bucuresti

afrika (19): senegal, dakar

by

26 ianuarie 2007

o zi tensionata si plina de peripetii. dupa noaptea furtunoasa in care am profitat cat am putut de farmecul localnicelor, ma trezesc in casa lui jakline, care ne astepta langa sezlongurile din curte, cu cafeaua aburinda.

seara aveam avion spre paris, dar eram la 83 de km de dakar, era vineri si mai trebuia sa-mi obtin si viza senegaleza. iar eu eram lefter si nici macar nu stiam cum sa ajung pana la pensiunea unde erau ceilalti prieteni. reusesc sa ma relaxez putin cand apare suleiman, care ma duce cu masina pana acolo. doar fred si jean louis se trezisera. marko inca dormea, iar alex nu aparuse.

iau 100 de euro imprumut de la jean louis si plecam impreuna intr-o piata, sa cumparam cadouri pentru cei de acasa. in primul rand, pentru marie france, sora lui, care ne facuse rost de bilete de avion dakar – paris cu doar 60 de euro ! ea lucra pentru compania star alliance si avea dreptul anual la un numar de bilete cu pret special, pe care le cedase in favoarea noastra. singura conditie era sa mai ramana locuri libere la cursa cu care dorea sa calatoreasca.

piata din mbour e fascinanta si imi aleg cu mare greutate o camasa africana, niste pantaloni colorati si cateva bratari superbe, autentice, pentru marie france. imi iau si-o tzapa, desigur: aveam nevoie de o geanta pentru lucrurile mele si ma conving unii ca sacul de carat djembe rezista fara probleme la 20-30 kg. manerele s-au rupt pana seara, desi bagajele mele nu erau atat de grele. ne intoarcem, strangem tot, vine si un tip cu o toyota cu care aranjam sa ne duca la dakar, insa alex si rod tot nu apar. colac peste pupaza, functionarii de la western union spun ca cei 500 de euro trimisi de remus, prietenul meu din bucuresti, nu au ajuns !

imi iau inima-n dinti si sun la ambasada noastra din senegal. oamenii sunt, pe buna dreptate, suparati si imi dau numarul de telefon al lui george, un libanez cu multe relatii in dakar, singurul care ar mai putea sa ma scoata din rahat. tipul e foc si para si nu inghite povestea pe care o inventasem ca scuza pentru intarziere: “nu veni la mine cu vrajeli din astea ! v-au luat mintile gagicile din senegal si ati uitat de voi ! acum, descurca-te, ca eu nu ma mai bag !” era ora 15:30. ma panichez un pic si reusesc sa-i bag in viteza pe francezii mei. apare si alex si, in sfarsit, plecam spre dakar.

pe drum, ne oprim in orasul saly si mai incerc o data la western union. dau peste un functionar mai amabil, care imi explica: “da ! banii exista, codul e ok, numai ca au fost trimisi in… sudan, nu in senegal ! expeditorul trebuie sa ii retrimita in tara corecta !” zapacitul de remus, incurcase sudanul cu senegalul ! cedez nervos si ma las in voia sortii. ca sa ma linisteasca, jean louis ma asigura ca, daca la cursa spre paris va mai fi un singur loc, voi pleca eu. ma pufneste rasul: pe masura ce ne apropiem de dakar, soseaua devine tot mai aglomerata. la periferia capitalei senegaleze se circula bara la bara, cu incetinitorul si ajungem in centru abia pe la ora 18:00.

printr-o minune, gasim rapid sediul firmei lui george si il rog pe jean louis sa vina cu mine. libanezul e un tip misto si ma asteapta impreuna cu un mare sef din politie si un ofiter al serviciilor de securitate senegaleze. stau cu capul in pamant in timp ce toti trei ne cearta pentru iresponsabilitatea mea. apoi incep sa faca haz de necaz si imi explica singura varianta pe care o am: ministerul de interne s-a inchis de doua ore, nu lucreaza sambata si duminica, luni si marti e sarbatoare, asa ca pot sa obtin viza abia miercuri. sunt distrus, pentru ca duminica am bilet de avion din lyon spre bucuresti. cei trei se inmoaie un pic si intorc hartiile mele pe toate fetele. politistul imi spune ca as putea merge la aeroport, sa le explic situatia si DOAR daca par sa inteleaga, sa incerc sa le dau o spaga.

