sorinbogdan

jurnalist, screenwriter, communicator

afrika (3): plecarea spre tanger

by

joi, 11 ianuarie 2007

ne-am trezit dis-de-dimineata si am fost instantaneu cuprinsi de febra plecarii. pentru mine, era o experienta in plus, pentru ca, dintre cei 8 francezi, nu il cunosteam mai bine decat pe marko. ne-am imprietenit in vara, la radio d’ici din saint julien molin molette, la stagiul anual de initiere in radio jurnalism. el era realizator, mc si dj la cateva emisiuni, tehnician, it-ist si sufletul oricarei petreceri. afemeiat incorigibil, are un baietel minunat cu una din marile sale iubiri, care sta – deocamdata – mai mult la ea. simtul aventurii il are in sange de la parintii sai. tata: un francez care, la 65 de ani, avea sa-si lichideze gospodaria si sa-si cumpere un micut restaurant in phnom penh, decis sa-si petreaca restul vietii in raiul cambodgian. mama: una din rarele metise ale generatiei sale, nascuta in cambodgia, cu tata francez, crescuta si educata intr-un pension din franta inca de la 7-8 ani. cu marko, fratele meu francez, aveam sa calatoresc in multe locuri in urmatorii ani si sunt convins ca vom mai petrece impreuna voiaje exotice in viitor. numai in ultimele luni, mi-am ros unghiile de ciuda ca n-am putut veni cu el cateva saptamani in india sau de revelion la marrakech.

marko mai fusese in senegal si el aranjase reperele calatoriei noastre. doua din automobilele cu care plecam isi aveau deja cumparator in mauritania. acesta ne astepta la granita cu marocul si urma sa ne dea banii si sa ne traverseze desertul pana la granita cu senegalul, unde ne astepta rod, prietenul si ghidul nostru prin raiul senegalez. singura obligatie era sa poposim intr-un sat din maroc, unde mecanicul cumparatorului verifica masinile si inlocuia eventualele piese defecte. peugeot-ul nostru era una dintre masinile vandute. cealalta era un mercedes 200 diesel, gri-petrol, cumparata de jean-louis, singura care nu avea portbagaj, in care mai mergeau alex si pat. senzatia micului nostru convoi era un mercedes combi, modelul cobra, vopsit ca o zebra, echipata inclusiv cu talpici de aluminiu pentru iesirea din nisip, al carui portbajaj imens de pe acoperis continea pana si o minimotoreta. la volan: seb. pasageri: cei doi flo. pentru ca in senegal nu se putea intra cu o astfel de vechitura, ei aveau sa se desparta de noi la nouakchott si sa continue spre mali si burkina faso.

ne-am intalnit intr-o benzinarie de langa annonay si am plecat spre sud. era o dimineata primavaratica si, pe cat ne apropiam de marsilia, se simtea tot mai placut blandetea climei mediteraneene. plecam spre tanger din portul sete cu ferryboat-ul “biladi“. ne-am lasat masinile la coada si am dat o raita prin oras. am gasit deschisa terasa de la nelasko cafe, unde am lenevit cu bere, tigari si chill pana la apus. dintr-un supermarket ne-am luat de mancare si – tipic frantuzesc, 10 sticle de sampanie. am reusit chiar sa gasesc 3 casete pentru camera video. dupa inca “una mica” in barul portului, ne-am urcat in masini si – fara sa asteptam prea mult la coada – am fost inghititi de maruntaiele imense ale ferry-boat-ului.

prima oara pe un astfel de vas, mi-a fost ciuda ca nu aveam destula baterie sa filmez cum se aliniaza in el masini de toate tipurile si varstele, de la ultimul tip de mercedes, pana la camionete supraincarcate cu intregi gospodarii. un anunt in engleza, franceza, germana si araba te ajuta sa-ti asiguri masina: “trageti frana de mana. lasati masina in viteza. incuiati usile. identificati iesirea dumneavoastra.” ca se iesim mai ieftin, ne cumparaseram bilete fara loc de dormit, cu gandul la legenda ca vom da o spaga si vom gasi cusete libere. fara grija de a ne cauta locurile, ne-am catarat urgent pe puntea din spate a vasului si am deschis sampania in cinstea plecarii. aveam inclusiv pahare speciale de sampanie din plastic ! au fost aprinse niste joint-uri si iata-ne stapanii lumii !

