bisnitari

target: Mile bagă clandestin în Iugoslavia echipa ProTV

by

21 iunie 1999

Astăzi era ziua cea mare. Deși nu aveam transmisie pentru emisiunea de dimineață, m-am trezit devreme și am coborât să beau o cafea și să răsfoiesc ziarele. Trebuia să fac ceva să-mi treacă timpul cât mai repede. Vorbisem la telefon cu Mile Cărpenișan, care mi-a spus că vor încerca să treacă granița în jurul prânzului. Ziarele m-au plictisit. Publicau știri de ieri, pe care le știam deja. “Blic” înșira ultimele incidente provocate de UCK: o bombă detonată lângă statuia lui Vuk Karadzic din fața Facultății de filosofie din Priștina, 3 sârbi uciși și unul rănit la Bijelo Polje, casele sârbilor incendiate la Grace, Nedakovac, Nevoljane și Vrnica, 20 de sârbi baricadați într-o sală de sport la Urosevac și asaltați de gherilele UCK, 100 de apartamente părăsite de sârbi și ocupate de albanezi în Priștina și așa mai departe. Ziarele dedicau o pagină refugiaților sârbi care plecau din Kosovo și una celor care se întorceau în provincie. Noroc cu un interviu cu Bora Djordjevic, legendarul star rock, cunoscut pentru ura împotriva lui Milosevic și ironia necruțătoare cu care își bătea joc de președintele iugoslav. Interviul era plin de tristețe, de această dată, muzicianului părându-i rău că s-au adeverit versurile unui celebru cântec de-al său, care vorbea despre un Belgrad în flăcări.

Și “Vecernje Novosti” povestea pe larg despre întoarcerea refugiaților sârbi în Kosovo și dedica două pagini echipei naționale de baschet, care lua startul în turneul final al Campionatului European, care începea astăzi la Paris. Sârbii au avut întotdeauna baschetbaliști fantastici și toată lumea se așteaptă ca Iugoslavia să ajungă măcar în finală. Cu titlul “Amazoana cu mâinile pătate de sânge“, ziarul prelua un articol dintr-o revistă italiană despre căpitanul Jeannie Flynn, o americancă – pilot pe avioanele de vânătoare F-15 E care au bombardat Iugoslavia. Cu litere groase era tipărit răspunsul femeii la întrebarea dacă are remușcări că bombele lansate de ea i-au ucis, poate, pe unii din cei 2.000 de civili sârbi omorâți în timpul războiului: “În general, ce se întâmplă sub aripile avionului meu nu mă interesează. Mă străduiesc să-mi nimeresc ținta repartizată, însă nu e treaba mea ce reprezintă acea țintă.”

Desigur că din “Politika” nu aveau cum să lipsească articolele despre întoarcerea sârbilor în Kosovo și un interviu despre planurile de reconstrucție a țării, explicate, de această dată, de Dragan Tomic, vicepremier al Guvernului sârb. Pe o pagină întreagă erau înșirate detalii despre profiturile fabuloase obținute de concernele de armament în urma războiului care tocmai se terminase. Pe primul loc erau, bineînțeles, fabricile americane. Pe o altă pagină era publicat episodul 14 dintr-un studiu despre pierderile provocate de sârbi aviației inamice. Detaliile și descrierea exactă a împrejurărilor în care fuseseră doborâte avioanele lăsau cu greu loc de îndoială că nu ar fi fost adevărate.

Mi-a sărit în ochi corespondența transmisă de la București de Milan Petrovic, pe care aveam să-l cunosc când m-am întors acasă și m-a felicitat, împreună cu corespondenta agenției Tanjug, pentru felul în care am relatat de la Belgrad desfășurarea războiului. Cu un reproș: nu le-a mai plăcut atitudinea mea după încheierea păcii, când am insistat foarte mult asupra schimbării de atitudine a sârbilor, care deveniseră ostili președintelui Slobodan Milosevic.

Articolul de azi al lui Petrovic se numea “Bucureștiul și-a pierdut busola” și povestea despre cât de rău trăim după 10 ani de “tranziție“, subliniind că 70 % din populație crede că suntem pe un drum greșit. Ziaristul sârb caracteriza guvernul român drept un adevărat campion al slugărniciei față de NATO și adăuga că acesta a nesocotit voința românilor, care – în proporție de 80 % – s-au declarat împotriva bombardamentelor sălbatice declanșate asupra Iugoslaviei. Articolul se încheia cu un exemplu al fățărniciei regimului de la București care, după ce a ținut partea Alianței Nord-Atlantice, acum insista asupra “prieteniei de veacuri dintre popoarele sârb și român”.

TPI pentru fosta Iugoslavie se află în pragul “paraliziei”, a afirmat președintele uneia dintre cele trei camere de acuzare ale instituției, francezul Claude Jorda, într-un interviu publicat în cotidianul “Liberation“. “Dacă Slobodan Milosevic ne-ar fi predat mâine și ar fi încredințat camerei pe care o prezidez, eu aș fi constrâns să îl las să aștepte 3 ani în închisoare, înainte ca procesul lui să poată începe,” a explicat Jorda. TPI a cerut ajutorul Interpol-ului în vederea desfășurării anchetelor asupra masacrelor, distrugerilor de bunuri și încălcării drepturilor omului în Kosovo. Din echipele Interpol urmează să facă parte specialiști în identificarea victimelor catastrofelor, specialiști în balistică, explozibili, arme și muniții, precum și specialiști în construcții, pentru evaluarea pagubelor. Interpol-ul a subliniat că anchetatorii dispun de puțin timp, întoarcerea refugiaților riscând să compromită strângerea elementelor care ar putea constitui dovezi.

Am plecat spre Media Center, observând că autobuzele circulau din nou. Programul era, totuși, redus: 6:00-10:30, 13:00-17:00 și 18:00-22:00. În afara detaliilor acordului de demilitarizare a UCK, continuau să curgă știri despre refugiații sârbi care se întorc în Kosovo. La Kragujevac, Miodrag Pavlovic, adjunctul ministrului de Finanțe, a împărțit benzină celor 150 de oameni pe care îi conducea înapoi acasă. Un autobuz cu o parte din cei 880 de refugiați ajunși la Mladenovac se întorcea în Kosovo condus de Slobodan Pavlovic, ministru adjunct în guvernul sârb. Zoran Knezevic, ministru federal de Justiție, împreună cu Zivota Covic și Aleksa Jokic, miniștri în guvernul sârb, îi conduceau pe sârbii care se întorceau, cu 15 autobuze, la Pec. Coloana a fost încadrată, la intrarea în provincie, de jeep-urile italienilor din KFOR, care i-au asigurat pe oameni că nu au de ce să se mai teamă.

De la Niș, 500 din cei 2.000 de refugiați se pregăteau să se întoarcă acasă. De la Jagodina, 116 oameni s-au înghesuit în două autobuze care plecau spre Kosovo. Din Kraljevo plecau un autobuz, 10 automobile și câteva tractoare. Alti 200 de refugiați au plecat din Leskovac și s-au oprit la Kosovopolje, așteptând ca militarii KFOR să-i asigure că se pot întoarce în siguranță în satele de unde fugiseră. Oamenii se întorceau mai mult de nevoie, pentru că în Serbia nu prea aveau unde să se adăpostească. Orașul Kragujevac, de exemplu, era plin de refugiați din Kosovo. Erau peste 10.000 și Vesna Pajevic, vicepreședinte al Consiliului local, făcea apeluri zadarnice să li se trimită hrană, medicamente și articole sanitare și atrăgea atenția că – și fără ei – situația socială era foarte grea în zonă, din cauza fabricilor distruse de bombardamente, care au lăsat fără slujbe mii de localnici.

La 12:00, m-am dus în fața clădirii Guvernului federal, unde începeau să se adune refugiații sârbi din Kosovo, pentru a protesta că nimănui nu-i pasă de ei. Oamenii doreau să fie primiți de președintele Serbiei, pentru a-i prezenta solicitările lor: să li se recunoască statutul oficial de refugiați, cu toate drepturile locale, să nu se mai ascundă adevărul despre exodul sârbilor din Kosovo, iar guvernul federal să ceară întrunirea de urgență a Consiliului de Securitate al ONU, care să condamne atitudinea trupelor KFOR, pentru că au permis “bandelor organizate ale teroriștilor UCK” să intre în Kosovo și să-i prigonească pe sârbi.

Însă a trebuit să stau deoparte, pentru că în fața clădirii era plin de polițiști (mulți în civil), care au spus că protestul nu este autorizat și au interzis oamenilor să se adune în grupuri compacte. Aceștia au început să vocifereze și s-au retras către bulevardul Terazije, încercând să-l blocheze din nou, la fel ca ieri. În fruntea lor era, din nou, Svetozar Fisic, care repeta revendicările la o portavoce. După vreo oră, Fisic a fost luat pe sus dintre demonstranți și băgat într-o dubă a Poliției. Un ofițer superior le-a cerut demonstranților să plece, după care un cordon de 20 de polițiști a început, fără violență, să-i împrăștie. Când i-au văzut, femeile din grupul demonstranților au început să plângă, în timp ce bărbații huiduiau și strigau: “Dovediți-ne că sunteți mai buni decât UCK!”, “Întâi ne-au alungat albanezii din Kosovo, iar acum ne goniți și voi din Belgrad!”

Stăteam puțin retras și mă uitam încremenit cum belgrădenii plecau privirile și grăbeau pasul, înjurându-l printre dinți pe Milosevic. Le simțeam rușinea că nu au curajul să se alăture demonstranților și să-i apere. Era o adevărată dramă, însă toți știam că încă nu era momentul pentru o revoltă de proporții. Războiul sleise energia oamenilor și aveau nevoie de timp să-și recapete puterile, pentru a putea cere socoteală celor vinovați de această tragedie. Într-un sfert de oră, nimic nu mai amintea de manifestația refugiaților și belgrădenii puteau să umble din nou pe Terazije, fără să se simtă umiliți de propria neputință. Câteva ore mai târziu, Svetozar Fisic a fost condamnat în regim de urgență, la 30 de zile de închisoare. 10 pentru încălcarea regimului privind rezidența în vreme de război și 20 pentru încălcarea regimului adunărilor publice.

“Iugoslavia nu răspunde în prezent condițiilor necesare participării la măsurile comerciale autonome, la programul PHARE sau la un acord de asociere și de stabilizare,” au precizat miniștrii Afacerilor Externe ai UE, informează AFP. Ei au subliniat că este nevoie de realizarea unor progrese în ceea ce privește respectarea libertăților democratice și a drepturilor minorităților naționale, inclusiv în Kosovo.

Când mă întorceam de la demonstrație, m-a sunat Mile. Trecuseră cu bine. Vameșii români i-au ajutat și i-au urcat pe Fane Anghel, Sandi Mandici și nea Nelu în mașinile unor bișnițari de benzină, care i-au trecut fără probleme. Mile s-a pus la volanul jeep-ului nostru, a înlocuit sigla ProTV din parbriz cu cea a Antenei 1 și s-a dus cu tupeu în vama sârbească, prezentând acreditarea de război. Vorbea sârbește și, după o scurtă verificare a acreditării, polițiștii și vameșii sârbi l-au lăsat să treacă, spunându-i că are noroc că nu e de la ProTV. Nu observaseră că jeep-ul avea numărul de înmatriculare B-21-PRO.

Dincolo de vamă, îl aștepta Nelu, care i-a luat pe toți în mașina lui, lăsându-l pe Mile să conducă jeep-ul până la Belgrad. Trebuiau să mai treacă de câteva filtre ale Poliției, iar Nelu avea legitimație de partid de la JUL și îl lăsau în pace. Mi-au spus că mă sună din nou când ajung la Belgrad. M-am grăbit să mai aflu noutăți, pentru a-mi face timp să stau și cu ei la o bere, când vor sosi. Mă așteptau știri despre începerea reconstrucției țării. La Vrbas, maiorul Pavle Koporan anunța începerea lucrărilor de curățare a canalului Veliko Backo de resturile podului distrus de rachete, care urma să fie reconstruit.

La Cuprija, ministrul federal de Externe Zivadin Jovanovic, în fruntea unei delegații de militari și reprezentanți ai guvernului, a deschis oficial lucrările de reconstrucție. Centrul orașului fusese bombardat în 8 aprilie și 29 mai, când două blocuri și 25 de case au fost rase de pe fața pământului. Jovanovic le-a promis oamenilor că, până la 1 noiembrie, acestea vor fi ridicate la loc. Delegația oficială, așteptată de câteva sute de membri SPS care agitau drapele naționale și portrete ale lui Slobodan Milosevic, a fost invitată de generalul Dragoljub Ojdanic, șeful Statului Major General al Armatei iugoslave, să traverseze la Mijatovac râul Velika Morava pe un pod de pontoane realizat de militari. Mâine, circul acestor inaugurări urma să se repete la Surdulica, Vladicin Han și Vranje, unde festivitățile vor fi deschise de premierul sârb Mirko Marjanovic.

