jurnalisti

target: prima noapte pe acoperisul hotelului

by

30 martie 1999

La 7:37, o bubuitură puternică a zguduit centrul Belgradului. Sârbii nu au dat nici o explicație, deși nu a sunat nici un fel de alarmă aeriană. În schimb, la 10:30, a sunat alarma la Niș. S-a anunțat că au fost arestați doi contrabandiști, care vânduseră 3.000 de litri de motorină cu 2 DM/litru. Mai aveau stocate încă 7.000 de litri, 1.375 kg de făină și 1.150 kg de porumb. S-a întâmplat la Uzice, unde, de astăzi, încep concertele în Piața Partizanilor, cu titlul “Cu trompetele împotriva bombelor”. Azi-noapte, la Priștina, două din proiectile au lovit cazarma “Eroii din Kosovo” a Armatei Iugoslave. Unul a căzut lângă cazarmă, provocând mai multe pagube clădirilor din jur. Sindicatele sârbești au anunțat că organizează plecarea voluntarilor pe front și sprijină donațiile de sânge pentru victimele bombelor.

La 9:40, pe aeroportul belgradean Surcin a aterizat avionul care îl aducea pe premierul rus Evghenii Primakov. Delegația care îl insoțea era impresionantă: Igor Ivanov, ministrul de Externe, Igor Sergheev, ministrul Apărării, Viaceslav Trubnikov, șeful Serviciilor de Informații Externe și Valentin Korabelnikov, șeful Serviciului Militar de Informații. La sosire, Primakov a declarat că a fost trimis de Boris Elțîn. “Aici e război,” a spus el. “Bombele barbarilor continuă să cadă. Am venit să schimbăm situația, direcționând-o spre o rezolvare politică.”

Dupa discuții cu Slobodan Milosevic, care – cică – au avut rezultate pozitive, delegația a părăsit Belgradul. Desigur, înainte de căderea întunericului, când veneau bombardierele. Într-un comunicat care avea să fie difuzat mai târziu, președintele iugoslav afirma că este gata să înceapă negocieri cu albanezii din Kosovo și să-și retragă trupele din provincie, dacă bombardamentele încetează. “Pentru a deschide ușa negocierilor, agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei trebuie să fie stopată,” se spunea în comunicat. Vorba unui sârb despre vizita lui Primakov: “Apă de ploaie !”

Câtă dreptate avea! De la Belgrad, Evghenii Primakov s-a dus la Bonn, unde și-a anuntat “marile” realizări ale vizitei: “Președintele Milosevic este gata să reduca prezența militarilor în Kosovo și să negocieze, pe cale politică, în cazul încetării bombardamentelor.” După o oră de convorbiri cu premierul rus, cancelarul german Gerhard Schroeder a dat verdictul: discuțiile de astăzi nu constituie o bază pentru o soluție politică în Kosovo și oferă o soluție inacceptabilă. Seara, Jamie Shea a pus “punctul pe i”: “Cancelarul german a făcut o declarație foarte clară asupra rezultatului misiunii lui Primakov”. Primul ministru rus, însă, nu s-a arătat descurajat, afirmând că se aștepta la un astfel de rezultat și că va continua să caute soluții pentru deblocarea crizei.

Hashim Thaqi, reprezentantul politic al UCK, a respins, conform AFP, orice compromis cu Milosevic, după ce a aflat rezultatul vizitei lui Primakov la Belgrad. Aflat la Londra, un alt reprezentant al UCK, Bardhyl Mahmuti, declara ipocrit: “Când am aflat că NATO va lansa atacuri, UCK a ordonat unităților sale să evite orice confruntare posibilă cu forțele sârbe, pentru a nu da impresia că vrem să exploatăm situația din Kosovo.”

NATO a anunțat aseară, că Fehmi Agani, fostul șef al echipei de negociatori a albanezilor din Kosovo la Rambouillet, și Baton Haxhiu, redactorul șef al cotidianului de limbă albaneză din Priștina, “Koha Ditore“, au fost asasinați de sarbi, iar casa lui Ibrahim Rugova este incendiată, acesta fiind rănit. Știrile nu au fost confirmate de sârbi, iar RTS a prezentat imagini filmate la Priștina, care arătau că vila lui Rugova este intactă.

Ministrul Justiției, Dragoljub Jankovic a cerut guvernului iugoslav reintroducerea pedepsei cu moartea pentru autorii crimelor grave și pentru dezertori. El și-a justificat cererea explicând că țara este în război. Pedeapsa cu moartea fusese eliminată de mai mulți ani din Codul penal federal, însă – fără a mai fi aplicată în ultimii 10 ani – fusese menținută în Codul penal al Serbiei. Inițiativa lui Jankovic ne dădea fiori, pentru că deschidea drumul către tot felul de alte idei de acest gen. În ultimele zile, Poliția își înăsprise atitudinea și am aflat că peste 100 de oameni au fost arestați, pentru că făceau speculă cu motorină, făină, ulei, zahăr sau țigări.

Vuk Draskovic s-a declarat împotriva reintroducerii pedepsei capitale. Referindu-se la bombardamente și la vizita lui Primakov, el a declarat că, acum, pacea este în mâinile agresorului și a făcut apel la NATO să oprească atacurile, mai ales că, peste câteva zile, se sărbătorește Paștele catolic. Referindu-se la acuzațiile aduse de comunitatea internațională, liderul SPO a explicat că epurarea etnică nu este în tradiția poporului sârb. Cu toate acestea, el a admis că, “date fiind circumstanțele și emoțiile ajunse la paroxism, este posibil să fi fost comise acte de represiune sau atrocități. Nu este vorba de o strategie a statului iugoslav, iar refugiații din Kosovo se pot întoarce, oricând, la casele lor”.

Editorialistul Bruce Anderson scria în numărul de astăzi al cotidianului britanic “Daily Mail“, că Slobodan Milosevic ar trebui asasinat. “Acesta este dovada existenței Infernului,” afirma Anderson. “Nu se va putea face pace, atât timp cât el va fi în viață. Deci, nu există nici o obiecție de ordin moral care să se opună uciderii lui.”

Generalul Guy Mery, fost șef de Stat Major al Armatei franceze în perioada 1975-1980, intervievat de cotidianul “Aujourd’hui/Le Parisien” considera stupidă intervenția NATO în Iugoslavia și spera că situația nu va fi agravată printr-o intervenție terestră. “Bombardamentele nu vor diminua forța Armatei sârbe și este imposibil să se trimită 100.000 sau 200.000 de oameni acolo,” adăuga el. Un succesor al său, generalul Maurice Schmitt, îi confirma părerea: “O intervenție terestră nu poate fi pusă în aplicare într-un interval atât de scurt.”

Pe la 10:30, când la Niș sunau sirenele alarmei aeriene, ziariștii sârbi au pornit într-un marș pe străzile Belgradului. Ne-au chemat și pe noi alături de ei, văzându-ne cum îi priveam de pe trotuar. Am preferat să mergem în zona ambasadelor. Zeci de manifestanți, alții decât jurnaliștii, spărgeau de zor geamurile Ambasadei Turciei și sfâșiau drapelul acestei țări, smuls de pe clădire. Pe zidurile Ambasadei Belgiei, oamenii au desenat, cu spray-uri cu vopsea neagră, două zvastici și au scris “NATO – criminalii”. La Ambasada SUA, deja “împodobită” cu zeci de inscripții, drapelul american a fost din nou arborat, însă cele 50 de stele erau înlocuite cu zvastici. Nici Ambasada germană nu a scăpat. Clădirii, veche și foarte frumoasă, aflată lângă ambasada noastră, i-a fost adăugat un drapel german în mijlocul căruia fusese desenată emblema NATO, transformată tot într-o zvastică. Pe un deal din apropiere, monumentul ridicat în memoria soldaților francezi care și-au pierdut viața în războaiele mondiale apărând Iugoslavia a fost din nou mâzgălit cu vopsea roșie. Sub o pânză neagră, agățată de una dintre statui, scria “Franța – sluga americanilor“.

În drum spre Trg Republike, manifestanților le-a sărit în ochi restaurantul McDonald’s de pe Terazije. În 10 minute, vitrinele groase au fost făcute țăndări de bolovani. Nimeni nu fura nimic și cei câțiva tineri înfierbântați care au intrat în restaurant, răsturnând mesele și scaunele, au fost repede scoși afară de alți demonstranți. Imediat, au apărut mai mulți polițiști care au oprit devastarea, însă nu și-au dat osteneala să aresteze pe cineva. Ba chiar zâmbeau pe sub mustață.

Posturile de radio sârbești au transmis mai multe apeluri către populație. Sârbii erau rugați să evite folosirea telefoanelor celulare, care pot fi ușor interceptate de inamic. Dacă, totuși, vorbeau, oamenilor li s-a cerut să nu pomenească nimic despre bombardamente și despre distrugerile provocate de proiectile. De asemena, sârbilor li s-a atras atenția că avioanele inamice lansează mine anti-personal și erau sfătuiți, dacă găsesc obiecte ciudate, să nu cumva să le atingă și să anunțe, imediat, reprezentanții Armatei. Ziarele și posturile de televiziune au dezvăluit adresele de Internet ale oficialităților americane, începând cu președintele Bill Clinton și terminând cu principalele ziare și posturi de televiziune. Sârbii au fost îndemnați să își verse oful, trimițând mesaje la aceste adrese de E-mail. Am citit multe astfel de mesaje, dar cele mai sarcastice fuseseră trimise unității militare din care făcea parte avionul invizibil F-117 doborât acum câteva zile.

Astăzi, cotidianul “Kommersant” din Moscova a publicat o informație care circula, insistent, la Belgrad. Se pare că rușii sunt foarte interesați să obțină de la sârbi rămășițele avionului F-117, pentru a-l studia și a-și concepe propriul “avion invizibil”. NATO ar fi dorit să bombardeze locul unde s-a prăbușit avionul american, însă nu au reușit să-l găsească și sârbii au pus mâna pe el. Din cele aflate de noi, autoritățile de la Belgrad ar fi dispuse să predea rușilor rămășițele, însă le cer, în schimb, sistemul de rachete S-300.

Agentia de presa Interfax cita un reprezentant al Statului Major al Armatei ruse care afirma, cu certitudine, că sârbii ar fi doborât deja un elicopter și șapte avioane ale NATO (două F-16, celebrul F-117, un Harrier, un Tornado și un F-4). Trei dintre ele ar fi fost doborâte de avioane MiG-21 și MiG-29, restul – de apărarea antiaeriană. Alianța Nord-Atlantică a negat informațiile, însă situația va deveni un leit-motiv de-a lungul întregului război.

O alta informație, care avea să fie dezmințită de realitate în săptămânile care vor urma, era dezvaluită de Kenneth Bacon, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, care pretindea că o treime din cele 150 de rachete de croazieră cu încărcătură convențională de care dispunea US Air Force a fost, deja, lansată împotriva sârbilor. “Dispunem de încă suficiente rachete pentru a putea continua să lovim ținte importante,” a precizat Bacon.

