director

target: Rusia i-a vândut pe sârbi în schimbul reeșalonării datoriei externe

by

19 iunie 1999

Într-adevăr, astăzi nu circulau autobuzele în Belgrad. Din câte am aflat, transportul în comun era asigurat doar de 60 de tramvaie și 40 de troleibuze. Uimitor, era plin de taximetre, șoferii răspunzând apelului directorului de la compania “Beotaksi“, care îi rugase să circule cât mai mult în acest week-end, pentru a atenua lipsa autobuzelor. Nici cursele interurbane nu puteau fi asigurate de compania “Lasta“, care nu mai primise nici un litru de carburant și a anunțat că autobuzele sale vor circula doar între orele 5:00-8:00 și 17:00-21:00. Autoritățile locale nu știau ce să mai facă și își puneau speranța în promisunea primarului Moscovei, care declarase că va ajuta Belgradul cu 15.000 de tone de carburanți. Cât despre cererea Consiliului local ca Guvernul să-i permită să cumpere combustibil de la firmele particulare, până acum nu exista nici un răspuns.

Toate ziarele pe care le-am citit astăzi scriau despre discuția dintre adjunctul ministrului federal de Externe Nebojsa Vujovic și comandantul KFOR, generalul Michael Jackson. Vujovic fusese la Priștina și îi ceruse lui Jackson să dezarmeze urgent unitățile UCK și să asigure securitatea tuturor locuitorilor din Kosovo. El a acuzat forțele internaționale de pace că nu au reușit să îndeplinească prevederile acordului de la Kumanovo, lăsându-i pe separatiștii albanezi să-i terorizeze și să-i gonească pe sârbi din provincie. “KFOR e martor al atrocităților” titra pe prima pagină cotidianul “Vecernje Novosti“, care era plin de fotografii cu sârbii care se refugiau din Kosovo. Pe două pagini, erau prezentate detalii despre “nelegiuirile” comise de albanezi și erau enumerate numele a 37 de sârbi, uciși sau răpiți de UCK.

Vești ceva mai bune veneau din zona controlată de britanicii din KFOR. Aceștia au instalat posturi de control la toate intrările în Priștina și verificau toate mașinile care soseau ori plecau din oraș. În câteva localități din apropiere, Obilic, Kosovopolje sau Lipljan, de 24 de ore nu au mai fost înregistrate incidente. După ce aducea pe mai multe pagini laude rușilor, pentru acordul de aseară, cotidianul “Politika” publica pe larg fragmente din declarațiile generalului Michael Jackson, care promitea parafarea, astăzi sau mâine, a unui acord de demilitarizare a UCK. Generalul britanic organizase o conferință de presă pentru a anunța că acordul este conform cu prevederile înțelegerilor de la Kumanovo și repeta că, foarte curând, nu vor mai exista motive pentru ca sârbii să fugă din Kosovo. “Știm că le este greu, dar trebuie să aibă încredere în KFOR,” spunea Jackson. “Acum, toată lumea trebuie să înțeleagă că noi asigurăm securitatea locuitorilor din provincie.”

Era foarte amuzant să citești “Politika“. Astăzi – culmea! – scria despre vizita lui Vuk Draskovic la Nis. Desigur, fără a pomeni un cuvânt despre criticile aduse de acesta lui Slobodan Milosevic sau despre declarațiile sale referitoare la schimbările democratice de care are nevoie Iugoslavia. Nu erau amintite decât apelurile sale către sârbii din Kosovo, în care Draskovic le cerea să rămână la casele lor. Regimul de la Belgrad avea nevoie și de vocile Opoziției.

Am citit în numărul de astăzi din “Blic” un interviu al liderului Partidului Democrat din Serbia, Vojislav Kostunica, pe care mi-am propus să-l urmăresc atent, de când Nelu Madjinca îmi sugerase că acesta ar putea fi unul dintre cei care i-ar lua locul lui Slobodan Milosevic. Kostunica spunea că provincia Kosovo nu este încă pierdută pentru Serbia, dar va trebui luptat pentru aceasta. “Va trebui să ducem o luptă acerbă pentru Kosovo, pe două planuri, mediatic și legal,” declara el. “Nu vom putea reuși, până nu se va afla tot adevărul despre ce s-a petrecut în Kosovo, atât înainte de război, cât și în timpul și după terminarea acestuia.” Câtă vreme sârbii se refugiază din Kosovo, Kostunica considera că prioritatea numărul unu nu poate fi organizarea de alegeri libere, iar toți cei care vorbesc de alegeri slujesc interese străine sârbilor. El explica prevederile acordului de pace de la Kumanovo, care nu poate fi favorabil Serbiei sau Iugoslaviei, atât timp cât provincia Kosovo a trecut sub dictatura NATO. “Degeaba ne povestesc cei de la Putere despre forțele Națiunilor Unite, când în acordul de pace se spune foarte clar că trupele NATO vor controla Kosovo și nici un reprezentant al administrației de la Belgrad nu va avea vreo putere,” adăuga Kostunica. “Vor veni alegerile, însă tare mă tem că toți cei care vorbesc acum despre alegeri nu doresc binele sârbilor, ci doar să pună mâna pe Putere.”

O altă veste bună, tot din ziare: lucrătorii companiei de electricitate EPS au finalizat prima fază a reconstrucției stației de transformare Bezanijska Kosa din cartierul Novi Beograd, distrusă de rachetele NATO în ultimele săptămâni de război. Conducerea EPS a anunțat că sistemul energetic al Serbiei va fi stabilizat până la sfârșitul acestei luni și va putea să asigure fără probleme consumul de vară, de 60-70 de milioane de kilowațioră pe zi. De asemenea KFOR a transmis că va asigura securitatea tuturor lucrătorilor EPS care repară instalațiile electrice din Kosovo. Amenințarea EPS că, de luni, electricienii nu vor mai risca să fie atacați de UCK și vor sista reparațiile în provincie, își făcuse efectul. La asta se adăugase ziua de ieri, când Priștina rămăsese fără apă, din cauza problemelor din alimentarea cu electricitate.

“UCK va crea probleme Națiunilor Unite,” a afirmat secretarul general al ONU Kofi Annan, într-un interviu publicat de cotidianul “Le Monde“. “UCK nu este o forță omogenă. Încurajez NATO să-și desfășoare forțele cât mai repede posibil, pentru a stabili ordinea publică și pentru a evita ca UCK să ne împiedice munca în Kosovo. Sarcina încredințată Națiunilor Unite este mult mai dificilă decât cea a militarilor.”

Fiind sâmbătă, nu am stat la Media Center decât până la 13:00. Era  program de week-end. Pentru că mai voiam să aflu câte ceva, m-am dus la Internet-cafe-ul de la Dom Omladine și am intrat în dialog pe “mIRC” cu sârbii din alte orașe. Am citit și o grămadă de declarații ale liderilor UCK, care mai de care mai contradictorii, dovedind dezorganizarea și lipsa de coordonare din sânul organizației.

“Proiectul nostru este să ne transformăm mai întâi într-un corp de Poliție care să controleze întreaga provincie Kosovo,” explica purtătorul de cuvânt al UCK Jakup Krasniqi. “Cu timpul, sperăm să devenim Armata provinciei Kosovo, o armată care va supraveghea frontierele și teritoriul nostru și care va fi gata să ne apere în orice circumstanțe.” Krasniqi declara că UCK are în plan demilitarizarea unităților sale, însă aceasta va fi făcută în timp, cu prudență și fără presiuni din alte părți: “NATO nu a putut și nu poate să aibă intenția de a ne dezarma, pentru că acest lucru nu a fost prevăzut în nici un acord. Alianța știe care sunt planurile și cererile noastre.”

Abia citisem această declarație, că un purtător de cuvânt al KFOR anunța că UCK a semnat angajamentul ca luptătorii săi să nu mai poarte arme în marile orașe din Kosovo: “Această decizie este contribuția lor la o mai bună securitate și la o ordine mai stabilă în Kosovo. UCK acceptă, de asemenea, și ca luptătorii săi să nu mai poarte uniforma în sudul provinciei, zonă controlată de trupele germane din KFOR.” Ceva mai târziu, Lirak Qela, care se prezenta drept comandantul forțelor UCK din nordul provinciei Kosovo, afirma că organizația separatistă este nemulțumită de prevederile acordului încheiat ieri la Helsinki asupra rolului Rusiei în KFOR: “Nu suntem mulțumiți, însă trebuie să acceptăm acordul. Totuși, îl vom respecta, deoarece avem încredere că trupele NATO îi vor ține pe ruși sub control.”

“Conform informațiilor mele, Boris Elțîn a aprobat acordul încheiat de militarii nostri la Helsinki,” a asigurat premierul Serghei Stepașin, la postul de televiziune RTR. Elțîn se pregătește să plece la Koln, la summit-ul G-8, cu ocazia căruia se va întâlni cu președintele american Bill Clinton. Cei doi șefi de stat urmează să examineze acordul privind participarea Rusiei la KFOR. “Contingentul rus din Kosovo nu poate să fie subordonat comandamentului NATO,” a declarat emisarul rus Viktor Cernomîrdin, citat de Itar-Tass. “Ar fi irațional.”