Surpriza a venit astăzi de la Ministerul Informațiilor, care a anunțat că Guvernul federal a solicitat întrunirea Parlamentului, pentru a decide ridicarea stării de război. “Încetarea agresiunii împotriva Iugoslaviei și desfășurarea forțelor de menținere a păcii ale Națiunilor Unite, care asigură securitatea cetățenilor în Kosovo, sunt suficiente motive pentru ridicarea stării de război,” se spunea în comunicatul oficial. “În aceeași ședință, Guvernul federal va propune mai multe proiecte de lege vizând reconstrucția țării.”

Vestea a fost primită cu bucurie de liderii Opoziției. Vojislav Kostunica, președintele Partidului Democrat din Serbia, a fost singurul care a avertizat că bucuria e prematură. “Ridicarea stării de război ar trebui să ducă la democratizarea vieții politice,” a explicat Kostunica, “dar nu trebuie să uitam că, nici înainte de război, viața social-politică nu a fost strălucită. Țara nu va primi nici un fel de ajutor umanitar, dacă actualul regim nu va fi schimbat.” El a atras atenția că nu se poate vorbi de reconstrucția țării, când 10 milioane de oameni suferă. “Occidentul a impus sancțiunile, izolarea și demonizarea sârbilor, distrugerea economiei și a infrastructurii țării, însă a uitat de cei 650.000 de refugiați pe care îi aveam deja. În continuare, planul țărilor occidentale este clar: se urmărește distrugerea Republicii Federale Iugoslavia!”

Rusia a chemat la o reconstrucție rapidă a regiunii Balcanilor, complet distrusă în urma războiului din Kosovo, potrivit unui document emis de Ministerul de Externe de la Moscova, citat de AFP. În acest text se reiterează condamnarea de către oficialitățile de la Moscova a campaniei bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, conflict calificat ca “unul dintre cele mai tragice din istoria Europei acestui secol”. Salutând sfârșitul conflictului, comunicatul Ministerului insistă, de asemenea, asupra “aplicării substanțiale și detaliate” a rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU privind provincia Kosovo. “Pagubele provocate economiei și infrastructurii Iugoslaviei depășesc distrugerile provocate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,” se arată în textul comunicatului.

Între timp, amuzantul joc de-a pisica și șoarecele, dintre regimul de la Belgrad și partidele de Opoziție, continua să-mi descrețească fruntea. Imaginația debordantă și ușurința cu care oamenii lui Slobodan Milosevic jonglau prin hățișul legilor, în timp ce Opoziția se poticnea la fiecare pas, mă amuzau la culme. Ultima găselniță se referea la miniștrii SPO care demisionaseră în 28 aprilie din Guvernul federal, după ce liderul lor, Vuk Draskovic, fusese demis din funcția de vicepremier. Momir Bulatovic a lăsat să se înțeleagă că, la vremea respectivă, le-ar fi respins demisiile, așa că statutul lor era incert. Deși, de două luni, nu își mai îndeplineau atribuțiile, Milan Komnenic și Slobodan Nenadovic erau, din punct de vedere legal, încă deținători ai portofoliilor Informațiilor și Comerțului, iar Milan Bozic era ministru fără portofoliu. Era evidentă intenția lui Bulatovic de a sugera că SPO împarte cu SPS toată responsabilitatea deciziilor luate în timpul întregului război. Vestea i-a descumpănit pe cei de la SPO, iar sârbii au făcut bășcălie de cei 3 “miniștri”, spunând că ar fi în stare să se ducă să-și încaseze salariile pe ultimele două luni.

În această vreme, SPS continua atacurile împotriva SPO, care era cel mai important dintre partidele de Opoziție. La Niș, filiala locală a SPS a acuzat primăria (condusă de SPO) de măsuri “imorale, criminale și lipsite de patriotism”. Veroljub Jovanovic, purtătorul de cuvânt al SPS, a declarat că “fostul funcționar comunist și actual primar al Niș-ului, Branislav Jovanovic, ne-a acuzat că suntem dușmani ai poporului, însă, în timp ce activiștii și membrii partidului nostru luptau pentru Kosovo, el organiza petreceri pentru măscăriciul de Vuk Draskovic”. El a mai spus că, de când coaliția de opoziție “Zajedno” a câștigat alegerile locale în Niș, cotidianul “Narodne Novine” și televiziunea NTV au devenit organele de propagandă ale SPO. Această declarație era, de fapt, un contraatac, după ce ieri, primarul Niș-ului a spus despre întoarcerea refugiaților sârbi în Kosovo că aceștia preferă să înfrunte teroriștii UCK, decât să aibă de-a face cu Poliția lui Slobodan Milosevic.

Atacurile împotriva administrațiilor locale aflate în mâinile Opozitiei l-au făcut pe Vojislav Mihajlovic, primarul Belgradului, să amenințe că va cere Parlamentului Serbiei să organizeze alegeri anticipate în capitala iugoslavă. El a respins toate acuzațiile de corupție și incompetență aduse de SPS și SRS și a spus că nu se teme de noi alegeri, chiar dacă acestea ar fi organizate mâine.

În realitate, ar fi trebuit să se teamă, deoarece rezultatele unui sondaj realizat în perioada 9-14 iunie, de Institutul pentru Studii Politice din Belgrad, nu erau deloc promițătoare. Profesorul Srbobran Brankovic a anunțat că, în continuare, cel mai popular partid din Serbia rămâne SPS, cu 21,9 din opțiuni (cu 9 procente mai puțin decât în luna mai), urmat de SPO, cu 14,7%, SRS, cu 10,5% (față de 15% în luna mai), Partidul Democrat din Serbia (DSS), cu 5,3%, Partidul Democrat (DS), cu 3,2%, Partidul Social Democrat (SD) cu 2,5% și Alianța Civică din Serbia (GSS), cu 2%.

La întrebarea “În cine aveți cea mai mare încredere?”, 15,6% din cei chestionați l-au indicat pe Slobodan Milosevic (față de 30% în luna mai), 10% pe Vuk Draskovic, 8% pe Vojislav Seselj, iar 5% pe Milo Djukanovic. La întrebarea “În cine aveți cea mai mică încredere?”, pe primul loc era nominalizat tot Slobodan Milosevic, cu 21%, urmat de Milo Djukanovic, cu 11%, Zoran Djindjic, cu 8%, Vuk Draskovic și Vojislav Seselj, cu câte 7%. La întrebarea “Credeți că Slobodan Milosevic este vinovat pentru actuala situație din țară?”, 70% au raspuns afirmativ și doar 21% l-au considerat nevinovat. Același procent, 70% din cei chestionați, se declaraseră împotriva prezenței trupelor străine în Kosovo, cele două cifre spunând multe despre motivul pentru care Milosevic pierduse susținerea sârbilor.

“Le cer tuturor locuitorilor provinciei Kosovo, indiferent de originea lor etnică, să dea o șansă păcii și să se întoarcă acasă. KFOR va garanta securitatea tuturor cetățenilor din Kosovo,” a declarat Javier Solana, în deschiderea celui de-al 16-lea colocviu internațional al NATO, desfășurat la Budapesta, “Poporul sârb va profita din plin de avantajele integrării în comunitatea euro-atlantică. Dar pentru aceasta, trebuie să fie instaurate democrația și toleranța. Aceasta nu se va întâmpla în cazul în care Milosevic va rămâne la putere. El este un om al trecutului și nu are loc în Europa de mâine.” Și miniștrii de Externe din țările UE și-au exprimat îngrijorarea față de exodul populației sârbe din Kosovo, îndemnându-i pe etnicii sârbi din provincie să revină la locuințele lor, relatează AFP. “Întoarcerea refugiaților și a persoanelor deportate, garantarea securității pentru toți, precum și judecarea autorilor atrocităților sunt cele mai importante priorități ale comunității internaționale,” se arată în documentul adoptat de miniștrii de Externe din țările UE.

“Sunt indignat când văd albanezi din Kosovo, precum și elemente izolate din UCK, comportându-se într-un fel prea puțin diferit de adversarii lor,” declara astăzi generalul Michael Jackson, într-un interviu acordat postului BBC. “Nu spun că ei comit masacre, eu vorbesc despre incendieri de case și jafuri. Ar face mai bine să nu mai facă astfel de lucruri. Vor strica totul și ar fi păcat.” Șeful KFOR aprecia că aproximativ o treime din sârbi au fugit din Kosovo. Găsea inevitabilă această situație, dar lăsându-se amăgit de convoaiele conduse de miniștrii lui Milosevic, care reveneau în provincie, le considera drept semne încurajatoare.

Încurajatoare pentru sârbi ar fi trebuit să fie atitudinea forțelor KFOR. Însă, pe lângă deruta și nesiguranța oarecum normale, din moment ce se aflau pe un teren necunoscut, militarii din forțele internaționale găseau că este momentul potrivit să-și plătească polițele unor vechi rivalități. Citeam astăzi un articol publicat de cotidianul britanic “The Independent“, scris de un jurnalist englez care asistase ieri la incendierea satului Grecka, situat la nici 15 kilometri de Priștina. Profitând că sâmbătă, sârbii părăsiseră satul, un grup de luptători UCK a dat năvală, devastând și incendiind, pe rând, toate casele. Totul s-a petrecut sub ochii nepăsători ai militarilor francezi și britanici din KFOR. Francezii pretindeau că satul nu se află în sectorul lor, iar britanicii dădeau, la rândul lor, din umeri.

În schimb, astăzi după-amiază, fără a băga de seama – chipurile! – că sunt filmați și fotografiați pas cu pas, James Rubin s-a plimbat prin centrul Priștinei împreună cu liderii UCK Hashim Thaqi, Jakup Krasniqi, Agim Ceku și Rame Buja. Albanezii îi întâmpinau cu aplauze și Rubin îi saluta, acceptând cu modestie recunoștința lor. S-au oprit cu toții pe terasă la “Korso“, cea mai populară cafenea din centru, unde au discutat amical aproape o oră. Lângă masa lor se așezase și Bujar Bukoshi, care, acum câteva luni, era “prim ministru al guvernului kosovar din exil”, însă acesta nu i-a băgat în seamă. La câteva sute de kilometri distanță, în centrul Belgradului, oficialii sârbi îi conduceau pe cei 20 de arhitecți ruși, care veniseră să examineze cum s-ar putea reconstrui clădirile distruse de bombardamente.

Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO, spunea astăzi că un număr limitat de militari sârbi vor fi autorizați să revină în Kosovo, când generalul Michael Jackson va considera că este oportun acest lucru. “Acești militari vor putea reveni în săptămânile următoare pentru 3 motive: pentru a asigura securitatea lăcașurilor religioase și culturale sârbe, a mănăstirilor ortodoxe, pentru acțiuni de deminare, precum și pentru o prezență pur simbolică la frontiere,” explica Shea. Câmpurile de mine erau un adevărat coșmar pentru populația și militarii din Kosovo. Ambasadorul american Donald Steinberg, reprezentantul oficial pentru deminări cu caracter umanitar, declara astăzi că, în provincie, ar exista în jur de 800 de zone minate, în special în regiunile de la frontiera cu Albania și Macedonia. El aprecia că vor fi necesari aproape 5 ani pentru ca populația din Kosovo să scape de amenințarea minelor. Deocamdată, geniștii din KFOR s-au concentrat asupra principalelor șosele și poduri, de care aveau, în primul rând, ei nevoie.

Astăzi, la 13:25, în satul Negrovce, de la 30 de kilometri nord de Priștina, doi britanici din KFOR și doi civili au fost spulberati de explozia unor bombe cu fragmentație. Militarii erau dintre celebrii “Gurkhas“, nepalezii din elita Armatei britanice, și fuseseră chemați să dezamorseze o grămadă de bombe neexplodate, adunate de săteni în școală. Soldații nu au vrut să riște viața localnicilor și au încercat să le deplaseze pe un teren viran. Bombele fiind deja mișcate, a fost suficient un gest pripit sau un pas greșit și totul s-a sfârșit cu o explozie îngrozitoare.