Și încă o declarație din arsenalul pregătit de NATO pentru liniștirea opiniei publice: “Dupa 6 zile de atacuri, mai mult de jumătate din potențialul de apărare și de luptă aeriană al sârbilor nu mai poate fi folosit.” Spusă de Alain Richard, ministrul francez al Apărării, afirmația avea să fie, la rândul ei, ridiculizată de realitate mai târziu.

Nu am reușit să ajungem, pentru că nu am știut unde va fi, la înmormântarea lui Zoran Radosavljevic, un pilot sârb care și-a pierdut viața când avionul său a fost doborât de inamic. Am văzut imagini filmate și m-a impresionat încrâncenarea de pe fețele oamenilor, cărora parcă le înghețaseră lacrimile în ochi.

Milo Djukanovic, președintele Republicii Muntenegru, considerat de Occident un opozant al lui Milosevic, a cerut astăzi, oprirea bombardamentelor. “Dacă Balcanii depind de apelul telefonic al unui singur om (Slobodan Milosevic), atunci diplomația mondială a suferit un eșec,” considera Djukanovic. “Nu numai că forța nu rezolvă nimic, dar ea ne îndepărtează, din ce în ce mai mult, de găsirea unei soluții.” Deși președintele muntenegrean sperase că atitudinea lui va fi avută în vedere de NATO, care nu-i va bombarda țara, s-a înșelat. În plus, a apărut, și aici, problema refugiaților din Kosovo. Deja 30.000 de oameni s-au refugiat în Muntenegru, alti 40.000 fiind așteptați în următoarele zile. Și asta, la o populație la 650.000 de locuitori, cât avea Muntenegru !

Problema refugiaților din Kosovo a devenit tot mai gravă, anunță AFP. Deja, în Macedonia se aflau 22.300 de persoane. Câteva sute au ajuns azi-noapte, prin punctul de frontieră General Jankovic-Blace. Povesteau că vin din Priștina, Prizren și Kacanik, de unde au fost alungați de sârbi, care le-au dat 5 minute să-și părăsească locuințele. Vicepremierul țării, Radmila Kiprijanova, a declarat că nu a mai permis intrarea refugiaților din Kosovo, pentru că nu are unde să-i adăpostească. Grănicerii macedoneni au trimis înapoi în Kosovo un tren plin de refugiați, după ce au sigilat toate vagoanele, potrivit unor imagini difuzate de canalul american de televiziune CBS. Pe de altă parte, OSCE a anunțat că Armata iugoslavă a închis, din nou, cele trei puncte de frontieră prin care refugiații puteau trece în Albania. Refugiații îi încurcă tot mai tare pe aliați și, astăzi, Jean Pierre Kelche, șeful Statului Major al Armatei franceze, a declarat că NATO a anulat, în ultimul moment, un raid aerian, pentru că în preajma obiectivului vizat se aflau mai mulți albanezi pribegi.

La 17:43, sirenele alarmei aeriene au sunat și la Belgrad. Nu au fost bombardamente, iar noi ne-am grăbit să ajungem la hotel, ca să ne transmitem corespondențele telefonice. Era hazliu. Locuiam împreună în aceeași cameră. La transmisii, Mile Cărpenișan era primul, pentru că Antena 1 își începea jurnalul mai devreme. Oricum, la ProTV, primele știri erau despre situația generală, apoi urmau corespondențele din Albania și Macedonia, unde fuseseră trimise două echipe care puteau transmite și imagini. Îmi venea randul și mie, însă mă deranja că, deoarece legătura cu mine se obținea destul de greu, după mai multe încercări, trebuia să rămân cu telefonul celular la ureche 10-20 de minute. Noroc cu tehnicianul nostru de la sunet, poreclit Beavis, care, din când în când, între două știri, mai schimba câte o vorbă cu mine. Era foarte interesant că, deși, atât eu, cât și Mile, aveam cam aceleași informații sau ne împărțeam subiectele, pentru a fi în două locuri unde evenimentele se derulau la aceeași oră, corespondențele noastre nu semănau. Fiecare era impresionat de altceva și – din păcate – aveam destule de povestit. Și atât de puțin timp…

Un studiu realizat de Brookings Institute, un prestigios centru de analiză a problemelor internaționale, atrăgea atenția că opinia publică americană și chiar Congresul nu sunt pregatite pentru ce s-ar putea întâmpla în Kosovo. “Este prea târziu pentru a începe procesul de pregătire a opiniei publice chiar în ajunul bătăliei,” a declarat Richard Haass, directorul institutului. “Era ceva ce trebuia făcut cu luni, chiar ani de zile înainte. În prezent, ne confruntăm cu un decalaj între o retorică foarte ambițioasă, destinată adversarilor noștri, și o retorică mult mai modestă, destinată poporului american.” Analiștii se temeau de reacția opiniei publice americane, în cazul unei escaladări a conflictului militar, soldată cu sute sau mii de soldați morți. “Opinia publică ar susține o intervenție, dacă ar fi vorba de interese vitale pentru țară și dacă nu va implica mari eforturi financiare.” Până acum, sondajele spuneau că 55 % dintre americani sprijină atacurile NATO împotriva Iugoslaviei și 51 % aprobă modul în care Bill Clinton gestionează situația.

După transmisii, am coborât, ca de obicei, în restaurantul hotelului, să mâncăm. Reușisem să ne împrietenim cu Dule, chelnerul care ne servea. Era un personaj fabulos. Semăna perfect cu Buster Keaton și avea aceeași expresie impenetrabilă a feței. Era totdeauna îmbrăcat impecabil și purta pantofi de lac italienești, numărul 46 sau 47. Ridurile de pe față sa dădeau impresia că tot timpul este morocănos, însă ne-am dat seama repede că avea un suflet de aur. În fiecare seară, ne sugera ce să mâncăm și, dacă ceream același fel ca în seara precedentă, ne atrăgea atenția că e bine să mâncăm feluri cât mai variate. Dule era celebru în hotel, fiind supranumit “ruski gigolo”, pentru succesul incredibil pe care îl avea la rusoaice. În zilele de pace, când hotelul “Toplice“ era, de regulă, plin, era locul preferat al turistilor ruși, dar mai ales al turistelor din fostul Imperiu Sovietic. Dule făcea ravagii și, atât el, cât și colegii roși de invidie, au pierdut numărul “inimilor frânte”. Când stăteam la masa cu Nelu Madjinca, directorul hotelului, care ne povestea aventurile acestuia, deși nu înțelegea românește, Dule își dădea seama că vorbim despre el și succesele lui, așa că zâmbea pe sub mustață, în timp ce mai lustruia câte un pahar. Coborând vocea, Nelu ne-a întrebat dacă am văzut-o vreodată pe nevasta lui Dule. “Auuuuuu,” a exclamat el, când a aflat că n-o văzusem. “A luat-o pe cea mai mare curvă din Belgrad!”

După cină, ne-am întors în cameră și, la 21:12, a sunat încetarea alarmei aeriene. Ciudat, pentru că tocmai aflasem, de la rudele lui Mile din Vîrșeț, că acolo abia se anunțase pericolul aerian. Și, la 20:45, auzisem bubuitura unei explozii în direcția orașului Pancevo, din apropierea capitalei iugoslave. În timp ce vorbeam la telefon cu un prieten din țară, am auzit o a doua convorbire care se interfera cu a noastră. După ce am ascultat câteva frânturi de fraze, mi-am rugat amicul să tacă un pic. Cealaltă convorbire era o discuție, în românește, între un sârb și un român. Cei doi păreau să fie din zona Clisurii Dunării și vorbeau despre butoaie cu benzină. Romanul îi spunea unde îi va lăsa benzina și îi explica sârbului să-i trimită banii printr-un prieten comun.

Astăzi, agenția Mediafax a anunțat că Parlamentul României a votat, în unanimitate, o declarație privind conflicul din Iugoslavia, în care se pronunța pentru încetarea operațiunilor militare și reluarea negocierilor care să permită o soluție politică a conflictului. Dincolo de enumerarea câtorva principii și a convingerii că rațiunea va triumfa, în declarația parlamentarilor români se accentua, încă o dată, opțiunea țării noastre pentru integrarea în NATO, ca singura soluție de garantare a propriei securități.

Am văzut la televizor un reportaj impresionant despre viața copiilor în adăposturile antiaeriene. Fețe triste, a căror paloare era accentuată de lumina chioară a celor câtorva neoane agățate în tavan. Puști care dormeau ghemuiți, strângând ursuleți de pluș în brațe. Mame cu ochi încercănați, care le vegheau, îngrijorate, somnul. Oricât de multă propagandă era în acest reportaj, așa cum aveam să ne convingem și noi când am intrat în câteva adăposturi, nu era prea greu să filmezi imagini deprimante acolo. Era suficient să pornești camera video. La fel de impresionantă era grija pe care o aveau sârbii pentru copiii lor. Trupe ambulante de teatru de papusi au fost trimise să joace spectacole în adăposturi. Erau, întotdeauna, sărbătorite aniversările celor mici, chiar acolo, în adăposturi și toți vecinii le aduceau cadouri. Părinții erau sfătuiți, pe cât posibil, să își plimbe copiii prin parcuri, ca de obicei, să-i lase să se joace între două alarme aeriene și, mai ales, să nu le permită să se uite la televizor când se vorbea despre bombardamente.

La știrile serii, RTS a difuzat mărturisirea unui albanez care recunoștea că spiona pentru OSCE, încă din 1998. El pretindea că fusese ofițer în Armata Iugoslavă și își preda informațiile lui Lens Johnston, un american din Misiunea de observare a OSCE în Kosovo, care îi dădea noi ordine. Când a fost arestat de Poliția militară, conducea un grup de patru spioni albanezi, însărcinat să strângă informații despre situația din Priștina, efectivele Poliției și Armatei iugoslave, despre armamentul și dispunerea acestora în teren. “Ne-am dat seama că am făcut o mare greșeală și o imensă prostie,” se văita albanezul. Nu știu dacă de bună voie…

Cotidianul francez “La croix” dezvăluia astăzi, că în Kosovo acționeaza comando-uri ale forțelor speciale americane, britanice și franceze, care pătrund în provincie din estul Macedoniei. Este vorba de “Beretele verzi” ale Legiunii străine, de unitățile SAS britanice (Serviciul Special Aerian) și de comando-urile anti-teroriste “Seal” ale Marinei americane. Formate din 4-5 persoane bine înarmate și dotate cu echipamente moderne de transmisiuni, aceste echipe au, deocamdată, doar misiunea de a verifica dacă militarii sârbi nu și-au instalat, cumva, în apropierea frontierei cu Macedonia, arme grele cu care să deschidă focul asupra celor 10.000 de militari ai NATO desfășurați în această țară.

