am filmat cu smiley episodul din polovragi al reality show-ului “miss fata de la tara“, produs de media factory si difuzat de prima tv in fiecare vineri seara. este cel mai reusit episod din cele 6 filmate in comunele din romania. a si facut un rating foarte bun, o medie de 3,7, in timp ce “
target: militarii sârbi sună la Cartierul general al NATO
4 iunie 1999
Astăzi, am rămas din nou singur. Centrul militar de presă a anunțat că organizează, pentru cei interesați, o deplasare la Novi Sad. Pentru că aveau acreditări de război, Mile, vărul său, George Roncea și Eugen Mihăescu s-au trezit dis-de-dimineață și au plecat. Pentru că nu mai aveam acreditare de război, eu mi-am savurat cafeaua la Media Center, amuzându-mă cu ziarele de astăzi, care – așa cum mă așteptam – publicau fotografia de la ședința de ieri a Parlamentului sârb, cu Vuk Draskovic în mijlocul apropiaților lui Slobodan Milosevic. Despre titluri… ce să mai vorbesc? Majoritatea sunau cam așa: “DA păcii în Iugoslavia”, “Pacea, mai presus de orice”, “O zi mare pentru viitor”, “La porțile păcii”…

Deja au început să apară declarații despre proiecte de viitor ce îmi aminteau de planurile românilor de după Revoluție. Fostul premier iugoslav Milan Panic, în prezent unul din liderii Opoziției, pretindea că ar fi discutat cu liderii occidentali despre planul de reconstrucție a Iugoslaviei după încheierea războiului. “Economia este unul din elementele esențiale, o garanție a procesului democratic,” afirma el. “Cel mai important lucru este oprirea imediată a bombardamentelor, iar peste 6 luni, vor trebui organizate alegeri libere. Până atunci, ar trebui format un guvern de uniune națională, alcătuit din tehnocrați, care să beneficieze de încredere în țară și în Occident, pentru că e nevoie de bani pentru recunostrucția țării.” Lipseau doar promisiunea cu “cei 15.000 de specialiști” și rezultatul unei analize a experților occidentali, care au apreciat costurile primei faze a reconstrucției la peste 35 de miliarde de mărci germane. Bani pe care nimeni nu s-a arătat, până acum, dispus să-i investească.
“Costurile reconstrucției după războiul din Kosovo vor fi enorme,” a apreciat noul președinte al Comisiei Europene, Romano Prodi, citat de AFP. “Costurile au fost estimate la 5-6 miliarde de euro pe an, pe o perioadă de cel puțin 5 ani, ceea ce reprezintă 2 % din Produsul Intern Brut european. Comisia Europeană dorește stabilirea unei autorități pentru o bună coordonare, așa cum au făcut Statele Unite în privința Europei, după cel de-al Doilea Razboi Mondial. Europa a inceput sa se gandeasca la strategia de pace chiar in ziua in care a inceput razboiul. Vom crea o singura zona economica, este un plan pentru intreaga regiune a Balcanilor.”
Până la bani, la 9:02, sirenele alarmei aeriene ne-au amintit că războiul nu s-a terminat. La 9:15, trei proiectile au explodat în zona aeroportului Batajnica. Alarma a fost ridicată la 10:01, însă la 10:45 și 11:50, centrul orașului a fost zguduit de două detunături puternice, despre care autoritățile au anunțat că au fost provocate de avioanele inamice, care au spart bariera sonică la joasă înălțime. Pentru prima oară după bombardarea Ambasadei Chinei, am văzut astăzi la televizor imagini cu Pavle Bulatovic, ministrul iugoslav al Apărării, despre care aflasem că a fost rănit în timpul acelui atac. Am sunat niște prieteni de la Studio B, care mi-au confirmat că nu erau imagini de arhivă. Bulatovic se făcuse bine. Tot la Studio B, pentru întâia oară de la începutul războiului, am văzut o fotografie decentă a lui Bill Clinton.
În timpul atacului de la 9:15, avioanele NATO au lansat mai multe proiectile asupra regiunii dintre satele Brankovac și Cot, de pe muntele Fruska Gora. Între 9:15 și 9:30, a fost lansat un raid aerian asupra satelor din jurul podului peste Dunăre de la Becka, distrus de mult de bombardamente. La 9:20, două bombe, dintre care una nu a explodat, au căzut între satele Uzvece și Macvanski Pricinovic, de lângă Sabac. La 9:30, a fost atacată regiunea Priștinei, însă în Kosovo atacurile începuseră de la 8:30. Bombardamentele s-au concentrat asupra sudului provinciei, 14 proiectile explodând lângă Djakovica, iar alte 16 în apropiere de Gnjilane.
La ordinul comandantului suprem, militarii iugoslavi au pus mâna pe telefon și au sunat la cartierul general al NATO de la Bruxelles. Tony Blair a confirmat că generalul Dragoljub Ojdanic a fost cel care a telefonat, însă nimeni nu a ridicat receptorul. A lăsat un mesaj pe robotul telefonic, în care solicita începerea discuțiilor pentru finalizarea tratatului militar de pace. Deja, câteva posturi de radio anunțau că mâine ar putea sosi la Belgrad o echipă de experți militari ai NATO, care să negocieze detaliile retragerii din Kosovo și programul reîntoarcerii refugiaților albanezi. Mă cam îndoiam că ar fi așa, mai ales că aflasem alte câteva posibile locații pentru negocieri. Cel mai probabil, în Macedonia, delegația NATO urmând să fie condusă de generalul britanic Michael Jackson.
Dar informația care m-a enervat cel mai tare și care avea să trezească vii comentarii aici, la Belgrad, privea aspecte mai puțin cunoscute ale discuțiilor de ieri dintre Cernomîrdin, Ahtisaari și Slobodan Milosevic. Se pare că, în schimbul capitulării, președintele iugoslav ar fi obținut imunitate în fața acuzațiilor de crime de război formulate de Tribunalul de la Haga. Jurnaliștii sârbi vorbeau chiar că Tony Blair ar fi confirmat această înțelegere. Desigur că – oficial – toată lumea s-a grăbit să o dezmintă, însă evoluția evenimentelor de după război, precum și cotidianul american “The New York Times” aveau să o întărească.
Președintele rus Boris Elțîn a afirmat într-o convorbire telefonică cu cancelarul german Gerhard Schroeder “că nu mai există nici un motiv pentru continuarea agresiunii NATO împotriva Iugoslaviei”, a anunțat agenția Interfax. Elțîn consideră că acceptarea planului de pace de către autoritățile de la Belgrad ar trebui să determine încetarea bombardamentelor.
Am transmis câteva detalii de atmosferă pentru Știrile de la ora 13:00 ale ProTV, după care m-au sunat colegii de la ProFM, rugându-mă să pregătesc o corespondență și pentru ei. La câte informații aveam, nu era nici o problemă, mai ales că radioul și televiziunea sunt suficient de diferite. Am avut ceva emoții la 13:23, când, brusc, s-a luat curentul în centrul Belgradului. Dar a fost o pană temporară, pentru că a revenit după 10 minute.
Erau foarte multe de spus și am profitat de perioada liniștită din ultimele două zile, pentru a-mi arunca ochii asupra vieții sociale, care era fascinantă. De două luni, pensionarii nu mai primiseră un ban. Companiile private care asigurau o mare parte a transportului în comun în Belgrad nu mai aveau bani să cumpere carburanți de pe piața neagră. De aceea, pentru acest week-end, programul autobuzelor a fost redus la 5 ore: de la 7:00 la 9:00 și de la 14:00 la 17:00.
În disperare de cauză, mai mulți stomatologi din Belgrad și Pancevo au anunțat că, în fiecare sâmbătă, oferă consultații și intervenții gratuite. Tot mai mulți economiști critică o campanie neinspirat lansată de guvernul iugoslav, sub numele “Avem încredere în mărfurile din țara noastră – Cumpărăm de-ale noastre, pentru că avem ce cumpăra”. Concepută, inițial, pentru a stimula cumva consumul intern, așa cum aprecia toată lumea, campania tindea să mai pună o piatră la zidul care izola Iugoslavia de restul lumii. Fără a vorbi că nici nu avea prea mare succes, sârbii fiind – dintotdeauna – mari amatori de pantofi italieni, costume franțuzești, blugi americani sau echipament sportiv german.
La Niș, la cererea Guvernului federal, o comisie a început să evalueze pagubele provocate de bombardamente și a ajuns să depășească cifra de 1 miliard de dinari (100 de milioane de mărci germane). La această sumă se adaugă pagubele, imposibil de estimat în acest moment, provocate la fabrica de țigări și la instalațiile energetice și petroliere. Peste 2.200 de familii și-au declarat oficial gospodăriile afectate de bombe. Verificând doar 45 dintre acestea, membrii comisiei au constatat pagube de 145 de milioane de dinari.
În Kosovo, problemele erau tot mai mari și mai greu de rezolvat. Din cauza distrugerilor provocate de bombardamente la rețelele de apă și curent, apa potabilă nu mai curgea la robinete. În lipsa apei, nici brutăriile nu puteau lucra. În afară de pâine, din magazine au dispărut uleiul, zahărul și sarea, care se vând pe piața neagră cu 100 de dinari (10 mărci) litrul, respectiv 80 de dinari și 20 de dinari/kg. De mai bine de 3 zile, majoritatea localităților din sudul provinciei zac în beznă. Ei bine, în ciuda acestei situații catastrofale, sârbii tot mai aveau puterea să zâmbească. Viktor Dimic, tânărul IT-ist de la Media Center, mi-a arătat ultima poantă lansată pe Internet de sârbi: programul “Windows ’99“. În momentul în care făceai “click” pe simbolul “Windows ’99”, pe ecranul computerelor începea să se deruleze o serie de imagini ale ferestrelor caselor din Iugoslavia, sparte sau protejate de suflul exploziilor cu ajutorul fâșiilor de bandă izolantă.

Întrevederea Cernomîrdin–Talbott–Ahtisaari, prevăzută pentru astăzi, la Helsinki, a fost anulată, a anunțat agenția Itar-Tass. Anularea acestei întrevederi a fost convenită în cursul unei convorbiri telefonice a celor trei părți, a precizat consilierul emisarului rus Viktor Cernomîrdin. Președinția finlandeză nu a furnizat motivul pentru care Cernomîrdin nu participă la reuniune.
La ora 15:00, sirenele anunțau o nouă alarmă aeriană la Belgrad. Până la 16:25, când a fost ridicată, nu am fost bombardați. În schimb, au fost înregistrate mai multe atacuri la Uzice și Ivanic. Între timp, s-au întors și prietenii mei din deplasarea organizată pentru jurnaliști de Centrul militar de presă. Nu fuseseră la Novi Sad, ci la Valjevo, unde au putut vedea cu ochii lor urmările bombardamentelor. Eugen Mihăescu a ascuns în geantă un fragment dintr-un proiectil, pe care avea să-l transforme într-o splendidă statueta. Când o vezi, ai impresia că este un straniu trandafir de metal ușor coclit, însă când afli ce este în realitate, nu-ți poți reprima un fior de groază.
