimul rând, Slobodan Milosevic nu este, în nici un caz, Adolf Hitler şi nu este în măsură să ameninţe echilibrul global.”

Cât de serios era avertismentul primit de la Centrul militar de presă s-au convins doi jurnalisti cehi, pe pielea lor. Radan Sprongl și Marek Vitek, de la televiziunea natională cehă, au fost arestați sâmbătă, sub pretextul că ar fi filmat un pod din Belgrad considerat strategic. Cei doi se întorceau de la Bela Crkva, o comună dinspre frontiera cu România, unde locuiesc etnici cehi și români. Jurnaliștii filmaseră un reportaj despre comunitatea cehă de acolo, în care – culmea! – oamenii își exprimau susținerea pentru președintele Slobodan Milosevic și spuneau că sunt hotărâți să își apere țara împotriva agresiunii NATO. Radan și Marek au fost reținuți de Poliție timp de 12 ore și, în timpul anchetei, polițiștii i-au amenințat de mai multe ori că îi vor lega, drept scuturi vii, de unul din podurile Belgradului. Și ca să-și arate “bunăvoința”, sârbii le spuneau că le dau voie să aleagă singuri podul de care îi vor lega. Duminică le-au dat drumul, însă i-au lăsat numai să-și împacheteze lucrurile și i-au expulzat.

La ora 17:00, la Centrul militar de presă a fost organizată o întâlnire a jurnaliștilor cu generalul Spasoje Smiljanic, care a înfierat “agresiunea teroristă și criminală a NATO împotriva unei țări care nu a atacat, niciodată, pe nimeni”. El a explicat că obiectivul NATO este, în realitate, cucerirea Iugoslaviei. “NATO știe că, dacă va controla Ungaria și Iugoslavia, va putea controla Peninsula Balcanică. Iar cine controlează Balcanii controlează lumea. În timpul negocierilor de la Rambouillet, SUA avea doar scopul de a-și aduce trupele în Kosovo și erau pregătite pentru acest genocid împotriva poporului sârb. Au luat în calcul totul, nu însă și hotărârea sârbilor de a-și apăra țara.” După ce a înșirat numărul avioanelor utilizate de NATO și cantitățile de explozibil folosite până acum, el a declarat că sistemul defensiv sârb nu a suferit pierderi și poate funcționa fără probleme. “Am identificat toate punctele slabe ale inamicului,” a adăugat generalul sârb. “Noi avem, până acum, 7 morți și 17 răniți, iar pagubele provocate de bombe se ridică la 300 de milioane de dolari. În schimb, am doborât 7 avioane inamice, printre care și celebrul F-117, 3 elicoptere, 30 de rachete de croazieră și 3 avioane-spion fără pilot.”

Centrul de presă din Priştina a anunţat că membrii UCK (“teroriştii albanezi”, cum îi numesc sârbii) au atacat unităţi iugoslave de Poliţie şi Armată. În general, atacurile au fost semnalate în regiunile Drenica, Prizren, Vucitrn, Srbica, Orahovac, Decani şi Kacanik. Deşi purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea afirma că se îndoieşte de eficienţa unei astfel de iniţiative, unul din cei mai influenţi senatori americani, democratul Joseph Lieberman afirma, ieri, că, dacă Slobodan Milosevic nu cedează, o asistenţă constând în arme, acordata UCK, ar putea deveni inevitabilă. La rândul său, Bardhyl Mahmuti, unul din reprezentanţii UCK din Occident, insista asupra necesităţii unei intervenţii terestre a NATO în Kosovo, argumentând că sârbii profită de bombardamente pentru a masacra populaţia civilă din provincie.

Între timp, ştirile transmise din Kosovo de AFP anunţau că peste 70.000 de etnici albanezi s-au refugiat în nord-estul Albaniei, în timpul nopţii. Generalul britanic David Wilby afirma că Poliţia sârbă le-ar fi cerut locuitorilor albanezi din oraşul Pec să părăsească localitatea, altfel vor fi masacraţi. El adăuga că forţele sârbe i-au urcat pe bărbaţi în autobuze şi i-au dus într-o direcţie necunoscută şi că, la frontierele cu Albania şi Macedonia, sârbii confiscă actele de identitate ale refugiaţilor, pentru a le îngreuna o eventuală întoarcere acasă. În plus, Andrea Angeli, purtătorul de cuvânt al OSCE, a anunţat că Armata iugoslavă a închis astăzi, la 11:55, cele trei puncte de frontiera folosite de refugiaţi pentru a intra în Albania.