petrecerea noastra, la care s-au mai lipit, timid, cativa pasageri, s-a incheiat pe puntea superioara a ferryboat-ului, care era amenajata special pentru a face plaja in timpul zilei. pe mocheta verde erau zeci de balansoare comode, iar intregul perimetru era inconjurat de panouri cu ferestre de plexiglas, ca sa nu te infioare briza. ideal pentru un pui de somn. fiindca speram sa-mi gasesc un sac de dormit misto in bazarele marocane, m-am invelit cu o patura moale, dar subtire, adusa de marko dintr-un voiaj in tunisia. spre dimineata, m-a luat frigul, asa ca am ratacit un pic prin saloanele vasului, pana am gasit un fotoliu liber in care sa adorm din nou.

am si filmat cateva momente din aceasta zi:

Share

afrika (2): in tot raul e si-un bine

by

in ziua dinaintea plecarii, mi-a fost tot mai clar ca bagajele pierdute de alitalia nu vor mai fi gasite la timp. cu aceasta ocazie, am aflat si ca trebuia sa trimit, in maxim o saptamana de la aterizare, o reclamatie scrisa catre alitalia romania, insotita de originalele documentelor de zbor si o lista detaliata a obiectelor din bagaje “avec la documentation probatoire approprie”. finalul cerintelor m-a enervat in mod special, asa ca m-am hotarat sa ma ocup de aceasta situatie conform tuturor procedurilor.

pana atunci, insa, m-am trezit, inaintea plecarii intr-o aventura de o luna prin africa, in blugi, o pereche de bascheti, un tricou, un pulover, o vesta, banii si pasaportul in buzunar. si asta tot dintr-o prostie: tocmai se introdusesera normele speciale de securitate la zborurile cu avionul, pe care – desigur ! – fiecare le interpreta dupa cum il taia capul. la imbarcarea de pe otopeni, ingenua de la “check in” habar n-avea ce aveam voie sa am in bagajul de mana, pasagerii de la coada din spatele meu incepusera sa bombane, iar eu mi-am pierdut rabdarea si am varat in sacul de voiaj lasat pentru cala si rucsacul cu camera video, telefonul mobil, portofel cu carduri, tigari si alte maruntisuri de stricta necesitate.

un vechi proverb romanesc spune ca in tot raul ar fi si un bine. pai, hai sa vedem: seninatatea cu care am infruntat situatia m-a facut rapid simpatic printre noii mei prieteni francezi, care aveau sa-mi fie tovarasi de drum. si nu numai printre ei. povestea mea devenise cheita cu care adeseori s-a destins atmosfera in corturile din desert sau in colibele din savana senegaleza, cand ne imprieteneam cu localnicii. era o buna ocazie de invatat cuvinte noi, iar daca vreun italian va auzi vreodata in vreun sat de tuaregi de la capatul pamantul cum cardul de copii care da buzna peste el striga “alitalia e de cacat !“, sa stie ca io i-am invatat.

un alt avantaj al pierderii bagajelor a fost ca am privit mult mai atent straiele localnicilor din tarile traversate, pentru a le intelege rostul si a-mi reface garderoba cu chestii misto, autentice, pe care n-ai cum sa le gasesti altundeva. am descoperit tesaturi cu texturi, culori sau manufacturi fabuloase. am inteles rostul si utilitatile unui turban. am aflat cum se vopsesc cu noroi hainele in mali. mi-am cumparat toale care mi-au reumplut viata de culori si senzatii. sunt convins ca ratam o buna parte din frumusetea africii, daca nu eram nevoit sa fiu atent la aceste detalii.

provocarea de a pleca intr-o calatorie fara bagaje mi-a biciuit imaginatia. mi-a confirmat inspiratia de a-mi pastra datele de contact ale persoanelor importante pentru mine pe internet, ca sa le pot accesa de oriunde. mi-a dat energia de a-mi reactiva legaturi cu fosti prieteni care locuiesc in zona si care m-ar putea ajuta si – mai ales – mi-a intiparit in minte un proverb pe care aveam sa-l aud in toata africa: “nu exista probleme, ci doar solutii“. o ancestrala filosofie care face ca viata sa mearga inainte indiferent de greutati.

o vizita la carrefour mi-a rezolvat problema sapun, pasta de dinti, periuta etc. desigur, si cateva tricouri, ciorapi, chiloti, indesate intr-o geanta de panza. sac de dormit mi-am propus sa-mi iau de pe drum. am gasit si o camera video 8, cu un acumulator care tinea vreo ora si niste doua casete care puteau fi sterse prin casa lui marko. si am mai inteles o data cat de multe lucruri inutile caram cu noi prin calatorii.