La ora 0:50, sirenele alarmei aeriene au sunat din nou. Noi ne uitam la televizor, unde sârbii difuzau încă un film “tematic”: “Dictatorul“, cu Charlie Chaplin. Afară au început să se auda bubuiturile unor explozii și tirurile artileriei antiaeriene brăzdau cerul. Ne-am urcat pe acoperișul hotelului. Nelu Madjinca, directorul de la “Toplice“, ne spusese că putem sta acolo noaptea, cu condiția să nu facem gălăgie. Era cam răcoare, dar puteam vedea ce se întampla în oraș, mai ales dacă ne urcam pe casa liftului, de care sprijinisem o scară metalică.

După direcția bubuiturilor și a norilor de fum care se ridicau spre cerul înnorat, se părea că au fost lovite cartierele Avala si Djakovo. Pe la ora 3:00, mai multe proiectile au explodat la Novi Sad și, din nou, la Pancevo. O jumătate de oră mai târziu, trei avioane ale NATO s-au năpustit în picaj asupra centrului Belgradului, ieșind brusc din plafonul de nori. Dacă, până atunci, auzeam huruitul constant al avioanelor venind de undeva din cer, în momentul atacului, urletul motoarelor ambalate era infernal. Imediat, cerul se lumina de tirurile antiaerienei, care țesea o perdea ucigașă de proiectile trasoare și rachete. După ce au lansat câteva bombe, cele trei aparate s-au înfipt din nou în norii plumburii și au dispărut. Totdeauna profitau de avantajul tehnicii superioare, piloții știind că, atât timp cât se aflau la joasă altitudine, chiar deasupra orașului, nimeni nu trăgea în ei. Pentru că, dacă ar fi fost doborâte, avioanele pline de bombe s-ar fi prăbușit peste blocuri, provocând un adevărat dezastru.

Când nu s-a mai auzit nimic, am coborât și noi în cameră și am adormit rapid. La 6:00 m-am trezit, m-am uitat la ultimele știri de pe posturile de televiziune sârbești, pentru a-mi verifica și împrospăta informațiile aflate până atunci, și m-am pregatit de corespondența de dimineață, din emisiunea lui Cristi Tabără. Spre necazul meu, la 6:48, când mai aveam 10 minute și intram în direct, sirenele au anunțat încetarea alarmei aeriene. Îmi era ciudă pentru că speram ca, măcar o dată, să sune chiar când îmi transmiteam corespondența, să îmi acompanieze vorbele. De altfel, de-a lungul întregului razboi, o singură dată am avut parte de o astfel de coincidență și mi-a fost cu atât mai ciudă, cu cât impresia provocată celor de acasă a fost de-a dreptul spectaculoasă.

Share

target: apare centrul militar de presă

by

29 martie 1999

Alarma a încetat la 7:03, însă doar pentru 3 ore şi jumătate. Între timp, am mai aflat amănunte despre noaptea care a trecut. La 21.00, a fost bombardat oraşul Sombor, dinspre graniţa cu Ungaria. Am văzut la televizor imaginile unei rachete neexplodate, filmată de televiziunea locală. Părea un crenvurşt imens de metal, aparent inofensiv.  Sârbii susţin că au mai doborât 3 avioane inamice: unul la Sombor, altul la Loznice, iar al treilea la Gorni Milanovac. Priştina arăta destul de rău, cu clădiri dărâmate de bombe. Trei rachete de croazieră au lovit centrul oraşului. Pompierii s-au luptat cu flăcările incendiilor şi câteva blocuri de locuinţe arătau ca după cutremur. La Cacak, bombele au lovit depozitele unor fabrici. Oraşul Niș este acoperit de nori groşi de fum. Un grup de hackeri sârbi, autointitulat “Mâna neagră a îngerilor Serbiei“, a anunţat că va sparge codurile şi va intra în fişierele computerelor NATO, pe care le va şterge.

Fostul prim-vice-premier rus, Boris Nemţov, aflat la Belgrad împreună cu Igor Gaidar, a declarat că autorităţile iugoslave sunt gata să negocieze o soluţie politică a conflictului, însă cu condiţia încetării imediate a bombardamentelor.  La rândul său, într-un interviu acordat cotidianului francez “La Croix”, preşedintele Partidului Democrat (de opoziţie), Zoran Djindjic, declara: “Trei actori au ajuns în prim plan, toţi trei dând semne de extremism: separatiştii albanezi, Milosevic şi Statele Unite. Este o lovitură dată democratizării regiunii şi cer secretarului general al ONU să intervină pe lângă Milosevic, ca să stopeze operaţiunile Armatei iugoslave din Kosovo.”

În Trg Republike, 20.000 de oameni s-au adunat la concertul de prânz, care se va repeta în fiecare zi. Astăzi, au cântat, printre alţii, formaţia Moby Dick şi legendara Lepa Brena, una din cele mai mari staruri ale muzicii turbo-folk din Iugoslavia. „Trebuie s-o vedem,” a hotărât Mile şi ne-am dus la concert. „Are 50 de ani, dar arată la fel de bine. Nici nu credeam că mai trăieşte !” În anii ‘80, Lepa Brena aduna zeci de mii de oameni la concertele ei. A venit şi la Timişoara, pe vremea lui Ceauşescu, şi a cântat pe stadion, ridicând în picioare tribunele.

Astăzi au început bășcălia la adresa inamicilor. Aluzie la doborârea avionului F-117 A, câţiva tineri au desfăşurat o pânză imensă, pe care scria “Ne pare rău, dar n-am ştiut că este invizibil !” A fost doar începutul. În câteva zile, la sârbi totul devenise “invizibil”. Pe taxiuri, pe insigne, pe tricouri, pe vitrinele magazinelor, peste tot scria “I’m invisible too”. În aceasta atmosferă, vestea că un avion al NATO s-ar fi prăbuşit la ora 13:15, lângă cimitirul din satul Stajna, din apropiere de Pale, în teritoriul sârb al Bosniei, a fost primită cu urale de cei strânşi în piaţă. Agenţia sârbă bosniacă SRNA, care anunţase ştirea, a completat că, la faţa locului, au ajuns rapid poliţiştii şi membrii misiunii SFOR.

AFP anunță că Pentagonul îşi va întări forţele aeriene angajate în bombardamente, aducând încă 20 de avioane, dintre care 5 bombardiere strategice B-1. De asemenea, conform unui responsabil al NATO, rămas anonim, din această după-amiază, au intrat în acţiune în Kosovo şi avioanele A-10, supranumite “distrugătoarele de tancuri”. Deja NATO a extins ţintele la toate forţele armate sârbe dispuse la sud de paralela 44.

Între timp, s-a inventat şi Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma “să ne poarte de grijă” de-a lungul întregului război, unde, în următoarea săptămână, toţi ziariştii trebuiau să se acrediteze. Ne-am dus şi noi. Am completat datele personale într-un formular pe care l-am lăsat pentru aprobare. Deasupra locului pentru semnătură, scria că orice material scris, filmat sau înregistrat trebuie prezentat la Centrul de presă, pentru a fi aprobat (şi, desigur, cenzurat). Mai hazliu era “Regulamentul ziaristului străin”, tradus în engleză şi afişat la vedere, pe un panou. În textul acestuia, ni se atrăgea atenţia că acreditarea pe care urma să o primim nu ne conferă nici un drept, ci doar ne justifică prezenţa într-o ţară aflată în stare de război. Mai departe, orice doream să facem era posibil doar cu aprobarea prealabilă a Centrului de presă.

Erau interzise orice fel de transmisii în direct, video sau audio, prin telefon, fax sau Internet. Cei care doreau să filmeze undeva, erau obligaţi să completeze, de fiecare dată, un formular în care să precizeze cine face parte din echipă, unde se filmează, între ce ore şi de ce. După care, caseta trebuia prezentată pentru cenzurare. La fel trebuia să se întâmple cu orice înregistrare audio sau text care urma să fie transmis spre publicare undeva. Pentru stand-up-uri, erau stabilite, cu stricteţe, trei locaţii în centrul Belgradului şi un orar în cadrul căruia puteau fi realizate. În final, se atrăgea atenţia jurnaliştilor că, în cazul nerespectării acestui regulament, nu vor mai beneficia de tradiţionala ospitalitate sârbească. Adică, o elegantă ameninţare cu expulzarea.

Desigur că nimeni nu a respectat cu stricteţe regulamentul, însă ofiţerii care coordonau Centrul de presă îl puteau folosi şi l-au folosit, de câte ori doreau să se scape de vreun jurnalist. Ştiau tot ce transmiteam, pentru că zilnic, de la ambasadele Iugoslaviei din fiecare ţară, erau transmise rapoarte cu tot ce mass-media locală informa despre război. Dar asta aveam să o aflu ceva mai târziu, pe propria piele. Militarii erau ajutaţi de personalul Ministerului Informaţiilor şi tot ei erau singurii care puteau aproba intrarea în Iugoslavia a jurnaliştilor străini.

După ce ne-am predat cererile de acreditare, ni s-a spus să venim a doua zi. Inspiraţi, ne-am întors seara târziu. Aglomeraţia de până atunci dispăruse. Am aflat că am fost acreditaţi. Unul dintre funcţionarii Centrului de presă ne-a fotografiat cu un aparat digital şi, în câteva secunde ne-a dat acreditările. Nişte legitimaţii trase în folie de plastic, cu emblema Armatei Iugoslave şi fotografia fiecăruia. A mea avea numărul 400.

Agenţiile de presă străine au început să insiste asupra unei eventuale intervenţii terestre  a NATO în Kosovo. “NATO s-a înşelat în strategia sa,” a declarat pentru “Le Figaro”, generalul britanic Michael Rose, fost comandant al trupelor FORPRONU din Bosnia. “Alianţa nu este în măsură să altereze, să distrugă şi să elimine capacităţile militare ale Armatei iugoslave. Acest lucru este imposibil fără trimiterea de trupe la sol.”

La rândul său, generalul francez Philippe Morillon, fost comandant al “Caştilor albastre” din Bosnia, aprecia drept inevitabilă trimiterea trupelor de uscat în Iugoslavia şi accentua că “acela care crede că se poate face război fără pierderi de vieţi omeneşti se înşeală”.

Întrebat de ziarişti despre eventualitatea unei intervenţii terestre, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon a ocolit un răspuns direct, precizând doar că pregătirea acesteia ar necesita câteva săptămâni. În aceeaşi zi, Rudolf Scharping, ministrul german al Apărării, a fost categoric, excluzând trimiterea unor trupe la sol.