La 19:40, a fost ridicată alarma aeriană, care fusese menţinută întreaga zi. Ne-am uitat la jurnalul de ştiri al RTS, unde au fost arătate telefoane care transmiteau prin satelit, mine antitanc, pachete cu conserve, puşti cu lunetă cu muniţie specială şi uniforme. Toate – capturate de militarii sârbi, după ce au lichidat, lângă oraşul Djakovica din sudul provinciei Kosovo, un comando al UCK, ai cărui membri erau îmbrăcaţi în uniforme cu însemnele Germaniei. Am văzut şi imagini din oraşele Leskovac şi Kraljevo, la periferia cărora au fost distruse mai multe case. La Kragujevac, muncitorii de la “Zastava” au continuat să lucreze non-stop, sperând că NATO nu va bombarda fabrica. Un alt reportaj, transmis de la Priştina, arăta bărbaţi, femei şi copii răniţi de schije.

Am ieşit puţin prin oraş. Ca şi aseară, străzile erau, din nou, luminate. Se renunţase la camuflajul nocturn, din cine ştie ce raţiuni. Deja, pe majoritatea vitrinelor şi geamurilor erau lipite benzi adezive, pentru ca vibraţiile sau suflul exploziilor să nu le spargă. Pe la 20:30, au început să se audă bubuituri la marginea oraşului, iar sirenele alarmei aeriene au sunat din nou, 10 minute mai târziu. Reîncepea “bâlciul”.

De la nişte prieteni din Timişoara, am aflat că avioanele companiei civile iugoslave JAT au fost duse în România, ajungând, într-un final, la Bucureşti, unde au fost adăpostite de-a lungul întregului război. Pentru mâine, ziariştii sârbi pregateau un marş de protest împotriva agresiunii NATO. Tot la aceeaşi oră, urma să sosească la Belgrad premierul rus Evghenii Primakov. La concertul de prânz din Trg Republike, erau invitate formaţiile Zabranjeno pusenjeGeneracia 5ZanaLegende şi Tony Montana. Nume mari, pentru cine cunoaşte rock-ul sârbesc. Un concert similar, la aceeaşi oră, a fost anunţat şi la Valjevo.

Două convoaie de barje aparţinând NAVROM Galaţi şi firmei TRANS EUROPA SA Galaţi au primit astăzi, în jurul orei 11:00, permisiunea autorităţilor iugoslave de a pleca spre România, anunţă agenţia Mediafax. Convoaiele fuseseră reţinute de vineri în porturile Belgrad, respectiv Bezdam. Alte două convoaie româneşti şi 13 convoaie ucrainene au rămas, deocamdată, reţinute în porturile sârbeşti de pe Dunăre.

Seara, în restaurantul hotelului, i-am întâlnit pe reporterii ruși care spuneau, ieri, că pleacă la Priștina. Pentru ruși și greci, nu era niciodată vreo problemă să obțină aprobare să plece în Kosovo. Nici acum, nici mai târziu, deși au făcut nenumărate cereri, nici un jurnalist de vreo altă naționalitate nu a primit această permisiune.

Cei doi ruşi erau palizi şi povesteau ceva, agitaţi, lui Gheorghi şi celorlalţi colegi care locuiau cu noi în hotel. Mai târziu, când s-au mai liniştit, ne-au povestit şi nouă ce se întâmplase. Au plecat spre Priştina, cu o maşină condusă de un sârb care cunoştea drumul. La un moment dat, pe şoseaua dintre Podujevo şi Priştina, au auzit zgomotul unei împuşcături şi şoferul s-a prăbuşit, instantaneu, cu capul pe volan. Spre norocul lor, nu aveau viteză şi maşina s-a oprit într-un copac de pe marginea şoselei. Când s-au dezmeticit din spaima ce au tras-o, cei doi ziarişti (Alexandar Andrejevic şi Serghei Patnikov) au observat că aveau feţele stropite de sânge. Parbrizul, în care înflorise o gaură, era roşu. Un lunetist, probabil albanez, ascuns în pădurea de lângă şosea, îl împuşcase în cap pe şofer. Îl chema Nenad Stojkovic, avea numai 27 de ani şi urma să primească 200 de mărci germane pentru călăuzirea jurnaliştilor la Priştina. Cei doi ruşi au fost găsiţi de o patrulă a Armatei iugoslave, care i-a trimis înapoi la Belgrad. Marcaţi de drama întâmplată sub ochii lor, a doua zi, ruşii s-au întors acasă şi nu au mai revenit în Serbia.