Îl înțelegeam foarte bine pe Cătălin Radu Tănase, cu care vorbisem astăzi. Era încă în Priștina și, când a fost să filmeze pentru un reportaj despre oamenii dintr-un sat, în care trebuia să ajungă pe un drum printr-o pădure, l-a lăsat pe albanezul care îl conducea să o ia înainte, iar el și cu Gabi Crețean, cameramanul, au mers cu fereală, la vreo 10 metri distanță și călcând doar pe urmele lăsate de acesta. Ba mai mult, la un moment dat, albanezul l-a cărat pe Cătălin în spinare. Îl avertizasem și eu – deși nu mai era nevoie – să aibă grijă pe unde umblă și, mai ales, să nu cumva să culeagă de pe câmp, ca suvenir, vreun simpatic cilindru galben sau portocaliu. Pentru că n-ar mai fi avut o a doua ocazie. Așa arătau bombele cu fragmentatie.

O bombă cu fosfor, folosită probabil în operațiunea NATO, a fost găsită pe o plajă din Apuglia, sudul Italiei, au declarat surse militare, citate de AFP. Dispozitivul, de tip Mk-25, de fabricație americană recentă, a fost găsit pe plaja din Rodi Garganico, în apropiere de Foggia, de forțele de ordine care patrulează pe litoral. Militarii au recuperat bomba, pe care au distrus-o mai târziu.

Generalul Michael Jackson a anunțat că documentul semnat în cursul nopții cu UCK, referitor la demilitarizarea acestei organizații, “nu este un acord, ci un angajament unilateral din partea UCK, în conformitate cu recomandările Consiliului de Securitate”. În conferința de presă susținută azi-dimineață la Priștina, Jackson și-a exprimat speranța că “toate comandamentele locale ale UCK vor respecta angajamentul comandamentului lor central”, subliniind astfel divergențele din interiorul gherilei kosovare.

Erau destule disensiuni în Kosovo, nu numai între liderii UCK, dar mai ales între ei și membrii Ligii Democratice din Kosovo (LDK) condusa de Ibrahim Rugova. Donika Gervalla, unul din purtătorii de cuvânt ai LDK, a salutat acordul de demilitarizare a UCK. “Cu cât sunt mai puține arme în țară, cu atât este mai bine,” a declarat Gervalla, care speră să nu se ajungă la o luptă pentru putere între liderul guvernului în exil al albanezilor din Kosovo, Bujar Bukoshi, nerecunoscut de comunitatea internațională, și liderul politic al UCK Hashim Thaqi. “Amândoi știu că avem nevoie de orice altceva decât de o ceartă. Vom colabora pentru instaurarea păcii și democrației în Kosovo. Un protectorat ONU, până la primele alegeri libere, este lucrul cel mai bun care ni se poate întâmpla.”

Disensiuni, ba chiar solicitari nepotrivite pentru acest moment, existau și în Serbia. Astăzi, la Subotica, Laszlo Jozsa, vicepreședintele Uniunii Maghiarilor din Vojvodina, a anunțat că va cere autonomia Vojvodinei. “A venit din nou vremea când putem vorbi cu capul pe umeri despre probleme pe care nu am dorit să le zgândărim în timpul războiului, pentru că vedem, mai departe, viitorul nostru tot în cadrul Serbiei și Iugoslaviei,” pretindea Jozsa, “dar este timpul să ne gândim la o organizare teritorială adecvată.” În realitate, nu era deloc momentul pentru așa ceva, ba chiar solicitări de acest fel erau arme excelente în mâna lui Slobodan Milosevic, care continua să avertizeze asupra amenințărilor celor care doresc dispariția Iugoslaviei de pe hartă, el fiind – desigur – unicul salvator al țării.

Despre drama tinerilor din Armata iugoslavă, care au trăit războiul din Kosovo, am mai aflat un exemplu. Astăzi, Tribunalul militar din Niș a condamnat 5 tineri din Aleksandrovac la câte 3 ani de închisoare. Aceștia se aflau la Knin, în Kosovo, și în 18 mai au dezertat, fugind din postul pe care trebuiau să-l păzească, cu arme cu tot. Au fost arestați de Poliția militară, o săptămână mai târziu. La proces, au povestit că erau îngroziți de bombardamentele NATO și se temeau că, având un post izolat, nu vor mai fi anunțați când unitățile Armatei iugoslave se vor retrage și vor rămâne singuri în munți, pradă trupelor NATO sau gherilelor UCK.

Consiliul permanent al NATO a ratificat astăzi acordul semnat vineri, în urma negocierilor dintre Rusia și Statele Unite privind participarea celor aproximativ 3.600 de militari ruși la KFOR, a anunțat un oficial al Alianței, citat de AFP. “Forțele ruse sunt în mod clar controlate de autoritățile civile,” a declarat secretarul american al Apărării William Cohen. “Negocierile ruso-americane au arătat că autoritățile civile ruse dețin în mod clar controlul, lucrând mână în mână cu militarii, pentru a încerca să rezolve unele probleme delicate.”

Când m-a sunat Mile și mi-a spus că au ajuns cu bine la Belgrad, m-am grăbit să vin la hotel “Toplice“. În fața intrării am recunoscut jeep-ul nostru, un Nissan vechi, care trecuse prin multe evenimente la viața lui. Fane Anghel și nea Nelu ședeau în bar, la o cafea cu Mile, Nelu și Sandi. Ne-am îmbrățișat și am rămas cu ei, să ne povestim aventurile. Avuseseră ceva emoții pe drum, pentru că pe șoseaua Pancevo-Belgrad era instalat un baraj permanent al Poliției și Armatei. Trecuseră cu bine de el, cu ajutorul legitimației de partid a lui Nelu și al acreditării de război a lui Mile. Acum, aveam cu toții camere video, însă trebuia să vedem cum puteam să le utilizăm. Dacă am fi ieșit cu ele pe stradă, după doi pași ne-ar fi ridicat prima patrulă de Poliție. Singura posibilitate era să reușim să-i acredităm pe cameramani. Sandi avea legitimatie de Antena 1, Fane venise cu legitimație de presă de la MediafaxTV, așa că ne-am hotărât ca, mâine, Mile să meargă cu ei la Centrul militar de presă.

I-am lăsat să povestească și m-am dus în cameră, să-mi transmit corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30. Mi-au spus că mă așteaptă în noul apartament al lui Mile și că vor pregăti o cină-surpriză. Eu am rămas singur în cameră: Mile se mutase împreună cu Sandi, iar Fane stătea în cameră cu nea Nelu. După transmisie, l-am sunat pe Sergiu Toader, să-i spun că echipa noastră a ajuns cu bine la Belgrad. S-a bucurat și mi-a atras încă o dată atenția să avem grijă să nu dăm de vreo belea. L-am liniștit. Oricum, nu puteam filma nimic, până nu obțineam o acreditare.

Înainte de a coborî la cină, am mai zăbovit să privesc jurnalele de știri de la sârbi. Studio B a înșirat rapid știrile de astăzi și a încheiat cu un pic de propagandă electorală în favoarea SPO. Spuneau că speră că, odată cu ridicarea stării de război, Parlamentul va anula și decretul președintelui Milan Milutinovic, care îi mai ținea pe radicali în guvern. După care au prezentat o declarație a primarului Belgradului, Vojislav Mihajlovic, care acuza regimul lui Milosevic că se teme de alegeri libere și se declara dispus să organizeze alegeri anticipate pentru fotoliul de primar, dacă va mai fi acuzat de corupție și incompetență. Teatru ieftin! Jurnalul RTS nu l-am văzut până la capăt, că era prea enervant. După discursul generalului Dragoljub Ojdanic de la inaugurarea podului de pontoane de la Mijatovac, au început reportajele despre reconstrucția țării, dezarmarea UCK, întoarcerea în Kosovo a refugiaților sârbi etc.

Cina a fost, într-adevăr, grozavă. Am mâncat în apartamentul lui Mile și Sandi. Nelu a adus acolo platouri imense cu brânză, mezeluri, fripturi, roșii, castraveți și ardei gras. Desigur, n-am putut mânca tot. Am ieșit, după aceea, cu toții, pe terasa barului “Plavi jahac“, al muntenegrenilor, și am stat la taclale până pe la 23:00, când trebuia să mai transmit o corespondență, pentru jurnalul de noapte al ProTV. Eram, cu toții, obosiți, așa că, după aceea, ne-am dus la culcare.

Trei sute de avioane care au participat la campania aeriană împotriva Iugoslaviei se vor întoarce la bazele lor din SUA și Europa, începând de marți, a anunțat secretarul american al Apărării William Cohen, citat de AFP. Calendarul exact al întoarcerii la bază va fi fixat de comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul american Wesley Clark. Operațiunea se va efectua în două faze, bombardierele B-1 și B-52, precum și avioanele de vânătoare F-117 fiind primele care se vor întoarce la baze, a afirmat șeful Statului Major interarme, generalul Henry Shelton.

Share

target: încă o zi fără apă și curent în Serbia

by

23 mai 1999

Când m-am trezit, nu aveam nici curent, nici apă. Ziua începea cam deprimant, deși afară era vreme bună. Mai aveam apă în sticle, însă, pe măsură ce îmi turnam să mă spăl, mă enervam tot mai tare. Era un chin, dar n-aveam ce face. Am coborât bombănind și l-am rugat pe Nelu să-mi facă o cafea pe plita cu gaz din bucătărie. Am comentat cu el situația, care nu ni se părea prea roz. Întreruperile de curent și apă puteau afecta moralul oamenilor mai mult decât orice bombardament. Simțeam pe pielea mea.

Am strâns din dinți și am plecat în oraș, încercând să descopăr vreun cartier care să aibă curent. Fără noroc. Cel puțin în centru, nu am găsit. Îmi era greu și să aflu ce s-a mai întâmplat prin alte părți, pentru că – fără curent – nici computerele, nici Internetul nu funcționau. M-am dus până în piață, n-am rezistat tentației și mi-am cumpărat un joc electronic, ca să-mi omor timpul în nopțile lungi, când nu aveam nici măcar cu cine să schimb o vorbă. Cel puțin până se va întoarce Mile Cărpenișan.

UCK a cerut intensificarea raidurilor NATO împotriva fostei Iugoslavii, în ciuda bombardării din greșeală, de către aviația aliată, a uneia din bazele sale, informează AFP. Bombardarea de către Alianța Nord-Atlantică a unei baze a UCK a fost o “greșeală tehnică, însă atacurile aeriene trebuie să continue și să fie intensificate”, a declarat Hashim Thaqi, liderul politic al UCK.

De la un post de radio, am aflat că bombardamentele asupra trupelor iugoslave din Kosovo nu au contenit nici o clipă. Mi-am notat pe fugă că, începând cu ora 8:00, avioanele NATO au lansat 10 proiectile asupra unui sat de lângă Gornji Milanovac. Apoi, alte 13 în jurul Urosevac-ului. La 12:42, șase rachete au lovit aeroportul Ponikve, de lângă Uzice. Apoi, la 13:10, a început un bombardament furibund asupra Prizren-ului, unde au explodat cel puțin 22 de bombe. Alte 20 au lovit un sat de lângă Priștina, între 14:15 și 15:03.

Centrul de presă din Priștina anunțase că, azi-noapte, în timpul unui raid asupra localității Merdare, de lângă frontiera administrativă dintre Kosovo și Serbia, deputatul sârb Dragan Milunovic a fost ucis. Acesta era membru al Partidului Radical din Serbia, condus de Vojislav Seselj. Sârbii au mai anunțat că, în regiunea Klina din centrul provinciei Kosovo, antiaeriana ar fi doborât un avion A-10 Thundebolt, așa-zisul “distrugător de tancuri”. Desigur că informația a fost, imediat, dezmințită de oficialii NATO, în eternul ping-pong al declarațiilor și dezmințirilor care a fost una din caracteristicile acestui război.

Periodic, posturile de radio anunțau că, în ciuda eforturilor disperate ale echipelor de intervenție, avariile de la sistemul energetic național nu au fost remediate. Rezerva de apă a Belgradului era în scădere, iar pe străzi își făcuseră apariția cisterne lângă care oamenii așteptau la rând, disciplinați, să-și umple sticlele cu apă. Sârbii erau sfătuiți ca, atunci când va veni curentul, să nu folosească aparate electrice de mare putere, pentru a nu dezechilibra din nou sistemul. De asemenea, se repeta sfatul ca toată lumea să-și facă provizii de apă potabilă. Încercând să risipească neliniștea, autoritățile anunțau că se asigură energie și apă pentru spitale și brutării, însă acestea din urmă funcționează doar la jumătate din capacitate.

În două luni de operațiuni în Kosovo, NATO a distrus o treime din armamentul greu al Armatei iugoslave și peste 100 de avioane ale forței aeriene sârbe, a afirmat purtătorul de cuvânt al Alianței Jamie Shea, citat de AFP. Aceste 100 de aparate pierdute de iugoslavi reprezintă aproximativ jumătate din totalitatea avioanelor de luptă de primă linie pe care le aveau. “Circa 75 % dintre pozițiile fixe ale lansatoarelor de rachete sol-aer au fost distruse,” a mai declarat el.