Am aflat și prețul pentru care Rusia i-a vândut pe frații săi ortodocși: 100 de miliarde de dolari. În această dimineață, cancelarul german Gerhard Schroeder s-a întâlnit cu premierul rus Serghei Stepașin, cu care a discutat despre datoria externă a Rusiei. “Schroeder împărtășește opiniile mele în privința reeșalonării datoriei fostei URSS,” a afirmat Stepașin, care a precizat că cea mai mare parte a acestei datorii ar trebui restituită Germaniei. Premierul rus spera să obțină reeșalonarea a 100 din cele 140 de miliarde de dolari, care reprezintă datoria externă a Rusiei. Și, bineînțeles, până la urmă, a reușit.

Militarii germani din KFOR nu au fost foarte încântați că o parte din trupele rusești vor sosi în zona controlată de ei. “Prizren este cartierul general al trupelor germane, care controlează sectorul sudic al provinciei, dar este un oraș în care majoritatea populației este albaneză și nu ar fi înțelept ca rușii să se instaleze aici,” a atras atenția generalul Fritz von Korff, comandantul trupelor KFOR din zona de sud a provinciei Kosovo. El era de părere că ar fi mai potrivit ca rușii să fie instalați într-un oraș în care populația sârbă este majoritară și a anunțat că, dacă nu va primi altfel de ordine de la cartierul general al KFOR, va recurge la această soluție, pentru a nu-și crea dureri de cap în plus.

Dovedindu-și proverbiala încăpățânare, militarii ruși au mai provocat un mic incident după-amiază. Pe la ora 15:00, 3 blindate britanice au încercat să intre pe aeroportul Slatina, însă parașutiștii ruși care controlează zona le-au interzis accesul. Englezii au insistat, dar, văzând că rușii se încăpățânează, deși le spuseseră că nu au venit decât pentru a întări dispozitivul de securitate al aeroportului, au făcut cale întoarsă.

Schimburile de focuri care au avut loc în sectorul american din Kosovo au provocat moartea a 8 persoane – sârbi și albanezi, a anunțat un purtător de cuvânt al contingentului american din KFOR, citat de AFP. Pușcașii marini au arestat un sârb care a ucis un membru UCK la Gnjilane. Alte două persoane au fost rănite în urma unei alte serii de tiruri. Între 5 și 7 persoane au fost ucise la nord de Gnjilane, în cursul altor schimburi de focuri, asupra cărora nu existau încă informații complete. “Este un punct fierbinte, unde au loc schimburi constante de focuri. Dar nu noi suntem ținta acestora,” a precizat locotenent colonelul american Robert Taylor.

Deși sporadice, luptele din Kosovo continuau. Aseară, au avut loc confruntări violente între luptători ai UCK și cei grupați în Frontul pentru Apărarea regiunii Gora (GFO), în jurul satelor Orcusa și Krusevo. Oamenii din regiunea muntelui Gora erau niște munteni aprigi, care nu se înțelegeau bine nici măcar cu sârbii, cu atât mai puțin cu albanezii. În timpul luptelor, un muntean a fost rănit, iar 4 albanezi au fost luați prizonieri.

Între timp, am aflat că retragerea Armatei iugoslave din Zona II, cum era numit centrul provinciei Kosovo în acordul de la Kumanovo, era pe cale de a se încheia. Cea mai mare parte a militarilor fusese deja retrasă, rămânând doar un număr mic de soldați și câteva vehicule militare. Retragerea din Zona II ar fi trebuit finalizată până mâine seară, urmând să se treacă la ultima fază. Zona III, din nordul provinciei Kosovo, era mai greu de evacuat, din cauza unor probleme logistice, recunoscute până și de americani. Sârbii anunțaseră că, în această zonă, au în jur de 100 de tancuri care nu mai sunt operaționale, însă ar dori, totuși, să le retragă. Problema era că nu aveau la dispoziție decât 22 de transportoare care ar fi putut să le care de acolo.

Șoselele dinspre Kosovo nu mai erau aglomerate de refugiați, majoritatea sârbilor fugind deja din provincie. Din datele pe care le-am aflat de pe Internet, în sudul provinciei au mai rămas doar 3.500 de sârbi în zona Orahovac, în jur de 100 la Gorazdevac și puțini în jurul orașului Pec. Cei rămași aveau viață grea, pentru că trupele KFOR nu stăpâneau nici acum complet situația. Astăzi, lângă Urosevac, 20 de sârbi au fost răpiți de luptătorii albanezi care au atacat o coloană de refugiați. Doi sârbi au fost împușcați lângă Strazevica și, în această după-amiază, trupele KFOR au salvat cu greu 20 de familii din satul Mursicane, de lângă Stimlje, care erau asediate de UCK.

Discutând pe Internet cu sârbii din alte orașe, am aflat de la o fată din Pirot, fiica redactorului șef al unui ziar local, că refugiații sârbi cazați într-un motel de lângă oraș mănâncă de două zile doar macaroane, cartofi și fasole. Erau 206 de sârbi, majoritatea femei și copii, care trăiau în condiții mizere, fără ca nimeni să se mai intereseze de ei, de când veniseră. Magazia de alimente a motelului era aproape goală și, aflând ce se întâmplă, localnicii începuseră să vină, să le aducă mâncare.

În această vreme, guvernul de la Belgrad a mai născocit o inițiativă tipică pentru sârbi: a ordonat miniștrilor să asigure întoarcerea refugiaților la casele lor din Kosovo, cu ei în fruntea coloanelor. Dacă situația nu ar fi fost dramatică, m-aș fi prăpădit de râs, însă îmi dădeam seama că nu-i de glumă și câțiva sârbi disperați vor fi păcăliți să se întoarcă, pentru ca reporterii RTS să poată înregistra imagini cu miniștrii lui Milosevic care îi ocrotesc pe refugiați. Și, mai ales, pentru a-i convinge pe sârbi că provincia Kosovo încă le aparține, iar trupele KFOR respectă pretențiile Belgradului de a asigura securitatea tuturor locuitorilor.

Milosevic avea mare nevoie ca lumea să vadă că la Kumanovo nu s-a semnat o capitulare, ci un acord de pace, ale cărui paragrafe sunt garantate de ONU și apărate cu arma în mână de militarii din “forța internațională de pace”. Desigur că Televiziunea Naționala a început să prezinte reportaje cu dezarmarea separatiștilor UCK din localitățile din Kosovo și cu sârbi care declarau că abia așteaptă să se întoarcă la casele lor, pe care tocmai le părăsiseră.

Premierul muntenegrean Filip Vujanovic a amenințat cu organizarea unui referendum privind statutul acestei republici, dacă Serbia refuză să o trateze pe picior de egalitate, informează AFP. El a afirmat că există un mare număr de adepți ai independenței Republicii Muntenegru, “din cauza politicii lui Slobodan Milosevic“. Vujanovic este de părere că “ar fi fatal pentru Muntenegru să-și lege viitorul țării de cel al lui Slobodan Milosevic, care trebuie să-și ia locul în banca acuzaților la Tribunalul de la Haga. Muntenegru nu va mai permite să fie reprezentată în Parlamentul federal de deputații care nu reprezintă majoritatea în țară și apără interesele unui singur om, Slobodan Milosevic, sau ale regimului sârb. Nu mai putem permite ca premierul federal să fie președintele unui partid de opoziție muntenegrean și ca el să fie în acest post pentru că este partener de coaliție cu partidul la putere în Serbia.”

Și luptele politice s-au ascuțit. Așa cum mă așteptam, profitând de greșelile Opoziției și de prostia americanilor, care nu înțelegeau aproape nimic din mentalitatea sârbilor, oamenii din partidele de la Putere administrau lovituri necruțătoare. Atacurile au fost declanșate de Ivan Markovic, secretar al partidului Stânga Iugoslavă (JUL, al soției lui Milosevic). Acesta a declarat că, de dragul banilor primiți ca ajutor din SUA, președintele muntenegrean Milo Djukanovic și liderii Opoziției doresc destrămarea Iugoslaviei. Pretextul atacului a fost întâlnirea de la Njivice, dintre emisarul american Robert Gelbard și reprezentanții Opoziției sârbe. Markovic a spus că americanul le-ar fi dat acestora 9 milioane de dolari, pentru a organiza o lovitură de stat și a răsturna guvernul sârb. La această ofensivă s-a alăturat și Partidul Socialist Popular din Muntenegru (SNP), care a acuzat SUA că și-au intensificat activitățile menite să destrame Republica Federală Iugoslavia și că se folosesc pentru aceasta de “ienicerii” din guvernul muntenegrean și de liderii partidelor neparlamentare din Serbia. Replica acuzaților a fost palidă și, din nou, total neinspirată. De la Budapesta, Zoran Djindjic a dezmințit acuzațiile și a spus că diplomatul american s-a întâlnit doar cu Milo Djukanovic, cu fostul premier iugoslav Milan Panic și cu câțiva lideri ai Opoziției și au discutat doar probleme politice, fără să fie vorba de bani.

În nebunia de după război, orgoliul rănit al sârbilor le exacerbase la maximum sentimentele naționale și orice dialog, ca să nu mai vorbim de colaborare cu Occidentul și – mai ales – cu americanii, era privit cu dispreț. Erau ușor de folosit asemenea arme și membrii SNP aveau mare nevoie de ele. Paradoxul în care trăiau sârbii era că un partid ca SNP să facă parte atât din Parlamentul federal, cât și din guvernul iugoslav, ba chiar să dețină și postul de premier federal, în timp ce, în Muntenegru, era în opoziție. Așa că, pentru a mai recupera ceva din neîncrederea muntenegrenilor, nu puteau decât să arate cât de mult le pasă de uneltirile Occidentului împotriva Iugoslaviei.