Fostul secretar de stat american Henry Kissinger nu a eliminat intervenţia terestră, însă a subliniat că acordul de la Rambouillet trebuie revăzut şi a atras atenţia că, pentru a justifica intervenţia în Iugoslavia, Bill Clinton evoca precedente istorice, amestecate cu ameninţări actuale extrem de îndoielnice. “Primul Război Mondial a început în Balcani,” a explicat Kissinger, “dar nu a fost declanşat de conflicte etnice, ci de intervenţia puterilor externe într-un conflict local. Al Doilea Război Mondial nici nu a început în Balcani şi nici nu a izbucnit din considerente ce ţineau de conflicte etnice. Şi, nu în ultimul rând, Slobodan Milosevic nu este, în nici un caz, Adolf Hitler şi nu este în măsură să ameninţe echilibrul global.”

Cât de serios era avertismentul primit de la Centrul militar de presă s-au convins doi jurnalisti cehi, pe pielea lor. Radan Sprongl și Marek Vitek, de la televiziunea natională cehă, au fost arestați sâmbătă, sub pretextul că ar fi filmat un pod din Belgrad considerat strategic. Cei doi se întorceau de la Bela Crkva, o comună dinspre frontiera cu România, unde locuiesc etnici cehi și români. Jurnaliștii filmaseră un reportaj despre comunitatea cehă de acolo, în care – culmea! – oamenii își exprimau susținerea pentru președintele Slobodan Milosevic și spuneau că sunt hotărâți să își apere țara împotriva agresiunii NATO. Radan și Marek au fost reținuți de Poliție timp de 12 ore și, în timpul anchetei, polițiștii i-au amenințat de mai multe ori că îi vor lega, drept scuturi vii, de unul din podurile Belgradului. Și ca să-și arate “bunăvoința”, sârbii le spuneau că le dau voie să aleagă singuri podul de care îi vor lega. Duminică le-au dat drumul, însă i-au lăsat numai să-și împacheteze lucrurile și i-au expulzat.

La ora 17:00, la Centrul militar de presă a fost organizată o întâlnire a jurnaliștilor cu generalul Spasoje Smiljanic, care a înfierat “agresiunea teroristă și criminală a NATO împotriva unei țări care nu a atacat, niciodată, pe nimeni”. El a explicat că obiectivul NATO este, în realitate, cucerirea Iugoslaviei. “NATO știe că, dacă va controla Ungaria și Iugoslavia, va putea controla Peninsula Balcanică. Iar cine controlează Balcanii controlează lumea. În timpul negocierilor de la Rambouillet, SUA avea doar scopul de a-și aduce trupele în Kosovo și erau pregătite pentru acest genocid împotriva poporului sârb. Au luat în calcul totul, nu însă și hotărârea sârbilor de a-și apăra țara.” După ce a înșirat numărul avioanelor utilizate de NATO și cantitățile de explozibil folosite până acum, el a declarat că sistemul defensiv sârb nu a suferit pierderi și poate funcționa fără probleme. “Am identificat toate punctele slabe ale inamicului,” a adăugat generalul sârb. “Noi avem, până acum, 7 morți și 17 răniți, iar pagubele provocate de bombe se ridică la 300 de milioane de dolari. În schimb, am doborât 7 avioane inamice, printre care și celebrul F-117, 3 elicoptere, 30 de rachete de croazieră și 3 avioane-spion fără pilot.”

Centrul de presă din Priştina a anunţat că membrii UCK (“teroriştii albanezi”, cum îi numesc sârbii) au atacat unităţi iugoslave de Poliţie şi Armată. În general, atacurile au fost semnalate în regiunile Drenica, Prizren, Vucitrn, Srbica, Orahovac, Decani şi Kacanik. Deşi purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea afirma că se îndoieşte de eficienţa unei astfel de iniţiative, unul din cei mai influenţi senatori americani, democratul Joseph Lieberman afirma, ieri, că, dacă Slobodan Milosevic nu cedează, o asistenţă constând în arme, acordata UCK, ar putea deveni inevitabilă. La rândul său, Bardhyl Mahmuti, unul din reprezentanţii UCK din Occident, insista asupra necesităţii unei intervenţii terestre a NATO în Kosovo, argumentând că sârbii profită de bombardamente pentru a masacra populaţia civilă din provincie.

Între timp, ştirile transmise din Kosovo de AFP anunţau că peste 70.000 de etnici albanezi s-au refugiat în nord-estul Albaniei, în timpul nopţii. Generalul britanic David Wilby afirma că Poliţia sârbă le-ar fi cerut locuitorilor albanezi din oraşul Pec să părăsească localitatea, altfel vor fi masacraţi. El adăuga că forţele sârbe i-au urcat pe bărbaţi în autobuze şi i-au dus într-o direcţie necunoscută şi că, la frontierele cu Albania şi Macedonia, sârbii confiscă actele de identitate ale refugiaţilor, pentru a le îngreuna o eventuală întoarcere acasă. În plus, Andrea Angeli, purtătorul de cuvânt al OSCE, a anunţat că Armata iugoslavă a închis astăzi, la 11:55, cele trei puncte de frontiera folosite de refugiaţi pentru a intra în Albania.

La 19:40, a fost ridicată alarma aeriană, care fusese menţinută întreaga zi. Ne-am uitat la jurnalul de ştiri al RTS, unde au fost arătate telefoane care transmiteau prin satelit, mine antitanc, pachete cu conserve, puşti cu lunetă cu muniţie specială şi uniforme. Toate – capturate de militarii sârbi, după ce au lichidat, lângă oraşul Djakovica din sudul provinciei Kosovo, un comando al UCK, ai cărui membri erau îmbrăcaţi în uniforme cu însemnele Germaniei. Am văzut şi imagini din oraşele Leskovac şi Kraljevo, la periferia cărora au fost distruse mai multe case. La Kragujevac, muncitorii de la “Zastava” au continuat să lucreze non-stop, sperând că NATO nu va bombarda fabrica. Un alt reportaj, transmis de la Priştina, arăta bărbaţi, femei şi copii răniţi de schije.

Am ieşit puţin prin oraş. Ca şi aseară, străzile erau, din nou, luminate. Se renunţase la camuflajul nocturn, din cine ştie ce raţiuni. Deja, pe majoritatea vitrinelor şi geamurilor erau lipite benzi adezive, pentru ca vibraţiile sau suflul exploziilor să nu le spargă. Pe la 20:30, au început să se audă bubuituri la marginea oraşului, iar sirenele alarmei aeriene au sunat din nou, 10 minute mai târziu. Reîncepea “bâlciul”.

De la nişte prieteni din Timişoara, am aflat că avioanele companiei civile iugoslave JAT au fost duse în România, ajungând, într-un final, la Bucureşti, unde au fost adăpostite de-a lungul întregului război. Pentru mâine, ziariştii sârbi pregateau un marş de protest împotriva agresiunii NATO. Tot la aceeaşi oră, urma să sosească la Belgrad premierul rus Evghenii Primakov. La concertul de prânz din Trg Republike, erau invitate formaţiile Zabranjeno pusenje, Generacia 5, Zana, Legende şi Tony Montana. Nume mari, pentru cine cunoaşte rock-ul sârbesc. Un concert similar, la aceeaşi oră, a fost anunţat şi la Valjevo.

Două convoaie de barje aparţinând NAVROM Galaţi şi firmei TRANS EUROPA SA Galaţi au primit astăzi, în jurul orei 11:00, permisiunea autorităţilor iugoslave de a pleca spre România, anunţă agenţia Mediafax. Convoaiele fuseseră reţinute de vineri în porturile Belgrad, respectiv Bezdam. Alte două convoaie româneşti şi 13 convoaie ucrainene au rămas, deocamdată, reţinute în porturile sârbeşti de pe Dunăre.

Seara, în restaurantul hotelului, i-am întâlnit pe reporterii ruși care spuneau, ieri, că pleacă la Priștina. Pentru ruși și greci, nu era niciodată vreo problemă să obțină aprobare să plece în Kosovo. Nici acum, nici mai târziu, deși au făcut nenumărate cereri, nici un jurnalist de vreo altă naționalitate nu a primit această permisiune.

Cei doi ruşi erau palizi şi povesteau ceva, agitaţi, lui Gheorghi şi celorlalţi colegi care locuiau cu noi în hotel. Mai târziu, când s-au mai liniştit, ne-au povestit şi nouă ce se întâmplase. Au plecat spre Priştina, cu o maşină condusă de un sârb care cunoştea drumul. La un moment dat, pe şoseaua dintre Podujevo şi Priştina, au auzit zgomotul unei împuşcături şi şoferul s-a prăbuşit, instantaneu, cu capul pe volan. Spre norocul lor, nu aveau viteză şi maşina s-a oprit într-un copac de pe marginea şoselei. Când s-au dezmeticit din spaima ce au tras-o, cei doi ziarişti (Alexandar Andrejevic şi Serghei Patnikov) au observat că aveau feţele stropite de sânge. Parbrizul, în care înflorise o gaură, era roşu. Un lunetist, probabil albanez, ascuns în pădurea de lângă şosea, îl împuşcase în cap pe şofer. Îl chema Nenad Stojkovic, avea numai 27 de ani şi urma să primească 200 de mărci germane pentru călăuzirea jurnaliştilor la Priştina. Cei doi ruşi au fost găsiţi de o patrulă a Armatei iugoslave, care i-a trimis înapoi la Belgrad. Marcaţi de drama întâmplată sub ochii lor, a doua zi, ruşii s-au întors acasă şi nu au mai revenit în Serbia.

Păţania ruşilor, adăugată expulzării celor doi cehi, ne-a pus pe gânduri pe toţi şi a fost un semn, pentru cei ce nu-i cunoşteau pe sârbi, că acestora nu le arde de glumă. Oricum, a fost suficient ca jurnaliştii cehi din hotelul nostru, cu care ne împrietenisem, să se liniştească o vreme. Erau foarte simpatici. De când au aflat că suntem români, au început să ne strige “Dracula”. Le era greu să ne reţină numele şi preferau să ne spună “Dracula 1” sau “Dracula 2”. Ne era ciudă că nu cunoşteam şi noi vreun ceh la fel de celebru ca Dracula, aşa că îi poreclisem “Havel 1” şi “Havel 2”.  Ludek Kraly era mărunţel şi îndesat şi avea o faţă tipică de ceh, cu un cioc bine îngrijit. Am înţeles că era patronul unui studio de producţie independent şi câştiga mulţi bani realizând reportaje, ceea ce făcea şi aici, la Belgrad. De această dată, avea deja vândută “marfa”, înainte de a o realiza, postului de televiziunea Prima TV din Praga. Cameramanul era înalt şi spilcuit şi mai retras decât colegul său. Filma cu o camera video digitală, pe care o purta tot timpul cu el.