După ce s-au întors, cu toții mi-au povestit ce au văzut la Valjevo, dar cred că Eugen Mihăescu a exprimat cel mai bine atmosfera, fără a spune un cuvânt despre ce a văzut. A scris pentru “Cotidianul” încă un eseu, pe care l-am ajutat să-l transmită prin e-mail. Se numea “Ciuleandra s-a oprit?“:
“E devreme, 7 de dimineață. La Centrul de presă al Armatei, câțiva jurnaliști și cu mine așteptăm să se formeze un convoi pentru Novi Sad… Nu, s-a schimbat direcția, vom pleca la Valjevo. Dacă nu se răzgândesc și vom merge în altă direcție. Nimeni nu dă lămuriri. Zig-zagăm în labirintul zilei de azi. Nu am impresia că Ciuleandra asta infernală se va opri. Televizoarele au sunetul tăiat. Aici, în holul cu fotolii goale, scrumierele sunt încă pline cu mucurile țigărilor de ieri. Urmăresc CNN-ul, BBC-ul și televiziunea sârbă. Un al patrulea televizor transmite filme cu desene animate. E singurul care are sonor. Aud glasul mieros al Lupului și cel tânguit al Scufiței Roșii. Mă duce gândul la Chamberlain, coborând din avion după întâlnirea cu Hitler și scuturând umbrela, în timp ce exclama: PACE! Trăim momentul cel mai dificil de la începutul crizei din Kosovo. Toți acești oameni politici, de o parte sau alta a baricadei, cu diplomația lor mediocră, ca un film de serie B produs acum 50 de ani, îmi par ca dezaxații de la balamuc, care privesc din curte spre stradă și constată cu uimire ce mulți nebuni sunt afară. Dacă războiul e prelungirea necesară, uneori, a diplomației, cum zice Clausewitz, atunci această pace impusă de NATO nu este, oare, prelungirea războiului, cum a fost pacea de după ’45, numită “război rece”? Suntem noi în cel de-al Treilea Război Mondial sau cel de-al Doilea n-a încetat niciodată? Milosevic se pare că a depus o demisie în alb. Cui a lăsat-o? Se aude mârâitul Armatei. Va accepta ea o capitulare? Vor veni generalii americani să semneze această pace aici, la Belgrad, și abia atunci se vor opri bombardamentele? Intrăm în viitor dând înapoi? Prea multe semne de întrebare. Pentru tot ce a suferit acest popor demn și viteaz, să se ajungă la ceva mai rău decât dictatul de la Rambouillet!
Un jurnalist de lângă mine îmi suflă: “Suntem în pericol de pace!” Câtă dreptate are! Pe fețele sârbilor nu se vede bucuria păcii, așa cum ar fi normal. În această atmosferă ireală, femeia de la bufetul presei a dispărut. Pe placă, un ibric cu cafea uitat dă în foc. Miroase a ars. În fine, se formează caravana mașinilor și plecăm la Valjevo. 100 de kilometri sud-est. Întâi, aerul vibrează, apoi bubuitura. Desenez, repede, cuvântul PRESS pe un petic de hârtie și îl lipesc pe parbriz. Zâmbind pe sub mustață, mă gândesc că l-am scris în engleză, să poată fi citit de la 10.000 de metri. Pe dreapta, se văd, aplecați peste culturi, truditorii câmpului. Alături, o întindere nesfârșită, roșu-aprins, acoperită cu maci. Viața, ce pare neatinsă de război, continuă peren. Abandonate sunt numai sperietorile de ciori. Nu-și mai au rostul. Păsările au părăsit ogoarele, din cauza bombelor. Corbi la corbi nu-și scot ochii.” Eugen Mihăescu, Valjevo, Serbia, 4 iunie 1999.
La 19:52, chiar după ce îmi terminasem transmisia pentru Știrile ProTV, au sunat din nou sirenele alarmei aeriene. Am coborât din cameră, ușor îngrijorați, pentru că de mult nu se mai anunțase alarma atât de devreme. N-a fost decât un foc de paie, pentru că, la 20:33, a fost ridicată. Nu avea să fie anunțată din nou decât foarte târziu, la 1:10 și, până la 6:22, când a încetat, nici un avion nu s-a arătat pe cerul senin al Belgradului. Nici celelalte orașe din Serbia nu au fost atacate, doar sudul provinciei Kosovo a fost din nou ținta unor bombardamente sporadice.
Premierul Tony Blair a condiționat, la Koln, ajutorul financiar acordat reconstruirii Iugoslaviei de îndepărtarea președintelui Slobodan Milosevic, informează AFP. Blair a declarat că Iugoslavia își poate regăsi locul în rândul națiunilor democratice europene, dar în prezent, este condusă de “un dictator inculpat pentru crime de război“. “Nu vă puteți aștepta la primirea părții voastre din reconstrucția Balcanilor, dacă acesta nu va fi schimbat,” a atras atenția Blair.
La 23:25, șase rachete au fost lansate asupra localității Vrbnica, iar la miezul nopții, au fost luate la rând orașele Priștina, Decani, Pec, Djakovica, Prizren și Urosevac. La Djakovica au căzut cel puțin 15 proiectile, iar deasupra satelor din sud-vest au fost lansate mai multe rachete de semnalizare, pentru a sprijini atacurile gherilelor UCK. Sârbii au anunțat că ofensiva separatiștilor albanezi a fost, din nou, respinsă, cu mari pierderi din partea dușmanilor.
“Ne vom continua rezistența, pentru că nu credem în manevrele lui Milosevic, care a masacrat populația civilă timp de mai mulți ani,” a declarat purtătorul de cuvânt al guvernului provizoriu al UCK, Jakup Krasniqi. “UCK va colabora cu comunitatea internațională, dar nu va depune armele decât după retragerea forțelor sârbe din Kosovo și după întoarcerea refugiaților. Nu putem ataca trupele sârbești care se retrag. UCK se declară în favoarea prezenței unei forțe internaționale conduse de NATO, cu un comandament și un control unificat. Chiar și Rusia, care este în prezent de partea sârbilor, va trece de partea NATO.”
Eugen Mihăescu m-a chemat să-mi arate lucrările pe care le-a realizat aici, la Belgrad. Întotdeauna m-a fascinat arta modernă, însă am început să o simt cu adevărat abia în ultimii ani, când am început să-mi înțeleg mai profund meseria. Lucrările pe care le-am văzut mi-au amintit într-o clipă, foarte acut, tot ce am trăit în acest război. Erau colaje de fotografii, bucăți de afișe sau vederi, completate cu câteva tușe de culoare desenate cu o mână sigură, care le legau într-o compoziție plină de sugestii. Dintr-una răsărea ochiul de vultur al lui Vuk Draskovic, rupt de domnul Mihăescu, odată cu un sfert din chipul liderului SPO, dintr-un vechi afiș electoral descoperit pe un zid. Pe alta a reprodus șablonul simbolului de adăpost antiaerian, cu silueta unui bărbat care, în loc să urce, cobora niște scări spre măruntaiele pământului. Alta era un colaj din desenele unor copii care înfățișau bombardamente, sub care domnul Mihăescu lipise o floare pe care o presase între foile unei cărți. Lucrările pe care le-a realizat atunci redau atmosfera războiului din Iugoslavia mai bine decât orice fotografie.
Destul de neliniștiți de noaptea fără atacuri, am pendulat între camera și holul hotelului și barul muntenegrenilor de lângă parc. La un moment dat, l-am văzut pe Vuk Draskovic într-un interviu la postul privat de televiziune “Palma“. Referindu-se la militari și polițiști, liderul SPO a declarat că, după desfășurarea forțelor de menținere a păcii în Kosovo, nu mai există nici un motiv pentru ca vreun sârb să mai meargă în provincie. “Documentele aprobate joi în Parlament conțin multe elemente care ne dor, care rănesc adânc inima sârbilor, însă țara a ajuns în situația în care trebuie făcut orice pentru menținerea unității ei,” pretindea Draskovic. “Cu cât țara se va însănătoși și o va apuca pe drumuri noi, cu atât Kosovo, în 2-3 ani, va fi mai bine integrată în Serbia. Dar trebuie să știm că nu vom primi banii pentru reconstrucția Iugoslaviei, fără o nouă politică. Guvernul federal, în care s-ar putea să ne întoarcem, trebuie să stea la baza procesului de reconstrucție a țării.” Dezgustat, am plecat să beau o bere. Unde era marele naționalist de ieri? Ca să nu mai adaug că expunerea lui suferea de grave deficiențe de logică: pe de o parte, recunoștea că sârbii nu mai aveau ce căuta în Kosovo, iar pe de alta, trâmbița că aceasta este calea pentru o mai buna integrare a provinciei în Serbia!
“Atât timp cât se folosește expresia “provincia Kosovo autonomă, sub administrația Serbiei”, aceasta este o ofensă pentru albanezii de aici,” a declarat Bujar Bukoshi, șeful “guvernului” din exil al kosovarilor, într-un interviu difuzat de InfoRadio Berlin. “După tot ceea ce s-a petrecut în Kosovo și după acest genocid, va fi iluzoriu să ne imaginăm că etnicii albanezi vor putea accepta o oarecare dominație sârbă. Nu ne putem aștepta să se poată duce negocieri cu criminali oficial inculpați de Tribunalul de la Haga. Avem nevoie de o fază tranzitorie, de o prezență militară internațională și de o asistență administrativă care ne va permite să ne dezvoltăm propriile instituții, cu ajutor occidental.”
target: Eugen Mihăescu ajunge la Belgrad
29 mai 1999
Când m-am trezit, aveam și curent și apă, ceea ce mi se părea o binecuvântare. Am plecat spre Media Center, să mai aflu câte ceva. Pe drum, am observat oameni cu flori în mâini. Era Ziua Morților. La Novi Sad, autoritățile i-au rugat pe locuitori să nu se ducă în număr prea mare la cimitire, deoarece exista pericolul unor atacuri aeriene. Pe șoselele către cimitire, au fost dispuși polițiști care nu permiteau accesul automobilelor și nici procesiunile tradiționale. Măsurile nu erau absurde. La 11:15, sirenele anunțau o alarmă la Belgrad, care a încetat la 11:53, fără să fim atacați. Totuși, la 12:43, geamurile de la Media Center s-au zguduit din cauza unei detonații puternice. Nu era alarmă, dar am auzit afară vuietul unui avion, care tocmai spărsese bariera sonică deasupra Belgradului.
Am văzut și astăzi o declarație a generalului Vladimir Lazarevic, comandantul Corpului Priștina al Armatei iugoslave, care anunța că, începând de ieri, luptătorii UCK au lansat atacuri puternice în zona Morina, de la frontiera cu Albania. “Atacurile UCK din sudul Iugoslaviei sunt semnele unei noi faze ale agresiunii împotriva țării noastre,” explica el. “Teroriștii UCK reprezintă avangarda trupelor NATO, care se pregătesc să invadeze Kosovo.” Generalul a explicat că atacul a fost precedat de o jumătate de oră de coșmar, în care avioanele NATO au lansat peste 30 de proiectile asupra pozițiilor militarilor sârbi. După aceea, sprijiniți din Albania cu tiruri de artilerie, în jur de 600 de luptători UCK au venit către Prizren, prin dreptul localității Vrbnicka. Sârbii au reușit să respingă atacul. De la 9 mai, când alungarea unităților UCK din Kosovo s-a terminat, în provincie au rămas doar grupe răzlețe ale separatiștilor albanezi, vânate neîncetat de militarii sârbi.
Avioanele NATO au bombardat în 3 rânduri pozițiile sârbe situate la câteva zeci de metri de postul de frontieră de la Morina, sporind tensiunile existente la granița dintre Kosovo și Albania, relatează AFP. În timpul bombardamentelor, 30 de refugiați, majoritatea din Prizren, au trecut pe la postul de frontieră de la Morina. “Nu putem evalua numărul exact al acestora, în circumstanțele actuale. Este un adevărat coșmar,” a declarat purtătorul de cuvânt al UNHCR, Rupert Colville. “Ne-am temut de momentul când urmau să ajungă la vama sârbă, pentru că vameșii au început, puțin mai târziu, să tragă, dar nu putem spune cu exactitate în ce direcție.”