Vojislav Andric, liderul partidului Noua Democrație (ND), a încercat să atragă atenția asupra pericolului pe care îl reprezentau reportajele – lipsite, în cea mai mare parte, de dovezi – despre gropile comune și atrocitățile săvârșite de sârbi în Kosovo. “Acestea pot fi izvorul unei imense reacții de condamnare din partea comunității internaționale și de satanizare a întregului popor sârb.” El a cerut finalizarea rapidă a anchetelor, cu prezentarea unor dovezi concrete și găsirea adevăraților vinovați, pentru că aceștia pot fi câțiva oameni, dar nu un întreg popor. Din păcate, nimeni nu l-a ascultat și jurnaliștii străini veniți în Kosovo și-au continuat “reportajele senzaționale“, în lipsa cărora șefii lor i-ar fi chemat acasă, lipsindu-i de diurnele grase și sporurile de pericol, pe care le primeau pentru că se aflau într-o zonă în care conflictele armate nu se încheiaseră.

În acest timp, șefii forțelor NATO își savurau victoria. Astăzi, William Cohen, secretarul de stat pentru Apărare al SUA, și generalul Wesley Clark au sosit în Macedonia, de unde au plecat cu un elicopter în Kosovo. Aici, au vizitat orașele Urosevac și Gnjilane, unde erau desfășurați militarii americani din KFOR. Nu am aflat, deocamdată, ce declarații au făcut acolo, dar începusem să mă plictisesc de ele, pentru că nu făceau decât “să-i ridice mingea la fileu” lui Milosevic și să mai pună o lespede pe mormântul Opoziției sârbe.

Președintele PDSR Ion Iliescu consideră că decizia Guvernului de a interzice intrarea lui Slobodan Milosevic pe teritoriul României reprezintă o măsură pripită, un “zel excesiv”, nemotivat din punct de vedere politic. Iliescu crede că această măsură riscă să deterioreze relațiile României cu o țară vecină. “Noi introducem interdicții, o luăm înaintea altora, chiar și a celor care s-au implicat în război. Astfel de decizii sunt niște naivități, infantilisme politice, care aduc prejudicii seriozității și verticalității poziției noastre externe,” a spus Iliescu. “A sosit momentul ca Ion Iliescu să înțeleagă că România nu mai este un loc de refugiu pentru tovarășii de ideologie comunistă și de luptă împotriva intereselor propriilor națiuni sau ale umanității,” i-a replicat Remus Opriș, opinând că liderul PDSR “ar fi dorit să-l consoleze pe Milosevic, plimbându-l, poate, prin sediile PDSR, pentru a-i alina durerea provocată de înfrângerea politicii sale despotice”.

Am aflat de la București o veste despre care îl prevenisem pe George Roncea, când se transferase de la “Ziua” la “Cotidianul“, pentru a putea rămâne corespondent de război la Belgrad: de luni, Ion Cristoiu nu va mai fi director la “Cotidianul”. Oficial, despărțirea s-a făcut amiabil, însă, în realitate, știam de mai multă vreme că liderii PNȚCD nu i-au iertat lui Cristoiu atitudinea sa și a ziarului în timpul războiului din Iugoslavia și i-au impus, până la urmă, lui Ion Rațiu să renunțe la acesta. Ion Cristoiu declara că va continua să-și scrie editorialul de pe prima pagină, însă mă îndoiam că aceasta se va întâmpla sau că va dura prea multă vreme. Am vorbit cu George și mi-a mărturisit că, după plecarea lui Cristoiu, nu știe dacă se va înțelege cu noul director, însă speră ca provizoratul acesta nu va dura prea mult, mai ales că Ion Cristoiu intenționa să deschidă un alt ziar.

Spre seară, m-a sunat Sergiu Toader și mi-a spus că va trimite o echipă de la ProTV, care să încerce să intre în Iugoslavia și să facem împreună un documentar despre tot ce s-a întâmplat în aceste 3 luni. Sergiu insista ca eroul principal al acestui film să fiu eu și ideea mă intimida foarte mult. Găsisem, totuși, o soluție: schițasem un scenariu în care eu să fiu cel care îl conduce pe telespectator prin coșmarul războiului trăit de sârbi. Aveam în jurul meu atâtea personaje, care trăiseră, fiecare în felul său, acest război și nu îmi rămânea decât să leg între ele episoadele pe care le-ar fi descris. L-am asigurat pe Sergiu că voi avea grijă ca echipa noastră să ajungă la Belgrad.

Aveam un plan. L-am sunat pe Ștefan Anghel, cameramanul care urma să vină încoace, împreună cu nea Nelu, șoferul nostru. I-am spus să plece spre Timișoara și să mă sune când ajunge. Vorbisem cu Mile Cărpenișan, care a fost de acord să se ducă în frontieră și să introducă în țară jeep-ul nostru și camera video, spunând că sunt ale lui, pentru că el avea acreditare de război și avea voie să o facă. Era puțin riscant, însă după ce scăpasem de bombardamente, pericolul ca polițiștii sârbi de la frontieră să se prindă de șmecherie și să se înfurie ni se parea ridicol. Exista riscul ca sârbii să-i aplice lui Mile o interdicție de intrare în Iugoslavia pe 2 ani și – în cel mai rău caz – să-i tragă câteva bastoane pe spinare. Perspectiva aventurii ne-a amuzat și toată seara am făcut glume cu Mile, pe seama belelelor pe care ar putea să le aibă, dacă operațiunea eșua. Ba chiar, ca sfidarea să fie completă, Mile s-a hotărât să-l aducă la Belgrad și pe Alexandru Mandici (Sandi), cameramanul lui de la Timișoara. Ne-am culcat bine dispuși, urmând ca mâine, Nelu să-l ducă pe Mile în vama de la Stamora-Moravița, ca să se întâlnească cu echipa noastră, care ajungea la Timișoara.

target: sârbii semnează acordul de pace cu NATO

by

9 iunie 1999

Întrevederea dintre emisarii iugoslavi și delegația NATO, care a început aseară la Kumanovo, în nordul Macedoniei, continua încă în zori, putând aduce rezultate, relatează AFP. Purtătorul de cuvânt al Alianței, comandantul american Tray Kate, a declarat la ora 7:00 că NATO “este optimistă cu prudență” în privința reușitei întrevederii. Potrivit unei surse occidentale, discuțiile s-au referit în special la calendarul și etapizarea procesului de retragere sârbă din Kosovo și al sosirii NATO în provincie.

După ce ne-am trezit, ne-am luat rămas bun de la Eugen Mihăescu, George Roncea și Dobrivoi. Nelu Madjinca urma să-i ducă cu mașina lui până la graniță, unde domnul Mihăescu era așteptat de niște prieteni. Îmi părea foarte rău că pleacă, în special el, pentru că mă obișnuisem atât de mult cu lungile plimbări pe străzile Belgradului, în care îmi povestea fragmente din viața sa. Era atât de plastic și de savuros, încât nici acum nu-mi iese din minte ideea de a-l ruga să mă lase să-i redactez o carte autobiografică. Este păcat, la amintirile pe care le are, la oamenii pe care i-a cunoscut, ca toate acestea să nu fie scrise undeva.

Înainte de a pleca, am umblat pe străzile Belgradului, să ne fotografiem în diferite locuri, pentru a avea câte o amintire. Ne-am dus lângă clădirea Statului Major General și ne-am fotografiat lângă sediul Guvernului. Eugen Mihăescu l-a rugat pe Dobrivoi să-i fotografieze una din cariatidele care sprijineau acoperișul distrus de bombe. Era o imagine superbă, cu statuia unei femei care, în loc să țină în brațe marginea acoperișului, își ridica mâinile spre cer. Desigur că, imediat ce ne-au văzut, militarii care supravegheau zona au sărit să ne verifice acreditarile de război. Eu m-am ținut deoparte și, pentru a nu avea probleme, Dobrivoi obținuse de la Centrul militar de presă o autorizație care îi permitea să fotografieze majoritatea clădirilor avariate de bombe din Belgrad. Așa că eram în regulă.

După aceea, ne-am fotografiat pe acoperișul hotelului, unde am stat atâtea nopți împreună, privind cerul înroșit de tirurile antiaerienei și al rachetelor NATO. Cu simțul său artistic deosebit, Eugen Mihăescu ne-a aranjat frumos, pentru ca fotografiile să iasă cât mai bine. Nu știu nici acum de ce fotografiile alea n-au mai ajuns la noi niciodată.

Ziua, privit de pe acoperiș, Belgradul arăta ciudat. Un oraș liniștit, aproape banal, înconjurat de Dunăre și de Sava, înverzit de parcuri. Din locul unde ne aflam, nu puteam zări decât cu greutate clădirile înnegrite de flăcările incendiilor și brăzdate de schijele proiectilelor. Ne-am mai îmbrățișat o dată și i-am lăsat să plece. Dacă pe Eugen Mihăescu îl înțelegeam, pe George – nu… Am încercat să-i scot din cap ideea că finalul războiului n-ar fi aproape, dar n-am reușit. În exaltarea lui, spera în continuare într-o minune. Dar minunile nu se petrec decât în povești.