plecam spre aeroport. aglomeratie infernala. se construieste noua autostrada. mergem bara la bara pe un drum de pamant rosiatic. aeroportul e un turn babel din care nu inteleg nimic. il intalnim pe pat, care venise din saint louis direct la dakar. bem doua beri in restaurant. nu inteleg cum ne descopera pilotul avionului cu care trebuie sa plecam. un tip carunt, cu parul valvoi si fata de capitan de vapor. optimist si amabil. ne invartim dezorientati prin aeroport. pilotul ne spune ca mai are doar un loc. prietenii mei ma imping spre ghiseul politiei de frontiera. arat pasaportul cu viza de intrare in senegal anulata si faxul de la ministerul de interne. politistul nu intelege nimic. aud numele meu strigat pe megafoanele aeroportului. aude si el, dar tot nu pricepe. apare, salvator, pilotul si ii bate cu pumnul in geam: trebuie sa decolam spre paris. politistul e depasit de situatie si imi pune viza de iesire din tara. pilotul rade, ma ia de umar si ma conduce la avion. pana sa ma dumiresc, ma aseaza pe scaunul din primul rand si imi da un pahar de sampanie. decolam, dar am senzatia ca inca visez.

la 6:00, aterizez la paris, unde ma asteapta sotia si sora lui jean louis. imi spun ca ceilalti vor veni cu avionul de luni si ma conduc la gara, de unde iau tgv-ul spre lyon. pe drum adorm si, cand ma trezesc, afara e zapada. in lyon ma asteapta prietenul meu, louis perego, directorul de la radio d’ici din saint julien molin molette. seara, stam la o bere in fata semineului si radem cand vizionam imaginile filmate in voiajul nostru african. luni dimineata, aterizez la bucuresti si ma cuprinde un dor napraznic de africa. i’ll be back !

Share

format tv selectionat la cannes

by

un format romanesc de emisiune tv a fost selectionat in premiera la mip 2010, cel mai important targ/festival de programe tv din lume, care se desfasoara la cannes, in 12-16 aprilie 2010. surpriza au produs-o prietenii mei de la media factory, pe care i-am ajutat sa produca emisiunea “aruncati din tren“, difuzata pe antena 1.

marius toader, directorul de creatie de la media factory, s-a inspirat din nebunia traficului bucurestean si a gandit “rush hour challenge“. este un urban game show in care doi concurenti infrunta dificultatile de fiecare zi ale soferilor din bucuresti, la care se adauga o gramada de probe amuzante care le pun la incercare inventivitatea, dar si cunostintele de cultura generala.

in acest moment, piata de televiziune din romania este invadata de productii de mana a treia, majoritatea cumparate sau copiate de afara, in timp ce casele de productie autohtone nu sunt deloc incurajate sa-si puna la incercare creativitatea. stresati de criza, oamenii din televiziuni se feresc sa mai ia decizii de teama ca si-ar putea risca joburile bine platite in cazul unui esec de rating, asa ca piata productiilor tv balteste, oamenii se deprofesionalizeaza, iar pe micul ecran apar tot felul de mizerii. desigur, zeul rating este atotputernic, insa directorii de programe nu au consilieri profesionisti care sa analizeze audientele intr-un context mai larg, iar cand ii au, acestia sunt straini si – desi platiti regeste – nu au datele obiective pentru a-si forma o imagine despre piata romaneasca.

“rush hour challenge” nu a fost cumparat inca de nici o televiziune romaneasca, insa este singura productie de acest gen din europa de est selectionata in acest an la festivalul/targ de la cannes si va fi prezentat in competitie in 11 aprilie 2010. in acest moment, media factory pregateste “animat planet soc“, un nou serial umoristic de animatie care va parodia viata mondena din romania.

Share

jean luc ponty live @ sala palatului, bucuresti

by

am petrecut o seara perfecta la concertul lui jean luc ponty de la bucuresti. sala palatului era doar jumatate plina si mi-am gasit fara efort un loc liber de unde sa pot urmari concertul asa cum imi doream. desi a inceput cu trei piese de pe ultimul album, “back in the 60’s” i-a dat ocazia lui ponty sa foloseasca in improvizatia sa toate tonurile si inflexiunile dupa care il recunosti imediat. dupa “point of no return” si o balada pentru care william lecomte a trecut de la keyboards la pian,  a urmat o bijuterie: “celtic steps“, parca anume compusa pentru basistul camerunez guy akwa nsangue, cu care ponty canta de peste 10 ani. acesta a avut un solo exploziv in finalul ei, dupa un dialog in galop cu violonistul francez si un interplay care-ti taia respiratia cu lecomte. “jig“, de pe albumul “mystical adventures” a fost prima dintre piesele mele preferate pe care a cantat-o aseara la bucuresti. “mirage” si “suite” (cu un dinamic solo de tobe), de pe “enigmatic ocean“, mi-au amintit de noptile cu prietenii de acum 30 de ani, cand il descoperisem pe ponty. pentru “monk’s mood” a ramas doar in duet cu pianul, iar la “cosmic messenger” a fost singur. dupa “premonition” si “on my way to bombay“, concertul parea sa alunece intr-o atmosfera usor redundanta, dar solo-urile de bass si de tobe de la ultimele doua piese au ridicat sala in picioare si ponty n-a scapat fara un bis.

