arta moderna

29 mai 1999

Când m-am trezit, aveam și curent și apă, ceea ce mi se părea o binecuvântare. Am plecat spre Media Center, să mai aflu câte ceva. Pe drum, am observat oameni cu flori în mâini. Era Ziua Morților. La Novi Sad, autoritățile i-au rugat pe locuitori să nu se ducă în număr prea mare la cimitire, deoarece exista pericolul unor atacuri aeriene. Pe șoselele către cimitire, au fost dispuși polițiști care nu permiteau accesul automobilelor și nici procesiunile tradiționale. Măsurile nu erau absurde. La 11:15, sirenele anunțau o alarmă la Belgrad, care a încetat la 11:53, fără să fim atacați. Totuși, la 12:43, geamurile de la Media Center s-au zguduit din cauza unei detonații puternice. Nu era alarmă, dar am auzit afară vuietul unui avion, care tocmai spărsese bariera sonică deasupra Belgradului.

Am văzut și astăzi o declarație a generalului Vladimir Lazarevic, comandantul Corpului Priștina al Armatei iugoslave, care anunța că, începând de ieri, luptătorii UCK au lansat atacuri puternice în zona Morina, de la frontiera cu Albania. “Atacurile UCK din sudul Iugoslaviei sunt semnele unei noi faze ale agresiunii împotriva țării noastre,” explica el. “Teroriștii UCK reprezintă avangarda trupelor NATO, care se pregătesc să invadeze Kosovo.” Generalul a explicat că atacul a fost precedat de o jumătate de oră de coșmar, în care avioanele NATO au lansat peste 30 de proiectile asupra pozițiilor militarilor sârbi. După aceea, sprijiniți din Albania cu tiruri de artilerie, în jur de 600 de luptători UCK au venit către Prizren, prin dreptul localității Vrbnicka. Sârbii au reușit să respingă atacul. De la 9 mai, când alungarea unităților UCK din Kosovo s-a terminat, în provincie au rămas doar grupe răzlețe ale separatiștilor albanezi, vânate neîncetat de militarii sârbi.

Avioanele NATO au bombardat în 3 rânduri pozițiile sârbe situate la câteva zeci de metri de postul de frontieră de la Morina, sporind tensiunile existente la granița dintre Kosovo și Albania, relatează AFP. În timpul bombardamentelor, 30 de refugiați, majoritatea din Prizren, au trecut pe la postul de frontieră de la Morina. “Nu putem evalua numărul exact al acestora, în circumstanțele actuale. Este un adevărat coșmar,” a declarat purtătorul de cuvânt al UNHCR, Rupert Colville. “Ne-am temut de momentul când urmau să ajungă la vama sârbă, pentru că vameșii au început, puțin mai târziu, să tragă, dar nu putem spune cu exactitate în ce direcție.”

În Priștina, de când au rămas fără curent electric, situația era critică. Din cauza bombardamentelor care nu conteneau, sârbii nu au reușit să remedieze avariile. Rada Grbic, directorul Spitalului clinic, în care erau internați peste 1.800 de pacienți, se plângea că nu mai poate garanta pentru viața bolnavilor asistați de aparatele de respirație artificială și nici pentru cea a copiilor din incubatoare. “Nu mai avem motorină, pentru că generatorul nostru de curent consumă 200 de litri pe oră,” a explicat Grbic. “În situația de acum, este imposibil să ni se aducă motorină din alte părți. Mai avem doar 20 de săli de operație funcționale.” El a ținut să atragă atenția că în spital se află nu numai sârbi, ci și foarte mulți albanezi, ba chiar și câțiva luptători UCK, răniți în luptele de la Podujevo și aduși aici de militarii sârbi.

Nici în Muntenegru situația nu era prea roză, deși nu din cauza bombardamentelor. Astăzi, Slobodan Milosevic l-a demis pe contra-amiralul Milan Radovic din funcția de șef de Stat Major al Marinei militare iugoslave. S-a considerat că a fost prea cooperant cu autoritățile din Muntenegru, care cârteau tot mai des împotriva celor de la Belgrad. Radovic a fost înlocuit cu contra-amiralul Milivoje Pavlovic, cunoscut pentru fidelitatea sa față de Milosevic. El fusese până acum comandant al Marinei militare și era considerat inițiatorul recentei măsuri de închidere, de către Armata iugoslavă, a portului muntenegrean Bar și a celei de supraveghere militară a postului de control dintre Muntenegru și Croația.