Share

afrika (1): grazie, alitalia !

by

nu stiu cati ati avut ocazia sa dati peste o aventura ca a mea. inca din vara lui 2007, cand l-am auzit pe prietenul meu francez, marko, vorbind despre aceasta calatorie, am stiut ca vreau s-o fac. ideea era ca el, impreuna cu cativa prieteni, urmau sa ia niste masini ieftine din franta si sa le duca sa le vanda unora care ii asteptau in mauritania si care ii vor duce pana in senegal, unde ii asteptau alti prieteni, cu care vor ajunge si prin mali si burkina faso si se vor distra foarte misto.

din momentul in care am auzit prima oara ideea, i-am zis lui marko: “i’m in !”. am mai discutat prin mail si, in sfarsit, pe la sfarsitul lui noiembrie, mi-a zis ca totul e pregatit. inca nu credea ca vin si a explodat de bucurie cand i-am scris ca mi-am cumparat deja biletele de avion. urma sa ajung in lyon marti, 9 ianuarie 2007 si sa plecam spre mediterana joi dimineata.

pana sa plec, mi-am facut bagajele, iar marko m-a convins ca, in afara de pastile impotriva malariei, nu ne trebuie nimic. am luat, totusi, cu mine si niste tablete pentru dezinfectat apa, ca s-o poti bea, la o adica. am recitit micul manual pentru mers in zone de conflict al englezilor din sas, la care am fost intr-un training pentru jurnalisti, ca sa-mi amintesc niste chestii misto invatate acolo si m-am straduit sa fac rost de o camera video digitala, ca sa filmez tot tripul.

a dracului camera, ca greu s-a dat plecata de acasa ! parca simtea ceva ! complicat de explicat, insa a fost nevoie de eforturile a patru oameni care s-au trezit dis de dimineata, pentru a-mi aduce camera, incarcatorul  si cei trei acumulatori de rezerva, fiindca toate erau imprastiate la adrese diferite din bucuresti. plus al cincilea, prietenul meu dan moga, care m-a dus cu masina la aeroport. avionul meu pleca la ora 13.00 de pe otopeni, facea o escala la milano, unde schimbam aeronava, si ajungeam la lyon la 16.45. ceea ce s-a si intamplat. fara peripetii. doar ca am plecat din bucuresti cu jumatate de ora intarziere, din cauza cetei de pe otopeni, incat la milano abia am prins legatura spre lyon. unde ma astepta marko, asa cum ne intelesesem.

numai ca de povestea cu ceata mi-am amintit abia cand am ajuns si am constatat ca bagajele mele nu au prins avionul. compania alitalia ! adevarul e ca, de atunci, toti care imi auzeau povestea (pana si in senegal !) se mirau ca nu stiam ca astfel de lucruri se intampla tot timpul cand zbori cu alitalia. va fa-n culo ! mi-au dat o bucata de hartie pe care erau scrise niste chestii si niste numere de telefon, le-am lasat adresa la care sa-mi aduca bagajele a doua zi si ne-am carat. marko m-a luat de la aeroport cu masina lui si am plecat spre zona din ardeche in care se afla si saint julien molin molette, oraselul unde ma duc eu in fiecare vara, de 13 ani, pentru ca acolo exista un post de radio unde, impreuna cu proprietarul lui si niste nemti, organizez un training de radio pentru romani, nemti si francezi.

cele doua nopti si o zi petrecute in franta, pana sa plecam, au fost foarte dinamice. o alergatura continua. oricum, primul popas il tin minte. e unul traditional la francezii mei, cand le vine un musafir. la o cabana din lemn, pe dealuri, cu o camera de zi imensa, in care locuia o familie de prieteni, unde am stat o seara intreaga la povesti si chill out. am dormit la marko, unde mai era un tanar, care cred ca nu prea avea unde sa stea si il lasa acesta la el, contra a jumatate din chirie si cheltuieli. marko statea si el intr-o casa misto, cu o camera mare cu semineu pe lemne si dormitoare la etaj, curte cu hambar, in care era parcat un peugeot 405. in stare foarte buna. modelul pe care –  il lauda marko – atunci cand a iesit pe piata, l-au avut presedintele frantei si ministrii din guvern. adica, acum vreo 20 de ani.