NATO a dezmințit declarațiile șefului Statului Major al Armatei germane, generalul Hans-Peter von Kirchbach, privind suspendarea operațiunilor militare împotriva Iugoslaviei, relatează AFP. “Operațiunile continuă,” a afirmat Jamie Shea. “Ne aflam încă în luptă în momentul în care am părăsit cartierul general al forțelor aliate din Europa,” a afirmat, la rândul său, purtătorul de cuvânt militar al NATO, generalul german Walter Jertz. El a tradus în engleză declarația făcută de generalul von Kirchbach, explicând că acesta a dorit să spună că bombardamentele erau “practic” pe punctul de a fi încheiate.

Parcă peste tot mirosea a pace în Belgrad. Era o zi frumoasă de vară. Oamenii se plimbau liniștiți și doar pe la cafenele comentau, ușor blazați, ultimele știri despre negocierile de la Kumanovo. Ziarele își schimbaseră aspectul mohorât. Începând de astăzi, cotidianul “Blic” își modificase formatul și, în paginile din mijloc, în loc de fotoreportaje despre război, publica programul complet al televiziunilor, cu pozele color ale starurilor din filmele difuzate. Deja de câteva zile, televiziunile își modificaseră sigla pe care o mențineau pe ecran în timpul alarmelor aeriene. Din sigla imensă de la început, pe care scria “Vazdusni opasnost“, nu mai rămăsese decât discreta siluetă a unui avion, iar programul nu mai era întrerupt pentru comunicatele marțiale ale Comandamentului Apărării civile. De altfel, formulele de început și de sfârșit ale acestor comunicate, de o gravitate aproape ridicolă, deveniseră acum subiect de poante, intrând în limbajul uzual al tinerilor și, mai ales, al animatorilor posturilor de radio. De câte ori auzeam expresiile “Paznja, paznja, beogradjani…” sau “Gotovo!“, care indicau începutul, respectiv sfârșitul acestor comunicate, zâmbeam cu nostalgie și tristețe. Nu erau amintirile pe care și le-ar fi dorit un om normal, dar erau amintirile noastre. Ale noastre și ale sârbilor.

Se făcuse foarte cald la Belgrad și, în sfârșit, au montat o instalație de aer condiționat la Media Center. Eram fericit că totul funcționa aici, pentru că, la Internet-cafe-ul de la Dom Omladine, după ce s-au prins că suntem străini, au mărit tariful la 45 de dinari/oră, adică aproape 5 mărci germane. Ne-am jurat să nu mai călcăm pe acolo, nici măcar în zilele în care Media Center era închis. Între două transmisii, am apucat să dau o fugă până în piață, unde două sârboaice simpatice mă așteptau, să-mi vândă o pereche de pantaloni scurți negri, cu buzunare laterale. Cu două zile în urmă, găsisem o pereche similară, însă erau prea mari și îmi promiseseră că îmi vor căuta și numărul meu. Când m-am întors, m-am oprit la o frizerie, unde femeia care mă tundea pentru a treia oară de când eram la Belgrad m-a recunoscut și m-a întrebat: “Tot așa de scurt ca data trecută?” Am zâmbit și, cât m-a tuns, am pălăvrăgit vrute și nevrute. Fără să amintim o clipă de război.

Deja mă simțeam ca acasă la Belgrad. Blocat aici, fără posibilitatea de a trimite cuiva cheile de la apartamentul în care locuiam la Timișoara, ca să-mi trimită haine, am fost nevoit să economisesc din puținii bani pe care îi primeam, pentru a-mi cumpăra tot ce aveam nevoie. O pereche de blugi, câteva tricouri de vară, chiloți, șosete, pantaloni scurți. Și, desigur, n-am rezistat până nu am adunat suficienți bani să-mi cumpăr o pereche de ghete și una de bocanci, care m-au fermecat de când le-am văzut prima oară. Când m-am întors acasă, am aflat cât de îngrijorate erau vecinele mele pentru soarta mea. Două doamne în vârstă, care mă considerau un fel de fiu adoptiv. Doamna Lucia Baliga, vecina mea de palier, urmărea tot ce transmiteam de la Belgrad și avea grijă să-mi plătească curentul și întreținerea la timp. O altă doamnă, care stătea în casa de lângă mine, s-a dus o dată până la sediul TVR Timișoara, unde credea că lucrez, să întrebe de numărul meu de telefon, pentru că voia să mă anunțe că mi s-a desumflat una din roțile mașinii, pe care o țineam parcată în fața casei. Cred că, dacă ar fi știut că mașina nici măcar nu era încuiată, nu ar mai fi avut somn noaptea. Noroc că Timișoara este un oraș liniștit, iar mașina mea – un vechi Mercedes Coupe – nu-i tenta prea mult pe hoți.

NATO cheltuiește în războiul din Kosovo 42 de milioane de lire sterline zilnic, 12 % din această sumă fiind furnizată de Marea Britanie, potrivit opiniei unui expert britanic în probleme de apărare, Paul Beaver, dintr-un articol publicat de revista “Jane’s Defence“. “Trebuie continuate cheltuielile la un nivel similar sau mai ridicat, chiar dacă proiectele incluse în planul de pace prevăd încetarea rapidă a campaniei aeriene,” a adăugat expertul. “Din totalul cheltuielilor NATO, 5 milioane de lire pe zi revin Marii Britanii, în timp ce Ministerul Apărării a anunțat până acum că este vorba de costuri de numai 1,3 milioane de lire pe zi. Va fi o problemă în momentul în care se va decide cine, de la Whitehall, va plăti.”

Așa cum mă așteptam, astăzi au apărut reacții la ultimele evenimente. Liderii tuturor partidelor politice din Iugoslavia salută apropierea păcii, dar sunt tot mai îngrijorați de soarta sârbilor care trăiesc în Kosovo. Majoritatea nu are încredere în capacitatea viitoarelor forțe de menținere a păcii de a dezarma formațiunile UCK și de a împiedica prigonirea sârbilor din provincie. Azi-dimineață, generalul Vladimir Lazarevic, comandantul Corpului Priștina al Armatei iugoslave, a declarat că, sprijiniți de forțele speciale NATO, teroriștii UCK au continuat să atace militarii sârbi de la granița cu Albania, însă atacurile au fost respinse.

Partidul Radical din Serbia (SRS) a comunicat că interesele vitale ale locuitorilor din Kosovo și Metohia pot fi apărate doar în interiorul Serbiei. Dragoljub Stankovic, membru în Colegiul director al partidului, a declarat că Vuk Draskovic și partidul său (Mișcarea pentru Reînnoirea Serbiei, SPO) au început o campanie acerbă pentru eliminarea SRS de pe scena politică. “SPO controlează posturile de televiziune Studio B din Belgrad și NTV din Niș, care sunt defetiste și încearcă să-i convingă pe sârbi că au câștigat acest război,” spunea Stankovic.

Gorica Gajevic, secretarul general al Partidului Socialist din Serbia (SPS, condus de Slobodan Milosevic), a declarat azi, într-un discurs ținut la Universitatea din Priștina, că “Iugoslavia se află în pragul păcii” și a lăudat poporul sârb pentru bravura și curajul de care a dat dovadă în acest război. Partidul Democrat (DS) afirmă că este nevoie ca întreaga comunitate internațională să asigure securitatea oamenilor din Kosovo, după retragerea Armatei și Poliției iugoslave. “Trebuie prevenite, prin măsuri ferme, o nouă tragedie umanitară și exodul sârbilor din provincie, iar un rol important îi revine aici Bisericii Ortodoxe Sârbe,” scria în comunicatul DS.

Goran Svilanovic, președintele Alianței Civice din Serbia (GSS) a afirmat, tranșant, că Serbia și Kosovo au fost distruse, iar oamenii – bombardați, numai pentru că Slobodan Milosevic a ținut să se mențină la putere cu orice preț și nu din dorința de a apăra provincia. “Pentru asta, Milosevic va trebui să răspundă în fața Parlamentului federal,” cerea Svilanovic. În aceeași notă, Centrul Democratic Iugoslav a cerut ca poporul sârb să afle întregul adevăr despre acordul de pace și nu să-i fie prezentată o variantă cosmetizată a acestuia, pentru a judeca tot ce conține documentul și a-l compara cu acordul de la Rambouillet.

Laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel l-a avertizat pe Bill Clinton în privința riscurilor “unei băi de sânge” ale cărei victime ar fi sârbii, după ce refugiații albanofoni din Kosovo se vor întoarce acasă, relatează AFP. Președintele american i-a cerut scriitorului să meargă în taberele de refugiați din Albania și Macedonia pentru a examina situația umanitară. “Am constatat o teribilă tristețe, durere și ură,” a povestit Elie Wiesel. “Mă tem de consecințele urii care există acum în rândul victimelor. Iar NATO și trupele americane vor trebui să servească drept paravan viu, pentru a împiedica o baie de sânge. Ceea ce am văzut nu este foarte încurajator. Victimele au suferit prea multe cruzimi și călăii au comis prea multe brutalități. E nevoie de mult timp pentru ca ei să reînvețe să trăiască împreună, ca înainte de 1989.” Wiesel crede că va exista cu siguranță un exod al sârbilor din Kosovo. “Sârbii deja nu se mai simt în securitate și se tem,” a explicat el.