mi-au placut mult felul in care jean luc ponty a amestecat piesele noi cu cele clasice si ambiguitatea cu care a reinterpretat vechile teme. tonul viorii si atmosfera pe care o creeaza au ramas aceleasi, care te plimba prin voiaje imaginare si aventuri mistice. si la fel de mult m-a impresionat basistul guy akwa nsangue (un virtuoz), dar asta ar putea fi un vechi defect profesional 🙂

Share

cand se inventeaza teleportarea ?

by

vreau sa ajung de la bucuresti la timisoara. cantaresc optiunile: cu masina, cu avionul sau cu trenul ?

cu masina… doar daca as avea ganduri sinucigase. daca o iau prin sibiu, rup masina in doua pe dealul negru, ma lupt cu tir-urile pe valea oltului si distrug tot ce a mai ramas pe portiunea dintre ilia si lugoj. daca o iau prin craiova, ma lupt cu tir-urile si imi fac masina praf intre drobeta turnu severin si lugoj, unde baietii destepti au decopertat soseaua si au uitat s-o mai asfalteze. estimare: 10-12 ore de condus + 10-12 ore de somn, pentru refacere.

cu avionul… doar daca as fi foarte prost. costa 220 de euro dus-intors. mai scump decat pana la londra. estimare: 4-5 ore (cu tot cu drumul pana la aeroport) + gaura serioasa in buget.

plec cu trenul. prima surpriza neplacuta o am la casa de bilete: pentru ca s-a surpat terasamentul la balota, trenul va ocoli prin petrosani. consecinte: pleaca la 22:45 si ajunge la 9:54. desigur, asta in teorie. in realitate, ajunge la 11.10. a doua consecinta neplacuta: tot noi, calatorii, suportam costurile acestui ocol, asa ca biletul costa 240 de lei dus – intors. la cuseta de patru locuri neincalzita. il intreb pe conductor cat costa o cuseta incalzita si se supara ca-mi arde de glume proaste. ne culcam imbracati si dimineata ma duc la toaleta, sa ma spal pe fata. apa, ioc ! incerc in celalalt vagon. la fel. il intreb pe conductor si se enerveaza din nou. vine cu mine la toaleta: “cum nu merge ?” imi arata, triumfator, un firicel sfios care se prelinge timp de doua secunde, urmat… pic, pic, pic… de trei picaturi de adio. ma abtin cu greu sa nu-l arunc din tren.

2010, romania, uniunea europeana. cand ziceati ca se inventeaza teleportarea ?

Share

ultimul concert din 2009: suie paparude @ control, bucuresti

by

asteptand pierdut in ganduri in statia unui troleibuz care intarzia sa apara, am inceput sa aud o voce in stanga mea. pana sa fiu atent la ce spune, mi-am amintit ca mai inoportunase doi tineri, care au preferat sa-l evite. cu prejudecata asta in minte, l-am ignorat cateva clipe si primele cuvinte pe care le-am inteles clar au fost: “mai, omule ! nu conteaza daca imi dai sau nu tigarea aia, dar vorbeste-mi si mie si spune-mi nu sau da sau la multi ani ! ca acu’ se termina si anul asta ! ca sunt si eu om, ca tine. nu conteaza daca am baut putin. e sarbatoare.” spuse pe un ton cald, uman si plin de un fel de obida.

ce bine e sa te mai ajute altii, din cand in cand, sa invii ! am stat inainte de concertul lui suie paparude din control la o tigare cu cineva care locuieste in strada de 17 ani si a ramas om.

suie paparude au fost ok. canta ceva destul de modern, insa inca necristalizat ca stil. nici nu s-a auzit prea bine. mai era si o ceata di ficiori ce hauleau si chiuaiu intr-una si aiurea chiar in mijlocul salii. dincolo de asta, s-a vazut o trupa. au scapat de obsesia de a fi comerciali. uneori suna chiar industrial sau trance. destul de bolovanos alteori, dar cu vibe bun. raman curios unde vor sa ajunga…

Share

Cine-a tras în noi, după 22 ?

by

23 decembrie 1989

Adormisem spre dimineață, cu ochii în televizor și cu zgomotul împușcăturilor de afară în urechi. Când m-am trezit, am plecat împreună cu Liviu Butoi, spre centru. Fuck! Pe oriunde mergeam, trăgeau unii după noi. Dinspre clădirea Poștei, dinspre hotelul Continental, dinspre hotelul partidului… abia am ajuns, furișându-ne pe lângă ziduri, până în Piața Libertății. Ciudat era că, deși se auzeau zgomotul rafalelor, nu ricoșau gloanțe în jurul nostru, dar am realizat asta abia mai târziu, când ne-am rememorat acele momente.