pe masina era montat un portbagaj confectionat din rame de duraluminiu unite cu buloane, pe care am pus patru lazi de plastic, pline cu piese de masina adunate din schrott, doua radiatoare de renault si o roata in stare foarte buna, legate bine, infasurate intr-o panza impermeabila, prinsa si aia cu niste curele. in portbagaj am inghesuit si o cutie de viteza de mercedes din care inca sa mai scurgea ulei. asta era una din masinile cu care plecam. rod, un prieten de-al lui marko care ne astepta in senegal, aranjase sa luam masina pe gratis de la unul care voia sa scape de ea. asa ca, pe noi doi si pe fred, cel de-al treilea pasager din masina, nu ne-a costat decat cate 200 de euro: piesele inlocuite si revizia tehnica facuta inainte de plecare, plus transportul cu ferryboat-ul de la sete, un port de langa marsilia, si pana la tanger.

apropo de paranoia cu eventualele boli de care te poti molipsi prin tarile africane, am un sfat: vorbiti cu un medic sau chiar un farmacist francez ! vor sti exact ce sa va recomande, pentru a nu arunca bani si a va umfla fundul cu injectii inutile. eu am fost intr-o farmacie din annonay in care, dupa ce am enumerat tarile prin care vom merge, omul a verificat ceva in computer si mi-a dat pastile anti-malarie, de luat una pe zi, cu o saptamana inainte de a ajunge in zona respectiva, de-a lungul intregului sejur si inca doua saptamani dupa intoarcerea acasa. de preferinta, la aceeasi ora. plus un sfat, pe cat de esential, pe atat de banal: atentie maxima la igiena personala ! adica, spalat pe maini inainte de masa etc.

Share

ultimul concert din 2009: suie paparude @ control, bucuresti

by

asteptand pierdut in ganduri in statia unui troleibuz care intarzia sa apara, am inceput sa aud o voce in stanga mea. pana sa fiu atent la ce spune, mi-am amintit ca mai inoportunase doi tineri, care au preferat sa-l evite. cu prejudecata asta in minte, l-am ignorat cateva clipe si primele cuvinte pe care le-am inteles clar au fost: “mai, omule ! nu conteaza daca imi dai sau nu tigarea aia, dar vorbeste-mi si mie si spune-mi nu sau da sau la multi ani ! ca acu’ se termina si anul asta ! ca sunt si eu om, ca tine. nu conteaza daca am baut putin. e sarbatoare.” spuse pe un ton cald, uman si plin de un fel de obida.

ce bine e sa te mai ajute altii, din cand in cand, sa invii ! am stat inainte de concertul lui suie paparude din control la o tigare cu cineva care locuieste in strada de 17 ani si a ramas om.

suie paparude au fost ok. canta ceva destul de modern, insa inca necristalizat ca stil. nici nu s-a auzit prea bine. mai era si o ceata di ficiori ce hauleau si chiuaiu intr-una si aiurea chiar in mijlocul salii. dincolo de asta, s-a vazut o trupa. au scapat de obsesia de a fi comerciali. uneori suna chiar industrial sau trance. destul de bolovanos alteori, dar cu vibe bun. raman curios unde vor sa ajunga…

Share

de luni, un nou sezon din “aruncati din tren” @ antena 1

by

odata cu finalul de an, s-a incheiat si primul sezon din “aruncati din tren“, un reality show pe teme social-umanitare, realizat de media factory si difuzat de antena 1 in fiecare luni seara. ultima emisiune a fost o editie speciala, cu cele mai emotionante, mai spectaculoase si mai amuzante momente.

anul nou aduce un nou sezon, care incepe luni, 4 ianuarie, de la 20:30, tot cu o editie speciala, la care participa vedetele ce au reusit sa stranga cei mai multi bani pentru familiile pe care le-au ajutat. adica miki (k-pital), care a adunat 400 de milioane la craiova, impreuna cu marcel pavel, alin oprea (talisman), care a muncit la drobeta turnu severin, impreuna cu interpreta de muzica populara niculina stoican, pentru 300 de milioane, si catalin botezatu, care a obtinut 200 de milioane la alba iulia. ocupat cu lansarea noului album, marcel pavel nu a putut veni la filmarile pentru noul sezon, asa ca, in editia speciala de luni ii veti putea vedea pe miki si alin oprea la bran, ajutand o familie care incearca sa elimine semipareza de care sufera fetita lor, si pe catalin botezatu si niculina stoican muncind la sinaia, pentru un barbat caruia, dupa ce i-a murit sotia, lasandu-l cu 6 copii, i-a ars si casa intr-un incendiu.