Poate că declarațiile partidelor politice par destul de dure, însă problema lor principală este audiența scăzută pe care o au în rândul populației și – mai ales – slaba lor mediatizare la nivel național. Dar despre catastrofa adusă de acest război, vorbeau mult mai elocvent datele despre victimele și pagubele provocate de bombe. Conform unor bilanțuri provizorii, bombardamentele de până acum ar fi făcut peste 2.000 de morți și 5.000 de răniți printre civili. Numai în Belgrad, pagubele provocate de bombe variază între 3 și 5 miliarde de dolari, după aprecierile primarului Milan Bozic. “Sistemele vitale ale Belgradului sunt – cât de cât – funcționale, însă avem mari probleme la transportul în comun și rezervele de carburanți sunt pe sfârșite,” explica Bozic. În capitala iugoslavă, din cauza avariilor la sistemul energetic, încă mai existau cartiere cu dificultăți în alimentarea cu energie electrică. A fost întocmit un program de întrerupere a distribuirii energiei, care prevede pauze de câte 3 ore, la fiecare 7-8 ore.

Începând de astăzi, la Kragujevac sunt programate pauze de 6 ore în distribuirea curentului, la fel ca în Novi Sad. Caslav Popovic, președintele Consiliului local din Novi Sad, a afirmat că orașul a suferit pagube de peste 600 de milioane de dolari, fără a le socoti pe cele datorate distrugerii rafinăriei, care nu au fost calculate deocamdată. Numai pentru reconstrucția celor 3 poduri peste Dunăre ar fi nevoie de 300 de milioane de dolari, iar ridicarea altui sediu pentru televiziune este estimată la 38 de milioane de dolari. Casele și blocurile de locuințe au suferit pagube de 7,5 milioane de dolari, iar sistemul comunal – de alte 3 milioane. Astăzi, partea dinspre Sremska a orașului continuă să fie alimentată cu apă din 9 cisterne, iar – din lipsă de carburanți – după mai multe zile de pauză, doar 11 mașini ale Salubrității au ieșit pe străzi.

În întreaga Iugoslavie, din cauza bombardării capacităților economice, au rămas fără locuri de muncă peste 500.000 de oameni, situația afectând alte 1,6 milioane de persoane, membre ale familiilor acestora. Interesant este că, deși, inițial, țările occidentale anunțaseră că reconstrucția Iugoslaviei va costa cel putin 35 de miliarde de mărci germane și că se pregătește un fel de “plan Marshall“, în ultimele zile, nimeni nu a mai amintit decât de costurile misiunii de menținere a păcii în Kosovo. Misiune pusă tot mai mult sub semnul întrebării de către sârbi, mai ales după ultimele reacții ale Moscovei. “Marele frate” a uitat de promisiunile făcute până acum sârbilor, astăzi Boris Elțîn rugându-se la telefon de președintele chinez Jiang Zemin să nu uzeze de dreptul său de veto în ședința Consiliului de Securitate al ONU. Și, colac peste pupăză, după ce s-au lăudat că vor trimite 10.000 de militari pentru forța de menținere a păcii în Kosovo, rușii au început deja să se vaite că nu au de unde să facă rost de cele 150 de milioane de dolari, cât ar costa, anual, întreținerea lor.

Forțele iugoslave au suferit pierderi grele, atât umane, cât și materiale, de la acceptarea de către autoritățile de la Belgrad a planului de pace pentru Kosovo, a afirmat purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea, citat de AFP. El l-a acuzat pe Slobodan Milosevic că se joacă cu viețile soldaților. “De joia trecută, Armata iugoslavă a pierdut 29 de tancuri, 93 de transportoare de trupe, 209 piese de artilerie, 11 poziții de apărare antiaeriană, 86 de mortiere, precum și nenumărate alte poziții și vehicule,” a precizat Jamie Shea. “Acestea sunt niște pierderi pe care nici o armată nu le poate suporta pe termen lung, rămânând în același timp operațională. Dar chiar mai importantă este pierderea vieților mai multor soldați. Dacă Milosevic ar fi acceptat imediat planul internațional de pace pentru Kosovo, acești soldați ar fi fost acum acasă, în Serbia.”

Într-o zi atât de agitată, sârbii aproape că au uitat de preliminariile Campionatului European de fotbal Euro 2000. După ce ieri, reprezentativa de tineret a bătut Malta cu 7-0, în această seară, la Salonic, în Grecia, urma meciul naționalei de seniori. Însă toată lumea era cu ochii spre Kumanovo. Aici, se desfășura un adevărat “meci al greilor”. Delegația iugoslavă era compusă din gen.col. Svetozar Marjanovic, adjunct al șefului Statului Major General, Nebojsa Vujovic, adjunct al ministrului federal de Externe, gen. Blagoje Kovacevic, adjunct al Statului Major General, gen. Mladen Karanovic, seful Apărării Antiaeriene, gen. Ljubomir Draganjac, șef al Departamentului Logistic, generalii Obrad Stevanovic și Slobodan Miletic, din Ministerul de Interne, și ofiterii Branko Krga și Milan Djakovic. Nici de partea cealaltă, delegația NATO nu era mai prejos: generalul Michael Jackson, generalul francez Bruno Cuche, generalul german Fritz von Korff (comandant al Brigazii 12 Tancuri), generalul Mauro del Vecchio (adjunct al șefului contingentului italian), generalii britanici Bill Rollo (comandant al Brigăzii 4) și Adrian Freer (comandant al Brigăzii 5 aeropurtate) și generalul american John Craddock (comandantul contingentului american din Macedonia).

Întrerupte la ora 10:00, discuțiile au fost reluate la 13:45, când generalul Svetozar Marjanovic și Nebojsa Vujovic s-au întors la Kumanovo, după ce s-au consultat cu Belgradul. Sârbii au reușit să obțină un răgaz suplimentar pentru retragerea din Kosovo, peste cele 7 zile oferite de NATO. Până și ministrul francez al Apărării, Alain Richard, s-a văzut nevoit să recunoască dificultățile retragerii sârbilor din Kosovo, mai ales că Armata iugoslavă își îngropase o bună parte din dispozitiv, pentru a face față unei eventuale intervenții terestre. La ora 17:00, negocierile s-au întrerupt încă o dată, Marjanovic și Vujovic plecând din nou în Iugoslavia.

De-a lungul întregii zile, în aproape toată țara fusese liniște. Doar câteva explozii izolate în Kosovo, în regiunea localităților Dragas, Orahovac și Gora. După plecarea celor doi, se părea că negocierile au intrat într-un nou impas. Mi-am transmis corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30, lăsând ambiguitatea să plutească și deasupra relatării mele. M-am înțeles cu colegii de la București să rămânem pe fază și – dacă se întâmplă ceva – să luăm legătura urgent. Știam doar că, după o scurtă consultare cu Milosevic, reprezentanții iugoslavi l-au sunat pe generalul Michael Jackson și au cerut reluarea urgentă a negocierilor de la Kumanovo.

Martti Ahtisaari a declarat la Helsinki că acordul asupra modalităților de retragere a forțelor iugoslave din Kosovo este iminent. “Suntem foarte aproape de un acord și nu aș fi surprins să se ajungă la el chiar astăzi,” a afirmat președintele finlandez la postul “Radio Nova“.

Am coborât să mâncăm ceva în restaurantul hotelului. Nu ne puteam permite să plecăm în altă parte, până nu aflam ce se întâmplă la Kumanovo. În restaurant, telefonul mobil funcționa foarte prost și trebuia să mi-l țin pe pervazul unui geam. Eram la masă cu Mile Cărpenișan, “scriitorul” Dragan și cu “secretara” sa, superba Maya. La un moment dat, cu puțin înainte de ora 21:00, telefonul a început să zbârnâie. Era Peter Barabas, producătorul executiv al Știrilor ProTV. “S-a semnat acordul de pace!” mi-a strigat el. “Intri în direct în 2 minute!”

N-am apucat să-i răspund, pentru că m-a lăsat pe linie cu Beavis. “Hai, mă, că s-a terminat,” i-am auzit vocea tărăgănată. “Vii și tu acasă. Ți-am pregătit un CD cu jocuri pe computer… o minunăție. Ai și un joc în care acțiunea se petrece în Iugoslavia.” I-am strigat lui Mile că războiul s-a terminat și am ieșit în fugă în stradă, unde era destul de liniște și aveam recepție maximă la telefon. Am auzit genericul Știrilor ProTV și vocea lui Lucian Mîndruță, care spunea că întrerupem programul obișnuit pentru o ediție specială dedicată războiului din Iugoslavia. I-am urlat lui Beavis să-mi spună ce se întâmplă. “Habar n-am,” mi-a răspuns el. “Văd niște imagini preluate de la CNN… un general american… şi un ofiţer într-o uniformă de camuflaj… Cred că e un sârb de-al tău, dar nu înțeleg ce spune. Vezi că intri în direct!”