Păţania ruşilor, adăugată expulzării celor doi cehi, ne-a pus pe gânduri pe toţi şi a fost un semn, pentru cei ce nu-i cunoşteau pe sârbi, că acestora nu le arde de glumă. Oricum, a fost suficient ca jurnaliştii cehi din hotelul nostru, cu care ne împrietenisem, să se liniştească o vreme. Erau foarte simpatici. De când au aflat că suntem români, au început să ne strige “Dracula”. Le era greu să ne reţină numele şi preferau să ne spună “Dracula 1” sau “Dracula 2”. Ne era ciudă că nu cunoşteam şi noi vreun ceh la fel de celebru ca Dracula, aşa că îi poreclisem “Havel 1” şi “Havel 2”.  Ludek Kraly era mărunţel şi îndesat şi avea o faţă tipică de ceh, cu un cioc bine îngrijit. Am înţeles că era patronul unui studio de producţie independent şi câştiga mulţi bani realizând reportaje, ceea ce făcea şi aici, la Belgrad. De această dată, avea deja vândută “marfa”, înainte de a o realiza, postului de televiziunea Prima TV din Praga. Cameramanul era înalt şi spilcuit şi mai retras decât colegul său. Filma cu o camera video digitală, pe care o purta tot timpul cu el.

Noaptea trecea greu, iar la unul din posturile de televiziune sârbeşti, era difuzat filmul “Apocalypse now”, al lui Francis Ford Coppola, despre ororile războiului din Vietnam. Schimbând canalul, am văzut un reportaj dintr-un adăpost antiaerian, în care un puşti de 8 ani îşi serba ziua de naştere. Pentru a sparge monotonia şi apăsarea din adăposturi, sârbii inventau tot felul de acţiuni. Ca să-i întărâte pe oameni, programul de la Studio B era întrerupt, din când în când, de videoclipurile cu care, deja, ne obişnuisem. În noaptea asta, însă, a apărut unul nou: înşirate unul după altul şi întrerupte de imagini cu ruine şi oameni răniţi sau morţi, apăreau chipurile lui Javier SolanaBill Clinton şi Madeleine Albright, în timp ce o voce macabră spunea “Prietene! Prietene! Prietene!” Şi, după imaginea unei explozii, vocea încheia videoclipul cu mesajul: “Marş în p…. mă-tii!”

Până să adorm, am mai aflat vești despre bombardamente. Bubuiturile pe care le auzisem la 20:30 au fost la Pancevo. Apoi, 5 proiectile au lovit aeroportul Batajnica, de la marginea Belgradului. Un avion al NATO s-ar fi prăbuşit în Bosnia, la 14 kilometri de Pale, după ce a fost lovit de antiaeriana sârbă. Câţiva cameramani l-au şi filmat. Un altul britanic, de tip Harrier, ar fi fost doborât lângă Podgorica, capitala Muntenegrului. NATO avea să nege că ar fi pierdut vreun aparat, însă RTS a dat destul de multe detalii. În ştire se spunea că două avioane, care zburau la joasă altitudine deasupra oraşului, ar fi tras asupra unei unităţi de apărare antiaeriană iugoslavă, care a ripostat şi a lovit unul din aparate. Pilotul era căutat de sârbi, în regiunea localităţii Virpazar, la 20 de km sud de Podgorica, unde mulţi martori oculari l-ar fi văzut prăbuşindu-se. La Priştina nu mai e curent electric de la ora 19:00, iar la 4:00, mai multe rachete au lovit ţinte din centrul oraşului. La aceeaşi oră, alte patru proiectile au lovit fabrica “Sloboda” din Cacak şi câteva fabrici din Novi Sad. Am adormit şi, la 5:57, am fost treziti de sirenele care anunţau încetarea alarmei aeriene.

