4 iunie 1999
Astăzi, am rămas din nou singur. Centrul militar de presă a anunțat că organizează, pentru cei interesați, o deplasare la Novi Sad. Pentru că aveau acreditări de război, Mile, vărul său, George Roncea și Eugen Mihăescu s-au trezit dis-de-dimineață și au plecat. Pentru că nu mai aveam acreditare de război, eu mi-am savurat cafeaua la Media Center, amuzându-mă cu ziarele de astăzi, care – așa cum mă așteptam – publicau fotografia de la ședința de ieri a Parlamentului sârb, cu Vuk Draskovic în mijlocul apropiaților lui Slobodan Milosevic. Despre titluri… ce să mai vorbesc? Majoritatea sunau cam așa: “DA păcii în Iugoslavia”, “Pacea, mai presus de orice”, “O zi mare pentru viitor”, “La porțile păcii”…
Deja au început să apară declarații despre proiecte de viitor ce îmi aminteau de planurile românilor de după Revoluție. Fostul premier iugoslav Milan Panic, în prezent unul din liderii Opoziției, pretindea că ar fi discutat cu liderii occidentali despre planul de reconstrucție a Iugoslaviei după încheierea războiului. “Economia este unul din elementele esențiale, o garanție a procesului democratic,” afirma el. “Cel mai important lucru este oprirea imediată a bombardamentelor, iar peste 6 luni, vor trebui organizate alegeri libere. Până atunci, ar trebui format un guvern de uniune națională, alcătuit din tehnocrați, care să beneficieze de încredere în țară și în Occident, pentru că e nevoie de bani pentru recunostrucția țării.” Lipseau doar promisiunea cu “cei 15.000 de specialiști” și rezultatul unei analize a experților occidentali, care au apreciat costurile primei faze a reconstrucției la peste 35 de miliarde de mărci germane. Bani pe care nimeni nu s-a arătat, până acum, dispus să-i investească.
“Costurile reconstrucției după războiul din Kosovo vor fi enorme,” a apreciat noul președinte al Comisiei Europene, Romano Prodi, citat de AFP. “Costurile au fost estimate la 5-6 miliarde de euro pe an, pe o perioadă de cel puțin 5 ani, ceea ce reprezintă 2 % din Produsul Intern Brut european. Comisia Europeană dorește stabilirea unei autorități pentru o bună coordonare, așa cum au făcut Statele Unite în privința Europei, după cel de-al Doilea Razboi Mondial. Europa a inceput sa se gandeasca la strategia de pace chiar in ziua in care a inceput razboiul. Vom crea o singura zona economica, este un plan pentru intreaga regiune a Balcanilor.”
Până la bani, la 9:02, sirenele alarmei aeriene ne-au amintit că războiul nu s-a terminat. La 9:15, trei proiectile au explodat în zona aeroportului Batajnica. Alarma a fost ridicată la 10:01, însă la 10:45 și 11:50, centrul orașului a fost zguduit de două detunături puternice, despre care autoritățile au anunțat că au fost provocate de avioanele inamice, care au spart bariera sonică la joasă înălțime. Pentru prima oară după bombardarea Ambasadei Chinei, am văzut astăzi la televizor imagini cu Pavle Bulatovic, ministrul iugoslav al Apărării, despre care aflasem că a fost rănit în timpul acelui atac. Am sunat niște prieteni de la Studio B, care mi-au confirmat că nu erau imagini de arhivă. Bulatovic se făcuse bine. Tot la Studio B, pentru întâia oară de la începutul războiului, am văzut o fotografie decentă a lui Bill Clinton.
În timpul atacului de la 9:15, avioanele NATO au lansat mai multe proiectile asupra regiunii dintre satele Brankovac și Cot, de pe muntele Fruska Gora. Între 9:15 și 9:30, a fost lansat un raid aerian asupra satelor din jurul podului peste Dunăre de la Becka, distrus de mult de bombardamente. La 9:20, două bombe, dintre care una nu a explodat, au căzut între satele Uzvece și Macvanski Pricinovic, de lângă Sabac. La 9:30, a fost atacată regiunea Priștinei, însă în Kosovo atacurile începuseră de la 8:30. Bombardamentele s-au concentrat asupra sudului provinciei, 14 proiectile explodând lângă Djakovica, iar alte 16 în apropiere de Gnjilane.