Share

nu trageti in pianist !

by

unul din cele mai tari cadouri primite de mos craciun in acest an mi-a fost trimis de un prieten drag, muzicianul mircea tiberian. cu o scurta dedicatie: “yes, at last somebody caught on tape one of the rare moments in the history of music when folklore meets jazz and it turns out that there’s simply love at first sight. in this case we got some very determined vocalist from low danube valley meeting (where else ? at a wedding party…) well trained clones of jaco pastorius and jean luc ponty. i’m thinking  to sent a copy to the django d’or commitee in paris, or to the britt music awards. they seems to like this kind of events !! the grammy guys are too busy to promote smooth jazz and i’m afraid they won’t get it.”

un taraf la o nunta. asta da, viral ! pentru a savura pe deplin inregistrarea, ascultati-o pana la final. spre sfarsit, devine apocaliptica !


unknown – nunta la romani
Asculta mai multe audio Divertisment

nu se cunoaste data sau locul exact al inregistrarii. nici daca muzicantii au supravietuit…

Share

Cine-a tras în noi, după 22 ?

by

23 decembrie 1989

Adormisem spre dimineață, cu ochii în televizor și cu zgomotul împușcăturilor de afară în urechi. Când m-am trezit, am plecat împreună cu Liviu Butoi, spre centru. Fuck! Pe oriunde mergeam, trăgeau unii după noi. Dinspre clădirea Poștei, dinspre hotelul Continental, dinspre hotelul partidului… abia am ajuns, furișându-ne pe lângă ziduri, până în Piața Libertății. Ciudat era că, deși se auzeau zgomotul rafalelor, nu ricoșau gloanțe în jurul nostru, dar am realizat asta abia mai târziu, când ne-am rememorat acele momente.

În Piața Libertății, ne-am dus la Garnizoana Timișoarei, cu livretele militare în mâini, să ne oferim să apărăm Revoluția. Militarii ne-au mulțumit, dar au refuzat să ne dea arme și ne-au trimis acasă, asigurându-ne că se descurcă. Cât am stat în fața porții, trăgeau unii de pe acoperișurile clădirilor din piață și câțiva soldați se târau spre intrările vechi, ca să anihileze cuiburile de teroriști. Câteva minute mai târziu, îi vedeam făcând semne din luminatoarele acoperișurilor, în timp ce gloanțele camarazilor le vâjâiau pe la urechi. Până să plecăm, mai mulți demnitari comuniști ai județului au fost aduși la Garnizoană și păreau ușurați că ajung acolo și nu sunt lăsați pradă furiei mulțimii care îi căuta pe acasă.

piata opereidin timisoara, aparata de tancurile armatei in 23 decembrie 1989

Ne-am dus până la părinții lui Liviu Butoi, care locuiau deasupra frizeriei de pe bd.Republicii. Ne-au spus că s-a tras și din podul clădirii lor și am urcat să verificăm. Într-un fel de mansardă improvizată chiar în pod, locuia “Vampirul“, un prieten de-al nostru a cărui poreclă venea de la înfățișarea scheletică pe care o avea. Exasperat de tirurile de peste noapte, acesta se refugiase în vecini. Cu niște lanterne chioare, am bâjbâit prin podul clădirii vreo jumătate de oră, având grijă să nu ne omoare nici eventualii teroriști, nici bravii noștri soldați din Piața Operei, care ne-ar fi putut observa și confunda foarte ușor. N-am găsit pe nimeni.

Am plecat spre cartierul “Între vii”, la familia Timoceanu, unde ne-am reunit toți prietenii. Am ajuns cu greu, pentru că toată lumea trăgea după mine. De rafalele dinspre Poștă nu mai îmi era frică, pentru că m-am prins repede că nu era ceva în regulă, fiindcă nu ricoșau gloanțe în apropierea mea. Problema a fost când m-am apropiat de Gara de est, unde erau soldați care ripostau unor tiruri din direcția depozitelor de dincolo de liniile de tren, de pe strada Ialomița și trăgeau în tot ce mișca.

Am rămas cu prietenii mei la familia Timoceanu mai multe zile și nopți și am trăit împreună emoțiile induse de Televiziunea Română Liberă. Prinderea lui Ceaușescu, procesul sumar, execuția și toată nebunia pe care mulți o cunoașteți. Culmea era că, deși ne aflam într-o zonă fără nici un interes strategic, de undeva, din casele din apropiere, toată noaptea trăgea cineva. Am sunat la Garnizoană și au trimis niște soldați care s-au învârtit degeaba prin zonă într-o după-amiază. Desigur, imediat ce au plecat, împușcăturile au început din nou. Au încetat subit, odată cu execuția cuplului Ceaușescu și nimeni n-a dezlegat vreodată enigma trăgătorilor.