La 13:30, încă o detunătură zguduia Belgradul. Tot spargerea barierei sonice de un avion. Între timp, aflasem că, începând cu ora 10:00, fusese dată alarma în mai multe localități din Serbia. La Kragujevac, a fost bombardat turnul de televiziune. Lângă Kraljevo, 7 persoane au fost ușor rănite în timpul unui alt atac. La Visibaba, lângă Uzice, au fost auzite 7 explozii, iar la Valjevo, încă o rachetă a lovit fabrica “Krusik“. Atacurile au continuat și după-amiaza, când s-au extins către Kosovo. La 15:15, în timp ce era bombardată zona industrială din nord-vestul orașului Niș, un proiectil a nimerit o casă din satul Cumurlija, ucigând două persoane și rănind alte câteva. Printre răniți erau și doi copii, internați în stare gravă la spital. Trei sârbi au fost surprinși de explozia unei rachete care a lovit podul peste râul Jablanica din localitatea Lebane, doi dintre ei fiind omorâți pe loc. La 16:30, câteva proiectile au fost lansate spre releul de televiziune de lângă Vranje, iar un sfert de oră mai târziu, într-un sat de lângă Palanka, 7 proiectile au făcut praf linia ferată de lângă un pod. Spre seară, încă un om a fost ucis și 6 răniți, când a fost bombardat un tunel de pe șoseaua Prizren–Brezovica.

Pentagonul a anunțat trimiterea a 68 de avioane suplimentare în Balcani, asigurând că NATO își va intensifica și mai mult atacurile împotriva Belgradului, cât timp președintele Slobodan Milosevic nu va dovedi în mod concret acceptarea condițiilor Alianței Nord-Atlantice, relatează AFP. Astfel, 12 avioane de vânătoare F-16 CJ, 36 de avioane de vânătoare F-15 E și 20 de avioane de alimentare KC-135 vor fi trimise, începând de săptămâna viitoare, pentru a întări efectivele aeriene ale NATO angajate în lupta împotriva Iugoslaviei, a anunțat Departamentul american al Apărării. Desfășurarea acestor aparate suplimentare va ridica la 769 numărul total al avioanelor americane implicate în operațiunile NATO.

După-amiază, Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, mi-a făcut o surpriză. M-a sunat și mi-a spus: “Vezi că a mai venit la hotel unul de-al tău! Un ziarist din România.” Mi-a dat numărul camerei. Fericit că, în sfârșit, nu mai sunt singur, am sunat la recepție și mi-au dat legătura. A răspuns o voce plăcută de bariton. I-am explicat cine sunt și cum am aflat că a venit. “Vă știu de la televizor,” mi-a răspuns el. “Eu sunt Eugen Mihăescu. M-aș bucura să vă întâlnesc. Desigur, dacă aveți puțin timp. Domnul Cristoiu mi-a vorbit de dumneavoastră și de Mile Cărpenișan.” I-am explicat cum să ajungă la Media Center, invitându-l să bem o cafea pe terasa din fața clădirii. Așa am ajuns să-l cunosc pe unul dintre cei mai fascinanți oameni pe care i-am întâlnit vreodată.

Stăteam ca pe ace așteptând momentul întâlnirii. Numele îmi era foarte cunoscut și încercam să-mi dau seama de unde. Deodată, mi-am amintit: era unul din cei mai mari artiști plastici români, membru de onoare al Academiei Române. Plecat din țară de 30 de ani, în perioada 1971-1996, a fost colaborator la paginile editoriale ale prestigiosului cotidian american “The New York Times“. Din 1972 până în 1996, a creat coperțile revistei “The New Yorker“, iar din 1978 până în 1998, a realizat zeci de coperți pentru revista “Time“. La fel ca mulți alți români plecați din țară, era mai celebru în străinătate decât în România. Știam doar că, după ce a revenit în țară, a fost consilierul președintelui Ion Iliescu, care îi conferise rangul de ambasador.