În Priștina, de când au rămas fără curent electric, situația era critică. Din cauza bombardamentelor care nu conteneau, sârbii nu au reușit să remedieze avariile. Rada Grbic, directorul Spitalului clinic, în care erau internați peste 1.800 de pacienți, se plângea că nu mai poate garanta pentru viața bolnavilor asistați de aparatele de respirație artificială și nici pentru cea a copiilor din incubatoare. “Nu mai avem motorină, pentru că generatorul nostru de curent consumă 200 de litri pe oră,” a explicat Grbic. “În situația de acum, este imposibil să ni se aducă motorină din alte părți. Mai avem doar 20 de săli de operație funcționale.” El a ținut să atragă atenția că în spital se află nu numai sârbi, ci și foarte mulți albanezi, ba chiar și câțiva luptători UCK, răniți în luptele de la Podujevo și aduși aici de militarii sârbi.
Nici în Muntenegru situația nu era prea roză, deși nu din cauza bombardamentelor. Astăzi, Slobodan Milosevic l-a demis pe contra-amiralul Milan Radovic din funcția de șef de Stat Major al Marinei militare iugoslave. S-a considerat că a fost prea cooperant cu autoritățile din Muntenegru, care cârteau tot mai des împotriva celor de la Belgrad. Radovic a fost înlocuit cu contra-amiralul Milivoje Pavlovic, cunoscut pentru fidelitatea sa față de Milosevic. El fusese până acum comandant al Marinei militare și era considerat inițiatorul recentei măsuri de închidere, de către Armata iugoslavă, a portului muntenegrean Bar și a celei de supraveghere militară a postului de control dintre Muntenegru și Croația.
La 13:30, încă o detunătură zguduia Belgradul. Tot spargerea barierei sonice de un avion. Între timp, aflasem că, începând cu ora 10:00, fusese dată alarma în mai multe localități din Serbia. La Kragujevac, a fost bombardat turnul de televiziune. Lângă Kraljevo, 7 persoane au fost ușor rănite în timpul unui alt atac. La Visibaba, lângă Uzice, au fost auzite 7 explozii, iar la Valjevo, încă o rachetă a lovit fabrica “Krusik“. Atacurile au continuat și după-amiaza, când s-au extins către Kosovo. La 15:15, în timp ce era bombardată zona industrială din nord-vestul orașului Niș, un proiectil a nimerit o casă din satul Cumurlija, ucigând două persoane și rănind alte câteva. Printre răniți erau și doi copii, internați în stare gravă la spital. Trei sârbi au fost surprinși de explozia unei rachete care a lovit podul peste râul Jablanica din localitatea Lebane, doi dintre ei fiind omorâți pe loc. La 16:30, câteva proiectile au fost lansate spre releul de televiziune de lângă Vranje, iar un sfert de oră mai târziu, într-un sat de lângă Palanka, 7 proiectile au făcut praf linia ferată de lângă un pod. Spre seară, încă un om a fost ucis și 6 răniți, când a fost bombardat un tunel de pe șoseaua Prizren–Brezovica.
Pentagonul a anunțat trimiterea a 68 de avioane suplimentare în Balcani, asigurând că NATO își va intensifica și mai mult atacurile împotriva Belgradului, cât timp președintele Slobodan Milosevic nu va dovedi în mod concret acceptarea condițiilor Alianței Nord-Atlantice, relatează AFP. Astfel, 12 avioane de vânătoare F-16 CJ, 36 de avioane de vânătoare F-15 E și 20 de avioane de alimentare KC-135 vor fi trimise, începând de săptămâna viitoare, pentru a întări efectivele aeriene ale NATO angajate în lupta împotriva Iugoslaviei, a anunțat Departamentul american al Apărării. Desfășurarea acestor aparate suplimentare va ridica la 769 numărul total al avioanelor americane implicate în operațiunile NATO.
După-amiază, Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, mi-a făcut o surpriză. M-a sunat și mi-a spus: “Vezi că a mai venit la hotel unul de-al tău! Un ziarist din România.” Mi-a dat numărul camerei. Fericit că, în sfârșit, nu mai sunt singur, am sunat la recepție și mi-au dat legătura. A răspuns o voce plăcută de bariton. I-am explicat cine sunt și cum am aflat că a venit. “Vă știu de la televizor,” mi-a răspuns el. “Eu sunt Eugen Mihăescu. M-aș bucura să vă întâlnesc. Desigur, dacă aveți puțin timp. Domnul Cristoiu mi-a vorbit de dumneavoastră și de Mile Cărpenișan.” I-am explicat cum să ajungă la Media Center, invitându-l să bem o cafea pe terasa din fața clădirii. Așa am ajuns să-l cunosc pe unul dintre cei mai fascinanți oameni pe care i-am întâlnit vreodată.
Stăteam ca pe ace așteptând momentul întâlnirii. Numele îmi era foarte cunoscut și încercam să-mi dau seama de unde. Deodată, mi-am amintit: era unul din cei mai mari artiști plastici români, membru de onoare al Academiei Române. Plecat din țară de 30 de ani, în perioada 1971-1996, a fost colaborator la paginile editoriale ale prestigiosului cotidian american “The New York Times“. Din 1972 până în 1996, a creat coperțile revistei “The New Yorker“, iar din 1978 până în 1998, a realizat zeci de coperți pentru revista “Time“. La fel ca mulți alți români plecați din țară, era mai celebru în străinătate decât în România. Știam doar că, după ce a revenit în țară, a fost consilierul președintelui Ion Iliescu, care îi conferise rangul de ambasador.
Am coborât pe terasă și m-am așezat la o masă, comandând o cafea și o apă minerală. După câteva minute, s-a apropiat de mine un bărbat înalt, cu părul cărunt și barba tunsă îngrijit. Din descrierea pe care mi-o făcuse la telefon, l-am recunoscut și ne-am strâns mâinile. “Mă bucur să vă cunosc,” mi-a spus el. Nici nu-și închipuia cât mă bucuram eu! Ne-am așezat și s-a mirat ce cafea bună se putea bea la Belgrad. M-a întrebat ce se întâmpla pe aici și nici nu mai știam ce să-i povestesc. Întâi, l-am sfătuit să meargă la Centrul militar de presă, pentru a se acredita. Îmi părea rău că nu pot să-l însoțesc și i-am povestit motivul. I-am explicat, în mare, care erau regulile aici și l-am sfătuit să le respecte, pentru a nu-și crea complicații inutile. L-am condus până la Centrul militar de presă și am stabilit să ne revedem după ce se acreditează.
Înainte de a pleca, Eugen Mihăescu m-a întrebat ce a fost cu detunăturile pe care le auzise mai devreme. I-am explicat că erau provocate de avioanele care au spart bariera sonică în apropiere. Spre deosebire de exploziile rachetelor care loveau Belgradul, ale căror vibrații le simțeai în tălpi și în coșul pieptului, detunătura aceasta o percepeai doar auditiv, iar sunetul era mai puțin înfundat.

NATO a anunțat că și-a intensificat bombardamentele asupra Iugoslaviei, occidentalii declarând că așteaptă să vadă cum se traduce prin fapte concrete acceptarea principiilor G-8 anunțată de Belgrad, relatează AFP. NATO a profitat de condițiile meteo favorabile pentru a-și continua atacurile împotriva forțelor iugoslave și sârbe din Kosovo și din restul Serbiei, se arată într-un comunicat al Alianței. În Kosovo, avioanele NATO au bombardat posturi de Poliție, aeroporturi, poduri rutiere, numeroase depozite de muniție, cazărmi, emițătoare și relee radio și de televiziune, lovind “cel puțin 9 piese ale artileriei, 8 poziții de mortiere, 8 tancuri, 5 transportoare blindate, 2 radare ale apărării antiaeriene și alte vehicule militare,” afirmă Alianța. Avioanele NATO au efectuat sâmbătă 697 de decolari, un număr de 394 de aparate efectuând misiuni de bombardare.
Până când Eugen Mihăescu s-a întors de la Centrul militar de presă, eu mi-am pregătit înregistrarea unui alt minireportaj de atmosferă, de această dată despre pitorescul străzilor belgradene. Corina Hădărean adunase multe imagini transmise de agenții, așa că am povestit despre una dintre cele mai teribile și mai eficace arme folosită de sârbi în acest război, pentru a-l demitiza pe inamic și a menține ridicat moralul oamenilor: arta, dublată de o ironie și un simț al umorului necruțătoare. Fără a putea fi dirijată sau cenzurată în vreun fel, inventivitatea oamenilor s-a simțit încă din primele zile, când cineva a avut ideea să-și pună în piept o bucățică de hârtie pe care a desenat o țintă. Imediat, ideea a molipsit pe toată lumea, “Target” devenind un simbol al protestului împotriva războiului.
Emblema a fost imprimată pe insigne, abțibilduri, tricouri, ceasuri, brichete, baloane sau genți și popularizată cu o viteză uimitoare peste tot în lume, nu numai în Iugoslavia. Aici, “Target” a intrat deja în simbolistica națională, iar pe strada Knez Mihailova, care este un mic paradis al pietonilor și vânzătorilor ambulanți, imaginația sârbilor a căpătat accente mult mai sarcastice. Încurajată tacit de autorități, care nu o dată, s-au inspirat din folclorul anonim, creativitatea sârbilor a portretizat cu multă aciditate imaginea agresorilor. Doborârea celebrului “avion invizibil” a produs sloganuri care sugerează că lucrurile evidente sunt invizibile. Caricaturile liderilor occidentali au surprins toate slăbiciunile acestora, de la “scandalul Monica Lewinski“, la prezența în guvernul britanic a unor miniștri care s-au declarat homosexuali.
Lipsa de personalitate a liderilor francezi, referirile la atrocitățile comise de naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau nehotărârea și bâlbâielile rușilor care, confruntați cu criza economică, văd cum li se clatină statutul de putere mondială, nimic nu a scăpat de ironia artiștilor străzii. Sârbii nu s-au sfiit să imprime hârtie igienică cu portretele lui Bill Clinton sau Tony Blair, iar un umor amar a însoțit fiecare parafrazare a declarațiilor oficialilor NATO, care i-au numit pe civilii uciși în timpul bombardamentelor “pagube colaterale” ale războiului. Toate acestea i-au ajutat pe sârbi să reziste în fața nenorocirilor de până acum, fără ca moralul să li se prăbușească, așa cum era de așteptat.

Ibrahim Rugova și familia sa au părăsit Germania pentru a se stabili în Italia, au anunțat surse guvernamentale. Potrivit săptămânalului german “Der Spiegel“, Rugova și cei 16 membri ai familiei sale au părăsit Bonn-ul, pentru a se stabili duminică, la Roma, la invitația Guvernului italian.
Când s-a întors, l-am invitat pe domnul Mihăescu să-i arăt Belgradul. Ne-am plimbat îndelung pe străzi, povestindu-i tot ce s-a întâmplat până acum. Nu ne grăbeam și l-am condus să vadă ruinele celor două Ministere de Interne, ale Statului Major General, i-am arătat sediile centrelor culturale străine, devastate și acoperite cu grafitti batjocoritoare, l-am plimbat prin fața tarabelor de pe Knez Mihailova și ne-am dus să mâncăm pe Skaradlija, la restaurantul “Dva jelena“, în a cărui carte de onoare semnase Ion Iliescu.
La fel ca mine sau ceilalți români care au fost la Belgrad, Eugen Mihăescu era fascinat de tot ce vedea. Pășeam fără grabă pe străzi și avea un fel de a povesti care pe alții i-ar fi iritat, dar mie îmi plăcea teribil. În timp ce vorbea, se oprea din mers și, întors către mine, îmi explica, cu gesturi largi, ceea ce dorea să spună. Apoi mai făceam câțiva pași și se oprea din nou. Oamenii treceau grăbiți pe lângă noi, ba chiar unii ne priveau intrigați, văzând cum discutăm liniștiți, într-o limbă pe care nu o cunoșteau.