Am trecut în acea perioadă prin o grămadă de peripeții. Căsuța prietenilor mei era ascunsă în dosul unei vile în construcție, locuită doar la parter și etajul al doilea, de verișorii lor. Era să-l omorâm pe unchiul lui Gabi, care făcuse într-o zi o glumă sinistră, zgâlțâind ușa de la intrare, spre disperarea fetelor lui, care strigau că vin teroriștii peste ele. Eu și încă un prieten am pus mâna pe câte un topor și am deschis ușa, gata să-l nimicim pe “teroristul” care râdea în hohote de șotia pe care o făcuse. Ne-am preparat sticle incendiare și am luat la verificat podurile tuturor caselor din cartier, pentru a-l descoperi pe misteriosul trăgător care ne aliena nopțile. Degeaba!

Cătălin, băiatul cel mic al familiei Timoceanu, a venit acasă abia prin 24 seara. Păzise până atunci, împreună cu o brigadă de revoluționari, intersecția de lângă antenele de radio din apropierea cimitirului din Calea Lipovei. Era necăjit că-l ratase pe un ofițer de Miliție, celebru în Timișoara pentru abuzurile lui. Acesta nu oprise mașina la baricada lor și a căutat scăpare pe bulevardul Circumvalațiunii, însă revoluționarii de la baricada de lângă Fabrica de lapte i-au plasat o sticlă incendiară în parbriz și a murit lovind cu mașina un stâlp. Scheletul carbonizat al Daciei, cu un drapel înfipt în bord, a zăcut multe zile în locul ăla. Pe mașină au scris cu spray numele jigodiei omorâte acolo.

Ca și când nebunia de la Televiziunea Română Liberă nu ar fi fost de ajuns, din noaptea de 22 decembrie, începuse să emită prima televiziune privată din România: TVT’89. Emiteau după miezul nopții și difuzau casete filmate în ultimele zile și reportaje infantile, în care ne arătau câte sticle de whisky avea în casă nu mai știu ce ștab comunist. Noi ne prăpădeam de râs, pentru că aveam iubite din lumea bună din oraș, ale căror familii erau mult mai înstărite decât ce ne arătau ei la televizor. Ca să nu mai vorbim de prostul gust din vilele celor puși la stâlpul infamiei de cei care învățau din mers noțiunile de bază ale jurnalismului. Apăruse “Luptătorul bănățean“, adică fostul ziar comunist ”Drapelul roșu”, dar cu nume schimbat, plin de tâmpenii și dezinformări, de reportaje sfâșietoare și povești din zilele trecute, de mesaje ale Frontului Democratic Român, ale Frontului Salvării Naționale, ale Armatei… Abia apucam să mai trec pe acasă cinci minute, să-mi schimb hainele și s-o liniștesc pe maică-mea, care nu mai spera să mă vadă viu, știind cât de nebun eram.

Viorel și Mariana Timoceanu, care au fost dintotdeauna, pentru toată gașca noastră, ca o a doua familie, au avut grijă de noi până după Anul Nou, când nebunia s-a mai domolit. Provenind din familii de foști deținuți politici, cu adânci convingeri democratice, ne-au educat de-a lungul anilor atât de frumos, încât nu a fost nevoie de prea multă vreme ca să înțelegem singuri mascarada în care se transformase Revoluția noastră. Iliescu ne lămurise încă de la început că nu era decât un comunist reșapat, a cărui perestroika nu mai putea fi aplicată, deoarece muriseră prea mulți oameni și ne doream ceva mai mult decât un comunism cu față umană. Frontul Democratic Român, înființat la Timișoara în 21 decembrie 1989, se topise în FSN. Jocurile se făceau la București. Timișoara mai era pomenită doar la parastasele de 40 de zile ale celor morți în decembrie. Străzile erau pline de tarabe de unde cumpărai mormane de ziare locale sau centrale. În scurtă vreme, a început exodul spre Iugoslavia, în care puteai vinde de 10 ori mai scump orice cratiță sau prosop de bucătărie găsit prin jalnicele noastre magazine.

Un singur lucru nu se va mai schimba niciodată și va fi transmis din generație în generație: spiritul Timișoarei. L-am învățat uniți împotriva gloanțelor unui regim dictatorial, ne-a intrat în sânge în acele zile în care am așteptat România să se ridice alături de noi și ni s-a cristalizat definitiv când am învins.