În Piața Libertății, ne-am dus la Garnizoana Timișoarei, cu livretele militare în mâini, să ne oferim să apărăm Revoluția. Militarii ne-au mulțumit, dar au refuzat să ne dea arme și ne-au trimis acasă, asigurându-ne că se descurcă. Cât am stat în fața porții, trăgeau unii de pe acoperișurile clădirilor din piață și câțiva soldați se târau spre intrările vechi, ca să anihileze cuiburile de teroriști. Câteva minute mai târziu, îi vedeam făcând semne din luminatoarele acoperișurilor, în timp ce gloanțele camarazilor le vâjâiau pe la urechi. Până să plecăm, mai mulți demnitari comuniști ai județului au fost aduși la Garnizoană și păreau ușurați că ajung acolo și nu sunt lăsați pradă furiei mulțimii care îi căuta pe acasă.

piata opereidin timisoara, aparata de tancurile armatei in 23 decembrie 1989

Ne-am dus până la părinții lui Liviu Butoi, care locuiau deasupra frizeriei de pe bd.Republicii. Ne-au spus că s-a tras și din podul clădirii lor și am urcat să verificăm. Într-un fel de mansardă improvizată chiar în pod, locuia “Vampirul“, un prieten de-al nostru a cărui poreclă venea de la înfățișarea scheletică pe care o avea. Exasperat de tirurile de peste noapte, acesta se refugiase în vecini. Cu niște lanterne chioare, am bâjbâit prin podul clădirii vreo jumătate de oră, având grijă să nu ne omoare nici eventualii teroriști, nici bravii noștri soldați din Piața Operei, care ne-ar fi putut observa și confunda foarte ușor. N-am găsit pe nimeni.

Am plecat spre cartierul “Între vii”, la familia Timoceanu, unde ne-am reunit toți prietenii. Am ajuns cu greu, pentru că toată lumea trăgea după mine. De rafalele dinspre Poștă nu mai îmi era frică, pentru că m-am prins repede că nu era ceva în regulă, fiindcă nu ricoșau gloanțe în apropierea mea. Problema a fost când m-am apropiat de Gara de est, unde erau soldați care ripostau unor tiruri din direcția depozitelor de dincolo de liniile de tren, de pe strada Ialomița și trăgeau în tot ce mișca.

Am rămas cu prietenii mei la familia Timoceanu mai multe zile și nopți și am trăit împreună emoțiile induse de Televiziunea Română Liberă. Prinderea lui Ceaușescu, procesul sumar, execuția și toată nebunia pe care mulți o cunoașteți. Culmea era că, deși ne aflam într-o zonă fără nici un interes strategic, de undeva, din casele din apropiere, toată noaptea trăgea cineva. Am sunat la Garnizoană și au trimis niște soldați care s-au învârtit degeaba prin zonă într-o după-amiază. Desigur, imediat ce au plecat, împușcăturile au început din nou. Au încetat subit, odată cu execuția cuplului Ceaușescu și nimeni n-a dezlegat vreodată enigma trăgătorilor.

Am trecut în acea perioadă prin o grămadă de peripeții. Căsuța prietenilor mei era ascunsă în dosul unei vile în construcție, locuită doar la parter și etajul al doilea, de verișorii lor. Era să-l omorâm pe unchiul lui Gabi, care făcuse într-o zi o glumă sinistră, zgâlțâind ușa de la intrare, spre disperarea fetelor lui, care strigau că vin teroriștii peste ele. Eu și încă un prieten am pus mâna pe câte un topor și am deschis ușa, gata să-l nimicim pe “teroristul” care râdea în hohote de șotia pe care o făcuse. Ne-am preparat sticle incendiare și am luat la verificat podurile tuturor caselor din cartier, pentru a-l descoperi pe misteriosul trăgător care ne aliena nopțile. Degeaba!

Cătălin, băiatul cel mic al familiei Timoceanu, a venit acasă abia prin 24 seara. Păzise până atunci, împreună cu o brigadă de revoluționari, intersecția de lângă antenele de radio din apropierea cimitirului din Calea Lipovei. Era necăjit că-l ratase pe un ofițer de Miliție, celebru în Timișoara pentru abuzurile lui. Acesta nu oprise mașina la baricada lor și a căutat scăpare pe bulevardul Circumvalațiunii, însă revoluționarii de la baricada de lângă Fabrica de lapte i-au plasat o sticlă incendiară în parbriz și a murit lovind cu mașina un stâlp. Scheletul carbonizat al Daciei, cu un drapel înfipt în bord, a zăcut multe zile în locul ăla. Pe mașină au scris cu spray numele jigodiei omorâte acolo.