Am coborât pe terasă și m-am așezat la o masă, comandând o cafea și o apă minerală. După câteva minute, s-a apropiat de mine un bărbat înalt, cu părul cărunt și barba tunsă îngrijit. Din descrierea pe care mi-o făcuse la telefon, l-am recunoscut și ne-am strâns mâinile. “Mă bucur să vă cunosc,” mi-a spus el. Nici nu-și închipuia cât mă bucuram eu! Ne-am așezat și s-a mirat ce cafea bună se putea bea la Belgrad. M-a întrebat ce se întâmpla pe aici și nici nu mai știam ce să-i povestesc. Întâi, l-am sfătuit să meargă la Centrul militar de presă, pentru a se acredita. Îmi părea rău că nu pot să-l însoțesc și i-am povestit motivul. I-am explicat, în mare, care erau regulile aici și l-am sfătuit să le respecte, pentru a nu-și crea complicații inutile. L-am condus până la Centrul militar de presă și am stabilit să ne revedem după ce se acreditează.

Înainte de a pleca, Eugen Mihăescu m-a întrebat ce a fost cu detunăturile pe care le auzise mai devreme. I-am explicat că erau provocate de avioanele care au spart bariera sonică în apropiere. Spre deosebire de exploziile rachetelor care loveau Belgradul, ale căror vibrații le simțeai în tălpi și în coșul pieptului, detunătura aceasta o percepeai doar auditiv, iar sunetul era mai puțin înfundat.

NATO a anunțat că și-a intensificat bombardamentele asupra Iugoslaviei, occidentalii declarând că așteaptă să vadă cum se traduce prin fapte concrete acceptarea principiilor G-8 anunțată de Belgrad, relatează AFP. NATO a profitat de condițiile meteo favorabile pentru a-și continua atacurile împotriva forțelor iugoslave și sârbe din Kosovo și din restul Serbiei, se arată într-un comunicat al Alianței. În Kosovo, avioanele NATO au bombardat posturi de Poliție, aeroporturi, poduri rutiere, numeroase depozite de muniție, cazărmi, emițătoare și relee radio și de televiziune, lovind “cel puțin 9 piese ale artileriei, 8 poziții de mortiere, 8 tancuri, 5 transportoare blindate, 2 radare ale apărării antiaeriene și alte vehicule militare,” afirmă Alianța. Avioanele NATO au efectuat sâmbătă 697 de decolari, un număr de 394 de aparate efectuând misiuni de bombardare.

Până când Eugen Mihăescu s-a întors de la Centrul militar de presă, eu mi-am pregătit înregistrarea unui alt minireportaj de atmosferă, de această dată despre pitorescul străzilor belgradene. Corina Hădărean adunase multe imagini transmise de agenții, așa că am povestit despre una dintre cele mai teribile și mai eficace arme folosită de sârbi în acest război, pentru a-l demitiza pe inamic și a menține ridicat moralul oamenilor: arta, dublată de o ironie și un simț al umorului necruțătoare. Fără a putea fi dirijată sau cenzurată în vreun fel, inventivitatea oamenilor s-a simțit încă din primele zile, când cineva a avut ideea să-și pună în piept o bucățică de hârtie pe care a desenat o țintă. Imediat, ideea a molipsit pe toată lumea, “Target” devenind un simbol al protestului împotriva războiului.

Emblema a fost imprimată pe insigne, abțibilduri, tricouri, ceasuri, brichete, baloane sau genți și popularizată cu o viteză uimitoare peste tot în lume, nu numai în Iugoslavia. Aici, “Target” a intrat deja în simbolistica națională, iar pe strada Knez Mihailova, care este un mic paradis al pietonilor și vânzătorilor ambulanți, imaginația sârbilor a căpătat accente mult mai sarcastice. Încurajată tacit de autorități, care nu o dată, s-au inspirat din folclorul anonim, creativitatea sârbilor a portretizat cu multă aciditate imaginea agresorilor. Doborârea celebrului “avion invizibil” a produs sloganuri care sugerează că lucrurile evidente sunt invizibile. Caricaturile liderilor occidentali au surprins toate slăbiciunile acestora, de la “scandalul Monica Lewinski“, la prezența în guvernul britanic a unor miniștri care s-au declarat homosexuali.