target: ziua surprizelor neplăcute

27 martie 1999

O zi plină de surprize neplăcute. Dimineaţă, am plecat, împreună cu Mile, către centru. La colţ, când am ajuns pe strada Knez Mihailova, unde se circula doar pe jos, după câţiva paşi, am fost opriţi de o patrulă de Poliţie.  “Sunteţi ziariştiActele !” Am rămas cu gura căscată. Ne-am uitat unul la celălalt şi nu înţelegeam de unde au dedus aşa ceva. Eram îmbrăcaţi normal, doar eu aveam o geantă din piele pe umăr şi nu vorbeam în acel moment, ca să-şi dea cineva seama că suntem străini. Le-am arătat paşapoartele şi legitimaţiile de presă şi le-am explicat că abia luni ne vom putea acredita la Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma să se înfiinţeze. După ce s-au convins că nu aveam nici camere video, nici aparate foto, ne-au lăsat în pace.

După câţiva paşi, am înţeles de unde atât interes. Clădirea filialei locale a Institutului “Goethe” nu mai avea nici un geam întreg, iar pereţii erau pictaţi cu zvastici. Lângă ea, sediul “British Council îşi căsca vitrinele fără geamuri spre trecători, iar pe ziduri erau scrise mesaje obscene la adresa lui Tony Blair. Ceva mai încolo, sediul Centrului Cultural American fusese devastat, iar nişte puştani aruncau cu pietre în geamurile apartamentelor de deasupra, unde am presupus că locuiseră americanii. Sub ochii îngăduitori ai unor poliţişti. Ba mai mult, când unul rata ţinta, era luat de mână şi trimis acasă, să facă locul altuia mai bun.  Am mai făcut câţiva paşi şi am văzut ce rămasese din biroul companiei “Air France, apoi din Centrul Cultural Francez, pe care sârbii au scris “Chirac, poulle mouille” şi “V-am f….t mamele la toţi, de-aia sunteţi atât de mulţi!”. Printr-o altă inscripţie, pictată cu vopsea pe zid, sârbii îşi cereau scuze că au aruncat cu pietre în sediile centrelor culturale, justificând că ouăle erau prea scumpe.

Graffiti-urile de pe ziduri dovedeau simţul umorului şi mai puţină ură decât ar fi fost, poate, normal, din partea unor oameni bombardaţi de avioanele ţărilor respective. Era o formă de protest, o descătuşare şi – de ce nu? – un mod de a arăta că nu se dau bătuţi aşa uşor. Sârbii care treceau pe lângă centrele culturale devastate îşi scuipau scârba pe zidurile inscripţionate. Şi, cu toate că au spart geamurile şi au răvăşit totul în interior, nimeni nu a furat nici măcar o coală de hârtie. Spre după-amiază, tot ce se afla înăuntru a fost strâns şi dus cine ştie unde, de poliţişti.

Astăzi, în Piaţa Unirii din Timişoara, 300 de persoane au protestat împotriva agresiunii NATO asupra Iugoslaviei, a transmis corespondentul Mediafax. Câţiva tineri au dat foc unui drapel american, pe care l-au călcat în picioare, iar manifestanţii au strigat “Kosovo e Serbia !” şi “Nu dăm Kosovo !”. Cei mai mulţi erau de origine sârbă, iar reprezentantul lor în Parlamentul României, deputatul Slavomir Gvozdenovici, a menționat că sârbii din România “îi susţin pe iugoslavi în refuzul lor de a semna documentul prin care ar capitula şi ar pierde pentru totdeauna Kosovo, pământul sfânt al Serbiei”.

Aseară, zeci de români aflaţi la muncă în Iugoslavia s-au întors în ţară, iar mai mulţi sârbi din oraşul Vîrşeţ, de lângă frontiera cu România, au venit în judeţul Timiş, la rude sau prieteni.

Următoarea surpriză neplăcută a fost că toate ţigările dispăruseră din chioşcuri. Cu mare greutate, am reuşit să cumpărăm, pe sub mână, două pachete de “Point“, nişte ţigări sârbeşti atât de proaste, încât, până s-a terminat războiul, un pachet început a zăcut pe noptiera din camera de hotel, dar n-am mai avut chef să ne atingem de el. Din ce spuneau oamenii, ţigările străine (chiar şi cele vândute în chioşcuri) ajungeau prin reţele mafiote, tolerate de autorităţi şi controlate de oameni apropiaţi regimului de la Belgrad. Odată decretată starea de război, Armata a interzis reţelelor mafiote să-şi mai facă de cap. Aşa că au dispărut şi ţigările de pe piaţă. Câteva zile am suferit amarnic, după care ţigările străine au reapărut, vândute de bişniţari prin pieţe sau prin pasaje. Însă, totdeauna, cu mare fereală.