Share

Timișoara, 22 decembrie 1989

by

22 decembrie 1989

În zori, mai eram vreo 2-3.000 de oameni în Piața Operei. Răsăritul a adus tot mai multi timișoreni în piață, care s-a umplut până spre ora 10:00, încât nu mai aveai loc să arunci un ac. Dacă n-ați fost acolo atunci, nu vă puteți imagina atmosfera. După o noapte în care ne-am zgribulit un pic, soarele strălucea vesel, confirmându-ne încă o dată că suntem pe calea cea dreaptă. Nu dormisem o clipă, dar nu simțeam nici urmă de oboseală. Era atâta energie pozitivă în piața aia, încât nu îți mai trebuia nici mâncare, nici apă, nimic.

“Libertate!” era strigătul care se repeta cel mai des, făcând să vibreze zidurile vechilor clădiri din piață, cu o forță inimaginabilă. Cei din balcon reușiseră să vorbească toată noaptea la microfon și dimineața s-a așternut peste ei ca o ușurare. Niciodată nu voi mai trăi momente ca acelea. Parcă eram hipnotizat.

În jurul prânzului, s-a anunțat că în București, demonstranții au înconjurat clădirea Comitetului Central al PCR și Ceaușescu a fugit cu un elicopter. M-am dus până la apartamentul părinților lui Liviu Butoi și am urmărit siderat prima transmisie în direct a Televiziunii Române Libere, cu Mircea Dinescu și ceilalți, și m-a cuprins o exaltare vecină cu nebunia. Am coborât în piață și lumea plângea. Ne îmbrățișam cu toții, eram copleșiți de o fericire pe care doar noi o puteam înțelege cu adevărat, după aproape o săptămână în care ne luptasem singuri cu regimul comunist. Nu exista în noi nici o urmă de reproș pentru restul țării, care îndrăznise atât de târziu să ne sară în ajutor. Doar o imensă fericire care ne copleșea. Niciodată n-am fost cutremurat mai adânc de sentimentul de a fi liber, pe care nu-l voi uita până voi muri.

Deja, începeau să se facă jocuri pe care noi nu le mai înțelegeam. Nici măcar nu le sesizam. Îl voiam și pe Bălan, pentru că era bănățean, îl aplaudam și pe Iliescu, fiindcă – după atâția ani în care ne condusese acritura de Ceaușescu – era primul care avea un zâmbet ceva mai cald pe buze. Ne-a păcălit câteva momente. Nu mai mult. Nu avea cum să ne înșele mai mult de câteva zile, pentru că nu iradia aura libertății pe care noi o intuiam. Acea aură care ne-a condus spre victorie în săptămâna cruntă de luptă cu gloanțele. Primul semn de întrebare l-am avut în acea noapte, când a spus că Ceaușeștii “au întinat cauza socialismului”.

În timp ce pe holurile Operei, se făceau și se desfăceau guverne și partide, în piața în care habar n-aveam de negocierile lor, noi cântam “Deșteaptă-te române“, jucam Hora Unirii, plângeam impresionați de tot felul de poezii care acum mi se pare ridicole și ne entuziasmam la orice veste – inventată sau nu – pe care cineva ne-o anunța la microfon.

Nu mai aveam nici o îndoială că vom schimba regimul comunist. Vă dați seama cât de înnebuniți am fost când primul ofițer al Armatei române a apărut în balconul Operei, să ne spună că militarii au trecut de partea Revoluției. Era Viorel Oancea, un maior de la o unitate obscură de transmisiuni, care locuia chiar în piață și, după zile de consemnare în cazarmă, fugise până acasă, ca să-și liniștească familia. S-a îmbrăcat în uniformă, a urcat în balconul Operei și a fost primul militar care a spus răspicat “Armata e cu noi!“. Mai târziu, acest joc al sorții l-a facut primar al Timișoarei.

Spre seară, m-am dus până la studioul lui Liviu Butoi, de lângă liceul “C.D.Loga”, să ne uităm la televizor. Deja jocurile se făceau la București și spectacolul pe care-l văzusem în ultimele două zile în Piața Operei se mutase în studiourile Televiziunii Române Libere. Totul era la fel, doar că la scară națională, la fel de patetic și dramatic, impresionant până la lacrimi și total penibil. Într-un cuvânt, fascinant.