Mi-am dat seama doar că s-a semnat acordul de pace și am auzit vocea lui Lucian: “Suntem în legătură directă cu Sorin Bogdan, corespondentul nostru la Belgrad. Ce se întâmplă la voi?” Am explicat că aici, în Iugoslavia, nimeni nu aflase, deocamdată, că războiul s-a terminat. Privind în jur, am improvizat o relatare de culoare, descriind atmosfera aparent calmă de aici. Nimeni nu știa nimic, însă așteptam cu sufletul la gură reacția sârbilor la auzul veștii. Din fericire, ediția specială a Știrilor nu a durat prea mult, pentru că nici la București nu se știau prea multe detalii. După transmisie, ne-am înțeles să ne ținem la curent cu situația și să mă pregătesc pentru încă o transmisie în direct la miezul nopții. Adică la ora 23:00, ora Iugoslaviei. Mai aveam două ore. Am alergat în cameră și am început să mut de pe un canal pe altul al posturilor iugoslave de televiziune.

AFP prezintă principalele puncte al “Acordului militar tehnic” încheiat la Kumanovo, între reprezentanții NATO și cei ai Belgradului:

– retragerea forțelor terestre iugoslave și intrarea sincronizată a KFOR în provincie: Belgradul se angajează să procedeze la o retragere pe etape a “tuturor forțelor sale terestre din Kosovo către localitățile din Serbia”. În retragere, forțele iugoslave “vor degaja toate căile de comunicație, ridicând toate minele și alte obstacole”. Intrarea și desfășurarea forțelor internaționale de securitate în Kosovo (KFOR) vor fi sincronizate cu retragerea forțelor iugoslave.

– suspendarea atacurilor NATO: “loviturile aeriene ale NATO vor fi suspendate”, dacă se verifică faptul că forțele iugoslave situate în zona “a treia” (în nordul provinciei) au evacuat zona, pe rute precise, în 24 de ore de la semnarea acordului. “Va urma suspendarea atacurilor, cu condiția ca clauzele acestui acord să fie aplicate în totalitate și cu condiția ca în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite să fie adoptată foarte rapid rezoluția” referitoare la o desfășurare a KFOR, pentru a se evita “un vid în materie de securitate”.

– evacuarea totală a forțelor terestre iugoslave din Kosovo în decurs de 11 zile: după 11 zile de la semnarea acordului, “toate forțele terestre iugoslave vor trebui să-și fi încheiat retragerea din Kosovo” și să se fi repliat la 5 kilometri dincolo de granițele provinciei. Anterior, toate forțele Belgradului vor trebui să evacueze zona “unu” (din sud) în decurs de 6 zile, iar zona “doi” (din centru) în 9 zile.

– oprirea atacurilor NATO: campania aeriană va fi definitiv încheiată odată cu “retragerea completă a forțelor iugoslave”.

– retragerea forțelor aeriene și ale apărării antiaeriene în decurs de 3 zile: la 3 zile de la încheierea acordului, toate aparatele iugoslave, precum și radarele, totalitatea rachetelor sol-aer și a artileriei antiaeriene din Kosovo vor trebui repliate către Serbia, într-o zonă situată la 25 de kilometri de granițele provinciei.

– defășurarea KFOR: forțele KFOR vor fi desfășurate, vor opera fără obstacole în Kosovo și vor dispune de autoritatea de a lua toate măsurile necesare pentru a stabili și a menține un mediu de securitate pentru toți cetățenii din Kosovo.

– definirea forțelor sârbe: tot personalul Republicii Federale Iugoslavia care dispune de o capacitate militară, inclusiv trupele armatei regulate, grupurile civile înarmate, asociațiile paramilitare, armata aerului, garda națională, poliția de frontieră, militarii în rezervă, poliția militară, serviciile de informații, precum și personalul Ministerului de Interne, forțele de intervenție și orice alt grup care va fi desemnat de comandantul KFOR.

În sfârșit, la 21:56, Studio B a fost prima televiziune care a dat știrea semnării acordului tehnico-militar de la Kumanovo, preluând imagini de la Sky News. A urmat postul de televiziune BK, transmițând în jurnalul de la ora 22:00 imagini cu declarația de la Kumanovo a generalului Svetozar Marjanovic, dată în fața jurnaliștilor străini: “Delegația Armatei iugoslave a încheiat negocierile cu reprezentanții forțelor internaționale ale Națiunilor Unite. Negocierile au fost foarte dificile, dar în final am reușit să semnăm acordul, un acord de pace. Ceea ce înseamnă că războiul s-a sfârșit și că politica păcii a fost mai puternică, politică promovată de Iugoslavia și de președintele Slobodan Milosevic. Am arătat, de-a lungul acestor negocieri, că suntem cu adevărat deschiși și că dorim să asigurăm securitatea tuturor cetățenilor din Kosovo și Metohia. Forțele internaționale de menținere a păcii vor prelua controlul în provincie, cu obligația de a asigura întreaga securitate în zonă. Vă mulțumesc foarte mult și cred că nu este timp pentru a vă răspunde la întrebări.”

Punctul culminant al știrilor a fost jurnalul RTS. Deși mă așteptam la o ediție specială, nici vorbă de așa ceva! La 22:30, a început jurnalul RTS, preluat de toate posturile iugoslave și de câteva posturi de radio. După generic, a apărut o crainică, vizibil emoționată, ale cărei prime cuvinte au fost: “Agresiunea împotriva Iugoslaviei a încetat! Politica de pace a președintelui Slobodan Milosevic a învins!” Restul introducerii nu l-am mai auzit, fiindcă râdeam cu gura până la urechi. Hohote de râs răsunau din toate blocurile din jurul hotelului. Când m-am liniștit, am continuat să privesc jurnalul. De emoție, prezentatoarea a anunțat că, la Bonn, G-8 a hotărât oprirea bombardamentelor. După care și-a cerut scuze, precizând că reuniunea avusese loc la Koln. A continuat cu prezentarea reuniunii Consiliului de Securitate al ONU, subliniind poziția Chinei, care a impus întâi încetarea bombardamentelor, pentru a vota rezoluția. S-a insistat că se garantează suveranitatea și integritatea teritorială a Serbiei și Iugoslaviei. În continuare, a fost prezentată declarația generalului Marjanovic, preluată tot de la Sky News. Apoi poziția Rusiei, subliniindu-se că militarii pe care rușii îi vor trimite în Kosovo nu vor fi sub comanda NATO, fiind convenită dubla comandă a forțelor internaționale de pace.

Mai aveam puțin și trebuia să intru în direct pentru Știrile ProTV de la miezul nopții. Am avut inspirația să urc pe acoperiș și, când Lucian Mîndruță mi-a dat legătura, am început, într-un ritm care nu-i permitea să mă întrerupă: “Doamnelor și domnilor, mă aflu din nou pe acoperișul hotelului “Toplice“, de unde am urmărit vreme de 77 de zile și nopți luptele aeriene dintre aviația NATO și antiaeriana iugoslavă. Trebuie să vă spun că, acum, la Belgrad, se trage. Trage antiaeriana Belgradului, trag tunurile grele, trage antiaeriana Novi Sad-ului!” Am lăsat o mică pauză, după care am continuat: “De această dată, însă, se trage de bucurie! Nu mă aflu în Piața Republicii, pentru că nu m-ați putea auzi. Acolo e un vacarm de nedescris. Explodează petarde, se trage cu pistolul și chiar cu pușca mitralieră. Coloane de mașini se îndreaptă claxonând spre centru. Sute de tineri flutură drapelele Serbiei și Iugoslaviei și scandeaza: Kosovo e Serbia! E o adevărată nebunie aici, la Belgrad, și cred că în toată Iugoslavia!”

Lucian n-a avut de lucru și m-a întrerupt, amintindu-mi că, în relatările mele anterioare, susținusem că sârbii nu sunt deloc mulțumiți de condițiile impuse de NATO pentru încetarea bombardamentelor. I-am replicat imediat: “Da, Lucian, este adevărat. Însă bucuria de acum dovedește că sârbii nu sunt un popor de nebuni, care iubesc războiul și bombardamentele. Acum se bucură că demența s-a terminat, că nu se vor mai culca și nici nu se vor mai trezi odată cu sirenele alarmei aeriene, că vor privi spre cer pentru a vedea stelele, nu avioanele aducătoare de moarte. Mâine, sunt convins că această bucurie va fi din nou înlocuita cu tristețea pierderii acestui război.” Și am adăugat că poate cel mai bine definește această atitudine a sârbilor ultimul banc pe care l-am auzit astăzi la Belgrad, în care se spunea că, într-o dimineață, Mira Markovic, soția lui Milosevic, năvălește în dormitor strigând: “Slobo! Slobo! Trezește-te! E plină curtea de soldați!” La care Milosevic îi răspunde, calm: “Stai liniștită, dragă. Nu sunt militari, sunt grănicerii noștri.”

Liderul politic al UCK Hashim Thaqi “i-a dat asigurări marți, lui Madeleine Albright, că unitățile militare ale organizației nu vor ataca forțele sârbe”, a afirmat Sabri Kicmari, reprezentantul în Germania al organizației, citat de postul de televiziune ARD. În plus, el a pledat pentru instaurarea de structuri democratice și organizarea unui referendum prin care locuitorii provinciei să-și poată decide singuri viitorul. “Vom accepta toate drepturile sârbilor care trăiesc în Kosovo,” a adăugat Kicmari. “În regiunea unde rușii vor avea comandamentul, noi nu putem garanta că oamenii noștri se vor întoarce și că nu vor exista dificultăți. Unitățile noastre din regiunea comandată de ruși nu se vor dezarma.”