Pe Knez Mihailova, niște tineri ne-au oprit, ne-au invitat să stăm câteva clipe în interiorul unei inimi desenate cu creta pe trotuar și să scriem într-un caiet de ce credem că razboiul este o nebunie. Toate textele urmau să fie adunate într-o carte, care va fi publicată în curând. Eugen Mihăescu a schițat un desen, iar eu am scris că războiul nu are nimic în comun cu ființa umană, cu frumusețea unui răsărit de soare sau cu contemplarea unei flori. Am adăugat că acest război mi-a schimbat complet viața, iar sârbii m-au făcut să mă simt mândru că sunt om.
Domnul Mihăescu tocmai își cumpărase o insigna cu simbolul “Target“, pe care a ales-o îndelung, căutând ca ținta să fie bine centrată. Ne-am oprit apoi lângă o tarabă unde erau expuse vederi cu podurile distruse de la Novi Sad. Am fost uimit văzându-l că alege dintre toate pe cele care aveau defecte de tipar, cu nuanțele culorilor virate în cenușiu, cafeniu sau chiar roșu. Nu a cumpărat nici una corect imprimată. Mi-a explicat frumusețea lor și, într-adevăr, aveau personalitate și nu mai erau simple fotografii. Singur, în camera de hotel, le-a modificat, desenând pe ele siluetele unor oameni și ale unor avioane care lansau bombe și le-a transformat în mici opere de artă modernă. A trimis câteva prietenilor săi din SUA și Franța și am glumit închipuindu-ne mutrele pe care le vor face, atât poștașii sârbi, cât și cei occidentali, când le vor vedea.

Eugen Mihăescu era foarte pornit împotriva americanilor, din cauza acestui război. Mi-a mărturisit că s-a decis să vină la Belgrad – și ar fi vrut să plece și în Kosovo – ca să vadă cu ochii lui această tragedie balcanică. Era bun prieten cu Strobe Talbott, pentru că, în cei 20 de ani în care acesta a fost corespondentul revistei “Time” la Moscova, el îi ilustrase toate reportajele. S-au înțeles atât de bine și se mira cât de mult s-a schimbat. Îmi spunea că este – pur și simplu – alt om. Era indignat de ipocrizia jurnaliștilor americani și mi-a spus că, atâta vreme cât a fost în SUA, nu a văzut nici măcar o imagine pe posturile de televiziune cu distrugerile produse de aviația NATO în Iugoslavia sau cu “pagubele colaterale“. Iar unul din momentele în care a fost convins că în Iugoslavia se petrece altceva decât le arată americanilor posturile TV a fost cel în care C-Span, un canal de televiziune dedicat politicii, a transmis interviul cu Slobodan Milosevic. În locul unui dictator comunist cu limbaj de lemn, a fost surprins să vadă un tip care vorbea o engleză perfectă și care explica, cu exemple pe înțelesul americanilor, desprinse din cultura lor, care era situația în Kosovo, în Iugoslavia și ce era cu acest război. “În rest, ce obiectivitate și profesionalism puteai să aștepți de la Christiane Amanpour, când aceasta este soția lui James Rubin, purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat american?” exclama Eugen Mihăescu.
Mi-a povestit, cu mult umor, întâlnirea dintre Strobe Talbott și Ion Iliescu, petrecută când președintele român vizita SUA. Deși era trecut pe lista delegației oficiale, cei care coordonau vizita din partea României au dat încă o dovadă a celebrului profesionalism de tip balcanic. În loc să-l cheme și pe Eugen Mihăescu și să profite de vechea sa prietenie cu Talbott, l-au rugat să meargă la aeroport, să pregătească plecarea spre următoarea destinație. A aflat și a ajuns cu câteva momente înaintea delegației române la Departamentul de Stat, pe treptele căruia Strobe Talbott îl aștepta pe Ion Iliescu. Privind după mașinile oficiale care tocmai soseau, Talbott și-a recunoscut prietenul și l-a strigat să vină lângă el. În momentul în care Iliescu a coborât din mașină, spre uimirea tuturor românilor, Eugen Mihăescu a spus: “Domnule Talbott, dați-mi voie să vi-l prezint pe președintele României!”
Când au urcat spre biroul său, adjunctul secretarului de stat american l-a poftit pe Mihăescu în ascensorul său și apoi în birou, să asiste la discuții. Mai mult, și-a întrerupt dialogul cu Iliescu de mai multe ori, luându-l ca martor al diverselor sale afirmații pe vechiul său prieten, pe care îl rugase, încă de la început, ca la plecare să-i aminteasca ceva. La finalul convorbirilor, Strobe Talbott a intrat în cabinetul din spatele biroului său, de unde s-a întors cu copia unei lucrări de-a lui Eugen Mihăescu și l-a rugat să i-o semneze. Nu înainte de a-i spune cât de greu l-a convins pe deținătorul originalului să-l lase să facă o copie. Zâmbind, artistul român i-a promis lui Talbott că-i va dărui o lucrare originală. E ușor de imaginat ce mutre au făcut ceilalți membri ai delegației române, mai ales cei care îl trimiseseră pe Eugen Mihăescu la aeroport, “să aibă grijă de bagaje”.
Un avion american de atac A-10 Thunderbolt a fost lovit în această seară de tirurile apărării antiaeriene iugoslave, întrerupându-și misiunea și reușind să revină la bază în Italia, relatează AFP, citând un purtător de cuvânt al Pentagonului. “Pilotul aparatului a auzit o explozie lângă avionul său, aparent provocată de tirurile apărării antiaeriene sârbe,” a declarat colonelul Richard Bridges. Generalul Charles Wald a precizat că între 5 și 10 avioane NATO au fost lovite în cursul celor 65 de zile de raiduri aeriene împotriva Iugoslaviei, două dintre acestea prăbușindu-se, însă mare parte din aceste incidente nu au fost dezvăluite, deoarece pagubele au fost – în general – minore.
După ce mi-am transmis corespondența pentru Știrile ProTV, n-am așteptat multă vreme până când au sunat sirenele alarmei aeriene, la 21:05. La 23:24, l-am chemat pe Eugen Mihăescu pe acoperiș, pentru că se auzeau avioanele NATO. Cerul era perfect senin și i-am arătat sateliții care coordonau atacul. Puteam vedea cu ochiul liber și avioanele care coborau în picaj, urmărite de tirurile antiaerienei. În numai 17 minute, acestea au lansat 14 proiectile, care au lovit zonele aeroporturilor Batajnica și Surcin și cartierul Bubanj Potok. În zona Rakovica, au fost bombardate cariera de piatră, fabrica “21 mai” și o conductă de aprovizionare cu apă. Trei bombe au explodat nu departe de mănăstirea Rakovica.

Eram surescitat și îi explicam noului meu prieten ce se întâmpla pe cer. La un moment dat, am observat cum o rachetă care se îndrepta spre cartierul Rakovica a fost lovită în aer de antiaeriană, spectacolul ploii de scântei în care a explodat fiind fascinant. După ce avioanele s-au retras, n-am mai rămas prea mult pe hotel și ne-am dus la culcare. I-am dat lui Eugen Mihăescu câteva din sticlele mele cu apă, atrăgându-i atenția să-și facă rezerve, pentru cazul în care ar fi fost bombardate din nou rețelele electrice. Lumânări și lanternă își cumpărase, la sfatul meu, de la tarabele de pe stradă, ceva mai devreme. Am convenit că, dacă auzeam un nou atac, să-l sun în cameră și să-l chem pe acoperiș. N-a mai fost cazul în această noapte, până la 6:30, când s-a ridicat alarma aeriană, Belgradul fiind ocolit de avioane.
Raidurile s-au concentrat din nou asupra provinciei Kosovo, până dimineața, numărul bombelor căzute aici în ultimele 24 de ore ajungând la 180. Mi-am notat doar câteva dintre distrugeri. La ora 22:00, în zona industrială din nordul orașului Gnjilane, la numai 200 de metri de centru, o explozie a provocat mari pagube caselor din jur. La 23:30, cinci explozii puternice au răsunat la Priștina. La 1:30, a început atacul asupra orașului Pirot. A fost bombardată o fabrică de mașini-unelte din cartierul Tanasko Rajic, iar 4 rachete au lovit releul de televiziune de pe muntele Kozarica. La aceeași oră, explozii puternice au fost auzite în satele Valjekovo și Bukovo, de lângă Boljevac. Au urmat localitățile Kosovska Vitina, Istok, Belopolje (lângă Pec) și cazarma “Sima Pozagarevic” din Vranje. La 1:25, zona industrială din nord-vestul orașului Niș a fost lovită de 10 rachete aer-sol. Explozii puternice au fost semnalate și la fabrica de țigări, unde a izbucnit un puternic incendiu, precum și în satele Cumurlija și Popovac, de la periferie. Raionul Dubocan de pe muntele Fruska Gora a fost lovit de 7 proiectile, care nu au făcut nici pagube, nici victime. Explodaseră în pădure.
La 1:42, a căzut din nou curentul într-o parte a Belgradului. La noi, încă nu. Rezerva de apă a orașului abia urcase la 22 % din capacitatea normală. Noi stăteam încă bine. La Novi Sad, de exemplu, curentul era întrerupt câte 6 ore pe zi, pentru a nu se suprasolicita sistemul energetic. Unele ziare au ajuns să-și ceară scuze cititorilor deoarece, din cauza penelor de curent, edițiile sunt tipărite pe apucate și nu reflectă la timp evenimentele. Eram obosit și m-am culcat. Nu înainte de a-mi nota, pentru a încerca să aflu detalii, că la Belgrad au fost arestați 6 membri ai UCK. Sârbii spuneau că, sub acoperirea că ar fi studenți ai Universității, ei pregăteau mai multe acțiuni diversioniste și chiar atentate cu bombe.
target: viața la Belgrad în timpul bombardamentelor
15 mai 1999
Astăzi, fiind sâmbătă, am dormit mai mult. Când m-am trezit, aerul era curat, după furtuna de azi-noapte și străzile erau pline de crengi de copac rupte de vânt. Care – trebuie să spun și asta – au dispărut până după amiază, fiind măturate de angajații Salubrității. M-am dus la Media Center, grăbindu-mă să aflu până în prânz, când închideau, ce s-a mai întâmplat. Atacurile NATO au continuat în Kosovo și în vestul Serbiei. După ora 7:00, avioanele aliate au bombardat regiunea orașului Kursumlija. La 7:15, a fost lovit încă o dată podul peste râurile Kosanice și Toplica. Trei minute mai târziu, încă un proiectil a fost tras în viaductul de la Visoka. Probabil că bombardamentele din zilele trecute nu le-au distrus complet și piloții s-au întors să-și finalizeze treaba. La 7:45, o rachetă Tomahawk a explodat între satele Pepeljevac și Mackovac, mai multe case fiind grav avariate.
Duma de Stat a votat împotriva proiectului de destituire a președintelui rus Boris Elțîn, au declarat agenției Interfax, surse neoficiale de la Moscova. Unul dintre cele cinci capete de acuzare, referitor la declanșarea războiului din Cecenia, care avea șanse să fie adoptat, a fost votat de 283 de deputați, adică mai puțin de majoritatea de două treimi necesară. Nici celelalte capete de acuzare nu au avut mai mult succes: destrămarea URSS în 1991 a primit 239 de voturi, asaltul armat asupra Parlamentului din 1993 – 263 de voturi și acuzatia de genocid împotriva poporului rus – 238 de voturi.