Mulți timișoreni se mutaseră în fața televizoarelor. Manifestanții de la mitingul din Piața Operei rămâneau tot mai puțini. Timișorenii înțeleseseră că și-au făcut datoria și voiau să vadă cum se scrie mersul istoriei la București. Eram fericiți să-i vedem la televizor pe Dinescu, Doina Cornea, Liiceanu… Rebengiuc ne-a impresionat teribil cu gestul cu hârtia igienică. Zâmbetul lui Iliescu. Puloverul lui Petre Roman, despre care aveam să aflu mai târziu că fusese croșetat de amanta lui din vremea aceea. Barba lui Gelu Voican-Voiculescu, împărțit între metafizică și clitoris. Aceiași prezentatori de la TVR, pe care-i iertasem pentru cât de jegoși fuseseră doar cu câteva zile în urmă. Sergiu Nicolaescu. Personaje ciudate. Nebuni. Exaltati. O faună fascinantă!

Când a început din nou să se tragă în Piața Palatului din București, am fost stupefiați. Ne uitam cu inima strânsă, cu fețele aproape lipite de televizor, cu sufletul alături de frații noștri din București. Deodată, pământul a început să se cutremure. O huruială infernală clătina clădirea. M-am uitat la Liviu și am fugit în stradă. Ne-am dus la colțul dinspre parcul de lângă liceu. Imediat, am auzit două focuri de armă și zbârnâitul ricoșeurilor în asfalt a unor gloanțe, la câțiva metri în fața noastră.

Ne-am aruncat după gardul de beton al vilei de pe colț. Strada se cutremura sub șenilele unor tancuri care veneau dinspre Calea Girocului și mergeau spre Piața Operei. Am înghețat. Nu știam de partea cui sunt. Apoi am auzit vocile celor din balconul Operei, care dirijau amplasarea celor două tancuri. Se trăgea și în Piața Operei, unde mai rămăseseră, la ora aceea (era pe la miezul nopții), vreo câteva sute de timișoreni. Cei de la microfoane îi ajutau pe oamenii din piață să se târască spre pasaj sau spre străzile din jur. Cine dracu’ trage?

Luminile pe străzi erau stinse, dar, de câte ori scoteam capul de după gardul de beton, zburau gloanțe spre noi. Ne-am prins că era un trăgător în hotelul partidului, însă – o jumătate de oră mai târziu – a început să tragă încă un dobitoc după noi, dinspre clădirea Poștei. Speriați, ne-am târât înapoi în vila unde aveam studioul. Liviu mai avea o cameră la mansarda clădirii, unde am urcat pe bâjbâite, încercând să vedem ceva în bezna de afară. Degeaba. Tot ce puteam înțelege erau indicațiile din balconul Operei: “Ăia doi de lângă ceas! Fugiți acum, când trag ai noștri!”. Urma o rafală de mitralieră de pe tanc, într-o tonalitate sumbră. Apoi alte indicații: “Retrageți-vă în pasaj! Hai! Acum!”. Și iar rafale. Îmi tremurau mâinile de emoție și aș fi vrut să fiu în piață, dar era imposibil să ajungem acolo. Era prea riscant.

Ne-am întors în fața televizorului. La București era același infern. Apăruseră teroriștii. Am adormit în zori, cu nasul în ecran. Nu mai înțelegeam nimic…

Share

o noua capodopera a lui jim jarmusch: the limits of control

by

nu pierdeti “the limits of control“, noul film al lui jim jarmusch. o capodopera minimalista cum rar am vazut. jarmusch ne arata cum se face un film, ne readuce aminte ce este filmul. o adevarata poezie. o suita de cadre perfecte, impecabil alese, de un grafism simplu, dar cu atat mai spectaculos. un joc al culorilor care arata o profunda intelegere a artei cinematografice, folosit uneori cu umor sau pastisa ironica. montaj de exceptie, care respira in ritmul filmului. dialoguri ce incap pe doua pagini, desi filmul tine doua ore, completate perfect de accentele aproape maladive ale muzicii. structurat impecabil, cu scene surprinzatoare.

daca “broken flowers” era in subtext un road trip dedicat americii, “the limits of control” este un road trip – omagiu spaniei, lucrat extrem de fin si aproape complet. lipseste corrida, dar compenseaza prin flamenco si o superba maya desnuda. jarmusch citeaza si se autociteaza. regasesti toate temele sau motivele din filmografia sa: cafeaua, tigarile, ritualurile de tai chi, cu un splendid ecou in dansul flamenco, stolurile de porumbei, obsedantul elicopter, trenul, moartea…

unul din cele mai frumoase filme pe care le-am vazut vreodata. aproape perfect.

Share