Lipsa de personalitate a liderilor francezi, referirile la atrocitățile comise de naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau nehotărârea și bâlbâielile rușilor care, confruntați cu criza economică, văd cum li se clatină statutul de putere mondială, nimic nu a scăpat de ironia artiștilor străzii. Sârbii nu s-au sfiit să imprime hârtie igienică cu portretele lui Bill Clinton sau Tony Blair, iar un umor amar a însoțit fiecare parafrazare a declarațiilor oficialilor NATO, care i-au numit pe civilii uciși în timpul bombardamentelor “pagube colaterale” ale războiului. Toate acestea i-au ajutat pe sârbi să reziste în fața nenorocirilor de până acum, fără ca moralul să li se prăbușească, așa cum era de așteptat.

 

Ibrahim Rugova și familia sa au părăsit Germania pentru a se stabili în Italia, au anunțat surse guvernamentale. Potrivit săptămânalului german “Der Spiegel“, Rugova și cei 16 membri ai familiei sale au părăsit Bonn-ul, pentru a se stabili duminică, la Roma, la invitația Guvernului italian.

Când s-a întors, l-am invitat pe domnul Mihăescu să-i arăt Belgradul. Ne-am plimbat îndelung pe străzi, povestindu-i tot ce s-a întâmplat până acum. Nu ne grăbeam și l-am condus să vadă ruinele celor două Ministere de Interne, ale Statului Major General, i-am arătat sediile centrelor culturale străine, devastate și acoperite cu grafitti batjocoritoare, l-am plimbat prin fața tarabelor de pe Knez Mihailova și ne-am dus să mâncăm pe Skaradlija, la restaurantul “Dva jelena“, în a cărui carte de onoare semnase Ion Iliescu.

La fel ca mine sau ceilalți români care au fost la Belgrad, Eugen Mihăescu era fascinat de tot ce vedea. Pășeam fără grabă pe străzi și avea un fel de a povesti care pe alții i-ar fi iritat, dar mie îmi plăcea teribil. În timp ce vorbea, se oprea din mers și, întors către mine, îmi explica, cu gesturi largi, ceea ce dorea să spună. Apoi mai făceam câțiva pași și se oprea din nou. Oamenii treceau grăbiți pe lângă noi, ba chiar unii ne priveau intrigați, văzând cum discutăm liniștiți, într-o limbă pe care nu o cunoșteau.

Pe Knez Mihailova, niște tineri ne-au oprit, ne-au invitat să stăm câteva clipe în interiorul unei inimi desenate cu creta pe trotuar și să scriem într-un caiet de ce credem că razboiul este o nebunie. Toate textele urmau să fie adunate într-o carte, care va fi publicată în curând. Eugen Mihăescu a schițat un desen, iar eu am scris că războiul nu are nimic în comun cu ființa umană, cu frumusețea unui răsărit de soare sau cu contemplarea unei flori. Am adăugat că acest război mi-a schimbat complet viața, iar sârbii m-au făcut să mă simt mândru că sunt om.

Domnul Mihăescu tocmai își cumpărase o insigna cu simbolul “Target“, pe care a ales-o îndelung, căutând ca ținta să fie bine centrată. Ne-am oprit apoi lângă o tarabă unde erau expuse vederi cu podurile distruse de la Novi Sad. Am fost uimit văzându-l că alege dintre toate pe cele care aveau defecte de tipar, cu nuanțele culorilor virate în cenușiu, cafeniu sau chiar roșu. Nu a cumpărat nici una corect imprimată. Mi-a explicat frumusețea lor și, într-adevăr, aveau personalitate și nu mai erau simple fotografii. Singur, în camera de hotel, le-a modificat, desenând pe ele siluetele unor oameni și ale unor avioane care lansau bombe și le-a transformat în mici opere de artă modernă. A trimis câteva prietenilor săi din SUA și Franța și am glumit închipuindu-ne mutrele pe care le vor face, atât poștașii sârbi, cât și cei occidentali, când le vor vedea.