“Scopul nostru este să combatem aparatul represiv sârb. Sârbii și muntenegrenii pot să rămână la noi, drepturile lor vor fi respectate. Vom accepta o prezență internațională pentru a supraveghea respectarea drepturilor minorităților în  Kosovo. Nu intenționăm să repetăm erorile regimului precedent,” a afirmat și Bardhyl Mahmuti, într-un interviu acordat postului de radio France-Info. “Nu credem că vor fi răzbunări, însă nu sunt excluse cazurile izolate. Vom face eforturi pentru a împiedica orice tentativă de răzbunare, dar nimeni nu poate să pretindă că poate controla întreaga populație, pentru că este vorba de o populație masacrată și deportată.”

Am coborât de pe acoperiș și i-am povestit lui Mile despre transmisia pe care o făcusem. Mă aștepta în barul hotelului, la masă cu Dragan și Maya. I-am îndemnat să mergem și noi în Trg Republike, să vedem fiesta. Ne-am urcat în mașina Mayei, însă a trebuit să parcăm pe o stradă laterală, pentru că Poliția blocase accesul spre centru. Am mers pe jos, contemplând bucuria sârbilor, care strigau, se îmbrățișau și aruncau petarde, fluturând făclii colorate. Toti reporterii străini năvăliseră să filmeze și înregistrau declarațiile oamenilor. Nu am văzut nici o oficialitate în centru, cu excepția ministrului federal al Culturii, care a fost imediat asaltat de reporteri. Toată lumea era fericită că războiul s-a terminat și autoritățile anunțaseră, pentru mâine, un concert maraton în Trg Republike, de la prânz până a doua zi, cu toate formațiile care au cântat la tradiționalele concerte de protest împotriva bombardamentelor NATO.

Când atmosfera s-a mai liniștit, ne-am întors la hotel. Dragan ne-a întrebat dacă am observat bucuria din declarațiile lui Javier Solana, Jacques Chirac, Tony Blair și Bill Clinton, la fel de mare ca a sârbilor. Erau evident fericiți că războiul, care începuse să-i încurce foarte mult, se terminase. Cel puțin din acest punct de vedere, sârbii se pot considera câștigătorii morali ai bătăliei. Încet-încet, tristețea de pe fața lui Dragan ne-a molipsit și pe noi. “Ce veți face în continuare?” l-am întrebat eu. “Știi bine că, odată cu războiul, ați pierdut și Kosovo.” A zâmbit cu subînțeles și mi-a răspuns: “Dimpotrivă! Războiul abia acum începe. 400.000 dintre ai noștri sunt pregătiți să plece în Kosovo.” Însă această ipoteză nu m-a convins deloc. Nici chiar zvonul că Corpul III al Armatei iugoslave ar refuza să se retragă din Kosovo. Slobodan Milosevic controla prea bine totul, pentru a permite defecțiuni de acest fel.

“Al dracului geam!” am exclamat eu, privind spre vitrina dinspre stradă, pe care Nelu se încăpățânase să nu lipească bandă izolantă. “A rezistat tot războiul!” Am pufnit cu toții în râs, după care ne-am poticnit într-o discuție fără sfârșit, despre motivul pentru care, din cauza suflului exploziilor, geamurile se spărgeau întotdeauna către exterior. Până la urmă, nimeni n-a putut explica logic de ce, iar Maya l-a luat pe Dragan de braț și au plecat împreună. A fost ultima oară când l-am văzut în carne și oase pe “scriitorul” nostru. Aveam să-l mai văd, câteva zile mai târziu, la televizor, în imaginile prezentate de RTS, când Slobodan Milosevic a decorat o parte din ofițerii Armatei, Poliției și Serviciilor secrete, pentru merite deosebite. Era îmbrăcat în uniforma de la Serviciul de Contraspionaj militar și stătea în rândul trei al ofițerilor cărora președintele iugoslav le strângea mâna, mulțumindu-le pentru felul în care și-au făcut datoria. Îmi amintesc că ne-am amuzat, gândindu-ne cât de ușor se câștigă decorațiile, stând la taclale la o bere, cu niște jurnaliști români.

OSCE a anunțat că ar putea să nu joace decât un rol secundar în acțiunea de punere în aplicare a unui acord de pace în Kosovo, informează AFP. OSCE, care a desfășurat 1.400 de observatori în cursul precedentei sale misiuni de verificare în Kosovo (KVM), a decis azi să trimită o nouă misiune în Kosovo, cu un nou mandat. “OSCE s-a pregătit în vederea unui rol important în cadrul unei misiuni de aplicație civilă,” se arată într-un comunicat al organizației.

La propunerea lui Mile, ne-am hotărât să ne mutăm pe terasa barului de lângă parc, unde eram deja de-ai casei și puteam asculta Radio Nostalgija, un post care difuza muzică excelentă. Nelu, care voia să vină și el, a cam strâmbat din nas, dar i-am spus că a câștigat destui bani de la noi, așa că puteam să bem o dată și în altă parte. Oricum, nu voiam să mai zăbovim mult, pentru că eu fusesem anunțat că voi intra în direct și în emisiunea de dimineață de la ProTV, așa că trebuia să mă trezesc devreme.

Înainte de a pleca, ne-am oprit o clipă, pentru că la televizor apăruse lt.col. Stojan Konjikovac, care a dezmințit o declarație a generalului american Charles Wald, care afirmase că, cu numai câteva ore înainte de semnarea acordului de pace, bombardiere B-52 atacaseră forțele sârbe din sud-vestul provinciei Kosovo, distrugând mai multe vehicule militare. “Aflată în imposibilitatea de a înregistra succese militare, propaganda agresorului răspândește minciuni potrivit cărora bombardierele strategice B-52 au făcut numeroase victime în cursul bombardării a două batalioane ale Armatei iugoslave,” a precizat ofițerul sârb. “Forțele armate iugoslave rezistă solid pe liniile de apărare și am luat măsuri pentru a-i proteja pe oamenii noștri care sunt pe pozițiile de pe muntele Pastrik.”

Ne-am așezat la o masă de pe terasa barului, cu o bere în față, depănând amintiri amuzante de pe vremea bombardamentelor. La un moment dat, Nelu și-a amintit că promisese să ne spuna ceva important, în exclusivitate, după ce războiul se va încheia. “Știți ce aveam noi la etajul doi la hotel “Toplice“?” Am dat din umeri. “Al doilea centru de comunicații al Statului Major General!” În clipa următoare, i-am sărit la gât, iar Mile a scos cuțitul. Ne-am abținut cu greu, sub privirile uimite ale muntenegrenilor de la bar, care nu înțelegeau ce se întâmplă. Primul centru de comunicații fusese la hotel “Jugoslavija“, motiv pentru care NATO bombardase clădirea. “Ești nebun!” i-am spus eu. “Am fost tot războiul o țintă sigură!”

Nelu a așteptat să ne mai calmăm, după care ne-a povestit cum îl sunaseră de la Statul Major General și, într-o noapte și o zi, au instalat centrul de comunicații. “Era în zilele când voi știați că verificăm centrala telefonică a hotelului,” ne-a explicat el și mi-am amintit că băusem o bere cu unul din “tehnicienii” care făceau verificarea și chiar păstrasem cartea lui de vizită. Falsă, desigur. “Nu vă mai enervați, pentru că nu a observat nimeni,” ne-a replicat Nelu. “Nici chiar voi, care umblați prin hotel ca acasă. Cum vă imaginați că doar la “Toplice” se putea sta pe acoperiș, fără să vă aresteze?” Nelu ne-a spus că a avut tot timpul grijă să nu observe nimeni ceva suspect. Centrala era deservită doar de câte 2 oameni, care lucrau în schimburi de câte 12 ore.

Ne-a povestit că i-a observat cu atenție, când schimbau turele și nu a descoperit nimic suspect, fiind îmbrăcați civil și părând niște simpli clienți ai hotelului, mereu alții. “Ba da, v-ați fi dat seama, dacă ați fi fost atenți,” și-a amintit Nelu. “Încuiați, ca militarii, purtau toți același tip de geantă, pe care o aveau de la unitate. Până când m-am prins și le-am atras atenția.” Acum am înțeles de ce se isterizase Nelu, când i-am povestit de militarii care instalaseră și apoi păzeau ceva, îmbrăcați în uniforme, în clădirea de lângă noi. Și cum a reușit, cu un simplu telefon, să îi facă să se îmbrace în civil. Apoi mi-am amintit ce scandal i-a făcut unui prieten de-al său, care parcase un gigantic jeep, cu numerele de înmatriculare ale Armatei iugoslave, în fața hotelului, și coborâse, în uniformă, să-l viziteze. Nu înțelesesem atunci motivul pentru care își obligase prietenul să-și parcheze jeep-ul câteva străzi mai încolo, pentru o vizită de o oră, cât să bea împreună o bere. Crezusem că bombardamentele l-au făcut paranoic.