La ordinul comandantului suprem, militarii iugoslavi au pus mâna pe telefon și au sunat la cartierul general al NATO de la Bruxelles. Tony Blair a confirmat că generalul Dragoljub Ojdanic a fost cel care a telefonat, însă nimeni nu a ridicat receptorul. A lăsat un mesaj pe robotul telefonic, în care solicita începerea discuțiilor pentru finalizarea tratatului militar de pace. Deja, câteva posturi de radio anunțau că mâine ar putea sosi la Belgrad o echipă de experți militari ai NATO, care să negocieze detaliile retragerii din Kosovo și programul reîntoarcerii refugiaților albanezi. Mă cam îndoiam că ar fi așa, mai ales că aflasem alte câteva posibile locații pentru negocieri. Cel mai probabil, în Macedonia, delegația NATO urmând să fie condusă de generalul britanic Michael Jackson.
Dar informația care m-a enervat cel mai tare și care avea să trezească vii comentarii aici, la Belgrad, privea aspecte mai puțin cunoscute ale discuțiilor de ieri dintre Cernomîrdin, Ahtisaari și Slobodan Milosevic. Se pare că, în schimbul capitulării, președintele iugoslav ar fi obținut imunitate în fața acuzațiilor de crime de război formulate de Tribunalul de la Haga. Jurnaliștii sârbi vorbeau chiar că Tony Blair ar fi confirmat această înțelegere. Desigur că – oficial – toată lumea s-a grăbit să o dezmintă, însă evoluția evenimentelor de după război, precum și cotidianul american “The New York Times” aveau să o întărească.
Președintele rus Boris Elțîn a afirmat într-o convorbire telefonică cu cancelarul german Gerhard Schroeder “că nu mai există nici un motiv pentru continuarea agresiunii NATO împotriva Iugoslaviei”, a anunțat agenția Interfax. Elțîn consideră că acceptarea planului de pace de către autoritățile de la Belgrad ar trebui să determine încetarea bombardamentelor.
Am transmis câteva detalii de atmosferă pentru Știrile de la ora 13:00 ale ProTV, după care m-au sunat colegii de la ProFM, rugându-mă să pregătesc o corespondență și pentru ei. La câte informații aveam, nu era nici o problemă, mai ales că radioul și televiziunea sunt suficient de diferite. Am avut ceva emoții la 13:23, când, brusc, s-a luat curentul în centrul Belgradului. Dar a fost o pană temporară, pentru că a revenit după 10 minute.
Erau foarte multe de spus și am profitat de perioada liniștită din ultimele două zile, pentru a-mi arunca ochii asupra vieții sociale, care era fascinantă. De două luni, pensionarii nu mai primiseră un ban. Companiile private care asigurau o mare parte a transportului în comun în Belgrad nu mai aveau bani să cumpere carburanți de pe piața neagră. De aceea, pentru acest week-end, programul autobuzelor a fost redus la 5 ore: de la 7:00 la 9:00 și de la 14:00 la 17:00.
În disperare de cauză, mai mulți stomatologi din Belgrad și Pancevo au anunțat că, în fiecare sâmbătă, oferă consultații și intervenții gratuite. Tot mai mulți economiști critică o campanie neinspirat lansată de guvernul iugoslav, sub numele “Avem încredere în mărfurile din țara noastră – Cumpărăm de-ale noastre, pentru că avem ce cumpăra”. Concepută, inițial, pentru a stimula cumva consumul intern, așa cum aprecia toată lumea, campania tindea să mai pună o piatră la zidul care izola Iugoslavia de restul lumii. Fără a vorbi că nici nu avea prea mare succes, sârbii fiind – dintotdeauna – mari amatori de pantofi italieni, costume franțuzești, blugi americani sau echipament sportiv german.