Eugen Mihăescu era foarte pornit împotriva americanilor, din cauza acestui război. Mi-a mărturisit că s-a decis să vină la Belgrad – și ar fi vrut să plece și în Kosovo – ca să vadă cu ochii lui această tragedie balcanică. Era bun prieten cu Strobe Talbott, pentru că, în cei 20 de ani în care acesta a fost corespondentul revistei “Time” la Moscova, el îi ilustrase toate reportajele. S-au înțeles atât de bine și se mira cât de mult s-a schimbat. Îmi spunea că este – pur și simplu – alt om. Era indignat de ipocrizia jurnaliștilor americani și mi-a spus că, atâta vreme cât a fost în SUA, nu a văzut nici măcar o imagine pe posturile de televiziune cu distrugerile produse de aviația NATO în Iugoslavia sau cu “pagubele colaterale“. Iar unul din momentele în care a fost convins că în Iugoslavia se petrece altceva decât le arată americanilor posturile TV a fost cel în care C-Span, un canal de televiziune dedicat politicii, a transmis interviul cu Slobodan Milosevic. În locul unui dictator comunist cu limbaj de lemn, a fost surprins să vadă un tip care vorbea o engleză perfectă și care explica, cu exemple pe înțelesul americanilor, desprinse din cultura lor, care era situația în Kosovo, în Iugoslavia și ce era cu acest război. “În rest, ce obiectivitate și profesionalism puteai să aștepți de la Christiane Amanpour, când aceasta este soția lui James Rubin, purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat american?” exclama Eugen Mihăescu.

Mi-a povestit, cu mult umor, întâlnirea dintre Strobe Talbott și Ion Iliescu, petrecută când președintele român vizita SUA. Deși era trecut pe lista delegației oficiale, cei care coordonau vizita din partea României au dat încă o dovadă a celebrului profesionalism de tip balcanic. În loc să-l cheme și pe Eugen Mihăescu și să profite de vechea sa prietenie cu Talbott, l-au rugat să meargă la aeroport, să pregătească plecarea spre următoarea destinație. A aflat și a ajuns cu câteva momente înaintea delegației române la Departamentul de Stat, pe treptele căruia Strobe Talbott îl aștepta pe Ion Iliescu. Privind după mașinile oficiale care tocmai soseau, Talbott și-a recunoscut prietenul și l-a strigat să vină lângă el. În momentul în care Iliescu a coborât din mașină, spre uimirea tuturor românilor, Eugen Mihăescu a spus: “Domnule Talbott, dați-mi voie să vi-l prezint pe președintele României!”

Când au urcat spre biroul său, adjunctul secretarului de stat american l-a poftit pe Mihăescu în ascensorul său și apoi în birou, să asiste la discuții. Mai mult, și-a întrerupt dialogul cu Iliescu de mai multe ori, luându-l ca martor al diverselor sale afirmații pe vechiul său prieten, pe care îl rugase, încă de la început, ca la plecare să-i aminteasca ceva. La finalul convorbirilor, Strobe Talbott a intrat în cabinetul din spatele biroului său, de unde s-a întors cu copia unei lucrări de-a lui Eugen Mihăescu și l-a rugat să i-o semneze. Nu înainte de a-i spune cât de greu l-a convins pe deținătorul originalului să-l lase să facă o copie. Zâmbind, artistul român i-a promis lui Talbott că-i va dărui o lucrare originală. E ușor de imaginat ce mutre au făcut ceilalți membri ai delegației române, mai ales cei care îl trimiseseră pe Eugen Mihăescu la aeroport, “să aibă grijă de bagaje”.

Un avion american de atac A-10 Thunderbolt a fost lovit în această seară de tirurile apărării antiaeriene iugoslave, întrerupându-și misiunea și reușind să revină la bază în Italia, relatează AFP, citând un purtător de cuvânt al Pentagonului. “Pilotul aparatului a auzit o explozie lângă avionul său, aparent provocată de tirurile apărării antiaeriene sârbe,” a declarat colonelul Richard Bridges. Generalul Charles Wald a precizat că între 5 și 10 avioane NATO au fost lovite în cursul celor 65 de zile de raiduri aeriene împotriva Iugoslaviei, două dintre acestea prăbușindu-se, însă mare parte din aceste incidente nu au fost dezvăluite, deoarece pagubele au fost – în general – minore.