Profitând de problemele mari cu care se confruntau sârbii, Milo Djukanovic a început să întindă coarda. A apărut la un post de televiziune, cerând o reformă a Constituției Iugoslaviei, care să acorde o mai mare autonomie Muntenegrului în interiorul Federatiei Iugoslave. “O reformă a sistemului constituțional și juridic al Iugoslaviei trebuie să aducă Muntenegrului și politicii sale de stat distincte un cadru suficient de larg, o autonomie suficientă pentru a-i permite să exprime și să realizeze interesele sale strategice naționale și de stat,” a declarat Djukanovic. El l-a acuzat pe Milosevic că refuză să convoace Consiliul Suprem de Apărare a Țării, pentru a nu se confrunta cu argumentele sale, care îi condamnă politica și “acest război nesăbuit și inutil cu NATO”.

Teoretic, conform Constituției, Serbia și Muntenegru se bucură de drepturi egale în cadrul federației. Însă practic, Slobodan Milosevic și apropiații săi țin frâiele puterii. Parlamentul federal este un legislativ de paradă, în care reprezentanții Muntenegrului nu au puteri prea mari și, oricum, deciziile importante (cum a fost și decretarea stării de război) le ia președintele sau guvernul. “Practica a demonstrat că prevederile Constituției iugoslave se pretează cu ușurință la manipulari din partea regimului de la Belgrad, care aduc prejudicii Muntenegrului,” a spus Djukanovic. Aceste declarații, mai ales că erau făcute la întoarcerea dintr-un turneu prin țările occidentale, erau total lipsite de inspirație. Sârbilor și muntenegrenilor nu le stătea mintea la subtilitățile politicienilor, atâta vreme cât în fiecare noapte ploua cu bombe.

Și reacțiile nu s-au lăsat așteptate: Partidul Socialist Popular (SNP), al cărui lider, Momir Bulatovic, era un protejat al lui Slobodan Milosevic, l-a acuzat pe Djukanovic că “întărâtă pasiunile politice și provoacă confruntari civile”. Bulatovic fusese președinte al Muntenegrului pe vremea marii Federații Iugoslave, când, după unele ezitări, a trecut de partea lui Milosevic, în timpul războaielor din Croația și Bosnia. A fost învins în alegerile prezidențiale de Milo Djukanovic, însă Milosevic l-a numit prim ministru al guvernului federal, în ciuda protestelor acestuia, care l-a acuzat de lipsă de legitimitate. În comunicatul său, partidul lui Bulatovic a declarat: “Djukanovic este, fără îndoială, conștient că, după turneul său diplomatic în țările agresoare, nu se mai bucură de susținerea populației din Muntenegru și nici nu mai poate fi membru de facto al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. El a exprimat cu claritate intenția de secesiune a Muntenegrului”. Era fascinant cu câtă ușurință vorbeau tot felul de lideri în numele poporului, acuzând sau susținând un personaj sau altul. În timp ce oamenii de rând se chinuiau să îndure bombardamentele și nenorocirile războiului, ignorând aproape total politicianismul ieftin.

Fostul secretar de stat american Henry Kissinger l-a acuzat pe Clinton, într-un editorial publicat în ultimul număr al săptămânalului “Newsweek“, că politica sa din Kosovo slăbește relațiile cu China și Rusia. “Acțiunea NATO amenință să reducă la zero relațiile dintre Statele Unite și Rusia în viitorii ani,” scria Kissinger. “În plus, la Beijing, bombardarea ambasadei chineze de la Belgrad a slăbit relațiile instabile dintre americani și chinezi.”

Pentru că eram mai liber, mi-am răsfoit carnețelul de notițe și mi-am extras câteva idei pentru reportajul de atmosferă despre bișnițarii români și sârbi pe care i-l propusesem Corinei Hădărean, pentru emisiunea de dimineață de la ProTV. M-a sunat și l-am înregistrat din prima, fără greșeli. Eram foarte stresat să-mi conserv cât mai mult bateriile telefonului mobil. Una era deja aproape epuizată și nu aveam curent să o reîncarc, așa că m-am concentrat și n-a fost nevoie să repetăm nimic. I-am povestit, în câteva cuvinte, despre criza de carburanți și țigări, la care s-au adăugat, treptat, zahărul, uleiul, detergenții și alte produse. Criză care i-a creat și pe bișnițari.

Deși, în virtutea legii marțiale, împotriva lor au fost anunțate măsuri drastice, acestea au fost aplicate destul de rar și atunci – pentru a nu permite extinderea fenomenului. În mod tacit, piața neagră era încurajată, pentru că devenise o supapă, un mod de a suplini sărăcia și criza. Însă în ultima vreme, am auzit tot mai des cum sârbii se întrebau ce se va întâmpla când vor ajunge la fundul sacului, cheltuind și ultimele economii puse deoparte în anii de prosperitate. Criza provocată de bombardarea infrastructurii economice a țării, care, în viziunea liderilor occidentali, ar fi trebuit să determine poporul să se ridice împotriva regimului lui Slobodan Milosevic, nu a avut, până acum, efectul scontat. Și aceasta, deoarece sârbii au perceput acest război ca o agresiune fără precedent asupra țării lor, iar victimele provocate de bombe printre civili le-au trezit sentimentul că NATO nu luptă doar împotriva soldaților Armatei iugoslave, ci împotriva fiecăruia dintre ei.

În finalul reportajului despre bișnițarii din Iugoslavia, am adăugat ultimul bilanț comunicat de Poliția sârbă, care a anunțat că, de la începutul războiului, au fost arestați 1.318 speculanți (dintre care 1.114 sunt cercetați în stare de libertate), au fost confiscate 67 de tone de zahăr, 227 de tone de făină, 15.000 de litri de ulei comestibil, 17 tone de cafea, 32 de tone de sare, 309 tone de motorină și benzină, 10.000 de litri de băuturi alcoolice și 78.000 de baxuri de țigări, toate provenind din contrabandă. Numai în Belgrad, polițiștii au confiscat de la speculanți mărfuri în valoare de 16,5 milioane de mărci germane! Cifre care spun multe despre nivelul la care ajunsese contrabanda în Iugoslavia.

Autoritățile au refuzat accesul în Iugoslavia a două camioane cu ajutoare umanitare care veneau din Bulgaria și erau destinate minorității bulgare și spitalului “Dragisa Misovic“ din Belgrad, bombardat miercurea trecută de NATO, conform postului național bulgar de radio. Din cauză că Guvernul iugoslav a afirmat că nu va permite accesul camioanelor, dacă ajutoarele nu vor fi distribuite de reprezentanții săi, acestea nu au plecat încă din Bulgaria, a declarat adjunctul ministrului Afacerilor Externe, Marin Raikov. “Considerăm că trebuie să așteptăm și să insistăm ca aceste ajutoare să ajungă la simplii cetățeni iugoslavi.”

Încercând să mai aflu câte ceva despre ce s-a întâmplat prin țară, i-am sunat pe prietenii pe care mi-i făcusem la Belgrad. Unul dintre ei, care lucra la agenția de presă Beta, mi-a arătat o scrisoare deschisă pe care locuitorii orașului Cacak i-au adresat-o lui Milosevic. “În acest moment, veți decide soarta noastră, a tuturor,” se menționa în scrisoare. “Vă cerem să încetați imediat acest război și să luați această decizie ținând cont de suferințele pe care le îndură poporul iugoslav, pe care îl conduceți.” Prietenul meu mi-a spus că, la inițiativa unui grup de profesori, medici, ingineri și muncitori, la Cacak s-a constituit “Parlamentul cetățenilor“, care îl sprijină pe primarul Velimir Ilic și a coordonat o serie de demonstrații împotriva războiului. De altfel, Ilic se afla deja în atenția Poliției militare, deoarece l-a acuzat public pe Milosevic că este responsabil pentru bombardamentele NATO împotriva Iugoslaviei.

M-am hotărât să urmăresc cu atenție ce se întâmpla la Cacak, pentru că nu credeam că autoritățile militare vor rămâne fără reacție, riscând ca protestele de acest gen să se extindă. Pe lângă asta, reprezentanții Partidului Democrat au dat publicității o declarație a liderului său, Zoran Djindjic, care a anunțat că autoritățile de la Belgrad i-au trimis un ordin de concentrare. “Această acțiune face parte din strategia pusă la cale de regimul Milosevic, care a început în ziua în care am fost acuzat pe nedrept că am fugit în Germania, unde aș fi cerut continuarea bombardamentelor NATO,” se spunea în declarația lui Djindjic. Indignarea sa ar putea părea sinceră, dacă declarația n-ar fi ajuns la Belgrad printr-un mesaj expediat prin fax de la… Berlin.

În lupta lor contra lui Milosevic, liderii Opoziției iugoslave păreau niște handicapați. Acesta avea o abilitate extraordinară de a jongla cu legile – draconice sau nu – pentru a-i pocni în moalele capului, când le era lumea mai dragă. Stupid era că aceștia nu înțelegeau și nu reușeau deloc să-i răspundă cu aceeași monedă. Exemplul Djindjic este relevant: după ce a avut grijă ca toată lumea să afle că acesta a fugit din Serbia, întâi în Muntenegru și apoi în Occident, Milosevic și-a pus oamenii să-i trimită acest ordin de concentrare, pentru a sublinia și mai mult faptul că ar fi nevoie de el în Serbia, pentru a-și îndeplini datoria de apărare a patriei, în timp ce el se refugiase din calea bombelor. În plus, Milosevic știa că, neputând să răspundă convocării, Djindjic va fi anchetat de Justiția militară și, chiar dacă își va dovedi nevinovăția, procesul va dura și va aminti multă vreme sârbilor de lașitatea liderului Partidului Democrat.

Ministrul rus al Afacerilor Externe, Igor Ivanov, a lăsat să se înțeleagă că unul din scopurile bombardamentelor NATO în Iugoslavia ar fi zădărnicirea eforturilor Moscovei de a rezolva criza din Kosovo. “Vă voi spune ceva care ne surprinde. Când Viktor Cernomîrdin se afla la Belgrad – și era vorba de cea de-a treia sa vizita, în cadrul unei misiuni care nu reflecta numai interesele ruse, ci și pe cele ale multor alte țări – bombardamentele și-au atins intensitatea maximă,” a constatat ministrul, într-un interviu acordat CNN. “Atunci, se pune întrebarea cine încearcă să mineze negocierile?”

Mi-am cumparat câteva ziare și m-am așezat la o masă de pe terasa din Trg Republike, să le răsfoiesc. Un mare scandal a izbucnit în Muntenegru, din cauza lui Dragomir Becirovic, șeful subredacției din Podgorica a cotidianului “Politika“. Vineri după-amiază, la ora 17:00, doi polițiști în civil au bătut la ușa acestuia și l-au dus la sediul Poliției, unde l-au reținut vreme de 8 ore. Era pentru prima oară când, în Muntenegru, polițiștii interogau un jurnalist din cauza celor scrise de acesta. În numărul din 20 mai, Becirovic publicase în “Politika” un articol intitulat “Djukanovic pe aripile NATO“, despre turneul diplomatic al președintelui muntenegrean în Germania și Franța. Polițiștii l-au chestionat despre sursele care i-au dezvăluit că Djukanovic ar fi plecat în străinătate, decolând de la Dubrovnik, cu un avion al NATO.

Aceasta era doar una din acuzațiile aduse lui Milo Djukanovic de ziaristul sârb. În numărul său de astăzi, “Politika” a reprodus încă o dată articolul lui Becirovic. M-am amuzat citindu-l, pentru că era bine scris și împănat cu destule elemente picante. Articolul amintea că Djukanovic orchestrează în Muntenegru o campanie de denigrarea a Armatei iugoslave care staționează în această țara, interpretând, în sensul rău, inițiativa acestuia de a solicita modificarea Constituției, pentru ca Muntenegru să dețină un rol mai important în cadrul Federației Iugoslave. Ziaristul a accentuat că Djukanovic nu a venit la Belgrad, să discute aceste probleme cu președintele iugoslav Slobodan Milosevic, cum ar fi fost normal, ridicându-le, în schimb, în Occident, la Conferința pentru problemele țărilor din estul Europei. În finalul articolului, Becirovic a adăugat că, la întoarcere, Djukanovic a luat cu el în avion un grup de vânători din Occident, amatori să împuște sălbăticiuni în pădurile Muntenegrului. Ceea ce, pentru sârbi, care cunoșteau renumele de bișnițari și contrabandiști ai muntenegrenilor, suna foarte verosimil.