Ca și când nebunia de la Televiziunea Română Liberă nu ar fi fost de ajuns, din noaptea de 22 decembrie, începuse să emită prima televiziune privată din România: TVT’89. Emiteau după miezul nopții și difuzau casete filmate în ultimele zile și reportaje infantile, în care ne arătau câte sticle de whisky avea în casă nu mai știu ce ștab comunist. Noi ne prăpădeam de râs, pentru că aveam iubite din lumea bună din oraș, ale căror familii erau mult mai înstărite decât ce ne arătau ei la televizor. Ca să nu mai vorbim de prostul gust din vilele celor puși la stâlpul infamiei de cei care învățau din mers noțiunile de bază ale jurnalismului. Apăruse “Luptătorul bănățean“, adică fostul ziar comunist ”Drapelul roșu”, dar cu nume schimbat, plin de tâmpenii și dezinformări, de reportaje sfâșietoare și povești din zilele trecute, de mesaje ale Frontului Democratic Român, ale Frontului Salvării Naționale, ale Armatei… Abia apucam să mai trec pe acasă cinci minute, să-mi schimb hainele și s-o liniștesc pe maică-mea, care nu mai spera să mă vadă viu, știind cât de nebun eram.

Viorel și Mariana Timoceanu, care au fost dintotdeauna, pentru toată gașca noastră, ca o a doua familie, au avut grijă de noi până după Anul Nou, când nebunia s-a mai domolit. Provenind din familii de foști deținuți politici, cu adânci convingeri democratice, ne-au educat de-a lungul anilor atât de frumos, încât nu a fost nevoie de prea multă vreme ca să înțelegem singuri mascarada în care se transformase Revoluția noastră. Iliescu ne lămurise încă de la început că nu era decât un comunist reșapat, a cărui perestroika nu mai putea fi aplicată, deoarece muriseră prea mulți oameni și ne doream ceva mai mult decât un comunism cu față umană. Frontul Democratic Român, înființat la Timișoara în 21 decembrie 1989, se topise în FSN. Jocurile se făceau la București. Timișoara mai era pomenită doar la parastasele de 40 de zile ale celor morți în decembrie. Străzile erau pline de tarabe de unde cumpărai mormane de ziare locale sau centrale. În scurtă vreme, a început exodul spre Iugoslavia, în care puteai vinde de 10 ori mai scump orice cratiță sau prosop de bucătărie găsit prin jalnicele noastre magazine.

Un singur lucru nu se va mai schimba niciodată și va fi transmis din generație în generație: spiritul Timișoarei. L-am învățat uniți împotriva gloanțelor unui regim dictatorial, ne-a intrat în sânge în acele zile în care am așteptat România să se ridice alături de noi și ni s-a cristalizat definitiv când am învins.

Share

Timișoara, 22 decembrie 1989

by

22 decembrie 1989

În zori, mai eram vreo 2-3.000 de oameni în Piața Operei. Răsăritul a adus tot mai multi timișoreni în piață, care s-a umplut până spre ora 10:00, încât nu mai aveai loc să arunci un ac. Dacă n-ați fost acolo atunci, nu vă puteți imagina atmosfera. După o noapte în care ne-am zgribulit un pic, soarele strălucea vesel, confirmându-ne încă o dată că suntem pe calea cea dreaptă. Nu dormisem o clipă, dar nu simțeam nici urmă de oboseală. Era atâta energie pozitivă în piața aia, încât nu îți mai trebuia nici mâncare, nici apă, nimic.

“Libertate!” era strigătul care se repeta cel mai des, făcând să vibreze zidurile vechilor clădiri din piață, cu o forță inimaginabilă. Cei din balcon reușiseră să vorbească toată noaptea la microfon și dimineața s-a așternut peste ei ca o ușurare. Niciodată nu voi mai trăi momente ca acelea. Parcă eram hipnotizat.

În jurul prânzului, s-a anunțat că în București, demonstranții au înconjurat clădirea Comitetului Central al PCR și Ceaușescu a fugit cu un elicopter. M-am dus până la apartamentul părinților lui Liviu Butoi și am urmărit siderat prima transmisie în direct a Televiziunii Române Libere, cu Mircea Dinescu și ceilalți, și m-a cuprins o exaltare vecină cu nebunia. Am coborât în piață și lumea plângea. Ne îmbrățișam cu toții, eram copleșiți de o fericire pe care doar noi o puteam înțelege cu adevărat, după aproape o săptămână în care ne luptasem singuri cu regimul comunist. Nu exista în noi nici o urmă de reproș pentru restul țării, care îndrăznise atât de târziu să ne sară în ajutor. Doar o imensă fericire care ne copleșea. Niciodată n-am fost cutremurat mai adânc de sentimentul de a fi liber, pe care nu-l voi uita până voi muri.