După ce mi-am transmis corespondența pentru Știrile ProTV, n-am așteptat multă vreme până când au sunat sirenele alarmei aeriene, la 21:05. La 23:24, l-am chemat pe Eugen Mihăescu pe acoperiș, pentru că se auzeau avioanele NATO. Cerul era perfect senin și i-am arătat sateliții care coordonau atacul. Puteam vedea cu ochiul liber și avioanele care coborau în picaj, urmărite de tirurile antiaerienei. În numai 17 minute, acestea au lansat 14 proiectile, care au lovit zonele aeroporturilor Batajnica și Surcin și cartierul Bubanj Potok. În zona Rakovica, au fost bombardate cariera de piatră, fabrica “21 mai” și o conductă de aprovizionare cu apă. Trei bombe au explodat nu departe de mănăstirea Rakovica.

Eram surescitat și îi explicam noului meu prieten ce se întâmpla pe cer. La un moment dat, am observat cum o rachetă care se îndrepta spre cartierul Rakovica a fost lovită în aer de antiaeriană, spectacolul ploii de scântei în care a explodat fiind fascinant. După ce avioanele s-au retras, n-am mai rămas prea mult pe hotel și ne-am dus la culcare. I-am dat lui Eugen Mihăescu câteva din sticlele mele cu apă, atrăgându-i atenția să-și facă rezerve, pentru cazul în care ar fi fost bombardate din nou rețelele electrice. Lumânări și lanternă își cumpărase, la sfatul meu, de la tarabele de pe stradă, ceva mai devreme. Am convenit că, dacă auzeam un nou atac, să-l sun în cameră și să-l chem pe acoperiș. N-a mai fost cazul în această noapte, până la 6:30, când s-a ridicat alarma aeriană, Belgradul fiind ocolit de avioane.

Raidurile s-au concentrat din nou asupra provinciei Kosovo, până dimineața, numărul bombelor căzute aici în ultimele 24 de ore ajungând la 180. Mi-am notat doar câteva dintre distrugeri. La ora 22:00, în zona industrială din nordul orașului Gnjilane, la numai 200 de metri de centru, o explozie a provocat mari pagube caselor din jur. La 23:30, cinci explozii puternice au răsunat la Priștina. La 1:30, a început atacul asupra orașului Pirot. A fost bombardată o fabrică de mașini-unelte din cartierul Tanasko Rajic, iar 4 rachete au lovit releul de televiziune de pe muntele Kozarica. La aceeași oră, explozii puternice au fost auzite în satele Valjekovo și Bukovo, de lângă Boljevac. Au urmat localitățile Kosovska Vitina, Istok, Belopolje (lângă Pec) și cazarma “Sima Pozagarevic” din Vranje. La 1:25, zona industrială din nord-vestul orașului Niș a fost lovită de 10 rachete aer-sol. Explozii puternice au fost semnalate și la fabrica de țigări, unde a izbucnit un puternic incendiu, precum și în satele Cumurlija și Popovac, de la periferie. Raionul Dubocan de pe muntele Fruska Gora a fost lovit de 7 proiectile, care nu au făcut nici pagube, nici victime. Explodaseră în pădure.

La 1:42, a căzut din nou curentul într-o parte a Belgradului. La noi, încă nu. Rezerva de apă a orașului abia urcase la 22 % din capacitatea normală. Noi stăteam încă bine. La Novi Sad, de exemplu, curentul era întrerupt câte 6 ore pe zi, pentru a nu se suprasolicita sistemul energetic. Unele ziare au ajuns să-și ceară scuze cititorilor deoarece, din cauza penelor de curent, edițiile sunt tipărite pe apucate și nu reflectă la timp evenimentele. Eram obosit și m-am culcat. Nu înainte de a-mi nota, pentru a încerca să aflu detalii, că la Belgrad au fost arestați 6 membri ai UCK. Sârbii spuneau că, sub acoperirea că ar fi studenți ai Universității, ei pregăteau mai multe acțiuni diversioniste și chiar atentate cu bombe.