Dupa 3 ore de la arestarea lui Becirovic, șeful Poliției din Podgorica l-a sunat pe Bud Simonovic, președintele Federației Jurnaliștilor din Iugoslavia, anunțându-l că acesta este anchetat. “Știam că a primit câteva telefoane de amenințare, însă nu mă așteptam, din partea autorităților muntenegrene, la așa o încălcare grosolană a libertății cuvântului,” a declarat Simonovic. El a mobilizat, imediat, un grup numeros de ziariști și avocați, care s-au dus în audiență la primul ministru și la președintele Parlamentului muntenegrean. La intervențiile acestora, Dragomir Becirovic a fost eliberat, în jurul orei 1:00.

O nouă pată de petrol, cea de-a optsprezecea de la începutul atacurilor NATO în Iugoslavia, a apărut pe Dunăre în zona Bulgariei, a anunțat agenția de presă BTA. Pata, cu o lungime de 4 kilometri și o lățime de 150 de metri, a fost observată de Poliția bulgară de frontieră. Oamenii de știință bulgari au constatat că nivelul concentrațiilor de hidrocarburi toxice din atmosferă a crescut și, în opinia lor, acestea vin dinspre o rafinărie iugoslavă avariată în cursul bombardamentelor. Această creștere a poluării apărea în urma contactului cu aerul a substanțelor petrochimice de la rafinăria din Prahovo.

Desigur că toate ziarele de astăzi au preluat un articol din săptămânalul german “Bild am Sonntag“, care demonstra că elicopterul Apache care s-a prăbușit la începutul acestei luni în Albania – incident în care au murit doi militari americani – nu a căzut din cauza unei “defecțiuni tehnice“, așa cum anunțaseră oficialii NATO. Citând câteva rapoarte secrete ale Alianței, ziarul german dezvăluia că, în realitate, elicopterul a fost doborât de o rachetă a antiaerienei sârbe. Printre alte date, în rapoarte se arăta că aparatul a explodat în aer, “într-o imensă minge de foc”, ceea ce nu se putea întâmpla din motive tehnice.

Mi-a atras atenția un alt articol, publicat în săptămânalul “Ilustrovana Politika“, despre povestea lui Aleksander Sunjka, un profesor de limba si literatura sârbă din Backa Palanka, orășel de la granița cu Croația. La începutul lunii aprilie, acesta fusese mobilizat și trimis la o unitate de artilerie antiaeriană, amplasată undeva pe malul Dunării, lângă Novi Sad. În noaptea de 7/8 aprilie, în timp ce manevra un tun de mare calibru, alături de un soldat încorporat, și el, de numai 15 zile, profesorul a reușit să doboare un avion de tip F-15 E. “L-am văzut venind, am ochit și am tras,” povestea Sunjka. “Am văzut cum aparatul se prăbușește și două parașute se deschid. Erau piloții. După o jumătate de oră, am auzit elicopterul de recuperare, însă, fiind întuneric și ceață, nu i-a găsit. A doua zi, împreună cu pescarii și vânătorii din partea locului, care cunosc bine fiecare colțișor, i-am căutat noi și am reușit să dăm de ei. Primul lucru pe care l-a strigat pilotul avionului a fost “I am Belgian, no Americano!” Avea 42 de ani și era însoțit de copilotul său, o femeie de 28 de ani. I-am predat Comandamentului Garnizoanei din Novi Sad.”

După o săptămână, tot noaptea, Sunjka a reușit să doboare încă un avion inamic. “Zbura foarte jos, cam la 500 de metri altitudine,” povestea profesorul. “Cred că l-am nimerit fix în cabină. Aparatul a explodat în aer și nu cred că pilotul a supraviețuit.” Povestea mi s-a părut inventată, însă, după ce am sunat la prietenii mei din Novi Sad, care m-au ajutat să aflu și niște numere de telefon de la Backa Palanka, am aflat că Aleksander Sunjka exista cu adevărat, ba chiar devenise eroul orașului. În familia sa existau antecedente războinice: străbunicul său, Stojan Sunjka, a luptat în Primul Război Mondial, bunicul lui, Ostoja Sunjka, a fost șeful brigăzii “Stari Vujadin” în cel de-al Doilea, iar soția sa spune că a mai avut parte de un război, la Vukovar, însă nu dorește să-și amintească de ororile văzute acolo. Erau prea multe elemente reale, ca interviul să fie o ficțiune. Mândru de el, profesorul explica ziariștilor: “Nu este foarte greu să dobori un avion. E ca la fotbal. Vezi ținta, o privești precum un fotbalist poarta, ochești și tragi. Dacă ai noroc, îl nimerești.”

Țările din G-8 sunt încă departe de un acord asupra textului pentru o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU referitoare la provincia Kosovo, a anunțat guvernul britanic, informează AFP. “Faptul că discutăm serios și în detaliu cu Rusia despre viitorul provinciei Kosovo este un semn pozitiv,” a declarat secretarul de stat din Ministerul Afacerilor Externe Tony Lloyd. Directorii politici din G-8 au încheiat vineri, la Bonn, cea de-a doua reuniune, fără a realiza vreun progres notabil. Principalul obstacol rămâne alcătuirea și structura comandamentului forței internaționale care va fi desfășurată în provincia sârbă după retragerea trupelor iugoslave.

Spre seară, m-am întors la hotel “Toplice“, să-mi pregătesc corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30. Chiar când transmiteam, în zona noastră a revenit curentul electric. Vocea mi s-a înviorat și, cu telefonul la ureche, vorbind cu Andreea Esca, m-am dus până în baie, să verific apa. Ghinion! Robinetul se încăpățâna să rămână sec. Ceva mai târziu, un firicel de apă de culoare roșiatică, din cauza oxidului depus pe țevi, a început să se prelingă în chiuvetă, însă presiunea era insuficientă ca să umple bazinul WC-ului. Ce să mai vorbim de duș!

Am rămas în cameră, să urmăresc jurnalul RTS. Prin avalanșa de știri despre protestele din diferite colțuri ale lumii, împotriva raidurilor NATO asupra Iugoslaviei, printre atacurile la adresa președintelui Milo Djukanovic și imagini filmate la centralele electrice avariate sau distruse de bombardamentul de noaptea trecută, am aflat o informație de ultimă oră. La 19:50, avioanele NATO au lansat 3 rachete asupra unui cartier rezidențial, locuit de etnici albanezi, din orașul Urosevac. Se pare că obiectivul atacului a fost o uzină de țevi laminate din apropiere, însă cel puțin o rachetă și-a ratat ținta. Zece case au fost distruse, alte zece au fost avariate, iar drumul spre uzină era plin de gropi și fragmente de obuze. Șapte persoane au fost rănite, dintre care două se află în stare gravă la spital.

Era cel de-al treilea atac asupra Urosevac-ului din această zi, după cele de la orele 8:45 și 12:35. Alois Lushi, un bătrân albanez a cărui declarație telefonică a fost transmisă de RTS, povestea că se temea de mai multă vreme că uzina va fi bombardată și și-a trimis cele 4 fete și cei 3 băieți, împreună cu familiile lor, în Macedonia. El s-a întors la Urosevac, cu doi dintre fiii săi, pentru a avea grijă de gospodării. În urma atacului din această seară, băiatul cel mic, în vârstă de 14 ani, a fost lovit la cap, iar fratele său, de 23 de ani, a fost rănit la braț de o schijă. Bătrânul nu-și revenise din șoc și, în timp ce povestea ce s-a întâmplat, plângea în hohote.

Un membru al UCK a fost rănit în cursul luptelor care au avut loc astăzi, la granița dintre Albania și Kosovo, a declarat pentru AFP un purtător de cuvânt al OSCE. “A fost rănit în luptele din culoarul Padesh și internat în spitalul din Tropoja,” a declarat la Tirana, Andrea Angeli. Luptele dintre UCK și armata sârbă au avut loc în apropiere de Kosare, un post de frontieră sârb ocupat în prezent de separatiștii albanezi. Aceștia au preluat, la începutul lunii aprilie, controlul asupra postului Kosare și asupra unui alt post de trecere a graniței, situat pe colinele unui munte din apropiere.

Dupa jurnal, am coborât sa mănânc. Apoi, ca de obicei, a apărut Dragan, “scriitorul”. De această dată, mi-a adus un articol copiat din ediția de Internet a cotidianului “The Washington Post“. Intitulat “Țineți Rusia departe de Dunăre!”, era semnat de Ion Iliescu! M-a surprins, atât tonul, cât și conținutul articolului, în care fostul președinte al României cerea Statelor Unite să nu dea Rusiei posibilitatea de a-și reinstaura dominația în sud-estul Europei. Argumentându-și analiza cu afirmația că este un bun cunoscător al elitelor rusești, deoarece a studiat la Moscova, Iliescu considera că naționalismul intolerant din Serbia nu poate fi moderat de forțele unei țări în care militarismul și naționalismul sunt în ascensiune. Liderul PDSR se îndoia că Moscova ar putea deveni un participant activ în zona balcanică, atent și bine intenționat, și era îngrijorat că țări mai slabe (cum ar fi România) ar putea fi înglobate în Federația Rusă.

Criticând rolul Moscovei în Balcani în timpul erei comuniste, Ion Iliescu atrăgea atenția că, deși invoca foarte des relația tradițională cu Belgradul, Rusia a făcut prea puțin pentru Iugoslavia în acest secol. Și dădea exemplu colaborarea cu Germania lui Hitler în 1939-1940, reprimarea Revoluției ungare din 1956 și a “Primăverii de la Praga” din 1968. Mai amintea că unul dintre motivele pentru care Rusia a refuzat să semneze un tratat de bază cu România a fost orientarea țării noastre către Occident și către integrarea în NATO. “O pace în Kosovo, creată și menținută de Moscova, s-ar putea să nu fie pace întru totul pentru regiunea agitată a Balcanilor,” scria Ion Iliescu în articol și atrăgea atenția că o prezență militară sporită a Rusiei în regiune ar crea dificultăți majore țărilor din zonă, în încercările lor de a-și promova în mod independent interesele de securitate. “Nu forțați România sau alte țări să-și deschidă granițele și autostrăzile pentru trupele și tancurile rusesti înaintând spre Kosovo,” exclama el, dând glas eternei îngrijorări a românilor.

În timp ce citeam articolul, sub privirile amuzate ale lui Dragan, îmi închipuiam ce va urma. Iar va trebui să discutăm despre relațiile româno-iugoslave și despre distanța dintre atitudinea românilor și cea a liderilor noștri politici! Ne-au întrerupt sirenele alarmei aeriene. Era 21:46 și, 16 minute mai târziu, Belgradul se cufunda din nou în beznă. L-am lăsat pe Dragan și am urcat pe acoperiș. Nicăieri nu se vedea vreo lumină. Radio Novosti a anunțat că două proiectile loviseră, din nou, termocentrala de la Kostolac, unde a izbucnit un incendiu, exploziile fiind auzite până în Pozarevac. Trei bombe cu grafit au avariat instalațiile uneia din stațiile vitale ale companiei “Elektrovojvodina Serbia” din Novi Sad, iar două rachete provocaseră mari distrugeri la echipamentele centralei electrice “Nikola Tesla“. Cea mai mare parte a Serbiei a rămas fără curent electric.

La 23:50, curentul a revenit în centrul Belgradului. Însă doar pentru 3 ore. Când mă pregăteam să mă culc, gândindu-mă că, poate-poate, mâine dimineață vom avea apă la robinete, am rămas din nou în întuneric. De pe acoperiș, vedeam lupte puternice în zona de nord-vest, la distanță de noi. Începând cu ora 3:00, avioanele NATO lansaseră un puternic atac asupra zonei industriale a orașului Sombor, încercând să lovească aeroportul și instalațiile companiei “Naftagaz”. Apoi, la 3:15, 15 explozii au fost auzite la Sabac. A urmat un bombardament intens asupra porțiunii dintre Mandjelos și Sremska Mitrovica, unde a fost lovită o conductă de apă. La 3:30, am văzut intrând în acțiune antiaeriana din sud-vestul Belgradului și am auzit câteva bubuituri înfundate. S-a anunțat că un proiectil a căzut peste o casă din satul Ritopek, alte 10 case din satul Grocka fiind avariate de bombe.