Deja, începeau să se facă jocuri pe care noi nu le mai înțelegeam. Nici măcar nu le sesizam. Îl voiam și pe Bălan, pentru că era bănățean, îl aplaudam și pe Iliescu, fiindcă – după atâția ani în care ne condusese acritura de Ceaușescu – era primul care avea un zâmbet ceva mai cald pe buze. Ne-a păcălit câteva momente. Nu mai mult. Nu avea cum să ne înșele mai mult de câteva zile, pentru că nu iradia aura libertății pe care noi o intuiam. Acea aură care ne-a condus spre victorie în săptămâna cruntă de luptă cu gloanțele. Primul semn de întrebare l-am avut în acea noapte, când a spus că Ceaușeștii “au întinat cauza socialismului”.

În timp ce pe holurile Operei, se făceau și se desfăceau guverne și partide, în piața în care habar n-aveam de negocierile lor, noi cântam “Deșteaptă-te române“, jucam Hora Unirii, plângeam impresionați de tot felul de poezii care acum mi se pare ridicole și ne entuziasmam la orice veste – inventată sau nu – pe care cineva ne-o anunța la microfon.

Nu mai aveam nici o îndoială că vom schimba regimul comunist. Vă dați seama cât de înnebuniți am fost când primul ofițer al Armatei române a apărut în balconul Operei, să ne spună că militarii au trecut de partea Revoluției. Era Viorel Oancea, un maior de la o unitate obscură de transmisiuni, care locuia chiar în piață și, după zile de consemnare în cazarmă, fugise până acasă, ca să-și liniștească familia. S-a îmbrăcat în uniformă, a urcat în balconul Operei și a fost primul militar care a spus răspicat “Armata e cu noi!“. Mai târziu, acest joc al sorții l-a facut primar al Timișoarei.

Spre seară, m-am dus până la studioul lui Liviu Butoi, de lângă liceul “C.D.Loga”, să ne uităm la televizor. Deja jocurile se făceau la București și spectacolul pe care-l văzusem în ultimele două zile în Piața Operei se mutase în studiourile Televiziunii Române Libere. Totul era la fel, doar că la scară națională, la fel de patetic și dramatic, impresionant până la lacrimi și total penibil. Într-un cuvânt, fascinant.

Mulți timișoreni se mutaseră în fața televizoarelor. Manifestanții de la mitingul din Piața Operei rămâneau tot mai puțini. Timișorenii înțeleseseră că și-au făcut datoria și voiau să vadă cum se scrie mersul istoriei la București. Eram fericiți să-i vedem la televizor pe Dinescu, Doina Cornea, Liiceanu… Rebengiuc ne-a impresionat teribil cu gestul cu hârtia igienică. Zâmbetul lui Iliescu. Puloverul lui Petre Roman, despre care aveam să aflu mai târziu că fusese croșetat de amanta lui din vremea aceea. Barba lui Gelu Voican-Voiculescu, împărțit între metafizică și clitoris. Aceiași prezentatori de la TVR, pe care-i iertasem pentru cât de jegoși fuseseră doar cu câteva zile în urmă. Sergiu Nicolaescu. Personaje ciudate. Nebuni. Exaltati. O faună fascinantă!

Când a început din nou să se tragă în Piața Palatului din București, am fost stupefiați. Ne uitam cu inima strânsă, cu fețele aproape lipite de televizor, cu sufletul alături de frații noștri din București. Deodată, pământul a început să se cutremure. O huruială infernală clătina clădirea. M-am uitat la Liviu și am fugit în stradă. Ne-am dus la colțul dinspre parcul de lângă liceu. Imediat, am auzit două focuri de armă și zbârnâitul ricoșeurilor în asfalt a unor gloanțe, la câțiva metri în fața noastră.

Ne-am aruncat după gardul de beton al vilei de pe colț. Strada se cutremura sub șenilele unor tancuri care veneau dinspre Calea Girocului și mergeau spre Piața Operei. Am înghețat. Nu știam de partea cui sunt. Apoi am auzit vocile celor din balconul Operei, care dirijau amplasarea celor două tancuri. Se trăgea și în Piața Operei, unde mai rămăseseră, la ora aceea (era pe la miezul nopții), vreo câteva sute de timișoreni. Cei de la microfoane îi ajutau pe oamenii din piață să se târască spre pasaj sau spre străzile din jur. Cine dracu’ trage?