Noaptea trecea greu, iar la unul din posturile de televiziune sârbeşti, era difuzat filmul “Apocalypse now”, al lui Francis Ford Coppola, despre ororile războiului din Vietnam. Schimbând canalul, am văzut un reportaj dintr-un adăpost antiaerian, în care un puşti de 8 ani îşi serba ziua de naştere. Pentru a sparge monotonia şi apăsarea din adăposturi, sârbii inventau tot felul de acţiuni. Ca să-i întărâte pe oameni, programul de la Studio B era întrerupt, din când în când, de videoclipurile cu care, deja, ne obişnuisem. În noaptea asta, însă, a apărut unul nou: înşirate unul după altul şi întrerupte de imagini cu ruine şi oameni răniţi sau morţi, apăreau chipurile lui Javier Solana, Bill Clinton şi Madeleine Albright, în timp ce o voce macabră spunea “Prietene! Prietene! Prietene!” Şi, după imaginea unei explozii, vocea încheia videoclipul cu mesajul: “Marş în p…. mă-tii!”

Până să adorm, am mai aflat vești despre bombardamente. Bubuiturile pe care le auzisem la 20:30 au fost la Pancevo. Apoi, 5 proiectile au lovit aeroportul Batajnica, de la marginea Belgradului. Un avion al NATO s-ar fi prăbuşit în Bosnia, la 14 kilometri de Pale, după ce a fost lovit de antiaeriana sârbă. Câţiva cameramani l-au şi filmat. Un altul britanic, de tip Harrier, ar fi fost doborât lângă Podgorica, capitala Muntenegrului. NATO avea să nege că ar fi pierdut vreun aparat, însă RTS a dat destul de multe detalii. În ştire se spunea că două avioane, care zburau la joasă altitudine deasupra oraşului, ar fi tras asupra unei unităţi de apărare antiaeriană iugoslavă, care a ripostat şi a lovit unul din aparate. Pilotul era căutat de sârbi, în regiunea localităţii Virpazar, la 20 de km sud de Podgorica, unde mulţi martori oculari l-ar fi văzut prăbuşindu-se. La Priştina nu mai e curent electric de la ora 19:00, iar la 4:00, mai multe rachete au lovit ţinte din centrul oraşului. La aceeaşi oră, alte patru proiectile au lovit fabrica “Sloboda” din Cacak şi câteva fabrici din Novi Sad. Am adormit şi, la 5:57, am fost treziti de sirenele care anunţau încetarea alarmei aeriene.

Share

target: sârbii doboară avionul invizibil !

by

28 martie 1999

Alarma aeriană a fost ridicată abia la 10:30, ca să fie anunţată din nou, ceva mai târziu. Sârbii spun ca un avion al NATO, de tip F-15, ar fi fost lovit de artileria anti-aeriană ieri, la ora 15:00, deasupra localităţii General Jankovic, de la graniţa cu Macedonia şi s-ar fi prăbuşit în această ţară. Tot ieri, la ora 23:00, profitând de raidurile aeriene, gherilele UCK au atacat cu grenade primăria din Priştina, apoi o patrulă a Poliţiei sârbe. La ora 23:10, două bombe au căzut în capitala provinciei Kosovo. Ministrul Informaţiilor a declarat că Belgradul ar fi fost lovit, de la periferie şi până aproape de centru. Încă nu a fost făcut un bilanţ al victimelor, însă a pretins că ar fi fost atins şi un adăpost anti-aerian, iar mai mulţi civili ar fi fost ucişi şi răniţi. A recunoscut că două avioane sârbeşti au fost doborâte, dar a precizat că ambele se aflau în spaţiul aerian iugoslav, în misiune de apărare.

O sursă militară autorizată a declarat pentru AFP ca jumătate din avioanele MiG-29 ale sârbilor ar fi deja scoase din luptă. Înainte de atacuri, Iugoslavia deţinea în jur de 15 avioane MiG-29, 47 de tip MiG-21F şi 17 de tip MiG-21U.

Dar ştirea care avea să înconjoare, instantaneu, întregul mapamond era că, aseară, antiaeriana iugoslavă ar fi doborât un avion american de tip F-117 A Stealth, celebrul “avion invizibil”. S-a prăbuşit la Budjanovci, la 20 de kilometri vest de Belgrad, în jurul orei 22:30. Nu mi-a venit să cred, dar RTS a prezentat, dimineaţă, imagini cu resturile fumegânde ale aparatului, iar NATO a recunoscut pierderea şi a precizat că pilotul a fost recuperat de un comando aeropurtat.

La Bruxelles, oficialii Alianţei au afirmat că avionul s-ar fi prăbuşit din motive tehnice. În realitate, deşi fabricat dintr-un aliaj special care îl face nedetectabil de radare, F-117 nu este atât de invizibil.  Când a fost prezentat armatei americane, testele au fost făcute în deşertul Nevada, în condiţii ideale de temperatură şi umiditate, în care, într-adevăr, nu poate fi detectat de radar. În condiţii reale şi, mai ales, într-o noapte ploioasă şi ceţoasă cum a fost ieri, lucrurile nu mai stau chiar aşa.

Specialişti ai NATO, citaţi de AFP, au declarat că bombardierul F-117A Nighthawk este aproape nedetectabil pentru radarele inamice, însă marele său defect este instabilitatea. Armata americană are 15 aparate de acest tip, care au costat 45 de milioane de dolari fiecare. Viktor Amaczi, consilier principal al Ministerului Apărării ungar, a declarat agenţiei de presă MTI că sistemul de recunoaştere de tip P-12, de fabricaţie sovietică, lucrează cu o bandă de unde diferită de cea utilizată de tehnica modernă şi este capabil să depisteze “avionul invizibil”.

Mai târziu, am aflat de la un sârb din bateria antiaeriană care doborâse avionul invizibil, că, pe radare, văzuseră ceva destul de neclar. Un punct care, ba apărea, ba dispărea. Nedumeriţi, dar nedorind să-şi risipească aiurea muniţia, ofiţerii sârbi au ordonat servantului să tragă în direcţia respectivă cu o rachetă meteorologică. Aceasta, în momentul în care explodează, împrăştie particule de staniol şi alte materiale cu proprietăţi electrostatice, care ar trebui să disperseze norii. O parte a lor a intrat în motoarele fine ale avionului, care s-a prăbuşit ca o plăcintă. Faptul că nu a fost distrus în aer le-a permis, ulterior, americanilor, să pretindă că avionul ar fi avut o defecţiune.

O confirmare a variantei sârbilor despre doborârea avionului F-117 sunt criticile aduse  unui avion similar, bombardierul secret american B-2. Aparatul este considerat nedetectabil de radare, are o rază de acţiune de 11.000 de kilometri fără alimentare şi poate lansa 16 bombe de mare precizie, de o tonă fiecare, ghidate prin satelit. B-2 este foarte criticat din cauza preţului (2,2 miliarde de dolari). Un raport din 1997 al Congresului SUA, citat de AFP, susţinea că, pe timp de ploaie, avionul nu mai este invizibil, iar materialul de la suprafaţă se degradează sub efectul umidităţii. Pentagonul a dezminţit aceste informaţii.

După prânz, Armata iugoslavă a organizat, pentru ziarişti, o deplasare la Budjanovci. Am avut ocazia să vedem cu ochii noştri celebrul avion, care arăta, înfipt în noroiul din grădina unui ţăran, la fel de prăpădit ca oricare altul. Într-adevăr, materialul din care era construit părea destul de ciudat şi uşor, iar vopseaua gri care îl acoperea parcă ar fi fost din cauciuc. În timp ce jurnaliştii străini se îmbrânceau să-l filmeze, iar noi ne rodeam unghiile de ciudă că nu aveam o cameră video, în jur au început să se strângă sătenii din Budjanovci. Câţiva, mai curajoşi, i-au dat la o parte pe ziarişti şi au încins o horă pe aripa triunghiulară a avionului. Imaginea era formidabilă: 5-6 sârbi, bărbaţi şi femei, cântând şi tropăind cu bocancii pe unul din cele mai scumpe avioane din lume, sub privirile stupefiate ale reporterilor străini. Deşi toţi i-au filmat, nici un post occidental de televiziune nu a arătat imaginea ineditei hore. „Eu palmez o bucată,” mi-a şoptit Mile printre dinţi şi mi-a facut semn din priviri să-i ţin spatele. Din păcate, militarii sârbi erau cu ochii pe noi şi nu ne-am putut apropia suficient. Câteva zile mai târziu, am văzut la una din televiziunile sârbeşti un reportaj despre ţiganii de la marginea comunei Budjanovci, care apucaseră să fure nişte bucăţi din avion şi şi-au făcut din ele antene TV, însă se văitau că materialul e prost şi prind programele cu purici.

Ecourile doborârii “avionului invizibil” încă nu apăruseră printre sârbi. Pe la 10.00, când ne-am dus spre Trg Republike (Piaţa Republicii), unde începea concertul, o tânără ne-a oprit pe stradă şi ne-a agăţat în piept, cu o agrafă, un pătrăţel de hârtie, pe care era desenată o ţintă. Cineva avusese geniala idee să deseneze o ţintă şi să şi-o prindă în piept, arătând că sfidează bombardamentele şi se consideră un potenţial obiectiv pentru bombele NATO, deşi liderii occidentali susţineau sus şi tare că nu vor fi vizate decât obiective militare. Moda “Target” s-a răspândit aproape instantaneu în toată lumea, devenind simbolul protestului împotriva atacurilor NATO asupra Iugoslaviei. În câteva zile, pe străzile Belgradului puteai cumpăra insigne, tricouri, calendare, brichete, ceasuri, farfurii, toate cu simbolul “Target“. De-a lungul întregului război, la fel ca majoritatea jurnaliştilor sârbi sau străini, am purtat şi noi, fără întrerupere, o insignă cu “Target” în piept şi ne-am simţit, parcă, mai aproape de oamenii care îndurau bombardamentele, fără să aibă altă vină decât că s-au născut în acest colţ al Europei.

Concertul din Trg Republike (Piaţa Republicii) a adunat câteva zeci de mii de oameni. Foarte mulţi tineri, majoritatea purtând în piept bucăţele de hârtie cu “Target“. Prima formaţie care a fost Bajaga i Instruktori, unul din cele mai celebre grupuri din anii ‘80. Au urmat vedete de acelaşi calibru: Dejan Cukic, Revolver, Yu Grupa, Electricni Orgazam. Atmosfera era extraordinară. În primele rânduri, ca să poată fi surprinşi de camerele de luat vederi ale televiziunilor iugoslave, i-am văzut pe liderul Partidului Radical din Serbia (SRS), Vojislav Seselj şi pe soţia lui Vuk Draskovic. Câţiva oameni purtau pancarte anti-americane şi foarte mulţi fluturau drapele iugoslave sau sârbeşti. O pânză imensă, pe care era desenată o ţintă, a trecut, din mână în mână, pe deasupra oamenilor ce asistau la concert şi am văzut, deja, prima referire la doborârea avionului invizibil : o pancartă pe care scria “F-117 A, Ha, Ha, Ha !“. Mi-am cumpărat şi eu o insignă cu “Target” şi m-am trezit luând şi una pe care scria  “Fuck you USA“.