O aversă de grindină a căzut ieri și azi în mai multe regiuni din Bulgaria, ca urmare a opririi aparatelor anti-furtună din stațiile meteorologice, datorată deschiderii spațiului aerian bulgar pentru avioanele NATO. Un fulger a ucis un bărbat în vârstă de 30 de ani, iar boabe de grindină mari cât o nucă au căzut în această seară în satele din apropierea localității Ivailovgrad din sudul Bulgariei, distrugând culturile sătenilor, a anunțat agenția de presă BTA. Încă de la deschiderea spațiului aerian avioanelor NATO, la 4 mai, serviciile meteorologice bulgare și-au oprit radarele, precum și funcționarea aparatelor anti-furtună, destinate dezagregării norilor.

În timp ce stăteam pe acoperiș, mi-am notat orbește o serie de localități din Kosovo, intens bombardate în această noapte, deși condițiile meteo nu erau dintre cele mai bune și NATO a fost nevoită să reducă numărul raidurilor aeriene. Cel puțin 30 de proiectile au explodat la Priștina și Lipljan, iar în jurul Prizren-ului, majoritatea satelor s-a aflat pe lista țintelor. Într-un bilanț alcătuit de EPS, companie de distribuție a energiei electrice, s-a anunțat că, în această noapte, NATO a lovit 5 dintre cele mai importante capacități energetice ale Serbiei. Au fost înregistrate avarii la hidrocentrala “Djerdap“ (partea iugoslavă a “Porților de fier”), precum și la termocentralele de la Obrenovac, Kostolac, Kolubara A și Niș.

Cu toate acestea, la 5:55, m-am trezit, pentru că veioza de pe noptieră îmi lumina fața. Aveam din nou curent. Am stins veioza și am adormit la loc. La 6:29, sirenele anunțau încetarea alarmei aeriene. Am sunat la București și am aflat că, în această dimineață, nu voi mai intra în direct la ProTV, în emisiunea lui Cristi Tabără, pentru că vor difuza reportajul meu despre bișnițari. Am încercat zadarnic să-i conving de situația dramatică din Serbia, datorată lipsei curentului și a apei. Mișu Predescu, redactorul șef al Știrilor ProTV, m-a rugat să nu mă supăr și să-mi păstrez datele pentru celelalte jurnale. Ce puteam să fac? M-am culcat la loc, visând la un duș fierbinte.

Ministrul german al Apărării Rudolf Scharping a sosit aseară în Macedonia, unde va inspecta trupele germane, înainte de a pleca spre Albania, relatează AFP. Imediat după sosirea la Skopje, Scharping s-a deplasat la Tetovo, oraș aflat într-un sector unde trupele germane participă la ajutorarea refugiaților din Kosovo. Regiunea Tetovo a devenit principala zonă macedoneană unde sunt primiți refugiații din Kosovo.

Share

target: rachetele nato lovesc palatul de justiție din belgrad

by

7 aprilie 1999

M-am trezit bine dispus: după-amiază urma să mergem la meci. Am plecat spre centrele de presă. Era soare, frumos, dar mă grăbeam să termin ce aveam de lucru, ca să pot sta liniștit la meci. În Trg Republike, lângă o terasă, două echipe jucau baschet. Și-au adus două panouri, au improvizat un careu și jucau, în semn de protest împotriva războiului. Sportivii erau de la mai multe echipe din prima ligă iugoslavă.

La Centrul militar de presă am răsfoit buletinul pe care îl editau zilnic. Printe alte informații pe care deja le aflasem, ba chiar cu mai multe amănunte, am văzut că Ministerul iugoslav al Muncii a anunțat că peste 1.800 de persoane – dintre care 500 de copii – au rămas fără adăpost din cauza bombardamentelor.

Într-un interviu pentru cotidianul bulgar “Monitor“, Zoran Djindjic, președintele Partidului Democrat, a atras atenția asupra enormelor deservicii aduse Opoziției sârbe de raidurile NATO împotriva Iugoslaviei. Din păcate, fără a fi ascultat de cineva. “Acum, este dificil să explici oamenilor că Serbia trebuie să facă parte din Europa. Este dificil să explicăm că prietenii noștri ne bombardează, ne distrug fabricile, podurile, viața. NATO este o organizație teroristă, al cărui obiectiv este modificarea granițelor. Dacă această intervenție militară nu ar fi avut loc, 1999 și 2000 ar fi fost anii schimbărilor democratice în Iugoslavia. Acum, perspectiva este vagă.”

Prin centrul orașului, în fața chioșcurilor de ziare, zeci de oameni așteptau liniștiți la coadă să-și cumpere țigări. Peste 3 tone de țigări au fost aduse de la fabrica din Vranje. Se vindea doar câte un cartuș de persoană, la alegere, între mărcile “Formula“, “Vek“, “Vels” sau “Filter 95“. În acea perioadă, era o mare problemă cu țigările străine. Din fericire, nu a durat mult și bișnițarii au reînceput să aducă “Marlboro” – țigările mele preferate pe atunci – și să le vândă la negru, cu 3 DM/pachetul. Și cu acestea era o problemă, deoarece trebuia să le deosebești pe cele originale de cele contrafăcute. Într-un final, am reușit să găsim un bar unde aduceau “Marlboro” adevărate și am scăpat de calvar.

Astăzi, Ghennadii Selezniov s-a întâlnit cu președintele iugoslav Slobodan Milosevic. După întrevedere, președintele Dumei de stat a declarat că este de datoria poporului rus și a Rusiei să ofere sprijin Serbiei. El a vizitat podurile distruse de la Novi Sad și câteva localități unde erau vizibile urmele bombardamentelor. “Am văzut cu ochii mei că acestea nu erau obiective militare și m-am convins că NATO bombardează, fără discernământ, obiective civile,” a afirmat Selezniov. În timpul discuțiilor cu oficialul rus, Slobodan Milosevic a acuzat NATO că provoacă o catastrofă umanitară în Kosovo: “NATO bombardează Iugoslavia pentru a o ocupa, ceea ce a determinat o mare parte din locuitorii provinciei Kosovo să-și părăsească locuințele”.

Cotidianul “Kommersant” a anunțat că războiul din Iugoslavia a costat deja Rusia 2 milioane de dolari, prin trimiterea unor nave de război în Marea Adriatică și prin efectuarea de manevre militare suplimentare. Un purtător de cuvânt al Flotei ruse a declarat că “toate vapoarele flotei din Marea Neagră sunt în stare de alertă și nu așteaptă decât ordinul comandamentului de la Moscova“, însă președintele Boris Elțîn a repetat, în această dimineață, că “Rusia nu va livra echipamente Iugoslaviei și nici nu se va lăsa antrenată în conflictul din Balcani”. Duma, Camera inferioară a Parlamentului rus, dominată de opoziția comunistă și naționalistă, votase o rezoluție prin care se cerea guvernului să livreze Iugoslaviei “arme, echipament militar și piese de schimb”.

Cineva ne-a arătat astăzi, unul din manifestele aruncate din avioanele NATO, pe care scria “Take a look to the sky / Just before you die / Is the last time you will” (adică “Mai uită-te o dată spre cer / Chiar înainte de a muri / O vei face pentru ultima oară”). Trecând peste cinismul mesajului, într-unul din jurnalele RTS s-a explicat că este, de fapt, un citat dintr-o piesă a formației americane de heavy-metal rock Metallica. Mi s-a părut atunci o gafă de proporții a propagandei NATO care, prin acest citat sinistru, desprins din muzica unei formații din curentul “dark” al muzicii rock, nu făcea altceva decât să confirme portretul unui agresor crud și sângeros, lipsit de orice sentimente umane, pe care propaganda sârbă se străduia să-l contureze.

“Îmi asum din plin responsabilitățile, considerând că este esențial să nu stăm fără să facem nimic,” a declarat secretarul de stat al SUA Madeleine Albright, citat de AFP, ca răspuns la criticile unor demnitari americani. Aceștia considerau că Albright a greșit când a apreciat că amenințarea cu forța sau primul val de bombardamente vor fi suficiente pentru a-l supune pe Milosevic.

Bogdan Trifunovic, consilier al Președinției Iugoslave, a declarat astăzi că, urmare a acordului Milosevic-Rugova, peste 70.000 de etnici albanezi s-au întors la casele lor. Occidentalii nu l-au crezut și au spus că, printre ipotezele luate în calcul, se numără și cea potrivit căreia sârbii îi obligă pe albanezi să se întoarcă acasă, pentru a-i folosi ca scuturi umane. Adevărul era undeva la mijloc. Gheorghii, ziaristul rus care a avut voie să meargă în Kosovo, ne-a povestit că văzuse o coloană de albanezi care se întorcea acasă. Erau flancați de membri ai unităților speciale ale Poliției sârbe care, înainte de a-i îmbrânci în curți și a le aminti că aici este casa lor, îi obligau să-și facă semnul Crucii.

În jurul orei 11:00, 8 proiectile au lovit cazarma din orașul Pec din Kosovo, fără a provoca victime, deoarece lumea era ascunsă în adăposturi sau își părăsise casele din apropiere. A fost lovit și satul Belopolje, unde mai multe case au fost avariate.

Potrivit cotidianului “El Pais“, cei doi jurnaliști ai postului de televiziune particular Telecinco din Spania, Jon Sistiaga Escudero și Bernabe Dominguez Lopez, care au fost arestați vineri de Poliția sârbă și reținuți la Priștina, au fost expulzați astăzi în Macedonia.

Am hotărât să mergem la meciul Partizan Belgrad – AEK Atena. Am luat un taxi până la stadionul “Partizan”. La intrările pe stadion, polițiștii ne-au controlat în geantă, după ce ne-au întrebat dacă nu cumva avem vreun pistol. Nu era o glumă. Efectiv, în Iugoslavia, foarte multă lume deține pistoale cu glonț. Orice sârb care împlinește 18 ani poate obține ușor un permis de port-armă, în baza unei cereri, la care adaugă două recomandări din partea unor vecini sau a cuiva care îl cunoaște. Sunt, în schimb, interzise pistoalele cu gaz, pe considerentul că există gaze toxice cu efect mortal și, în cazul unei crime, este mult mai ușor să se depisteze pistolul din care s-a tras un glonț, decât cel din care s-a tras cu gaz paralizant. Datorită acestei reguli, la care se adaugă proliferarea imensă a armelor de contrabandă, în multe baruri, discoteci sau magazine, alături de abțibildele care interziceau accesul cu câini sau cu înghețată în mână, erau lipite și cele care interziceau accesul persoanelor înarmate. Cu toate acestea, nu o dată, scandalurile din cârciumi au degenerat în schimburi de focuri sau conturile între diverși interlopi au fost reglate cu pistolul.

Am intrat pe stadion după ce meciul începuse și ne-am cumpărat alune prăjite și semințe. Era o vreme superbă și ne-am încălzit la soare, privind meciul. În tribune erau cam 15.000 de spectatori, care fluturau steaguri sârbești, iugoslave și grecești. Printre lozincile scrise pe pancarte, mi-a atras atenția una care îl sfida pe Zeul Războiului: “Nu mergem în adăposturi, ci pe stadioane, la meci!” Meciul a fost curat, nu prea spectaculos, prima repriză terminându-se cu scorul de 1-1. În pauză, pe teren a intrat o fanfară, urmată de oficialii celor două cluburi. A urmat o scurtă ceremonie, în care încasările au fost donate pentru cei care au de suferit de pe urma bombardamentelor. De asemenea, s-a anunțat că televiziunea greacă a plătit – tot ca o donație – 300.000 de marci pentru drepturile de transmisie a meciului.

În minutul 16 al celei de-a doua reprize, conform unui scenariu stabilit dinainte, spectatorii au năvălit pe teren, purtând drapele imense și au oprit partida. Jucătorii le-au dăruit tricourile pe care, în afara însemnelor cluburilor, erau desenate de acum celebrele ținte. Când am ieșit de pe stadion, am văzut câțiva dintre oficialii greci scoțând din plase pachete de țigări și împărțindu-le microbiștilor care părăseau arena. Ne-am întors de la stadion și abia am apucat să-mi mai trag sufletul, pentru că a trebuit să transmit despre meci și pentru agenția de presă Mediafax, și pentru ProFM, și pentru ProTV.

După ce un oficial NATO anunțase în 29 martie că redactorul șef al ziarului albanez din Kosovo “Koha Ditore“, Baton Haxhiu, a fost executat de forțele sârbe, acesta a apărut în public, dezmințind informația. El a afirmat că a stat ascuns într-o pivniță, vreme de 5 zile, după care a reușit să fugă în munți și să se refugieze în Macedonia, ajungând, în cele din urmă, la Londra. “Informația privitoare la moartea mea nu era chiar de necrezut, de vreme ce mă aflam împreună cu un avocat, exact în ziua în care acesta a fost ucis, în fața copiilor săi,” a declarat Haxhiu.