Sirenele au anunțat alarme aeriene la Cacak (9:55) și Kragujevac (10:07). Începând cu ora 10:20, avioanele NATO au bombardat Valea Timocului, regiune locuită în majoritate de etnici români. Pentru prima oară de la începutul războiului, bombele au lovit orașul Bor. Ținta atacurilor au fost instalațiile companiei “Jugopetrol”, de unde s-au auzit 3 explozii puternice și se ridicau nori de fum. Primele informații anunțau că au fost distruse turnul de apă, clădirea centrală a companiei și 4 rezervoare de carburanți. Alte rachete au fost lansate, din nou, asupra instalațiilor “Jugopetrol” din portul dunărean Prahovo. Două explozii au fost auzite în localitatea Boljevac, iar între 10:25 și 10:35, mai multe case din satele Valakonje și Bukovo au fost distruse de bombe.
Circulația pe autostrada Belgrad-Niș a fost întreruptă între Jagodina și Cuprija, după ce, la 10:20, a fost bombardat încă o dată podul peste râul Lugomir. Podul a devenit inutilizabil pentru traficul rutier, iar satele din jur și regiunea industrială a orașului Jagodina au rămas fără curent. La 12:50, s-a dat alarma și la Novi Sad, semn că atacurile se apropiau de noi. Într-adevăr, la 13:17, sirenele sunau alarma aeriană la Belgrad. Nici nu s-au stins bine ecourile lor, că am auzit bubuituri în nordul capitalei. Mai multe proiectile au căzut lângă satul Lisicje Zarko. Sârbii au anunțat că antiaeriana ar fi doborât un avion inamic în zona satului Padinska Skela. N-am reușit să aflu dacă era adevărat, însă la 14:54, alarma a încetat. Au fost ridicate alarmele și la Novi Sad, Cacak, Niș și în restul Serbiei. Ceea ce înseamnă că sârbii s-ar putea să fi spus adevărul, deoarece, de câte ori susțineau că au doborât un avion inamic, atacurile NATO erau suspendate o vreme.
Autoritățile iugoslave au anunțat că, de mâine dimineață, va fi reluat traficul feroviar internațional între Subotica și Szeged. Muncitorii au reușit să îndepărteze de pe linia ferată resturile viaductului șoselei ce ducea spre punctul de frontieră cu Ungaria de la Horgos, care fusese avariat acum 3 nopți.
Rusia își va modifica poziția referitoare la conflictul din Kosovo, dacă în zilele care urmează nu încetează bombardamentele în Iugoslavia, a declarat ministrul rus de Externe Igor Ivanov, citat de AFP. Boris Elțîn amenințase, în ultimele zile, că Rusia va părăsi procesul de negocieri privind situația din Kosovo, fără a stabili, totuși, un termen-limită. “Intensificarea loviturilor aeriene – pe de o parte – și discuțiile privind reglementarea – pe de alta – sunt două lucruri contradictorii,” a explicat Ivanov.
După prânz, m-a sunat Corina Hădărean, de la Departamentul Externe al Știrilor ProTV. M-a anunțat că Mișu Predescu, redactorul șef și producătorul general al emisiunii de dimineață, a hotărât să nu mai preia corespondențele mele. Susținea că oamenii s-au săturat să audă, în fiecare dimineață, despre bombe și nenorociri. Așa că, în afara unor situații deosebite, puteam să dorm liniștit. Corina mi-a spus că adunase, de pe agențiile de presă, foarte multe imagini din Iugoslavia și îi părea rău să nu le folosim cumva. M-a rugat să înregistrăm, periodic, corespondențe de atmosferă, pe diverse teme, în funcție de imaginile pe care le arhivase.
Mi-a plăcut ideea și i-am pregătit o corespondență despre viața în timpul bombardamentelor în capitala iugoslavă. Am și înregistrat-o astăzi. I-am povestit cât de ușor s-au adaptat sârbii la viața de război, astfel încât, dacă vreun străin ar fi ajuns la Belgrad, fără să știe ce se întâmplă, n-ar sesiza nimic deosebit față de orice altă capitală europeană. Poate că s-ar mira că numărul automobilelor de pe străzi este cam mic și, din când în când, se aud urletele lungi ale unor sirene. Pe care, însă, dacă s-ar uita în jur și ar vedea că nimeni nu le bagă în seamă, ar crede că fac parte din vreo tradiție locală, la fel ca melopeele muezinilor din țările islamice, când îi cheamă pe credincioși la rugăciune. Suspendate la începutul războiului, cursurile facultăților au fost reluate treptat. În schimb, anul școlar pentru ciclul gimnazial a fost declarat încheiat, iar elevii din ultimul an vor susține examenul de bacalaureat după terminarea războiului.
Am povestit despre magazinele pline cu de toate, cu prețurile înghețate de guvern, despre mesele copioase, la prețuri de nimic, pe care le puteam savura în fiecare restaurant. Despre moda “Target”, care a umplut piețele și străzile cu tricouri, insigne, brichete și ceasuri, toate imprimate cu celebra țintă, devenită acum un simbol al protestelor împotriva bombardării Iugoslaviei. Despre penele de curent, ale căror consecințe au început să-i îngrijoreze pe oameni, care vorbeau despre epidemii și alte nenorociri. Și, mai ales, despre dârzenia și simțul umorului, două din calitățile care i-au ajutat pe sârbi să treacă peste toate nenorocirile provocate de bombardamente. Și despre artă, prin care sârbii au reușit să înlăture unul din cele mai mari pericole care îi pândește pe oameni în război: singurătatea. Acest război – dimpotrivă! – i-a unit și mai mult pe sârbi și n-am putut să nu amintesc vorbele unui adolescent din Belgrad care îmi spunea că niciodată nu a simțit în jurul său atâta căldură, ca în aceste zile grele.

După ce am înregistrat această corespondență, mi-am notat încă o știre. Militarii unei unități care staționase în satul Kojlovica, de lângă Priștina, s-au retras în cazarma lor din Niș. Colonelul Novkovic, purtător de cuvânt al Armatei iugoslave, a declarat că retragerea este, în continuare, îngreunată de bombardamentele non-stop asupra provinciei Kosovo. “Deși se cere retragerea trupelor noastre din Kosovo, ca o condiție pentru încetarea bombardamentelor, NATO face tot ce este posibil pentru a împiedica acest lucru,” a explicat el.
Mai târziu, Radisa Djordjevic, șeful Direcției de navigație fluvială din Iugoslavia, a anunțat că, din cauza distrugerii celor 4 poduri peste Dunăre, aproximativ 150 de nave sub pavilion străin sunt blocate în nordul Serbiei. “Este vorba de vapoare germane, austriece, bulgărești, ucrainene și românești, transportând peste 500.000 de tone de marfă și având la bord în jur de 450 de marinari,” a precizat Djordjevic. Aflasem că, de curând, șase marinari români, blocați de o săptămână pe ambarcațiunea lor în portul Prahovo, au lansat mesaje SOS în sticle aruncate în Dunăre. Unul dintre mesaje a fost recuperat de un pescar român din Giurgiu. Pe el scria “Suntem complet izolați și rezervele noastre de hrană și apă potabilă sunt pe sfârșite. Avem nevoie de ajutor!” Ziariștii au dat năvală peste armatorul vasului, care s-a apărat, susținând că marinarii au rezerve suficiente și, oricum, va trimite pe cineva la Prahovo, să vadă care este situația.
Împărțit între atâtea evenimente, nici n-am apucat să-mi dau seama când a trecut ziua. Mi-am transmis corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30, după care am coborât, ca de obicei, să mănânc și să stau de vorbă cu ceilalți români, în barul hotelului. La 22:00 a sunat alarma aeriană. Am urcat pe acoperiș, să scrutez orizontul și am rămas stupefiat. În afară de centrul orașului, întreg Belgradul era cufundat în întuneric. Nu vedeam nici luminile de la Pancevo, nici cele de la Novi Sad. Intrigat, am ascultat posturile de radio și m-am dumirit. Deși cerul era acoperit de nori și începuse să plouă, la 21:23, piloții NATO au lansat din nou bombe cu grafit asupra transformatoarelor de la marginea Belgradului. Apoi asupra celor de la termocentrala Kolubara A din Veliki Crljani. Apoi asupra stației de transformare a complexului metalurgic “Sartid 1913” de la Smederevo, unde a izbucnit un incendiu localizat după o oră.
Până am aflat ce se întâmplase, au început bubuiturile. Opt explozii puternice, în serii de câte două. Spre nord, pe drumul către Zrenjanin, se vedea un incendiu. Fusese lovit rezervorul unei benzinării particulare de la Kovilovo. Patru proiectile de mare putere au cutremurat pământul, explodând în câmp, între Sremska Mitrovica și aeroportul Batajnica. NATO încerca, din nou, să nimerească buncărele de unde Milosevic și conducerea armatei coordonau operațiunile militare. Alte două proiectile au lovit chiar aeroportul. După care am văzut mai multe explozii pe coastele muntelui Fruska Gora de lângă Novi Sad.
Au continuat raidurile NATO împotriva obiectivelor de pe Valea Timocului. Șase muncitori au fost răniți când rachetele au lovit stația de transformare a curentului electric care alimenta complexul minier de la Bor. Unul dintre ei, rănit la coloana vertebrală, a fost internat în spital, ceilalți având nevoie doar de îngrijiri ușoare. Exploziile au provocat pagube importante și în oraș, vitrinele magazinelor fiind făcute țăndări și mai multe cladiri fiind serios avariate.
Pe la miezul nopții, ud și înghețat de frig, am coborât de pe acoperiș. Atacul părea să înceteze. Când am ajuns în cameră: surpriză! Deși încă era curent, apă la robinet – ioc! Noroc că aveam vreo 10 sticle cu apă în baie, păstrate pentru astfel de momente. Mă învățasem de la întreruperile anterioare. Mile Cărpenișan încă nu se întorsese din România și cei 20 de litri de apă din sticle îmi ajungeau vreo 2 zile, dacă îi foloseam cu atenție. M-am chinuit să mă spăl și m-am culcat, blestemând bombele aliaților. La 5:30, când a sunat încetarea alarmei aeriene, m-am întors pe partea cealaltă și am adormit într-o clipă. La aceeași oră, locuitorii Priștinei auzeau și ei, pentru prima oară în ultimele 10 zile, sirenele de încetare a alarmei aeriene. Aproape că uitaseră acest sunet, care venea ca o mântuire. Numai ieri, între 7:15 și 17:00, în Kosovo explodaseră peste 90 de proiectile de toate tipurile.
O eventuală separare a provinciei sârbe Kosovo ar putea amenința Macedonia și numeroase alte țări, a declarat președintele Kiro Gligorov, într-un interviu publicat în cotidianul independent “Dnevnik“. “Un mare număr de țări europene au un Kosovo la frontiere. Problemele naționale de astăzi nu se reglementează prin “cucerire” de teritorii,” a subliniat șeful statului macedonean. De asemenea. Kiro Gligorov a precizat că macedonenii “nu cred că refugiații se vor întoarce acasă sau cel puțin, nu toți”. Autoritățile de la Skopje se tem de o destabilizare economică, socială și demografică din cauza celor 234.000 de refugiați care se află pe teritoriul țării.
https://www.youtube.com/watch?v=WgZBGpxu-S4
target: NATO bombardează Ambasada Chinei
7 mai 1999
În această dimineață, alarma s-a ridicat la 6:04. Cu puțin înainte de transmisia mea pentru emisiunea de dimineață de la ProTV. Singura din aceasta zi, pentru că sosirea papei Ioan Paul II la București, de o importanță deosebită pentru relațiile dintre Bisericile Catolică și Ortodoxă, a eclipsat războiul din Iugoslavia, care intrase – de altfel – într-un fel de stereotipie care ne dădea mari bătăi de cap. Era foarte greu să spui ceva nou în fiecare zi. Pentru că, în afară de evenimente majore, relatările noastre ar fi trebuit să se transforme într-un bilanț sec, lung și plicticos, al pagubelor produse zi și noapte de bombele Alianței Nord-Atlantice.