Azi-dimineaţă, la Belgrad a sosit fostul premier rus Igor Gaidar. În afară unor întâlniri cu oficialii iugoslavi şi a unor imagini prezentate la TV, nimeni nu s-a sinchisit prea tare de vizită.

La 16:40, am auzit bubuiturile unor explozii la marginea Belgradului şi, abia după un sfert de oră, au sunat sirenele alarmei aeriene. Într-o declaraţie televizată, ministrul iugoslav de Externe a afirmat că, până acum, au doborât 5 avioane ale NATO. Din nou, poveşti cu radiolocatoare. Un autobuz cu ziarişti ruşi a fost atacat de UCK lângă Priştina. Oraşul Cacak a fost lovit de 5 proiectile care vizau fabrica de armament. Capitala Muntenegrului, Podgorica, a fost atinsă de 2 rachete. La Leskovac, mai multe case au fost afectate de bombardamente.

La ora 21:00, a încetat alarma aeriană. Spre surprinderea tuturor, după patru nopţi de întuneric, iluminatul public al Belgradului a fost, din nou, pus în funcţiune. Parcă totul arăta altfel, în nuanţe mult mai optimiste. Dar n-a durat prea mult! La 22:05, partea de nord a oraşului a fost zguduită de trei explozii, după care au început, din nou, să sune sirenele alarmei aeriene.

Guvernul român a sperat că poziţia adoptată de România faţă de raidurile împotriva Iugoslaviei să determine NATO să facă ţării noastre o invitaţie de aderare la structurile Alianţei, cu ocazia summit-ului de la Washington. Zilele trecute, secretarul de stat al MAE Elena Zamfirescu a declarat agenţiei Mediafax că “deşi, până acum, semnalele nu au fost de asemenea natură, ne-am aştepta ca, la Washington, să primim o invitaţie de aderare, în contextul situaţiei din Iugoslavia”.

Între timp, a apărut încă o problemă majoră în Balcani, care, deşi ne va afecta şi pe noi,  a fost întâi semnalată de bulgari. Premierul Ivan Kostov a declarat că, din cauza războiului din Iugoslavia, ţara sa se găseşte “aproape în situaţie de embargo”. Traficul aerian e blocat, cel feroviar cunoaşte mari întârzieri, în timp ce transportul rutier – care se desfăşoară prin România – înregistrează cheltuieli mai mari. De asemenea, traficul pe Dunăre s-a blocat, surprinzând patru convoaie bulgăreşti în amonte de Iugoslavia.

Share

target: ziua surprizelor neplăcute

by

27 martie 1999

O zi plină de surprize neplăcute. Dimineaţă, am plecat, împreună cu Mile, către centru. La colţ, când am ajuns pe strada Knez Mihailova, unde se circula doar pe jos, după câţiva paşi, am fost opriţi de o patrulă de Poliţie.  “Sunteţi ziarişti! Actele !” Am rămas cu gura căscată. Ne-am uitat unul la celălalt şi nu înţelegeam de unde au dedus aşa ceva. Eram îmbrăcaţi normal, doar eu aveam o geantă din piele pe umăr şi nu vorbeam în acel moment, ca să-şi dea cineva seama că suntem străini. Le-am arătat paşapoartele şi legitimaţiile de presă şi le-am explicat că abia luni ne vom putea acredita la Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma să se înfiinţeze. După ce s-au convins că nu aveam nici camere video, nici aparate foto, ne-au lăsat în pace.

După câţiva paşi, am înţeles de unde atât interes. Clădirea filialei locale a Institutului “Goethe” nu mai avea nici un geam întreg, iar pereţii erau pictaţi cu zvastici. Lângă ea, sediul “British Council“ îşi căsca vitrinele fără geamuri spre trecători, iar pe ziduri erau scrise mesaje obscene la adresa lui Tony Blair. Ceva mai încolo, sediul Centrului Cultural American fusese devastat, iar nişte puştani aruncau cu pietre în geamurile apartamentelor de deasupra, unde am presupus că locuiseră americanii. Sub ochii îngăduitori ai unor poliţişti. Ba mai mult, când unul rata ţinta, era luat de mână şi trimis acasă, să facă locul altuia mai bun.  Am mai făcut câţiva paşi şi am văzut ce rămasese din biroul companiei “Air France“, apoi din Centrul Cultural Francez, pe care sârbii au scris “Chirac, poulle mouille” şi “V-am f….t mamele la toţi, de-aia sunteţi atât de mulţi!”. Printr-o altă inscripţie, pictată cu vopsea pe zid, sârbii îşi cereau scuze că au aruncat cu pietre în sediile centrelor culturale, justificând că ouăle erau prea scumpe.

Graffiti-urile de pe ziduri dovedeau simţul umorului şi mai puţină ură decât ar fi fost, poate, normal, din partea unor oameni bombardaţi de avioanele ţărilor respective. Era o formă de protest, o descătuşare şi – de ce nu? – un mod de a arăta că nu se dau bătuţi aşa uşor. Sârbii care treceau pe lângă centrele culturale devastate îşi scuipau scârba pe zidurile inscripţionate. Şi, cu toate că au spart geamurile şi au răvăşit totul în interior, nimeni nu a furat nici măcar o coală de hârtie. Spre după-amiază, tot ce se afla înăuntru a fost strâns şi dus cine ştie unde, de poliţişti.

Astăzi, în Piaţa Unirii din Timişoara, 300 de persoane au protestat împotriva agresiunii NATO asupra Iugoslaviei, a transmis corespondentul Mediafax. Câţiva tineri au dat foc unui drapel american, pe care l-au călcat în picioare, iar manifestanţii au strigat “Kosovo e Serbia !” şi “Nu dăm Kosovo !”. Cei mai mulţi erau de origine sârbă, iar reprezentantul lor în Parlamentul României, deputatul Slavomir Gvozdenovici, a menționat că sârbii din România “îi susţin pe iugoslavi în refuzul lor de a semna documentul prin care ar capitula şi ar pierde pentru totdeauna Kosovo, pământul sfânt al Serbiei”.

Aseară, zeci de români aflaţi la muncă în Iugoslavia s-au întors în ţară, iar mai mulţi sârbi din oraşul Vîrşeţ, de lângă frontiera cu România, au venit în judeţul Timiş, la rude sau prieteni.

Următoarea surpriză neplăcută a fost că toate ţigările dispăruseră din chioşcuri. Cu mare greutate, am reuşit să cumpărăm, pe sub mână, două pachete de “Point“, nişte ţigări sârbeşti atât de proaste, încât, până s-a terminat războiul, un pachet început a zăcut pe noptiera din camera de hotel, dar n-am mai avut chef să ne atingem de el. Din ce spuneau oamenii, ţigările străine (chiar şi cele vândute în chioşcuri) ajungeau prin reţele mafiote, tolerate de autorităţi şi controlate de oameni apropiaţi regimului de la Belgrad. Odată decretată starea de război, Armata a interzis reţelelor mafiote să-şi mai facă de cap. Aşa că au dispărut şi ţigările de pe piaţă. Câteva zile am suferit amarnic, după care ţigările străine au reapărut, vândute de bişniţari prin pieţe sau prin pasaje. Însă, totdeauna, cu mare fereală.

De altfel, împotriva bişniţarilor a fost dezlănţuită o adevărată prigoană, a cărei rigoare a mai slăbit abia spre sfârşitul războiului. Preţul benzinei la negru urcase deja la 4 DM/litru, însă nimeni nu vindea decât cu mari precauţii. Am fost sfătuiţi să nu riscăm să schimbăm valută pe stradă, pentru că majoritatea celor care se ofereau să o cumpere lucrau mână în mână cu Poliţia sau cu Serviciile Secrete, ai căror oameni apăreau ca din pământ şi îţi confiscau toţi banii.

“Vuk Draskovic a înşelat în mod grosolan opinia publică iugoslavă şi străină, declarând că guvernul federal ar fi suspendat decizia de expulzare a jurnaliştilor străini de acum câteva zile,” a anunţat, astăzi, un comunicat al Ministerului sârb al Informaţiilor.

Când am ajuns la Media Center, am reuşit să mai aflăm detalii despre noaptea care trecuse. Câteva posturi locale de radio au anunţat, din nou, că au fost lansate radiolocatoare, iar cei care le găseau erau rugaţi să anunţe, imediat, Armata. Ne-am interesat şi am aflat că radiolocatoarele erau nişte aparate de dimensiunea unui aparat de radio, care emiteau semnale de ghidaj pentru bombardierele inamice. Câteva zile mai târziu, o cunoştinţă ne-a povestit că a găsit unul în grădina bunicului său şi, când au venit militarii să-l ridice, bătrânul i-a chemat în casă şi le-a arătat, ascunse sub pat, vreo 10-12 bucăţi. Nu ştia el prea bine ce sunt, dar le adunase de pe câmp şi le pusese la loc sigur, sperând să scoată un ban pe ele, dacă ar fi avut vreo valoare.

Ultimele veşti spuneau că, pe teritoriul iugoslav ar fi fost atinse 20 de obiective civile, iar în Muntenegru, ar fi 2 morţi şi 1 rănit. La Priştina, nici la ora 17.00, alarma aeriană anunţată cu o seară înainte nu fusese ridicată, iar curentul fusese întrerupt de-a lungul întregii nopţi. Cursele de autobuze spre Kosovo au fost suspendate. Auzind că fabrica lor este pe lista obiectivelor ce urmau să fie bombardate, muncitorii de la “Zastava“ din oraşul Kragujevac, singura uzină iugoslavă care producea automobile, au refuzat să iasă din schimb, pentru a-şi apăra locul de muncă.

Militarii NATO au fost nedumeriţi de hotărârea sârbilor de a nu utiliza intensiv apărarea anti-aeriană şi de a permite decolarea avioanelor MiG-29, apreciază o analiză a AFP. Trei avioane de acest tip, care s-au ridicat de la sol în prima noapte de război, au fost imediat reperate de avioanele-radar AWACS ale NATO, iar două dintre ele au fost distruse.

De asemenea, Alianţa Nord-Atlantică a anunţat că a deteriorat grav cartierul general al Armatei a III-a, situat în apropierea frontierei cu Kosovo şi considerat centrul de control al operaţiunilor sârbe din provincie.

NATO a mai anunţat trecerea la faza a doua a operaţiunii “Determined Force”, conform căreia va ataca trupele sârbe.

Maşinăria propagandei iugoslave s-a pus în mişcare, cu o eficienţă incredibilă, care avea să menţină ridicat moralul oamenilor, de-a lungul întregului război. Sportivii sârbi din întreaga lume au anunţat că vor purta doliu la toate competiţiile la care vor participa. Ca să evite probleme ca acelea de aseară, a fost oprită activitatea tuturor combinatelelor chimice din ţară. Pentru a face faţă crizei de benzină, s-a anunţat că taximetriştii vor primi, zilnic, câte 10 litri de carburanţi.