În noaptea trecută, sârbii au închis punctul de frontieră de la Morina, de la granița cu Albania, a anunțat Andrea Angeli, purtătorul de cuvânt al OSCE la Tirana. 25 de refugiați, care au reușit, totuși, să treacă granița, pentru că nu erau etnici albanezi, au povestit că, în apropierea frontierei, au observat desfășurări de trupe. Alți martori oculari au afirmat că sârbii au plantat în zonă mai multe câmpuri de mine.

La 20:17, sirenele alarmei aeriene sunau din nou la Belgrad. Începea o nouă noapte de bombardamente. Ne-am dus, cum făceam de obicei când începea alarma, să scrutăm orizontul de pe acoperiș. Ciudat, de undeva, din apropiere, se auzeau muzici și urale. Am coborât și ne-am dus pe colina Kalemegdan, de unde am văzut o grămadă de lume adunată pe podul Brankov, care lega cartierul Novi Beograd de partea veche a capitalei.

Nu-mi venea să cred ce vedeam! În timp ce, la orizont, se observau deja tirurile antiaerienei, pe pod, sârbii aduseseră boxe și stații, pe care le-au urcat în remorca unui camion, au adus un grup electrogen și au pornit ediția de seară a concertelor de protest împotriva atacurilor NATO. Erau cam 2.000 de oameni, cu lumânări în mâini, care cântau alături de formațiile de pe scena improvizată.

Am sunat, imediat, la București și ne-am hotărât să transmit în direct chiar de pe pod, o relatare despre ce se întampla. Am stat ca pe ace, pentru că jurnalul de știri începea abia la 22:30 (ora Iugoslaviei) și îmi era teamă că se va termina concertul până atunci. Am avut, totuși, noroc. Am intrat în direct cu Lucian Mîndruță, după ce mă îndepărtasem puțin de mijlocul podului, unde avea loc concertul, pentru ca muzica să nu-mi acopere vocea. Îmi amintesc că elanul de exaltare al sârbilor mă cuprinsese și pe mine și cred că se simțea în voce, pentru că Lucian mi-a administrat un duș rece. După ce i-am povestit ce se întâmpla la Belgrad, accentuând asupra curajului vecin cu nebunia al celor de pe pod, el m-a întrebat dacă oamenii aceia știu că, în acest timp, în Kosovo, compatrioții lor omoară bărbați nevinovați și violează femei.

Întrebarea mi s-a părut (și mi se pare și acum) venită ca nuca-n perete, așa că replica mi-a venit imediat pe buze. I-am explicat lui Lucian că oamenii aceștia au venit aici spontan, din dorința sinceră de a-și apăra podul cu prețul vieții, că știu foarte bine ce se petrece în Kosovo, iar restul e propagandă. Că sârbii nu bagă în seamă nici propaganda NATO, care spune că militarii sârbi îi masacrează pe albanezi, nici propaganda iugoslavă, care vorbește de teroriștii și separatiștii albanezi. Pur și simplu, întrebarea lui mi s-a părut din alt film și realizam cât de puțin înțeleg cei din țară din ceea ce se întampla la Belgrad. Mile Cărpenișan, care auzise ce spuneam în direct, m-a întrebat cine era în studio la București. Nu vreți să știți ce a fost la gura lui, când a auzit…

Reprezentantul UCK în Franța, Yll Selaj, a declarat agenției AFP că primii 15 voluntari înrolați în UCK au plecat de la Paris către Albania. “Alți 200 de voluntari au părăsit deja Franța, din proprie inițiativă, fără a fi îndrumați de noi.”

Am plecat îngândurat de pe pod și mă simțeam vinovat. M-am hotărât să încerc să redau cât mai mult din atmosfera din Iugoslavia în transmisiile mele, fără a deveni subiectiv. A fost unul din momentele în care am simțit cel mai acut absurditatea războiului și dificultatea de a o reda în cuvinte. Cred că tonul replicii mele a fost cam tăios, pentru că, a doua zi, frământat și el de cuvintele mele, Lucian Mîndruță m-a sunat, ca să mă facă să pricep că nu s-a lăsat, nici el, influențat de propaganda NATO, dar ce se întâmpla la Belgrad era greu de înțeles și a avut, pe moment, impresia că țin partea sârbilor și a simțit nevoia să echilibreze cumva sentimentele pe care le declanșa relatarea mea. Continui să cred și acum că nu a fost cea mai inspirată întrebare pe care mi-o putea pune și că oamenii nu pot fi zugrăviți doar în alb și negru.

“Suntem pe cale de a căuta alte întăriri ale forțelor aeriene cu avioane de recunoaștere și atac la sol, precum și cu alte mijloace,” a declarat astăzi generalul american Wesley Clark, comandantul suprem al Forțelor Aliate în Europa, citat de AFP. Purtătorii de cuvânt ai Pentagonului au refuzat să confirme doborârea de către sârbi a unui avion spion, replicând că “politica noastră nu este de a discuta probleme care privesc spionajul”. Avionul spion de tip “Hunter“ poate să zboare la 5.000 de metri altitudine și să transmită imagini prin satelit stațiilor de la sol și avioanelor AWACS care conduc piloții NATO către țintele lor. Este echipat cu două motoare, măsoară 7 metri lungime și 10 metri în deschiderea aripilor. Are o rază de acțiune de 125 de kilometri și o autonomie de zbor de 8 ore, ziua sau noaptea. Săptămâna trecută, americanii au deplasat 8 avioane de acest tip în Albania.

Când ajunsesem pe strada hotelului nostru, comentând, încă uimiți, cele văzute, am auzit pe deasupra capetelor noastre un șuierat puternic, urmat, la câteva secunde, de încă unul. Același sunet al unui imens cauciuc de tractor care s-a desumflat brusc. Am înlemnit, ascultând speriați. “Nu sta pe trotuar!” și-a amintit Mile, după care au urmat bubuiturile. Am sărit în mijlocul drumului, în timp ce geamurile de la clădirile din jur zdrăngăneau sinistru. “Asta a fost foarte aproape !” râdea Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, când am intrat pe ușă. Am urcat repede pe acoperiș. Dinspre centrul orașului se ridica o dâră de fum albicios. Era ora 23:30. “Ce proști sunt!” a exclamat, din nou, Nelu. “Ăsta este FOSTUL General Stab! Haideți până acolo!”

Am coborat și, în hol, ne-am întâlnit cu un tip care părea prieten cu Nelu. Înalt, cu o față osoasă, părul des, grizonat și mustață stufoasă, avea mutra tipică a unui sârb. Mi l-a prezentat și mie: “Dragan, un scriitor de la noi.” Mile îl cunoscuse mai devreme, când a stat cu ei la masă. Ne-am înghesuit toți 4 în Renault-ul lui Nelu. Pe drum, l-am auzit pe Dragan întrebându-l, cu voce scăzută, pe Nelu: “Ce-i cu ăsta? E de-al nostru?” Nelu a dat, afirmativ, din cap: “Nu e sârb, e român, dar e ca și de-al nostru.”

Am trecut pe lângă gara principală a Belgradului și am luat-o pe bulevardul Nemanjina. Nu departe de colț, la numărul 9, era clădirea lovită. Când am ajuns noi, dinăuntru tocmai ieșea un grup de jurnaliști străini, cu camere video și aparate foto de gât, vociferând ușor nemulțumiți. Militarii sârbi care îi conduceau s-au răstit la ei și i-au adus lângă noi, dincolo de un cordon de soldați. Ne-am învârtit, călcând pe cioburi, să ne dăm seama ce s-a întâmplat, pentru că, în afară de geamurile sparte, nimic nu indica vreo explozie.

Clădirea de pe Nemanjina 9 era înaltă, paralelipipedică și se afla lângă cea a Guvernului Serbiei, oarecum în prelungirea acesteia. La nici 100 de metri, era Spitalul de boli cardio-vasculare “Sf.Sava”, iar peste drum se aflau o biserică, hotel “Beograd” și multe clădiri vechi, cu apartamente. La geamuri, oamenii comentau, înjurând nemulțumiți. Se pare că rachetele pe care le auzisem trecând peste capetele noastre erau celebrele “Tomahawk“. Odată lansate, de la mare distanță, zboară la joasă altitudine, paralel cu solul. Ajunse în apropierea țintei, se ridică brusc spre cer, de parcă și-ar lua avânt înaintea loviturii, după care coboară, la fel de brusc, lovind-o. În funcție de modul cum sunt programate, pot exploda imediat sau cu întârziere, după ce străbat două-trei planșee și fac ravagii.

De aceea, oricâte ture am dat în jurul clădirii de pe Nemanjina 9, aceasta părea neatinsă. Colegii nostri care au ajuns mai devreme și au fost duși în interior să filmeze ne-au povestit că proiectilele au izbit acoperișul și doar unul a explodat, chiar în casa scărilor, însă nu avea încărcătură incendiară, așa că focul izbucnit a fost stins rapid. Polițiștii sârbi au venit și ne-au cerut să ne îndepărtăm, pentru că veniseră geniștii care intenționau să dezamorseze racheta neexplodată.

Ne-am adunat lângă mașina lui Nelu și am plecat înapoi spre hotel. Pe drum, Dragan ne-a explicat că imobilul de pe Nemanjina 9 a fost, cândva, sediul General Stab (Statul Major General al Armatei Iugoslave). De când acesta a fost mutat în două clădiri noi, construite pe bulevardul Knez Miloșa, peste drum de sediul Guvernului sârb, imobilul a rămas în administrarea executivului, care l-a repartizat Ministerului Justiției. Adăpostea birourile personalului din minister. Toată lumea era convină că americanii erau atât de proști, încât s-au ghidat după vreo hartă veche, închipuindu-și că au dat lovitura și au făcut praf Statul Major General.

Când am ajuns la hotel, am aflat că la aceeași oră, 23:30, a fost lovit și orașul Pancevo, însă nu am auzit bubuiturile. La televizor s-a anunțat că, la Priștina, bombardamentul din noaptea aceasta a rănit mai multe persoane și că artileria antiaeriană ar fi doborât un avion spion fără pilot de tip Hunter. După care am avut parte de o porție de râs: RTS anunțase că 1.500 de militari germani, aflați în tabăra NATO de la Petrovec (Macedonia), și-ar fi lepădat armele și ar fi dezertat, fugind în Grecia. Revenind în registrul știrilor serioase, cotidianul grec “Athinaiki” pretindea că, până astăzi, NATO ar fi pierdut 32 de avioane și 88 de soldați. S-a vehiculat intens informația că la Belgrad va sosi Spyros Kiprianou, care va discuta cu Milosevic eliberarea celor trei militari americani capturați de sârbi la granița cu Macedonia. Și că, pe timpul vizitei sale de 24 de ore, bombardamentele vor fi întrerupte.

Rusia a suspendat programele de colaborare bilaterală cu Canada, ca răspuns la participarea acestei țări la atacurile NATO asupra Iugoslaviei, a anunțat Gill Hewkins, purtător de cuvânt al Ministerului canadian al Apărării. Rusia a repatriat toți studenții militari ruși care participau la programe de pregătire în Canada, a rechemat 11 din ofițerii săi aflați la un curs de 6 luni pentru a învăța franceza și engleza și a anulat alte 3 misiuni de studii pentru ofițeri.

Cu 10 minute înainte de ora 1:00, 6 proiectile au lovit, unul după altul, centrul orașului Cuprija. Din primele informații, am aflat că nu există victime, deși pagubele sunt mari. Au fost distruse o sală de sport, câteva magazine și centrala de distribuire a curentului electric. Pompierii se luptau să stingă incendiile izbucnite în cele 6 locuri.

La 4:20, orașele Cacak și Lucani (combinatul chimic “Milan Blagojevic“) au fost, din nou, țintele avioanelor NATO, peste 50 de case fiind afectate de suflul exploziilor. Stațiunea Tornik, o tabără de ski pentru copii, compusă din vreo 30 de cabane, a fost făcută scrum. Se pare că sârbii au folosit-o drept tabără provizorie pentru soldați și au fost, din nou, descoperiți prin satelit. Pe la 5:20, Belgradul a fost survolat de avioane, care nu au lansat, însă, nici o bombă. Am aflat asta mai târziu, pentru că dormeam deja. La 7:30, s-a ridicat și alarma aeriană, cu puțin înainte de a intra în direct la emisiunea de dimineață de la ProTV.