Foarte interesant a fost sondajul publicat astăzi de cotidianul “Politika“, un fel de purtător de cuvânt al guvernului de la Belgrad. Nu știu cât de adevărat era acest sondaj realizat de societatea IPRESS, pe un eșantion de 754 de persoane din 7 cele mai bombardate orașe iugoslave. Mai ales că el corespundea suspect de mult cu atitudinea lui Slobodan Milosevic. Însă era și un semnal că acesta încearcă să manipuleze opinia publică iugoslavă, pregătind-o pentru a accepta un viitor acord de pace. Potrivit sondajului, 75,1 % din cei chestionați consideră acceptabilă o misiune internațională de menținere a păcii neînarmată în Kosovo. 43,1 % dintre iugoslavi ar accepta o anumită formă de retragere a forțelor militare sârbe din Kosovo, însă 44,2 % nici nu vor să audă de așa ceva. Și, dacă tot am vorbit de sondaje, potrivit cotidianului “Magyar Hirlap“, citat de presa iugoslavă de astăzi, 72 % dintre cetățenii unguri se opun lansării atacurilor aeriene împotriva Iugoslaviei cu avioane care să decoleze din Ungaria. Asta în ajunul sosirii la baza militară de la Taszar a celor 24 de avioane de vânătoare F-18 ale NATO.
NATO a anunțat joi că a neutralizat în Kosovo 20 % din blindatele și artileria grea de care dispun forțele sârbe, relatează AFP. “Acest procent este rezultatul operațiunilor din ultimele două săptămâni. Înainte, am avut probleme din cauza vremii nefavorabile. Nu este nevoie să distrugem în proporție de 100 % forțele iugoslave, pentru a le determina să se retraga din Kosovo,” a afirmat purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea. “Le-am blocat și le-am izolat, iar acum vom trece la distrugerea lor,” a precizat și generalul german Walter Jertz, purtător de cuvânt militar al NATO, care a prezentat, pentru prima dată după 24 martie, un bilanț al celor 6 săptămâni de bombardamente. Avioanele Alianței au reușit să distrugă mai mult de jumătate din stocurile de muniții ale forțelor armate sârbe în Kosovo, a mai precizat Jertz.
Mile Cărpenișan m-a lăsat singur. S-a hotărât să profite de monotonia ce părea să se instaleze aici și să dea o fugă până acasă, unde avea mai multe probleme de rezolvat. Pentru că mă grăbeam să aflu ultimele noutăți, iar Nelu urma să-l ducă cu mașina până la graniță, ne-am luat rămas bun dimineața. Mi-a atras atenția să am mare grijă, având în vedere clandestinitatea în care mă aflam, în lipsa acreditării de război. Am plecat spre Media Center și, pe drum, mi-am dat seama cât de mult îmi va lipsi. După zile și nopți de coșmar înfruntate împreună, eram ca doi frați. Camarazi de război. La 11:17, sirenele mi-au amintit, din nou, de Mile: era alarma și ei erau pe drum. Opt minute mai târziu, 3 explozii puternice s-au auzit dinspre cartierul Rakovica, de unde se ridicau coloane de fum.
Avioanele NATO și-au continuat zborul spre sud, lansând 3 proiectile asupra releului de pe muntele Ovcar, de lângă Cacak. Programele RTS nu s-au mai putut recepționa în zonă. Alte 4 rachete au explodat la Sjenica, în Sandzak. La 14:15, a fost lansat un atac puternic asupra regiunii Novi Sad-ului. Antiaeriana a reușit cu greu să alunge avioanele inamice, care au lansat 7 bombe de mare putere asupra releului TV de pe muntele Fruska Gora. Locuitorii Novi Sad-ului au fost rugați insistent să rămână în adăposturi până la terminarea alarmei. Aflând despre acest atac, mi-a fost teamă pentru Mile, care se îndrepta, cu mașina lui Nelu, către frontiera română, în timp ce întreaga regiune era vizată de raidurile aeriene. L-am sunat și m-a liniștit. Ajunsese fără probleme în țară.
“Amiază neagră la Niș!” aveau să scrie ziarele sârbești de a doua zi. Pentru că la 11:30, o serie de proiectile au explodat exact în centrul orașului. O bombă cu fragmentație a nimerit lângă piața de pe strada Aneta Andrejevic, unde locuitorii își făceau, liniștiți, cumpărăturile. Imaginile pe care le-au filmat cameramanii care au ajuns la fața locului arătau scene oribile. Case complet distruse sau pe jumătate dărâmate. Bălți de sânge. Militari care cărau răniți spre ambulanțe. Cadavre decapitate. Automobile transformate în mormane de fiare ce fumegau. Bărbați îngroziți și femei plângând disperate. Explozia a făcut 12 morți și 60 de răniți, care au ajuns cu greu la spitalul clinic, deoarece o altă bombă explodase chiar în parcarea acestuia. Toate cele 10 săli de operație ale spitalului au fost ocupate imediat.
“Așa niște criminali n-am mai văzut!” striga dr. Cedo Kutlesic, directorul spitalului din Niș. “Nu știu cât de ticălos trebuie să fii, ca să bombardezi ditamai spitalul sau o piață plină de civili nevinovați!” Doi dintre cei morți în piață ședeau, înainte de atac, pe terasa cafenelei “Tri fenjera“. Apucaseră să-și savureze, fără să știe, ultima cafea și ultima țigare. Câteva secunde mai târziu, se zvârcoleau în agonie pe pavajul plin de sânge. Unul dintre ei avea ambele picioare retezate deasupra genunchilor.
“Până în prezent, nu avem informații asupra eventualelor victime rezultate în urma bombardamentelor,” a declarat generalul Walter Jertz, citat de AFP, iar Jamie Shea a precizat că nici spitalul, nici zona centrală a orașului Niș nu erau țintele atacului, care viza aeroportul și un releu radio. NATO a anunțat că a deschis o anchetă, pentru a lămuri dacă informațiile privind înregistrarea unor victime în rândul civililor sunt adevărate.
În ciuda dramelor provocate printre sârbi de acest război, autoritățile iugoslave continuau să refuze capitularea. Astăzi, Srdja Bozovic, președintele Camerei Republicilor a Parlamentului federal, care a făcut o vizită la Kiev, a declarat: “Ideea unei retrageri a forțelor armate iugoslave din Kosovo este complet de neînțeles pentru noi și această cerință este irealizabilă. De asemenea, este inacceptabilă pentru noi trimiterea oricărei armate străine, pentru a garanta un plan de pace în Kosovo.”
Această atitudine era împărtășită și de oamenii simpli, pe care i-am auzit comentând imaginile de coșmar ale bombardamentului de la Niș. Ei considerau inacceptabile condițiile din proiectul de acord al G-8 și blestemau Rusia că s-a alăturat declarațiilor ultimative ale NATO, cerând Națiunilor Unite, în acest fel, să legalizeze bombardamentele împotriva Iugoslaviei. Așa cum și-au dat seama încă de la început, ei spuneau că Rusia și-a atins țelul, obținând un sprijin financiar masiv din partea Occidentului pentru economia sa în derivă. De aceea, neîncrederea sârbilor în sprijinul Rusiei nu a putut fi clintită de promisiunile făcute la Belgrad de atâția oficiali ruși. Îmi amintesc o pancartă pe care un sârb a adus-o la unul din concertele de protest din centrul Belgradului: “Rușilor, vă mulțumim că nu ne bombardați și voi!”
“Ibrahim Rugova nu are nici un mandat pentru a negocia problema provinciei Kosovo,” a declarat Jakup Krasniqi, purtător de cuvânt al UCK, postului de televiziune albanez Klan. “Doar Armata de Eliberare din Kosovo și guvernul provizoriu pot decide soarta provinciei. Politica pașnică a eșuat și orice soluție care merge în acest sens este acum imposibilă. După masacrele comise și sângele vărsat de regimul de la Belgrad, este foarte dificil să se gasească o soluție împreună cu Serbia și Federația iugoslavă. Mai întâi, Rugova trebuie să ia distanță față de toate declarațiile pe care le-a făcut când era ostaticul lui Milosevic, să se pronunțe în mod deschis pentru continuarea loviturilor aeriene și să ceară retragerea tuturor forțelor sârbe din Kosovo.”
Odată cu plecarea lui Mile, rămăsesem singurul care știa sârbește dintre jurnaliștii români de la Belgrad. Mai erau, cu mine în hotel, George Roncea, o ziaristă de la “Telegraf” și pictorii Tavi Penda și Bogdan Stihi. Mile m-a sunat seara, intrigat că nu mi-a auzit corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30. L-am liniștit, bombănind, nemulțumit și eu că n-am putut povesti despre cele întâmplate la Niș. Mile începea să regrete că nu e aici. Și avea să aibă de ce.
La 21:08, când a sunat alarma aeriană, m-am urcat pe acoperiș. Eram singur și m-am așezat zgribulit, pentru că era cam frig, pe unul din scaunele pe care le adusesem acolo, pentru orele lungi de așteptare. În urechea stângă, aveam casca radioului cu baterii, la care ascultam Radio Pancevo, care difuza muzică bună și, aproape întotdeauna, știrile cele mai proaspete. La 21:20, antiaeriana a început să tragă cu înverșunare în toate direcțiile. Câteva clipe mai târziu, am auzit două bubuituri din direcția aeroportului Surcin. Apoi cerul a fost luminat de mai multe flame albastre și capitala iugoslavă s-a cufundat în întuneric. Avioanele NATO lansaseră, din nou, bombe cu grafit asupra transformatoarelor centralelor de la Obrenovac, Resnik, Lestane și Bezaniska kosa, dezechilibrând sistemul energetic național. De această dată, nici în Muntenegru nu au avut curent electric.

După câteva minute, la geamurile blocurilor din jur a apărut licărirea lumânărilor. Am coborât în holul hotelului, să mă încălzesc un pic. Am băut o cafea împreună cu ceilalți, după care m-am întors pe acoperiș. La 23:40, avioanele NATO s-au aruncat în picaj, de la mare înălțime, asupra orașului. Urletul infernal al motoarelor a fost acoperit de mai multe bubuituri puternice. Antiaeriana s-a dezlănțuit, încercând să le nimerească în timp ce se îndepărtau de Belgrad, ridicându-se înapoi după nori. Atacul s-a repetat, identic, un sfert de oră mai târziu. Nici nu mai știam încotro să privesc. Dinspre cartierul Novi Beograd se vedeau flăcările unui incendiu. Dinspre centru se ridicau coloane de fum. Am văzut avioanele care se ridicau, urmărite de buchetele de trasoare și proiectile antiaeriene, trase din toate părțile de militarii sârbi.
Radio Pancevo a anunțat, după câteva minute, că au fost lovite, încă o dată, clădirile Ministerului de Interne, a Statului Major General (General Stab) și a Guvernului Serbiei. Am privit spre centru și am distins cu greu, prin beznă, sediul televiziunii Studio B, din dreapta căruia se înălța norul de fum. Postul de radio continua să anunțe țintele lovite și, deodată, nu mi-a venit să cred urechilor. Spuneau că rachetele au lovit hotel “Jugoslavija” și… Ambasada Chinei. Am ascultat cu atenție încă o dată: auzisem bine. M-a pufnit râsul și am coborât, alergând, cele 6 etaje ale hotelului.