La Niș, la cererea Guvernului federal, o comisie a început să evalueze pagubele provocate de bombardamente și a ajuns să depășească cifra de 1 miliard de dinari (100 de milioane de mărci germane). La această sumă se adaugă pagubele, imposibil de estimat în acest moment, provocate la fabrica de țigări și la instalațiile energetice și petroliere. Peste 2.200 de familii și-au declarat oficial gospodăriile afectate de bombe. Verificând doar 45 dintre acestea, membrii comisiei au constatat pagube de 145 de milioane de dinari.
În Kosovo, problemele erau tot mai mari și mai greu de rezolvat. Din cauza distrugerilor provocate de bombardamente la rețelele de apă și curent, apa potabilă nu mai curgea la robinete. În lipsa apei, nici brutăriile nu puteau lucra. În afară de pâine, din magazine au dispărut uleiul, zahărul și sarea, care se vând pe piața neagră cu 100 de dinari (10 mărci) litrul, respectiv 80 de dinari și 20 de dinari/kg. De mai bine de 3 zile, majoritatea localităților din sudul provinciei zac în beznă. Ei bine, în ciuda acestei situații catastrofale, sârbii tot mai aveau puterea să zâmbească. Viktor Dimic, tânărul IT-ist de la Media Center, mi-a arătat ultima poantă lansată pe Internet de sârbi: programul “Windows ’99“. În momentul în care făceai “click” pe simbolul “Windows ’99”, pe ecranul computerelor începea să se deruleze o serie de imagini ale ferestrelor caselor din Iugoslavia, sparte sau protejate de suflul exploziilor cu ajutorul fâșiilor de bandă izolantă.
Întrevederea Cernomîrdin–Talbott–Ahtisaari, prevăzută pentru astăzi, la Helsinki, a fost anulată, a anunțat agenția Itar-Tass. Anularea acestei întrevederi a fost convenită în cursul unei convorbiri telefonice a celor trei părți, a precizat consilierul emisarului rus Viktor Cernomîrdin. Președinția finlandeză nu a furnizat motivul pentru care Cernomîrdin nu participă la reuniune.
La ora 15:00, sirenele anunțau o nouă alarmă aeriană la Belgrad. Până la 16:25, când a fost ridicată, nu am fost bombardați. În schimb, au fost înregistrate mai multe atacuri la Uzice și Ivanic. Între timp, s-au întors și prietenii mei din deplasarea organizată pentru jurnaliști de Centrul militar de presă. Nu fuseseră la Novi Sad, ci la Valjevo, unde au putut vedea cu ochii lor urmările bombardamentelor. Eugen Mihăescu a ascuns în geantă un fragment dintr-un proiectil, pe care avea să-l transforme într-o splendidă statueta. Când o vezi, ai impresia că este un straniu trandafir de metal ușor coclit, însă când afli ce este în realitate, nu-ți poți reprima un fior de groază.
După ce s-au întors, cu toții mi-au povestit ce au văzut la Valjevo, dar cred că Eugen Mihăescu a exprimat cel mai bine atmosfera, fără a spune un cuvânt despre ce a văzut. A scris pentru “Cotidianul” încă un eseu, pe care l-am ajutat să-l transmită prin e-mail. Se numea “Ciuleandra s-a oprit?“:
“E devreme, 7 de dimineață. La Centrul de presă al Armatei, câțiva jurnaliști și cu mine așteptăm să se formeze un convoi pentru Novi Sad… Nu, s-a schimbat direcția, vom pleca la Valjevo. Dacă nu se răzgândesc și vom merge în altă direcție. Nimeni nu dă lămuriri. Zig-zagăm în labirintul zilei de azi. Nu am impresia că Ciuleandra asta infernală se va opri. Televizoarele au sunetul tăiat. Aici, în holul cu fotolii goale, scrumierele sunt încă pline cu mucurile țigărilor de ieri. Urmăresc CNN-ul, BBC-ul și televiziunea sârbă. Un al patrulea televizor transmite filme cu desene animate. E singurul care are sonor. Aud glasul mieros al Lupului și cel tânguit al Scufiței Roșii. Mă duce gândul la Chamberlain, coborând din avion după întâlnirea cu Hitler și scuturând umbrela, în timp ce exclama: PACE! Trăim momentul cel mai dificil de la începutul crizei din Kosovo. Toți acești oameni politici, de o parte sau alta a baricadei, cu diplomația lor mediocră, ca un film de serie B produs acum 50 de ani, îmi par ca dezaxații de la balamuc, care privesc din curte spre stradă și constată cu uimire ce mulți nebuni sunt afară. Dacă războiul e prelungirea necesară, uneori, a diplomației, cum zice Clausewitz, atunci această pace impusă de NATO nu este, oare, prelungirea războiului, cum a fost pacea de după ’45, numită “război rece”? Suntem noi în cel de-al Treilea Război Mondial sau cel de-al Doilea n-a încetat niciodată? Milosevic se pare că a depus o demisie în alb. Cui a lăsat-o? Se aude mârâitul Armatei. Va accepta ea o capitulare? Vor veni generalii americani să semneze această pace aici, la Belgrad, și abia atunci se vor opri bombardamentele? Intrăm în viitor dând înapoi? Prea multe semne de întrebare. Pentru tot ce a suferit acest popor demn și viteaz, să se ajungă la ceva mai rău decât dictatul de la Rambouillet!