Luminile pe străzi erau stinse, dar, de câte ori scoteam capul de după gardul de beton, zburau gloanțe spre noi. Ne-am prins că era un trăgător în hotelul partidului, însă – o jumătate de oră mai târziu – a început să tragă încă un dobitoc după noi, dinspre clădirea Poștei. Speriați, ne-am târât înapoi în vila unde aveam studioul. Liviu mai avea o cameră la mansarda clădirii, unde am urcat pe bâjbâite, încercând să vedem ceva în bezna de afară. Degeaba. Tot ce puteam înțelege erau indicațiile din balconul Operei: “Ăia doi de lângă ceas! Fugiți acum, când trag ai noștri!”. Urma o rafală de mitralieră de pe tanc, într-o tonalitate sumbră. Apoi alte indicații: “Retrageți-vă în pasaj! Hai! Acum!”. Și iar rafale. Îmi tremurau mâinile de emoție și aș fi vrut să fiu în piață, dar era imposibil să ajungem acolo. Era prea riscant.

Ne-am întors în fața televizorului. La București era același infern. Apăruseră teroriștii. Am adormit în zori, cu nasul în ecran. Nu mai înțelegeam nimic…

Share

Timișoara, 19 decembrie 1989

by

Ziua de 19 decembrie 1989 a fost una din cele mai ciudate și interesante din timpul Revoluției de la Timișoara. În principalele intersecții din oraș fuseseră desfășurate efective ale Armatei, însoțite de tancuri sau TAB-uri. Militarii stăteau cu ochii în pământ, sub privirile pline de reproș ale timișorenilor. Nimeni nu scotea un cuvânt, însă simțeam că orașul fierbe și că se pregătește ceva. Informațiile continuau să circule sub formă de zvonuri cu o viteză incredibilă, îndelung exersată în anii regimului comunist. Cea mai fierbinte și revoltătoare știre plecase de la bolnavii din Spitalul județean. Pe la 1:00 noaptea, aceștia observaseră mișcare în dreptul intrării la Morgă: cadavrele celor împușcați erau încărcate într-un TIR frigorific, care a plecat într-o direcție necunoscută. Confirmarea acestui zvon a venit de la medicii și asistentele care au povestit că directorul spitalului a fost nevoit să predea Securității toate evidențele legate de morții și răniții din zilele precedente. Inclusiv fișele de observație pe care le văzusem cu ochii mei, cu o zi înainte, în spital.

Am înțeles că Securitatea încearcă să șteargă urmele masacrului a cărui dimensiune nimeni nu o știa și era clar că, dacă nu se va întâmpla ceva major, regimul Ceaușescu va așterne plumbul tăcerii peste cele petrecute. Cel mai tare ne revolta criza de deontologie a celor de la Europa liberă, care începuseră să relateze despre Revoluția noastră, însăvorbeau doar de doi morți confirmați până acum. Nu știu de unde s-a răspândit ideea că muncitorii marilor intreprinderi trebuie să intre în grevă, după modelul sindicatelor din Polonia. Încurajator era că inițiativa a prins.

Pe la prânz, un prieten ne-a povestit că muncitoarele de la “ELBA” au intrat în grevă și că totul a pornit de la o femeie și un copil, împuscați de un individ în uniforma gărzilor patriotice pe podul dinspre Piața Iosefin. Spre oroarea tuturor, copilul ar fi fost aruncat peste balustradă, în râul Bega. În realitate, “copilul” se pare ca ar fi fost doar un bagaj pe care femeia îl purta cu ea. Imediat, a ajuns la intreprindere Radu Bălan, prim secretarul Comitetului Județean PCR Timiș, simpatizat de timișoreni pentru că era bănățean și fusese primar de treabă cu ani în urmă. Nu apucase să arate ce poate ca prim secretar, fiind numit abia de o lună, în locul lui Cornel Pacoste (care și-a transformat numele în renume, fiind unul din cei mai detestați prim secretari pe care i-a avut județul Timiș). Aflând că Ceaușescu i-a luat comanda județului și l-a trimis la Timișoara pe Ion Coman, de la Comitetul Central al PCR, femeile nu au vrut să-l asculte și l-au luat ostatec pe Bălan. Cu mare greutate, l-au eliberat după câteva ore, convinse de elocința generalului Ștefan Gușă, trimis de Coman să rezolve situația. Cei doi au plecat în aplauzele muncitoarelor de la “ELBA”, care au scandat “Armata e cu noi!”

Fără să cunoască sentimentele timișorenilor, Coman l-a trimis pe Cornel Pacoste și pe Ilie Matei, un alt fost prim secretar urât de oameni, să-i potolească pe muncitorii de la UMT, cea mai mare intreprindere din oraș. Au scăpat cu greu să nu fie linșați și încercările lor mai mult au pus paie pe focul revoltei. La fel a pățit și Petru Moț, trimis să-i calmeze pe muncitorii de la intreprinderea “6 martie“. Am început să aflăm tot mai multe zvonuri că muncitorii se organizează și se pregătesc să iasă a doua zi în stradă, într-o acțiune coordonată, dinspre toate colțurile orașului.