“Ce credeți că au bombardat ăștia?” am strigat către Nelu și ceilalți sârbi din bar, care mă priveau nedumeriți. Au dat din umeri. “Ambasada Chinei!” A urmat o clipă de liniște, după care hohotele de râs au făcut să se zguduie geamurile ca la bombardament. După ce și-a șters lacrimile din colțul ochilor, Nelu m-a bătut pe spate și a zis: “Hai să te duc până acolo!” Era destul de departe și, pe drum, am ascultat posturile de radio, care relatau că două rachete au distrus aripa stângă a hotelului “Jugoslavija”, în care se aflau birourile și bucătăria, iar alte 3 proiectile au lovit în plin ambasada, situată la 5-600 de metri de hotel. Din primele informații, 4 chinezi au fost uciși, 15 răniți și alți 4 se află sub dărâmăturile cladirii.
N-am putut să ne apropiem de ambasadă, pentru că militarii sârbi făcuseră un cordon și nu lăsau să treacă decât mașinile oficiale, pompierii, Poliția și ambulanțele. Era prima dată când nu permiteau nimănui să se apropie de un obiectiv bombardat. Alteori, cel puțin în prima fază, ne lăsau în pace. Nu și de această dată. Am privit de la distanță, cum pompierii evacuau persoanele din ambasada, cu ajutorul scărilor de pe mașinile lor. În jurul clădirii parțial dărâmate, roiau mai mulți chinezi, ale căror strigăte către cei prinși între dărâmături mi se păreau stranii onomatopee hazlii. Poate părea cinic, dar simțul umorului (uneori împins la extrem) ne-a salvat adesea, de-a lungul acestui război, de momentele în care ne venea să ne luăm câmpii și să plecăm încotro vedeam cu ochii.

O rachetă lansată de aviația NATO a căzut în această noapte în Bulgaria, fără a provoca victime, a anunțat Ministerul Bulgar de Interne, citat de AFP. Racheta, având o lungime de 4 metri, o greutate de 360 de kilograme și o rază de acțiune de 20-25 de kilometri, a ajuns în apropierea satului Lulin, la 20 de kilometri vest de Sofia și la 50 de kilometri de frontiera bulgaro-iugoslavă. Fragmente din această rachetă de tip HARM, care viza radarele apărării antiaeriene iugoslave, au fost expuse în curtea Ministerului bulgar de Interne.
Ne-am intors la hotel, traversând în viteză râul Sava pe podul Brankov, Nelu cu ochii ațintiți la șosea, eu cu privirea spre cer. Nu știai niciodată când vine racheta. Deja, în zona centrală a orașului revenise curentul electric. Am ajuns pe bulevardul Knez Milosa. Clădirea Ministerului federal de Interne, care fusese deja bombardată la începutul războiului, era parțial prăbușită, iar o bucată imensă de beton fusese proiectată la vreo 20 de metri. Șoseaua era acoperită de cioburi până la General Stab. Între cele două sedii, nici o clădire nu mai avea geamurile întregi. Dosare și foi de hârtie erau împrăștiate peste tot. Firele troleibuzelor atârnau rupte și întregul bulevard era cufundat în întuneric.

Ministerul Afacerilor Externe nu mai avea uși, iar ferestrele fuseseră smulse din cercevele. În traiectoria sa către General Stab, una dintre rachete a lovit clădirea Guvernului Serbiei, distrugându-i acoperișul și partea superioară a fațadei. Pompierii încă se luptau cu flăcările, iar polițiștii care închideau circulația s-au răstit la noi să ne cărăm din zonă. Trecând pe lângă blocul “Beogradanka”, la al cărui ultim etaj se afla televiziunea Studio B, am putut vedea urmele schijelor ce au brăzdat panourile metalice și au străpuns geamurile protejate cu folie.

Am ajuns la hotel “Toplice“ și m-am urcat pe acoperiș. Era deja frig, vreo 10 grade Celsius și mă îmbrăcasem mai gros, pentru că bătea și un vânt tăios. Urmând o tactică binecunoscută deja de toată lumea, avioanele NATO au atacat din nou, la 1:50. După vuietul surd, se aflau la mare înălțime și tirurile antiaerienei iugoslave nu le puteau atinge. Un avion a coborat în picaj și, până să-l văd, am auzit 3 explozii puternice. Una dinspre Novi Beograd, unde o rachetă a explodat în fața intrării principale a hotelului “Jugoslavija”, iar celelalte două – dinspre centru, unde bombardaseră din nou General Stab. Am zărit, câteva clipe, avionul ce se ridica spre cer, luminat de trasoarele antiaerienei.

Din fericire, echipele de intervenție de la General Stab s-au retras la timp. La Ambasada Chinei, însă, căutările eventualilor supraviețuitori continuau. Un reporter al unui post de radio, cuprins de spaimă și el, relata că toți se așteptau, din moment în moment, ca ambasada să fie lovită din nou. Ministrul Goran Matic, primul ministru sârb Mirko Marjanovic și ministrul de Externe Zivadin Jovanovic, sosiți la fața locului, au fost sfătuiți să plece.
I-am sunat pe cei de acasă și eram destul de panicat. Peter Barabas, producătorul executiv de la ProTV, care aflase știrea de la CNN, spunea că se așteaptă la consecințe din cele mai grave. Mi-a transmis că, dimineață, la prima oră, vom face o ediție specială a Știrilor ProTV. Ion Cristoiu, care aflase și el ce s-a întâmplat, mă sunase să-i povestesc amănunte. Îmi amintesc că i-am spus că Mirko Marjanovic a declarat că bombardarea Ambasadei Chinei este cea mai mare barbarie imaginabilă și că ne aflăm în pragul izbucnirii celui de-al Treilea Război Mondial. Cristoiu i-a dat dreptate, convins că, de această dată, greșeala NATO nu va fi trecută așa ușor cu vederea și mi-a spus că, la solicitarea Chinei, s-a întrunit de urgență Consiliul de Securitate al ONU.
Am coborât în cameră, să mă încălzesc un pic, însă la ora 3:00, am auzit din nou vuietul avioanelor. Am urcat pe acoperiș și am văzut tirurile antiaerienei înspre nordul orașului. La 3:08, o explozie îngrozitoare, cum nu mai auzisem până atunci, a cutremurat, efectiv, clădirea. A urmat încă una, și încă una, și apoi o serie de 3 bufnituri. Geamurile tuturor clădirilor zdrăngăneau sinistru. Parcă eram în Iad. Ca să nu cad de pe casa liftului, m-am prins cu mâna de un horn. Clădirea se cutremura atât de tare, că m-am speriat, am coborât pe scara metalică și m-am ghemuit pe platforma acoperișului. Antiaeriana trăgea în draci, dar seria de bubuituri continua. Nu mai știu câte au fost. Ajunsesem cu socotitul la 8, dar apoi am pierdut șirul. La 3:28, am simțit aerul vibrând sub presiunea unor explozii infernale, de-mi clănțăneau dinții în gură.
Privirea îmi încremenise la orizont, unde proiectilele antiaerienei păreau șiraguri de mărgele ce alunecau, pe un fir nevăzut, spre cer. Zgomotul avioanelor s-a mai estompat, dar se auzeau, înfundate, tunurile grele ce apărau Novi Sad-ul. După care au plecat. Îmi tremurau genunchii și abia acum mi-am dat seama că revenise curentul și la noi în hotel. Am coborât și am deschis televizorul. Studio B transmitea imagini filmate la Ambasada Chinei. Ambasadorul Pan Gian Lin spunea că atacul nu putea fi considerat o eroare, deoarece clădirea se află la mare distanță de orice obiectiv militar sau de alt fel. “Reacția țării mele va fi pe măsură!” amenința el. Ministrul iugoslav de Externe sublinia că bombardarea ambasadei este încă o lovitură dată de NATO diplomației, cea care ar fi trebuit să găsească o soluție rapidă pentru stoparea acestui război nedrept.
Studio B anunța că mai mulți trecători au fost răniți de schijele proiectilelor ce au lovit General Stab. La hotel “Jugoslavija”, erau cazați doar 7 turiști, dintre care unul, care nu a apucat să coboare în adăpost, și-a pierdut viața. Unul dintre morții de la Ambasada Chinei era Shao Yung Juan, ziarist la agenția “China Nouă“. Știam că jurnaliștii chinezi nu sunt cazați la hotel, ci stăteau în apartamentele ambasadei și îi întâlnisem de atâtea ori pe stăzi, după ce vreun obiectiv era bombardat. Cei care au scăpat erau răniți la cap, piept și mâini.
Am aflat și explicația pentru bubuiturile cutremurătoare de la ora 3:00. NATO lansase o serie de bombe de 2,5 tone, ghidate prin laser, care perforează armături de beton și blindaje și abia după aceea explodează, sub pământ. Încercau să nimerească buncărele amplasate în zona dintre aeroporturile Batajnica și Surcin, de la marginea Belgradului. Așa cum aflasem și noi, NATO știa că acolo se află mai multe buncăre, de construcție specială, de unde Slobodan Milosevic și generalii sârbi coordonau apărarea împotriva atacurilor aeriene.
La 4:15, a căzut emisia postului Studio B, dar și-a revenit după câteva minute. Făcând un scurt bilanț al atacurilor din restul țării, sârbii au amintit că, între 1:05 și 1:45, escadrilele NATO au bombardat, în mai multe raiduri, satele din nord-vestul orașului Paracin. La 2:30, instalațiile companiei Beopetrol de la Bogutovac, de lângă Kraljevo, au fost atinse de bombe și un pod de cale ferată a fost transformat în fiare inutile. La 2:45, venind dinspre Ungaria, mai multe avioane au bombardat aerodromul din Sombor. La 3:15, mai multe case au fost avariate la Novi Pazar și se spunea ceva despre câteva spitale belgrădene atinse de bombe.
La 4:30, am auzit din nou bubuiturile unor explozii îndepărtate și iar s-a luat curentul. A revenit la ora 5:00, când am privit ce filmaseră reporterii de la televiziunea BK. La 6:15, sirenele anunțau încetarea alarmei aeriene, dar nu reușeam să adorm. Mă durea capul, aveam febră și, de câte ori închideam ochii, vedeam străfulgerările exploziilor și îmi aminteam de infernul din ultimele ore.

target: ziua surprizelor neplăcute
27 martie 1999
O zi plină de surprize neplăcute. Dimineaţă, am plecat, împreună cu Mile, către centru. La colţ, când am ajuns pe strada Knez Mihailova, unde se circula doar pe jos, după câţiva paşi, am fost opriţi de o patrulă de Poliţie. “Sunteţi ziarişti! Actele !” Am rămas cu gura căscată. Ne-am uitat unul la celălalt şi nu înţelegeam de unde au dedus aşa ceva. Eram îmbrăcaţi normal, doar eu aveam o geantă din piele pe umăr şi nu vorbeam în acel moment, ca să-şi dea cineva seama că suntem străini. Le-am arătat paşapoartele şi legitimaţiile de presă şi le-am explicat că abia luni ne vom putea acredita la Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma să se înfiinţeze. După ce s-au convins că nu aveam nici camere video, nici aparate foto, ne-au lăsat în pace.