Mâine, urmează să se aniverseze Ziua Republicii Serbia. Se împlineau 10 ani de când a fost votat un amendament la Constituţie, care prevedea integritatea teritorială a ţării. În Piaţa Republicii, din centrul Belgradului, a fost anunţat un mare concert de muzica rock şi pop. Nu m-am mirat, pentru că, de obicei, concertele erau una din formele de protest ale sârbilor, folosite de câte ori aveau ocazia. Nu voi uita niciodată concertul din ianuarie 1997, când se aniversa “Revelionul sârbesc” (după calendarul vechi), la care au venit peste 600.000 de oameni. Era apogeul protestelor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic.

După-amiază, la 16:40, o bubuitură puternică a zguduit centrul Belgradului. Sirenele alarmei aeriene au început să sune abia după aceea. Deja oamenii sunt mai speriaţi şi se grăbesc să se adăpostească. Până acum, autorităţile s-au arătat foarte nemulţumite că sârbii nu respectă obligaţiile pe care le au în timpul alarmei. Nu se duc în adăposturi, nu-şi trag maşinile pe dreapta şi continuă să circule, nu sting luminile în casă şi aşa mai departe. Nici măcar ştirile despre importantele pagube materiale de la obiectivele civile lovite de bombe nu i-au îngrijorat.

52,4 % din locuitorii marilor oraşe bulgare au mărturisit că se simt ameninţaţi de conflictul dintre NATO şi Iugoslavia, marile ziare au publicat hărţile cu principalele adăposturi anti-aeriene şi au sfătuit populaţia ce să facă, în cazul unei eventuale alarme împotriva bombardamentelor.

Alarma nu s-a mai ridicat şi a început încă o noapte de teroare. Indignaţi, sârbii au anunţat că aeroportul din Podgorica a fost bombardat la nici 5 minute după aterizarea unui avion civil. Spuneau că, la raidurile aeriene, participă peste 200 de avioane din 10 ţari. Spre miezul nopţii au început, din nou, să se audă bubuituri dinspre dealurile din sudul Belgradului. După o jumătate de oră, la Studio B s-a anunţat că au fost lovite ţinte din cartierul Rakovica şi au fost avariate mai multe obiective civile. Am văzut imagini: case cu acoperişuri răvăşite şi geamuri sparte. A fost bombardată fabrica “1 Mai” din cartier şi mănăstirea Rakovica a fost avariată. În faţa zidurilor mănăstirii, care avea mai multe geamuri sparte, Vuk Draskovic dădea un interviu postului de televiziune CNN. Patetic, uşor exaltat, liderul SPO era indignat că bombele Aliaţilor lovesc cartierele civile şi se adresa, privind spre cer, piloţilor NATO: “Nu mai lansaţi rachete de la 10.000 de metri! Dacă aveţi curaj, coborâţi pe pământ, să ne privim în ochi!”

Deşi NATO a negat că vreun avion al său ar fi avut probleme, AFP a dat publicităţii modul în care sunt recuperaţi piloţii căzuţi în teritoriul inamic. Operaţiunea, încredinţată unei unităţi speciale, e foarte periculoasă şi, dacă pilotul e rănit, şansele de reușită sunt minime. Înaintea decolării, piloţii îmbrăcau o vestă de supravieţuire, care conţine o busolă, un receptor GPS (care permite localizarea, prin satelit, a piloţilor,  cu o precizie de 10 metri, în orice punct pe glob), un radioemiţător, cu care poate comunica prin semnale electronice codate, baterii, o oglindă, un fluier, rachete de semnalizare, torţe bengaleze (care produc o lumină albăstruie intermitentă), o trusă de prim-ajutor, vopsea de camuflaj şi o hartă plastificată. Sub scaunul de catapultare, este instalat un sac de supravieţuire, în care sunt puse o pătură termică, un veston de camuflaj, puţină hrană, o rezervă de apă şi diverse ustensile. Odată ajuns la sol, pilotul camuflează paraşuta şi caută un loc de unde să comunice cu ai săi. Transmisiile nu trebuie făcute decât din oră în oră şi, odată stabilit contactul, pilotul va trebui să transmită trei coduri avioanelor de război care au plecat să-l recupereze: o literă, o cifră şi un cuvânt, care se schimba în fiecare zi.

În timpul războiului din Bosnia, trei aviatori – un american, în iunie 1995, şi doi francezi,  în august 1995 – au fost nevoiţi să se catapulteze şi au ajuns în zone ocupate de sârbii bosniaci. Pilotul american a fost recuperat, după şase zile petrecute în teritoriul inamic. Cei doi francezi au fost capturaţi imediat de sârbi, dar au fost eliberaţi ulterior.

Share

target: alarmă chimică la belgrad

by

26 martie 1999

Ziua a trecut pe nesimţite. Am alergat, încercând să aflăm ce se mai întâmplase, să mai verificăm o informaţie. Deja am început să ne obişnuim cu sirenele. Astăzi, a fost alarmă aeriană de două ori, între 16.30 şi 18.30 şi între 19.00 şi 20.30. Ministerul Învăţământului a anunţat că 30 de şcoli au fost afectate de bombardamente. Comercianţii au încercat să mărească preţurile la unele produse, profitând de panica creată de război. Unii oameni au început să-şi facă stocuri de alimente, deşi autorităţile au insistat că nu sunt probleme cu aprovizionarea. Şi chiar nu erau. Spre seară, când m-am întors la hotel, mi-am cumpărat pâine şi iaurt, pentru a doua zi dimineaţă şi mi-a fost destul de greu să aleg între cele 7-8 sortimente.

Ne-am pierdut jumătate din zi, încercând să ne acreditam la Ministerul Informaţiilor. Se afla în cartierul Novi Beograd, într-o clădire imensă. Cei doi militari de la biroul din hol ne-au rugat să aşteptam puţin şi, după 10 minute, a coborât o tânără foarte frumoasă, tunsă scurt, care vorbea perfect engleza şi ne-a condus într-un birou. Ne-a dat să completăm nişte formulare, însă ne-a avertizat că, oricum, luni se va înfiinţa un centru militar de presă, unde va trebui să ne acredităm din nou. În birou mai erau doi jurnalişti chinezi şi, la un moment dat, Sania Sarac, cum se numea tânăra, a început să ciripească. Eu cu Mile Cărpenişan ne-am uitat unul la altul şi ne-am abţinut cu greu să nu izbucnim în râs. Cei doi chinezi i-au răspuns ceva şi au început, fericiţi, o lungă conversaţie cu fata. În limba chineză! Am completat formularele şi am plecat. “Pe aici, nu mai călcăm!” a bombănit Mile.

După-amiază, Vuk Draskovic, liderul Mişcării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO) şi vicepremier federal, a organizat o conferinţă de presă.  Amintind că şi el a fost ziarist, şi-a cerut scuze faţă de jurnaliştii occidentali care fuseseră expulzaţi ieri şi i-a invitat să revină în Iugoslavia şi “să-şi facă datoria faţă de adevăr”. Câtă ipocrizie! De ce n-a intervenit încă de la început, înainte de a fi expulzaţi? De altfel, această duplicitate păguboasă l-a caracterizat întotdeauna pe Vuk Draskovic. Totdeauna mi-a dat impresia unui om bântuit de o forţă malefică, o forţă care l-a împins să-şi trădeze susţinătorii, trecând din tabăra Opoziţiei (al cărei lider a fost), direct în fotoliul de vice-prim-ministru al Guvernului federal, controlat de preşedintele Slobodan Milosevic. Doar din când în când, parcă reuşea să se elibereze de aceasta forţă care îl bântuia şi redevenea liderul în care speraseră sute de mii de sârbi. Iată câteva imagini de la legendarele demonstraţii din 1996:

Atât preşedintele Bill Clinton, cât şi secretarul de stat american Madeleine Albright au adresat mesaje televizate, transmise prin satelit în zona Iugoslaviei, informează AFP. “Fac apel la toţi sârbii şi la toata populaţia de bună-credinţă să ni se alăture, pentru a putea găsi o cale de încheiere a acestui conflict inutil, care ar putea fi evitat,” spunea Bill Clinton. “Milosevic ar fi putut păstra Kosovo în Serbia şi păstra pacea. În loc de aceasta, el a pus în pericol viitorul provinciei Kosovo şi v-a adus război.” Madeleine Albright le-a reamintit sârbilor că şi-a petrecut o parte a copilăriei la Belgrad şi le-a spus, vorbind într-o sârbo-croată cu accent ceh, că “obiectivul NATO nu este de a face rău sârbilor nevinovaţi, ci de a face să înceteze atacurile din Kosovo”. Între timp, Ambasada Iugoslaviei din Paris a fost închisă, iar diplomaţii sârbi urmau să se întoarcă acasă. Solidari cu sârbii, ruşii au decis expulzarea membrilor Misiunii de informare a NATO din Moscova, un diplomat francez şi un general german.

O dovadă că Draskovic nu avea prea multe de spus în guvern a fost şi vestea pe care o primisem în aceeaşi după-amiază : colegul şi prietenul meu, Radu Ciobotea, şeful Biroului de presă din Timişoara al “Evenimentului zilei“, fusese arestat, undeva între Belgrad şi Niș şi expulzat din ţară. L-am sunat pe mobil, imediat ce am aflat. M-a recunoscut şi a început să râdă. Era în drum spre România, escortat de două maşini ale Poliţiei. Plecase de la Belgrad către Niș, cu gândul să ajungă la Priştina. Pe drum, s-a oprit să-şi dezmorţească oasele într-un sat şi a intrat într-o cafenea. N-a apucat să-şi comande nimic, pentru că au apărut câţiva indivizi de la serviciile secrete sârbeşti, l-au arestat şi l-au interogat timp de 8 ore. Îi reproşau – culmea ! – că a fost prezent în Iugoslavia, de câte ori a izbucnit vreun conflict (şi în Croaţia, şi în Bosnia, şi în Kosovo). L-au acuzat că e spion, i-au trântit în paşaport o ştampilă care îi interzicea să mai între în Iugoslavia vreme de un an de zile şi l-au expulzat. Degeaba le-a argumentat Radu că, fiind ziarist, era normal să vină în Iugoslavia în timpul războaielor. Degeaba le-a spus că a scris şi o carte (“Război fără învingători”) despre tot ce văzuse acolo. Câteva ore mai târziu, trecea, abătut, frontiera pe la Turnu Severin, urmărit de înjuraturile poliţiştilor sârbi.

Radu Ciobotea mi-a permis să redau câteva fragmente din reportajul publicat de el în “Evenimentul zilei” din 29 martie, despre aventura trăită în Kosovo: “…Ofiţerul tânăr îmi traduce în engleză discursul şefului său: “Cu regret va informăm că deţinem dovezi că desfăşuraţi activităţi ostile integrităţii şi suveranităţii Iugoslaviei. În primul rând, deţineţi casete cu muzica uşoară sârbească, deşi susţineţi că nu cunoaşteţi limba sârbă. În al doilea rând, casetele neînregistrate poartă marca “MOL”, care este firma ungurească. În al treilea rând, aveţi intenţia de a difuza în străinătate informaţii legate de conferinţa de presă ţinută de un om politic iugoslav. De aceea, vom repeta interogatoriul, începând cu ziua şi ora când aţi intrat pe teritoriul iugoslav.”