De altfel, împotriva bişniţarilor a fost dezlănţuită o adevărată prigoană, a cărei rigoare a mai slăbit abia spre sfârşitul războiului. Preţul benzinei la negru urcase deja la 4 DM/litru, însă nimeni nu vindea decât cu mari precauţii. Am fost sfătuiţi să nu riscăm să schimbăm valută pe stradă, pentru că majoritatea celor care se ofereau să o cumpere lucrau mână în mână cu Poliţia sau cu Serviciile Secrete, ai căror oameni apăreau ca din pământ şi îţi confiscau toţi banii.

Vuk Draskovic a înşelat în mod grosolan opinia publică iugoslavă şi străină, declarând că guvernul federal ar fi suspendat decizia de expulzare a jurnaliştilor străini de acum câteva zile,” a anunţat, astăzi, un comunicat al Ministerului sârb al Informaţiilor.

Când am ajuns la Media Center, am reuşit să mai aflăm detalii despre noaptea care trecuse. Câteva posturi locale de radio au anunţat, din nou, că au fost lansate radiolocatoare, iar cei care le găseau erau rugaţi să anunţe, imediat, Armata. Ne-am interesat şi am aflat că radiolocatoarele erau nişte aparate de dimensiunea unui aparat de radio, care emiteau semnale de ghidaj pentru bombardierele inamice. Câteva zile mai târziu, o cunoştinţă ne-a povestit că a găsit unul în grădina bunicului său şi, când au venit militarii să-l ridice, bătrânul i-a chemat în casă şi le-a arătat, ascunse sub pat, vreo 10-12 bucăţi. Nu ştia el prea bine ce sunt, dar le adunase de pe câmp şi le pusese la loc sigur, sperând să scoată un ban pe ele, dacă ar fi avut vreo valoare.

Ultimele veşti spuneau că, pe teritoriul iugoslav ar fi fost atinse 20 de obiective civile, iar în Muntenegru, ar fi 2 morţi şi 1 rănit. La Priştina, nici la ora 17.00, alarma aeriană anunţată cu o seară înainte nu fusese ridicată, iar curentul fusese întrerupt de-a lungul întregii nopţi. Cursele de autobuze spre Kosovo au fost suspendate. Auzind că fabrica lor este pe lista obiectivelor ce urmau să fie bombardate, muncitorii de la “Zastava din oraşul Kragujevac, singura uzină iugoslavă care producea automobile, au refuzat să iasă din schimb, pentru a-şi apăra locul de muncă.

Militarii NATO au fost nedumeriţi de hotărârea sârbilor de a nu utiliza intensiv apărarea anti-aeriană şi de a permite decolarea avioanelor MiG-29, apreciază o analiză a AFP. Trei avioane de acest tip, care s-au ridicat de la sol în prima noapte de război, au fost imediat reperate de avioanele-radar AWACS ale NATO, iar două dintre ele au fost distruse.

De asemenea, Alianţa Nord-Atlantică a anunţat că a deteriorat grav cartierul general al Armatei a III-a, situat în apropierea frontierei cu Kosovo şi considerat centrul de control al operaţiunilor sârbe din provincie.

NATO a mai anunţat trecerea la faza a doua a operaţiunii “Determined Force”, conform căreia va ataca trupele sârbe.

Maşinăria propagandei iugoslave s-a pus în mişcare, cu o eficienţă incredibilă, care avea să menţină ridicat moralul oamenilor, de-a lungul întregului război. Sportivii sârbi din întreaga lume au anunţat că vor purta doliu la toate competiţiile la care vor participa. Ca să evite probleme ca acelea de aseară, a fost oprită activitatea tuturor combinatelelor chimice din ţară. Pentru a face faţă crizei de benzină, s-a anunţat că taximetriştii vor primi, zilnic, câte 10 litri de carburanţi.

Mâine, urmează să se aniverseze Ziua Republicii Serbia. Se împlineau 10 ani de când a fost votat un amendament la Constituţie, care prevedea integritatea teritorială a ţării. În Piaţa Republicii, din centrul Belgradului, a fost anunţat un mare concert de muzica rock şi pop. Nu m-am mirat, pentru că, de obicei, concertele erau una din formele de protest ale sârbilor, folosite de câte ori aveau ocazia. Nu voi uita niciodată concertul din ianuarie 1997, când se aniversa “Revelionul sârbesc” (după calendarul vechi), la care au venit peste 600.000 de oameni. Era apogeul protestelor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic.