Un jurnalist de lângă mine îmi suflă: “Suntem în pericol de pace!” Câtă dreptate are! Pe fețele sârbilor nu se vede bucuria păcii, așa cum ar fi normal. În această atmosferă ireală, femeia de la bufetul presei a dispărut. Pe placă, un ibric cu cafea uitat dă în foc. Miroase a ars. În fine, se formează caravana mașinilor și plecăm la Valjevo. 100 de kilometri sud-est. Întâi, aerul vibrează, apoi bubuitura. Desenez, repede, cuvântul PRESS pe un petic de hârtie și îl lipesc pe parbriz. Zâmbind pe sub mustață, mă gândesc că l-am scris în engleză, să poată fi citit de la 10.000 de metri. Pe dreapta, se văd, aplecați peste culturi, truditorii câmpului. Alături, o întindere nesfârșită, roșu-aprins, acoperită cu maci. Viața, ce pare neatinsă de război, continuă peren. Abandonate sunt numai sperietorile de ciori. Nu-și mai au rostul. Păsările au părăsit ogoarele, din cauza bombelor. Corbi la corbi nu-și scot ochii.” Eugen Mihăescu, Valjevo, Serbia, 4 iunie 1999.
La 19:52, chiar după ce îmi terminasem transmisia pentru Știrile ProTV, au sunat din nou sirenele alarmei aeriene. Am coborât din cameră, ușor îngrijorați, pentru că de mult nu se mai anunțase alarma atât de devreme. N-a fost decât un foc de paie, pentru că, la 20:33, a fost ridicată. Nu avea să fie anunțată din nou decât foarte târziu, la 1:10 și, până la 6:22, când a încetat, nici un avion nu s-a arătat pe cerul senin al Belgradului. Nici celelalte orașe din Serbia nu au fost atacate, doar sudul provinciei Kosovo a fost din nou ținta unor bombardamente sporadice.
Premierul Tony Blair a condiționat, la Koln, ajutorul financiar acordat reconstruirii Iugoslaviei de îndepărtarea președintelui Slobodan Milosevic, informează AFP. Blair a declarat că Iugoslavia își poate regăsi locul în rândul națiunilor democratice europene, dar în prezent, este condusă de “un dictator inculpat pentru crime de război“. “Nu vă puteți aștepta la primirea părții voastre din reconstrucția Balcanilor, dacă acesta nu va fi schimbat,” a atras atenția Blair.
La 23:25, șase rachete au fost lansate asupra localității Vrbnica, iar la miezul nopții, au fost luate la rând orașele Priștina, Decani, Pec, Djakovica, Prizren și Urosevac. La Djakovica au căzut cel puțin 15 proiectile, iar deasupra satelor din sud-vest au fost lansate mai multe rachete de semnalizare, pentru a sprijini atacurile gherilelor UCK. Sârbii au anunțat că ofensiva separatiștilor albanezi a fost, din nou, respinsă, cu mari pierderi din partea dușmanilor.