Pe de altă parte, moralul militarilor aflați în stradă era tot mai scăzut. Consemnați în cazărmi încă din seara de 17 decembrie, când primiseră alarma de luptă “Radu cel frumos“, aceștia au realizat că informațiile livrate de ofițerii care au transmis-o, despre un atac diversionist dinspre Ungaria, sunt fabulațiile regimului comunist, pentru a reprima revolta oamenilor. Știau că sângele morților și răniților din ultimele zile va păta pentru totdeauna onoarea Armatei române și intuiau că Ceaușescu pregătește o intervenție și mai brutală împotriva timișorenilor. Pentru întărirea forțelor din oraș, seara au aterizat la Timișoara 300 de parașutiști de la Caracal. Imediat s-a aflat și această veste, de la oamenii care lucrau la aeroport.

Seara, nivelul optimismului a început să crească din nou. Tot mai multă lume din orașele României aflase ce se întâmpla la noi și ne transmiteau mesaje de solidaritate și promisiuni că vor ieși, la rândul lor, în stradă. Un prieten ne-a sunat din Oradea și ne-a povestit că studenții din trenul de Iași au scris pe vagoane “Libertate” și “Timișoara“. Apoi, am aflat că studenții din București au agățat pere în plopii din fața căminelor, pentru a materializa vorbele lui Ceaușescu, care anunțase la ultimul congres că perestroika va ajunge în România “când va face plopul pere și răchita – micșunele”. Dar cel mai mult ne-a încurajat ediția specială a emisiunii “Actualitatea românească” de la Europa liberă, în care se vorbea foarte clar despre masacrul de la Timișoara, de aceasta dată exagerându-i proporțiile. Mai multe guverne străine au protestat, iar americanii și-au trimis doi diplomați ai ambasadei la Timișoara, să vadă care este adevărul. Am adormit cu greu, aproape în zori, măcinat de gânduri și de nerăbdare. În noaptea aceea, nu am mai auzit focuri de armă. Nu știu de ce, dar toți simțeam că a doua zi va ieși în stradă întregul oraș.

Share

am votat sfidand carantina

by

acum doua saptamani, din motive profesionale, eram plecat la iasi si n-am putut vota. la sectiile speciale erau sute de oameni. azi, eram in bucuresti, asa ca am profitat de viteza cu care circula informatiile pe internet si m-am dus la sectia speciala de pe str. sf.dumitru din centrul vechi. locuiesc in capitala, dar infernul birocratic dambovitean si credinta in valoarea simbolica a buletinului de timisoara m-au impiedicat sa ma “miticizez” cu acte, cum se spune pe la noi.

asa cum ma avertizau prietenii, pe usa si peretii institutului national de recuperare, medicina fizica si balneoclimatologie erau lipite afise cu sinistrul cuvant “carantina“. oare in ce alta tara de pe planeta s-a mai amenajat vreodata o sectie de votare intr-o cladire declarata in carantina ? am tras aer in piept si am intrat sa infrunt virusii. mi-am pus sangele in miscare urcand cele 3 etaje pana la sectia de votare. pe hol, am avut confirmarea ca online-ul romanesc se dezvolta ametitor: coada de vreo 100 de persoane. 99 % tineri. glume. gagici misto. fete luminoase. doi politisti pusi pe sotii la intrare. dupa o asteptare de 40 de minute in aceasta atmosfera relaxanta am votat in doua minute.

acum, savurez o jamaica blue mountain la cafeneua lui garcea si stau cu toate simturile incordate. daca pana la ora 21:00 stranut, promit sa ajung la sediul unui mare partid si sa nu ma las pana nu-l imbratisez pe candidat. stiu eu pe care 😉

Share

tzapa: dub pistols live @ jukebox club

by

din cauza marii confruntari dintre basescu si geoana, am pierdut opening act-ul cu aria urbana, pe care mi-as fi dorit sa-i vad live din nou. concertul dub pistols a fost o tzapa din cauza sonorizarii. cand ceri 45 de lei la intrare, ar trebui sa merite banii. “noul” club jukebox este acelasi becker brau, cu alt nume. nimic schimbat. adica aceeasi discoteca cu etaj, anii ’90 gen.

dub pistols sunt ok: doi mc, doua chitari, bas, tobe si samplers, cu vibe bun, ritm, nimic foarte original, o trupa de dub de mana a doua. de la londra, totusi, adica am intuit ca sunau bine si transmiteau energie. din pacate, vocile si chitarile aveau nivelul prea jos si trupa suna ca din niste boxe de dacie. lume cam putina, deci, putine gagici misto. dupa bisurile englezilor ar fi trebuit sa puna muzica dj vasile si matze. tzapa ! desi cu matze m-am intalnit prin club. oricum, majoritatea juniorilor care au venit la concert se carasera.

Share