După-amiază, la 16:40, bubuitură puternică a zguduit centrul Belgradului. Sirenele alarmei aeriene au început să sune abia după aceea. Deja oamenii sunt mai speriaţi şi se grăbesc să se adăpostească. Până acum, autorităţile s-au arătat foarte nemulţumite că sârbii nu respectă obligaţiile pe care le au în timpul alarmei. Nu se duc în adăposturi, nu-şi trag maşinile pe dreapta şi continuă să circule, nu sting luminile în casă şi aşa mai departe. Nici măcar ştirile despre importantele pagube materiale de la obiectivele civile lovite de bombe nu i-au îngrijorat.

52,4 % din locuitorii marilor oraşe bulgare au mărturisit că se simt ameninţaţi de conflictul dintre NATO şi Iugoslavia, marile ziare au publicat hărţile cu principalele adăposturi anti-aeriene şi au sfătuit populaţia ce să facă, în cazul unei eventuale alarme împotriva bombardamentelor.

Alarma nu s-a mai ridicat şi a început încă o noapte de teroare. Indignaţi, sârbii au anunţat că aeroportul din Podgorica a fost bombardat la nici 5 minute după aterizarea unui avion civil. Spuneau că, la raidurile aeriene, participă peste 200 de avioane din 10 ţari. Spre miezul nopţii au început, din nou, să se audă bubuituri dinspre dealurile din sudul Belgradului. După o jumătate de oră, la Studio B s-a anunţat că au fost lovite ţinte din cartierul Rakovica şi au fost avariate mai multe obiective civile. Am văzut imagini: case cu acoperişuri răvăşite şi geamuri sparte. A fost bombardată fabrica “1 Mai” din cartier şi mănăstirea Rakovica a fost avariată. În faţa zidurilor mănăstirii, care avea mai multe geamuri sparte, Vuk Draskovic dădea un interviu postului de televiziune CNN. Patetic, uşor exaltat, liderul SPO era indignat că bombele Aliaţilor lovesc cartierele civile şi se adresa, privind spre cer, piloţilor NATO: “Nu mai lansaţi rachete de la 10.000 de metri! Dacă aveţi curaj, coborâţi pe pământ, să ne privim în ochi!

Deşi NATO a negat că vreun avion al său ar fi avut probleme, AFP a dat publicităţii modul în care sunt recuperaţi piloţii căzuţi în teritoriul inamic. Operaţiunea, încredinţată unei unităţi speciale, e foarte periculoasă şi, dacă pilotul e rănit, şansele de reușită sunt minime. Înaintea decolării, piloţii îmbrăcau o vestă de supravieţuire, care conţine o busolă, un receptor GPS (care permite localizarea, prin satelit, a piloţilor,  cu o precizie de 10 metri, în orice punct pe glob), un radioemiţător, cu care poate comunica prin semnale electronice codate, baterii, o oglindă, un fluier, rachete de semnalizare, torţe bengaleze (care produc o lumină albăstruie intermitentă), o trusă de prim-ajutor, vopsea de camuflaj şi o hartă plastificată. Sub scaunul de catapultare, este instalat un sac de supravieţuire, în care sunt puse o pătură termică, un veston de camuflaj, puţină hrană, o rezervă de apă şi diverse ustensile. Odată ajuns la sol, pilotul camuflează paraşuta şi caută un loc de unde să comunice cu ai săi. Transmisiile nu trebuie făcute decât din oră în oră şi, odată stabilit contactul, pilotul va trebui să transmită trei coduri avioanelor de război care au plecat să-l recupereze: o literă, o cifră şi un cuvânt, care se schimba în fiecare zi.

În timpul războiului din Bosnia, trei aviatori – un american, în iunie 1995, şi doi francezi,  în august 1995 – au fost nevoiţi să se catapulteze şi au ajuns în zone ocupate de sârbii bosniaci. Pilotul american a fost recuperat, după şase zile petrecute în teritoriul inamic. Cei doi francezi au fost capturaţi imediat de sârbi, dar au fost eliberaţi ulterior.