“Ne vom continua rezistența, pentru că nu credem în manevrele lui Milosevic, care a masacrat populația civilă timp de mai mulți ani,” a declarat purtătorul de cuvânt al guvernului provizoriu al UCK, Jakup Krasniqi. “UCK va colabora cu comunitatea internațională, dar nu va depune armele decât după retragerea forțelor sârbe din Kosovo și după întoarcerea refugiaților. Nu putem ataca trupele sârbești care se retrag. UCK se declară în favoarea prezenței unei forțe internaționale conduse de NATO, cu un comandament și un control unificat. Chiar și Rusia, care este în prezent de partea sârbilor, va trece de partea NATO.”
Eugen Mihăescu m-a chemat să-mi arate lucrările pe care le-a realizat aici, la Belgrad. Întotdeauna m-a fascinat arta modernă, însă am început să o simt cu adevărat abia în ultimii ani, când am început să-mi înțeleg mai profund meseria. Lucrările pe care le-am văzut mi-au amintit într-o clipă, foarte acut, tot ce am trăit în acest război. Erau colaje de fotografii, bucăți de afișe sau vederi, completate cu câteva tușe de culoare desenate cu o mână sigură, care le legau într-o compoziție plină de sugestii. Dintr-una răsărea ochiul de vultur al lui Vuk Draskovic, rupt de domnul Mihăescu, odată cu un sfert din chipul liderului SPO, dintr-un vechi afiș electoral descoperit pe un zid. Pe alta a reprodus șablonul simbolului de adăpost antiaerian, cu silueta unui bărbat care, în loc să urce, cobora niște scări spre măruntaiele pământului. Alta era un colaj din desenele unor copii care înfățișau bombardamente, sub care domnul Mihăescu lipise o floare pe care o presase între foile unei cărți. Lucrările pe care le-a realizat atunci redau atmosfera războiului din Iugoslavia mai bine decât orice fotografie.
Destul de neliniștiți de noaptea fără atacuri, am pendulat între camera și holul hotelului și barul muntenegrenilor de lângă parc. La un moment dat, l-am văzut pe Vuk Draskovic într-un interviu la postul privat de televiziune “Palma“. Referindu-se la militari și polițiști, liderul SPO a declarat că, după desfășurarea forțelor de menținere a păcii în Kosovo, nu mai există nici un motiv pentru ca vreun sârb să mai meargă în provincie. “Documentele aprobate joi în Parlament conțin multe elemente care ne dor, care rănesc adânc inima sârbilor, însă țara a ajuns în situația în care trebuie făcut orice pentru menținerea unității ei,” pretindea Draskovic. “Cu cât țara se va însănătoși și o va apuca pe drumuri noi, cu atât Kosovo, în 2-3 ani, va fi mai bine integrată în Serbia. Dar trebuie să știm că nu vom primi banii pentru reconstrucția Iugoslaviei, fără o nouă politică. Guvernul federal, în care s-ar putea să ne întoarcem, trebuie să stea la baza procesului de reconstrucție a țării.” Dezgustat, am plecat să beau o bere. Unde era marele naționalist de ieri? Ca să nu mai adaug că expunerea lui suferea de grave deficiențe de logică: pe de o parte, recunoștea că sârbii nu mai aveau ce căuta în Kosovo, iar pe de alta, trâmbița că aceasta este calea pentru o mai buna integrare a provinciei în Serbia!
“Atât timp cât se folosește expresia “provincia Kosovo autonomă, sub administrația Serbiei”, aceasta este o ofensă pentru albanezii de aici,” a declarat Bujar Bukoshi, șeful “guvernului” din exil al kosovarilor, într-un interviu difuzat de InfoRadio Berlin. “După tot ceea ce s-a petrecut în Kosovo și după acest genocid, va fi iluzoriu să ne imaginăm că etnicii albanezi vor putea accepta o oarecare dominație sârbă. Nu ne putem aștepta să se poată duce negocieri cu criminali oficial inculpați de Tribunalul de la Haga. Avem nevoie de o fază tranzitorie, de o prezență militară internațională și de o asistență administrativă care ne va permite să ne dezvoltăm propriile instituții, cu ajutor occidental.”