Share

target: ziua surprizelor neplăcute

by

27 martie 1999

O zi plină de surprize neplăcute. Dimineaţă, am plecat, împreună cu Mile, către centru. La colţ, când am ajuns pe strada Knez Mihailova, unde se circula doar pe jos, după câţiva paşi, am fost opriţi de o patrulă de Poliţie.  “Sunteţi ziarişti! Actele !” Am rămas cu gura căscată. Ne-am uitat unul la celălalt şi nu înţelegeam de unde au dedus aşa ceva. Eram îmbrăcaţi normal, doar eu aveam o geantă din piele pe umăr şi nu vorbeam în acel moment, ca să-şi dea cineva seama că suntem străini. Le-am arătat paşapoartele şi legitimaţiile de presă şi le-am explicat că abia luni ne vom putea acredita la Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma să se înfiinţeze. După ce s-au convins că nu aveam nici camere video, nici aparate foto, ne-au lăsat în pace.

După câţiva paşi, am înţeles de unde atât interes. Clădirea filialei locale a Institutului “Goethe” nu mai avea nici un geam întreg, iar pereţii erau pictaţi cu zvastici. Lângă ea, sediul “British Council“ îşi căsca vitrinele fără geamuri spre trecători, iar pe ziduri erau scrise mesaje obscene la adresa lui Tony Blair. Ceva mai încolo, sediul Centrului Cultural American fusese devastat, iar nişte puştani aruncau cu pietre în geamurile apartamentelor de deasupra, unde am presupus că locuiseră americanii. Sub ochii îngăduitori ai unor poliţişti. Ba mai mult, când unul rata ţinta, era luat de mână şi trimis acasă, să facă locul altuia mai bun.  Am mai făcut câţiva paşi şi am văzut ce rămasese din biroul companiei “Air France“, apoi din Centrul Cultural Francez, pe care sârbii au scris “Chirac, poulle mouille” şi “V-am f….t mamele la toţi, de-aia sunteţi atât de mulţi!”. Printr-o altă inscripţie, pictată cu vopsea pe zid, sârbii îşi cereau scuze că au aruncat cu pietre în sediile centrelor culturale, justificând că ouăle erau prea scumpe.

Graffiti-urile de pe ziduri dovedeau simţul umorului şi mai puţină ură decât ar fi fost, poate, normal, din partea unor oameni bombardaţi de avioanele ţărilor respective. Era o formă de protest, o descătuşare şi – de ce nu? – un mod de a arăta că nu se dau bătuţi aşa uşor. Sârbii care treceau pe lângă centrele culturale devastate îşi scuipau scârba pe zidurile inscripţionate. Şi, cu toate că au spart geamurile şi au răvăşit totul în interior, nimeni nu a furat nici măcar o coală de hârtie. Spre după-amiază, tot ce se afla înăuntru a fost strâns şi dus cine ştie unde, de poliţişti.

Astăzi, în Piaţa Unirii din Timişoara, 300 de persoane au protestat împotriva agresiunii NATO asupra Iugoslaviei, a transmis corespondentul Mediafax. Câţiva tineri au dat foc unui drapel american, pe care l-au călcat în picioare, iar manifestanţii au strigat “Kosovo e Serbia !” şi “Nu dăm Kosovo !”. Cei mai mulţi erau de origine sârbă, iar reprezentantul lor în Parlamentul României, deputatul Slavomir Gvozdenovici, a menționat că sârbii din România “îi susţin pe iugoslavi în refuzul lor de a semna documentul prin care ar capitula şi ar pierde pentru totdeauna Kosovo, pământul sfânt al Serbiei”.

Aseară, zeci de români aflaţi la muncă în Iugoslavia s-au întors în ţară, iar mai mulţi sârbi din oraşul Vîrşeţ, de lângă frontiera cu România, au venit în judeţul Timiş, la rude sau prieteni.

Următoarea surpriză neplăcută a fost că toate ţigările dispăruseră din chioşcuri. Cu mare greutate, am reuşit să cumpărăm, pe sub mână, două pachete de “Point“, nişte ţigări sârbeşti atât de proaste, încât, până s-a terminat războiul, un pachet început a zăcut pe noptiera din camera de hotel, dar n-am mai avut chef să ne atingem de el. Din ce spuneau oamenii, ţigările străine (chiar şi cele vândute în chioşcuri) ajungeau prin reţele mafiote, tolerate de autorităţi şi controlate de oameni apropiaţi regimului de la Belgrad. Odată decretată starea de război, Armata a interzis reţelelor mafiote să-şi mai facă de cap. Aşa că au dispărut şi ţigările de pe piaţă. Câteva zile am suferit amarnic, după care ţigările străine au reapărut, vândute de bişniţari prin pieţe sau prin pasaje. Însă, totdeauna, cu mare fereală.

De altfel, împotriva bişniţarilor a fost dezlănţuită o adevărată prigoană, a cărei rigoare a mai slăbit abia spre sfârşitul războiului. Preţul benzinei la negru urcase deja la 4 DM/litru, însă nimeni nu vindea decât cu mari precauţii. Am fost sfătuiţi să nu riscăm să schimbăm valută pe stradă, pentru că majoritatea celor care se ofereau să o cumpere lucrau mână în mână cu Poliţia sau cu Serviciile Secrete, ai căror oameni apăreau ca din pământ şi îţi confiscau toţi banii.

“Vuk Draskovic a înşelat în mod grosolan opinia publică iugoslavă şi străină, declarând că guvernul federal ar fi suspendat decizia de expulzare a jurnaliştilor străini de acum câteva zile,” a anunţat, astăzi, un comunicat al Ministerului sârb al Informaţiilor.

Când am ajuns la Media Center, am reuşit să mai aflăm detalii despre noaptea care trecuse. Câteva posturi locale de radio au anunţat, din nou, că au fost lansate radiolocatoare, iar cei care le găseau erau rugaţi să anunţe, imediat, Armata. Ne-am interesat şi am aflat că radiolocatoarele erau nişte aparate de dimensiunea unui aparat de radio, care emiteau semnale de ghidaj pentru bombardierele inamice. Câteva zile mai târziu, o cunoştinţă ne-a povestit că a găsit unul în grădina bunicului său şi, când au venit militarii să-l ridice, bătrânul i-a chemat în casă şi le-a arătat, ascunse sub pat, vreo 10-12 bucăţi. Nu ştia el prea bine ce sunt, dar le adunase de pe câmp şi le pusese la loc sigur, sperând să scoată un ban pe ele, dacă ar fi avut vreo valoare.

Ultimele veşti spuneau că, pe teritoriul iugoslav ar fi fost atinse 20 de obiective civile, iar în Muntenegru, ar fi 2 morţi şi 1 rănit. La Priştina, nici la ora 17.00, alarma aeriană anunţată cu o seară înainte nu fusese ridicată, iar curentul fusese întrerupt de-a lungul întregii nopţi. Cursele de autobuze spre Kosovo au fost suspendate. Auzind că fabrica lor este pe lista obiectivelor ce urmau să fie bombardate, muncitorii de la “Zastava“ din oraşul Kragujevac, singura uzină iugoslavă care producea automobile, au refuzat să iasă din schimb, pentru a-şi apăra locul de muncă.

Militarii NATO au fost nedumeriţi de hotărârea sârbilor de a nu utiliza intensiv apărarea anti-aeriană şi de a permite decolarea avioanelor MiG-29, apreciază o analiză a AFP. Trei avioane de acest tip, care s-au ridicat de la sol în prima noapte de război, au fost imediat reperate de avioanele-radar AWACS ale NATO, iar două dintre ele au fost distruse.

De asemenea, Alianţa Nord-Atlantică a anunţat că a deteriorat grav cartierul general al Armatei a III-a, situat în apropierea frontierei cu Kosovo şi considerat centrul de control al operaţiunilor sârbe din provincie.

NATO a mai anunţat trecerea la faza a doua a operaţiunii “Determined Force”, conform căreia va ataca trupele sârbe.

Maşinăria propagandei iugoslave s-a pus în mişcare, cu o eficienţă incredibilă, care avea să menţină ridicat moralul oamenilor, de-a lungul întregului război. Sportivii sârbi din întreaga lume au anunţat că vor purta doliu la toate competiţiile la care vor participa. Ca să evite probleme ca acelea de aseară, a fost oprită activitatea tuturor combinatelelor chimice din ţară. Pentru a face faţă crizei de benzină, s-a anunţat că taximetriştii vor primi, zilnic, câte 10 litri de carburanţi.

Mâine, urmează să se aniverseze Ziua Republicii Serbia. Se împlineau 10 ani de când a fost votat un amendament la Constituţie, care prevedea integritatea teritorială a ţării. În Piaţa Republicii, din centrul Belgradului, a fost anunţat un mare concert de muzica rock şi pop. Nu m-am mirat, pentru că, de obicei, concertele erau una din formele de protest ale sârbilor, folosite de câte ori aveau ocazia. Nu voi uita niciodată concertul din ianuarie 1997, când se aniversa “Revelionul sârbesc” (după calendarul vechi), la care au venit peste 600.000 de oameni. Era apogeul protestelor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic.

După-amiază, la 16:40, o bubuitură puternică a zguduit centrul Belgradului. Sirenele alarmei aeriene au început să sune abia după aceea. Deja oamenii sunt mai speriaţi şi se grăbesc să se adăpostească. Până acum, autorităţile s-au arătat foarte nemulţumite că sârbii nu respectă obligaţiile pe care le au în timpul alarmei. Nu se duc în adăposturi, nu-şi trag maşinile pe dreapta şi continuă să circule, nu sting luminile în casă şi aşa mai departe. Nici măcar ştirile despre importantele pagube materiale de la obiectivele civile lovite de bombe nu i-au îngrijorat.

52,4 % din locuitorii marilor oraşe bulgare au mărturisit că se simt ameninţaţi de conflictul dintre NATO şi Iugoslavia, marile ziare au publicat hărţile cu principalele adăposturi anti-aeriene şi au sfătuit populaţia ce să facă, în cazul unei eventuale alarme împotriva bombardamentelor.

Alarma nu s-a mai ridicat şi a început încă o noapte de teroare. Indignaţi, sârbii au anunţat că aeroportul din Podgorica a fost bombardat la nici 5 minute după aterizarea unui avion civil. Spuneau că, la raidurile aeriene, participă peste 200 de avioane din 10 ţari. Spre miezul nopţii au început, din nou, să se audă bubuituri dinspre dealurile din sudul Belgradului. După o jumătate de oră, la Studio B s-a anunţat că au fost lovite ţinte din cartierul Rakovica şi au fost avariate mai multe obiective civile. Am văzut imagini: case cu acoperişuri răvăşite şi geamuri sparte. A fost bombardată fabrica “1 Mai” din cartier şi mănăstirea Rakovica a fost avariată. În faţa zidurilor mănăstirii, care avea mai multe geamuri sparte, Vuk Draskovic dădea un interviu postului de televiziune CNN. Patetic, uşor exaltat, liderul SPO era indignat că bombele Aliaţilor lovesc cartierele civile şi se adresa, privind spre cer, piloţilor NATO: “Nu mai lansaţi rachete de la 10.000 de metri! Dacă aveţi curaj, coborâţi pe pământ, să ne privim în ochi!”

Deşi NATO a negat că vreun avion al său ar fi avut probleme, AFP a dat publicităţii modul în care sunt recuperaţi piloţii căzuţi în teritoriul inamic. Operaţiunea, încredinţată unei unităţi speciale, e foarte periculoasă şi, dacă pilotul e rănit, şansele de reușită sunt minime. Înaintea decolării, piloţii îmbrăcau o vestă de supravieţuire, care conţine o busolă, un receptor GPS (care permite localizarea, prin satelit, a piloţilor,  cu o precizie de 10 metri, în orice punct pe glob), un radioemiţător, cu care poate comunica prin semnale electronice codate, baterii, o oglindă, un fluier, rachete de semnalizare, torţe bengaleze (care produc o lumină albăstruie intermitentă), o trusă de prim-ajutor, vopsea de camuflaj şi o hartă plastificată. Sub scaunul de catapultare, este instalat un sac de supravieţuire, în care sunt puse o pătură termică, un veston de camuflaj, puţină hrană, o rezervă de apă şi diverse ustensile. Odată ajuns la sol, pilotul camuflează paraşuta şi caută un loc de unde să comunice cu ai săi. Transmisiile nu trebuie făcute decât din oră în oră şi, odată stabilit contactul, pilotul va trebui să transmită trei coduri avioanelor de război care au plecat să-l recupereze: o literă, o cifră şi un cuvânt, care se schimba în fiecare zi.

În timpul războiului din Bosnia, trei aviatori – un american, în iunie 1995, şi doi francezi,  în august 1995 – au fost nevoiţi să se catapulteze şi au ajuns în zone ocupate de sârbii bosniaci. Pilotul american a fost recuperat, după şase zile petrecute în teritoriul inamic. Cei doi francezi au fost capturaţi imediat de sârbi, dar au fost eliberaţi ulterior.

Share