După câţiva paşi, am înţeles de unde atât interes. Clădirea filialei locale a Institutului “Goethe” nu mai avea nici un geam întreg, iar pereţii erau pictaţi cu zvastici. Lângă ea, sediul “British Council“ îşi căsca vitrinele fără geamuri spre trecători, iar pe ziduri erau scrise mesaje obscene la adresa lui Tony Blair. Ceva mai încolo, sediul Centrului Cultural American fusese devastat, iar nişte puştani aruncau cu pietre în geamurile apartamentelor de deasupra, unde am presupus că locuiseră americanii. Sub ochii îngăduitori ai unor poliţişti. Ba mai mult, când unul rata ţinta, era luat de mână şi trimis acasă, să facă locul altuia mai bun. Am mai făcut câţiva paşi şi am văzut ce rămasese din biroul companiei “Air France“, apoi din Centrul Cultural Francez, pe care sârbii au scris “Chirac, poulle mouille” şi “V-am f….t mamele la toţi, de-aia sunteţi atât de mulţi!”. Printr-o altă inscripţie, pictată cu vopsea pe zid, sârbii îşi cereau scuze că au aruncat cu pietre în sediile centrelor culturale, justificând că ouăle erau prea scumpe.
Graffiti-urile de pe ziduri dovedeau simţul umorului şi mai puţină ură decât ar fi fost, poate, normal, din partea unor oameni bombardaţi de avioanele ţărilor respective. Era o formă de protest, o descătuşare şi – de ce nu? – un mod de a arăta că nu se dau bătuţi aşa uşor. Sârbii care treceau pe lângă centrele culturale devastate îşi scuipau scârba pe zidurile inscripţionate. Şi, cu toate că au spart geamurile şi au răvăşit totul în interior, nimeni nu a furat nici măcar o coală de hârtie. Spre după-amiază, tot ce se afla înăuntru a fost strâns şi dus cine ştie unde, de poliţişti.
Astăzi, în Piaţa Unirii din Timişoara, 300 de persoane au protestat împotriva agresiunii NATO asupra Iugoslaviei, a transmis corespondentul Mediafax. Câţiva tineri au dat foc unui drapel american, pe care l-au călcat în picioare, iar manifestanţii au strigat “Kosovo e Serbia !” şi “Nu dăm Kosovo !”. Cei mai mulţi erau de origine sârbă, iar reprezentantul lor în Parlamentul României, deputatul Slavomir Gvozdenovici, a menționat că sârbii din România “îi susţin pe iugoslavi în refuzul lor de a semna documentul prin care ar capitula şi ar pierde pentru totdeauna Kosovo, pământul sfânt al Serbiei”.
Aseară, zeci de români aflaţi la muncă în Iugoslavia s-au întors în ţară, iar mai mulţi sârbi din oraşul Vîrşeţ, de lângă frontiera cu România, au venit în judeţul Timiş, la rude sau prieteni.
Următoarea surpriză neplăcută a fost că toate ţigările dispăruseră din chioşcuri. Cu mare greutate, am reuşit să cumpărăm, pe sub mână, două pachete de “Point“, nişte ţigări sârbeşti atât de proaste, încât, până s-a terminat războiul, un pachet început a zăcut pe noptiera din camera de hotel, dar n-am mai avut chef să ne atingem de el. Din ce spuneau oamenii, ţigările străine (chiar şi cele vândute în chioşcuri) ajungeau prin reţele mafiote, tolerate de autorităţi şi controlate de oameni apropiaţi regimului de la Belgrad. Odată decretată starea de război, Armata a interzis reţelelor mafiote să-şi mai facă de cap. Aşa că au dispărut şi ţigările de pe piaţă. Câteva zile am suferit amarnic, după care ţigările străine au reapărut, vândute de bişniţari prin pieţe sau prin pasaje. Însă, totdeauna, cu mare fereală.
De altfel, împotriva bişniţarilor a fost dezlănţuită o adevărată prigoană, a cărei rigoare a mai slăbit abia spre sfârşitul războiului. Preţul benzinei la negru urcase deja la 4 DM/litru, însă nimeni nu vindea decât cu mari precauţii. Am fost sfătuiţi să nu riscăm să schimbăm valută pe stradă, pentru că majoritatea celor care se ofereau să o cumpere lucrau mână în mână cu Poliţia sau cu Serviciile Secrete, ai căror oameni apăreau ca din pământ şi îţi confiscau toţi banii.
“Vuk Draskovic a înşelat în mod grosolan opinia publică iugoslavă şi străină, declarând că guvernul federal ar fi suspendat decizia de expulzare a jurnaliştilor străini de acum câteva zile,” a anunţat, astăzi, un comunicat al Ministerului sârb al Informaţiilor.
Când am ajuns la Media Center, am reuşit să mai aflăm detalii despre noaptea care trecuse. Câteva posturi locale de radio au anunţat, din nou, că au fost lansate radiolocatoare, iar cei care le găseau erau rugaţi să anunţe, imediat, Armata. Ne-am interesat şi am aflat că radiolocatoarele erau nişte aparate de dimensiunea unui aparat de radio, care emiteau semnale de ghidaj pentru bombardierele inamice. Câteva zile mai târziu, o cunoştinţă ne-a povestit că a găsit unul în grădina bunicului său şi, când au venit militarii să-l ridice, bătrânul i-a chemat în casă şi le-a arătat, ascunse sub pat, vreo 10-12 bucăţi. Nu ştia el prea bine ce sunt, dar le adunase de pe câmp şi le pusese la loc sigur, sperând să scoată un ban pe ele, dacă ar fi avut vreo valoare.
Ultimele veşti spuneau că, pe teritoriul iugoslav ar fi fost atinse 20 de obiective civile, iar în Muntenegru, ar fi 2 morţi şi 1 rănit. La Priştina, nici la ora 17.00, alarma aeriană anunţată cu o seară înainte nu fusese ridicată, iar curentul fusese întrerupt de-a lungul întregii nopţi. Cursele de autobuze spre Kosovo au fost suspendate. Auzind că fabrica lor este pe lista obiectivelor ce urmau să fie bombardate, muncitorii de la “Zastava“ din oraşul Kragujevac, singura uzină iugoslavă care producea automobile, au refuzat să iasă din schimb, pentru a-şi apăra locul de muncă.
Militarii NATO au fost nedumeriţi de hotărârea sârbilor de a nu utiliza intensiv apărarea anti-aeriană şi de a permite decolarea avioanelor MiG-29, apreciază o analiză a AFP. Trei avioane de acest tip, care s-au ridicat de la sol în prima noapte de război, au fost imediat reperate de avioanele-radar AWACS ale NATO, iar două dintre ele au fost distruse.
De asemenea, Alianţa Nord-Atlantică a anunţat că a deteriorat grav cartierul general al Armatei a III-a, situat în apropierea frontierei cu Kosovo şi considerat centrul de control al operaţiunilor sârbe din provincie.
NATO a mai anunţat trecerea la faza a doua a operaţiunii “Determined Force”, conform căreia va ataca trupele sârbe.
Maşinăria propagandei iugoslave s-a pus în mişcare, cu o eficienţă incredibilă, care avea să menţină ridicat moralul oamenilor, de-a lungul întregului război. Sportivii sârbi din întreaga lume au anunţat că vor purta doliu la toate competiţiile la care vor participa. Ca să evite probleme ca acelea de aseară, a fost oprită activitatea tuturor combinatelelor chimice din ţară. Pentru a face faţă crizei de benzină, s-a anunţat că taximetriştii vor primi, zilnic, câte 10 litri de carburanţi.
Mâine, urmează să se aniverseze Ziua Republicii Serbia. Se împlineau 10 ani de când a fost votat un amendament la Constituţie, care prevedea integritatea teritorială a ţării. În Piaţa Republicii, din centrul Belgradului, a fost anunţat un mare concert de muzica rock şi pop. Nu m-am mirat, pentru că, de obicei, concertele erau una din formele de protest ale sârbilor, folosite de câte ori aveau ocazia. Nu voi uita niciodată concertul din ianuarie 1997, când se aniversa “Revelionul sârbesc” (după calendarul vechi), la care au venit peste 600.000 de oameni. Era apogeul protestelor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic.
După-amiază, la 16:40, o bubuitură puternică a zguduit centrul Belgradului. Sirenele alarmei aeriene au început să sune abia după aceea. Deja oamenii sunt mai speriaţi şi se grăbesc să se adăpostească. Până acum, autorităţile s-au arătat foarte nemulţumite că sârbii nu respectă obligaţiile pe care le au în timpul alarmei. Nu se duc în adăposturi, nu-şi trag maşinile pe dreapta şi continuă să circule, nu sting luminile în casă şi aşa mai departe. Nici măcar ştirile despre importantele pagube materiale de la obiectivele civile lovite de bombe nu i-au îngrijorat.
52,4 % din locuitorii marilor oraşe bulgare au mărturisit că se simt ameninţaţi de conflictul dintre NATO şi Iugoslavia, marile ziare au publicat hărţile cu principalele adăposturi anti-aeriene şi au sfătuit populaţia ce să facă, în cazul unei eventuale alarme împotriva bombardamentelor.
Alarma nu s-a mai ridicat şi a început încă o noapte de teroare. Indignaţi, sârbii au anunţat că aeroportul din Podgorica a fost bombardat la nici 5 minute după aterizarea unui avion civil. Spuneau că, la raidurile aeriene, participă peste 200 de avioane din 10 ţari. Spre miezul nopţii au început, din nou, să se audă bubuituri dinspre dealurile din sudul Belgradului. După o jumătate de oră, la Studio B s-a anunţat că au fost lovite ţinte din cartierul Rakovica şi au fost avariate mai multe obiective civile. Am văzut imagini: case cu acoperişuri răvăşite şi geamuri sparte. A fost bombardată fabrica “1 Mai” din cartier şi mănăstirea Rakovica a fost avariată. În faţa zidurilor mănăstirii, care avea mai multe geamuri sparte, Vuk Draskovic dădea un interviu postului de televiziune CNN. Patetic, uşor exaltat, liderul SPO era indignat că bombele Aliaţilor lovesc cartierele civile şi se adresa, privind spre cer, piloţilor NATO: “Nu mai lansaţi rachete de la 10.000 de metri! Dacă aveţi curaj, coborâţi pe pământ, să ne privim în ochi!”
Deşi NATO a negat că vreun avion al său ar fi avut probleme, AFP a dat publicităţii modul în care sunt recuperaţi piloţii căzuţi în teritoriul inamic. Operaţiunea, încredinţată unei unităţi speciale, e foarte periculoasă şi, dacă pilotul e rănit, şansele de reușită sunt minime. Înaintea decolării, piloţii îmbrăcau o vestă de supravieţuire, care conţine o busolă, un receptor GPS (care permite localizarea, prin satelit, a piloţilor, cu o precizie de 10 metri, în orice punct pe glob), un radioemiţător, cu care poate comunica prin semnale electronice codate, baterii, o oglindă, un fluier, rachete de semnalizare, torţe bengaleze (care produc o lumină albăstruie intermitentă), o trusă de prim-ajutor, vopsea de camuflaj şi o hartă plastificată. Sub scaunul de catapultare, este instalat un sac de supravieţuire, în care sunt puse o pătură termică, un veston de camuflaj, puţină hrană, o rezervă de apă şi diverse ustensile. Odată ajuns la sol, pilotul camuflează paraşuta şi caută un loc de unde să comunice cu ai săi. Transmisiile nu trebuie făcute decât din oră în oră şi, odată stabilit contactul, pilotul va trebui să transmită trei coduri avioanelor de război care au plecat să-l recupereze: o literă, o cifră şi un cuvânt, care se schimba în fiecare zi.
În timpul războiului din Bosnia, trei aviatori – un american, în iunie 1995, şi doi francezi, în august 1995 – au fost nevoiţi să se catapulteze şi au ajuns în zone ocupate de sârbii bosniaci. Pilotul american a fost recuperat, după şase zile petrecute în teritoriul inamic. Cei doi francezi au fost capturaţi imediat de sârbi, dar au fost eliberaţi ulterior.