(…) Femeia îmi întinde paşaportul, spunând solemn: “Veţi părăsi Iugoslavia până astăzi, ora 24.00. În caz contrar, veţi fi arestat pentru o perioadă nedeterminată. Aveţi dreptul de a reveni abia în 26 martie 2000.” “Ora 24.00 ? ” – întreb uluit. “E deja ora 18.00 şi mai am 400 de kilometri până la primul punct de frontieră cu România. Şi mi-aţi tăiat cauciucurile!” Ofiţerul se răsteşte nerăbdător: “Vă descurcaţi cum ştiţi. Dar nu uitaţi: numărătoarea inversă a început. Mai aveţi 5 ore şi 30 de minute. Drum bun!”

(…) Intru în vamă la 23.45 şi vameşii încep verificarea actelor. Unul dintre ei observă interdicţia din paşaport şi-mi cere explicaţii. E 23.50. La 50 de metri în spate, Golful roşu care mă urmărise tot drumul opreşte şi stinge farurile. Vameşul observă, îmi înapoiază paşaportul şi spune: “Hajde, brzo. Idete!” (Hai repede, pleacă!) Trec podul cu 100 la oră, grănicerii romani îmi fac semn că sunt nebun şi frânez abia în faţa barierei care mă desparte de România. Poliţiştii români de frontieră se reped la mine, cuprinşi de veselie: “Iacă-tă şi “Evenimentul zilei”! Ia să vedem paşaportul. Aoleu! Ce le facurăţi ăstora, dom’le, de vă expulzară un an? Că, vorba aia, cal verde şi sârb deştept mai rar…”

La 19.30, avem parte de încă un mic spectacol mediatic : buletinul de ştiri al Televiziunii Naţionale Iugoslave (RTS). Întrerupt, tot timpul, de clipuri scurte, cu lozinci patriotice de genul ” Mai bine război, decât pact !” Desigur, se referea la pactul de la Rambouillet,  pe care sârbii au refuzat să-l semneze. Jurnalul nu conţinea prea multe ştiri propriu-zise. După un reportaj despre luptele din cel de-al Doilea Război Mondial, în care sârbii au ţinut piept armatei germane, au prezentat imagini de la mitinguri anti-americane, în care oamenii strigau : “Nu dăm Kosovo!” şi “Serbia! Serbia!”. Apoi, imaginile monumentului soldaţilor francezi care au murit în 1918, în luptele de eliberare a Iugoslaviei, pe care cineva scrisese cu vopsea neagră “Criminalii“. Din nou, reportaje despre anii celui de-al Doilea Război Mondial şi despre perioada ce a urmat. După care – colac peste pupăză – o ştire despre deschiderea, la Belgrad, a Salonului Internaţional al Automobilului, aflat la a nu ştiu câta ediţie. La ştiri externe, am putut vedea demonstraţiile pro-sârbeşti de la Atena. Şi în loc de publicitate, un videoclip pe care am ajuns, cu timpul, să-l învăţăm pe de rost: pe muzică patriotică (cu versuri de genul “Te iubim, patrie…”), imagini din pregătirile de luptă şi aplicaţiile Armatei Iugoslave. În sfârşit, spre final, o ştire, fără imagini, despre obiective civile avariate la Nis şi Leskovac.

Potrivit AFP, NATO anunţase că, în noaptea precedentă, a atacat, pentru prima oară, poziţii din Kosovo ale armatei sârbe. Ruşii – care aveau să se transforme adesea, pe parcursul războiului, într-un fel de purtători de cuvânt ai sârbilor – au declarat, prin vocea generalului Iuri Baluievski, că NATO ar fi lovit, în primele două zile de bombardamente, circa 50 de obiective civile şi militare. “Chiar dacă reprezentanţii NATO pretind că operaţiunea a fost un succes, principalele ţinte nu au fost atinse de atacuri,” afirmase Baluievski.

Pe de altă parte, s-a declanşat şi războiul mediatic. În timp ce un post de televiziune şi unul de radio sârbeşti anunţau că un avion al NATO s-ar fi prăbuşit lângă satul Donja Trnova, la 15 kilometri sud-vest de Bijeljina (în nord-estul Republicii Srpska), purtătorul de cuvânt al Alianţei, Jamie Shea, afirma că au doborât două avioane MiG-29 ale sârbilor, care se aflau în spaţiul aerian al Bosniei şi ar fi intenţionat să atace trupele SFOR din această ţară. Desigur că ambele tabere au dezminţit informaţiile despre aceste pierderi.

Am coborât cu Mile la bar, să bem o bere. N-am apucat să o terminăm, pentru că a sunat alarma aeriană. Era 22:30. Ne-am întors în cameră şi am deschis televizorul, căutând un post care să spună ceva. Afară, dinspre periferia oraşului, se auzeau bubuituri înfundate. 25 de minute mai târziu, programul de la Studio B s-a întrerupt brusc, a apărut sigla Comandamentului Apărării Civile a Belgradului şi o voce marţiala a cerut populaţiei să nu intre în panică şi să rămână în adăposturi, până la ridicarea alarmei. A comunicat că a avut loc un atac cu rachete Tomahawk, mai multe cartiere ale oraşului au fost atinse, dar nu au fost lovite obiective civile. În faţa blocurilor din jurul hotelului nostru, sârbii au ieşit pe trotuar şi comentau anunţul. Câte o femeie apărea la geam şi striga spre cei de jos că a vorbit cu o prietenă din alt cartier şi bomba a căzut în apropiere.

Câteva minute mai târziu, sirenele alarmei sunau din nou, însă cu un alt semnal, pe care nu l-am mai auzit şi, din fericire, nici nu aveam să-l mai auzim până la sfârşitul războiului. Cel al alarmei chimice. Panică totală! S-a anunţat că, în oraşul Sremcica, la 30 de km de Belgrad, a avut loc un atac cu arme chimice. Capitala nu era încă afectată. Populaţia din zonă era sfătuită să-şi pună măştile de gaze. Dacă nu au, să-şi acopere feţele cu batiste sau cearşafuri umede. Anunţul se repeta, obsedant, din 5 în 5 minute. Apăreau amănunte noi. Dispăreau sau erau corectate unele informaţii. Era vorba de un atac chimic cu gaze a căror toxicitate nu era cunoscută. Primele simptome sunt dureri de cap, ochi şi stomac. La faţa locului au sosit echipele de prim-ajutor. Cine se simte rău să meargă urgent la spital sau la aceste echipe. Poliţiştii împart măşti de gaze. Au sosit echipele de decontaminare ale Armatei. Vântul bate spre Belgrad şi norul de gaz va ajunge şi la noi. N-a fost atac chimic, ci un proiectil a lovit un depozit al unei fabrici de combustibil pentru rachete, în care era stocat azot. Arde pădurea din apropiere. Şi, tot timpul: “Nu intraţi în panică! Situaţia e sub control!” La ora 1:00, sirenele au anunţat încetarea alarmei chimice şi am răsuflat uşuraţi. Deşi, din când în când, mai ieşeam la geam şi adulmecam, încercând să disting vreun miros ciudat.

Întrunit mai devreme, Consiliul de Securitate al ONU a respins proiectul de rezoluţie prin care Rusia cerea încetarea imediată a bombardamentelor, fără ca SUA, Franţa sau Marea Britanie să facă uz de dreptul de veto. Conform AFP, proiectul obţinuse doar 3 voturi “pentru” – faţă de 9 cât avea nevoie – şi 15 voturi “contra”.

Alarma aeriană a încetat la 2:02. La buletinul de ştiri de la Studio B, care se repeta din oră în oră, s-a anunţat că au fost lovite 10 obiective în Belgrad, în cartierele Avala, Zarkovo şi Lipovica, precum şi în zona aeroporturilor Batajnica şi Surcin. N-am apucat să mai notez şi alte localităţi lovite de bombe în noaptea aceea. Sârbii pretindeau că ar fi doborât 2 avioane inamice, ai căror piloţi s-au catapultat şi sunt căutaţi prin pădurile de lângă nişte sate.

Tensiunea se mai risipise, iar, pe Studio B, a apărut un anunţ. Conducerea postului de televiziune îşi cerea scuze că va abdica de la un principiu pe care l-a respectat chiar şi în perioada embargoului împotriva Iugoslaviei: cel de a nu prezenta filme artistice pentru care nu aveau drepturi de difuzare. Şi am avut ocazia să văd un film splendid şi straniu de apropiat de ceea ce se întâmpla în acele momente: “Wag the dog” (tradus de sârbi “Război împotriva adevărului”), regizat de Barry Levinson, cu Robert de Niro, Dustin Hoffman, Anne Heche şi Woody Harelson. Subiectul şi acţiunea m-au lăsat fără grai: pentru ca acesta să fie reales şi pentru a estompa impactul negativ al unui scandal sexual, datorat unei afaceri amoroase cu o stagiară, consilierii unui preşedinte american au inventat un război între SUA şi Albania. 

Filmul, realizat înainte de celebrul scandal “Monica Lewinski“, expune toate metodele de manipulare a opiniei publice americane şi este făcut de cineva care cunoştea – din cine ştie ce surse – toată idila dintre Bill Clinton şi fosta stagiară la Casă Albă. Mai mult, la un moment dat, într-o scenă din film, în planul secund, se vede un televizor pe ecranul căruia apare celebra scenă în care Clinton o îmbrăţişează pe Monica Lewinski, care poartă pe cap o bască bleumarin. Scenă care a apărut pe toate canalele de televiziune, la câteva luni după ce filmul era gata. Mai târziu, în cele aproape 3 luni de război, aveam să văd, de-adevăratelea, tot ce am văzut în filmul din acea noapte.

Astăzi, cotidianul britanic “The Times” publicase o ştire care spunea ca Poliţiile din 3 ţări europene, în colaborare cu Europolul, au stabilit că UCK este parţial finanţată cu fonduri provenite din traficul de droguri.

Nici nu s-a terminat bine filmul, că la 4:12, alarma aeriană a fost anunţată din nou. Oamenii erau avertizaţi că NATO lansează din avioane radiolocatoare şi, dacă văd aşa ceva, să anunţe, imediat, reprezentanţii Armatei. Ce-or fi alea, radiolocatoare? Apoi s-a spus că numărul avioanelor inamice doborâte ar fi ajuns la 5, iar 2 piloţi au fost deja prinşi. Apoi, nu-mi mai amintesc nimic, pentru că am adormit cu nasul în carneţelul de notiţe.

Share