N-am mai stat mult la povești, pentru că Nelu ne stricase toată seara, cu știrea lui. Abia când ne-am întors la hotel, văzându-l amărât, l-am bătut pe umăr și i-am spus: “Nu fii supărat pe noi. Știm că altul n-ar fi făcut atâtea să ne ajute și – fără tine – eram de mult acasă. Îți mulțumim.” S-a luminat la față și n-am scăpat până nu ne-a făcut cinste cu încă o bere, în barul hotelului. Am acceptat, cu condiția să nu ne mai dezvăluie nimic în seara aceasta. Ne era de ajuns. Când ne-am înveselit, ne-a mai spus doar că, la camera 206, era centrul de cartier al Comandamentului Apărării civile. N-am mai avut nici o reacție. Față de centrul de transmisiuni, era floare la ureche.

target: polițiștii sârbi ne găsesc pe acoperișul hotelului “Toplice”

by

7 iunie 1999

Consiliul permanent al NATO a constatat un blocaj în discuțiile dintre militarii aliați și cei iugoslavi, în privința unei retrageri a forțelor iugoslave din Kosovo, și a luat decizia să apeleze la G-8 pentru soluționarea acestor diferende, informează AFP. “Consiliul permanent al NATO a reținut că partea iugoslavă și-a modificat atitudinea duminică, imediat după sosirea la Kumanovo a atașatului militar rus la Belgrad, în calitate de observator,” au precizat surse diplomatice din cadrul Alianței. Modificarea punctului de vedere iugoslav pare a fi consecința unei înăspriri a poziției ruse. “E o problemă la Moscova.”

Doborâți de oboseală, am dormit mai mult. La 10:19, am fost treziți de o bubuitură puternică. “Ai auzit-o și tu?” m-a întrebat Mile Cărpenișan. Nici n-am apucat să coborâm din camere, că la 10:41, încă o bubuitură zguduia zidurile clădirilor, urmată de vuietul unor avioane care se îndepărtau. Explicația Comandamentului Apărării civile, cu spargerea barierei sonice în apropiere, ne-a făcut să zâmbim. Simțisem cu toții vibrațiile exploziilor. Ne-am grăbit către Media Center, să aflăm ultimele știri despre negocierile de pace.

În locul lor, am aflat mai multe vești proaste. Șase militari ai Corpului III al Armatei iugoslave au fost condamnați la câte 6 luni de închisoare, pentru că, după ce au fost lăsați să meargă acasă în permisii, au refuzat să se mai întoarcă pe front. Alți doi au primit aceeași pedeapsă pentru că au fugit din unitate. Și încă doi au fost condamnați la 9 luni de închisoare, pentru că și-au părăsit unitățile și s-au apucat să jefuiască oamenii dintr-un sat din Kosovo. Guvernul iugoslav a anunțat două înlocuiri în conducerea Armatei: gen.col. Ratomir Ristic a fost numit adjunct al ministrului Apărării, iar gen.mr. Jugoslav Kodjopeljic – locțiitor al ministrului Apărării pentru probleme militar-economice. Agenția independentă de presă Beta, care a transmis câteva comentarii în care sublinia discordanțele dintre realitate și modul în care presa controlată de guvernul de la Belgrad prezintă situația din ultimele zile, și-a oprit astăzi, timp de mai multe ore, difuzarea știrilor prin Internet, din cauza unei ciudate “defecțiuni tehnice“.

Delegațiile militare ale NATO și Iugoslaviei au stabilit un “mecanism” de a rămâne în legătură “la un nivel de lucru mai scăzut”, a declarat purtătorul de cuvânt al Alianței Jamie Shea, citat de AFP. “Acest lucru nu presupune, în mod necesar, existența unor întâlniri, ci numai contacte periodice care se pot concretiza prin telefon sau prin fax,” a precizat Shea. “În caz că iugoslavii își schimbă părerea, credeți-mă că știu ce număr să formeze.”

Am vorbit cu profesorul Lucian Pavel, care a fost din nou la Novi Sad, să-și țină cursurile de limba română, și mi-a povestit că, pe o serie de blocuri din oraș, conducerea Armatei iugoslave a lipit anunțuri prin care interzicea accesul locatarilor în clădiri. Motivul era că structura de rezistență a acestora a fost serios avariată de bombele căzute în apropiere și se puteau prăbuși oricând, din cauza vreunei explozii mai apropiate.

Răsfoind ziarele de astăzi, mi-a atras atenția o știre din cotidianul “Danas“, în care era prezentată scrisoarea deschisă a locuitorilor unui imobil din Niș, în care aceștia cereau demontarea de pe acoperișul clădirii a emițătoarelor RTS, de teamă că va fi bombardată de avioanele NATO. “Emițătoarele au fost amplasate pe acoperiș acum o săptămână, fără să fim anunțați sau să ni se ceară acordul,” se menționa în scrisoare. “De când cineva a decis să plaseze această “bombă atomică” deasupra capetelor noastre, trăim cu toții cu teama că vom muri sub dărâmături.” M-am înfiorat, amintindu-mi că, și pe un acoperiș de lângă hotel “Toplice“, apăruseră de mai multă vreme două antene parabolice, mascate cu o folie de plastic.

Vojislav Seselj, liderul Partidului Radical din Serbia (SRS), a prezis zile foarte grele pentru Iugoslavia, dacă planul de pace va fi aprobat. Într-un interviu pe care l-am citit în cotidianul “Glas javnosti“, Seselj spunea o grămadă de adevăruri, însă pe un ton mult prea agresiv ca să poată fi credibil. “Cred că trebuia să rezistăm până la capăt. Agresiunea ar fi încetat inevitabil într-o zi. Am plătit un preț prea mare pentru a renunța să apărăm Kosovo,” spunea el. “Planul este extrem de nefavorabil Serbiei și radicalii nu îi vor accepta pe ocupanții americani, englezi, germani și francezi și – cu atât mai mult – nu vor accepta retragerea totală a Armatei și Poliției noastre din Kosovo. În viitor, situația Iugoslaviei va fi foarte dificilă. Va exista hrană, însă va trebui raționalizată aprovizionarea, multe persoane vor rămâne fără slujbe și nu vor avea cu ce să își cumpere mâncare.” Liderul SRS reproșa că planul de pace nu menționează că provincia Kosovo face parte din Serbia și nici nu vorbește de integritatea teritorială a țării. Însă, parcă pentru a-și lipsi de credibilitate afirmațiile, Seselj nu s-a abținut să nu se dea în spectacol, ironizând Tribunalul de la Haga, care încă nu l-a pus pe lista criminalilor de război: “TPI îi pune pe listă pe cei cărora le este frică să ajungă la Haga. De ani de zile aspir să merg acolo și degeaba!”

O altă personalitate a spațiului iugoslav, un adevărat înțelept, ale cărui vorbe – din păcate – au fost rareori ascultate, făcea tot azi, o scurtă analiză a situației din Kosovo. Fostul lider politic al UCK Adem Demaci declara că albanezii din provincie sunt marii pierzători ai acestui război. “Acum, nu este exclus un exod masiv al sârbilor care trăiesc în Kosovo,” spunea el. “Comunitatea internațională nu va reuși nimic, niciodată, dacă sârbii și albanezii nu vor reuși să se înțeleagă.” Demaci, care nu a părăsit o clipă Priștina, a criticat dur atitudinea celorlalți lideri ai albanezilor din Kosovo: “Când bombele au început să cadă, au fugit cu toții. Mulți dintre ei au averi imense și au pierdut în ochii poporului. Înainte de război, spuneau că sunt gata să accepte soarta hărăzită de Dumnezeu, însă au plecat cu toții și se lăfăie în birouri elegante și sigure din Occident. La fel ca liderii UCK, și Ibrahim Rugova și-a pierdut reputația pe care o avea în rândul oamenilor obișnuiți, pentru că n-a știut să aleagă momentul când s-a dus să negocieze cu Milosevic. După care a plecat din țară…”

“Primul meu obiectiv îl reprezintă întoarcerea refugiaților,” a declarat Ibrahim Rugova, într-o conferință de presă susținută împreună cu premierul spaniol Jose Maria Aznar. “Este nevoie de oameni care să contribuie la reconstrucția provinciei, cu ajutorul altor țări. Sunt gata să colaborez cu administrația internațională, cu NATO, cu toate părțile implicate, atât civile, cât și militare.” Referindu-se la atitudinea Armatei de Eliberare din Kosovo, Rugova a subliniat că “mulți dintre membrii UCK îl susțin și îl ascultă ca pe un președinte“.

După prânz, am făcut o pauză și m-am plimbat prin Belgrad. Am observat că orașul, atât de curat până acum, începea să fie năpădit de gunoaie. Mai târziu, am aflat că mașinile companiei de salubritate nu mai au carburanți și nu mai pot ieși pe străzi. Voiam să mă plimb, pentru că de dimineață observasem ceva ciudat. Într-adevăr, oamenii aveau alt mers și altă privire, față de ultimele zile. Odată cu impasul negocierilor, sârbilor parcă le-a mai venit inima în piept. Aveam senzația stranie că se bucură că bombardamentele s-au reluat, dintr-o speranță nebună că războiul va avea un alt sfârșit și nu vor pierde totul.

În Kosovo, raidurile aeriene se reluaseră încă de dimineață, când au fost bombardate localitățile Priștina, Pec și Strpce. La 16:04, sunau sirenele alarmei aeriene și în Belgrad, după majoritatea orașelor Serbiei. La 16:15, cinci proiectile au lovit satul Mrsac, de lângă Kraljevo. Cinci minute mai târziu, alte 7 proiectile au explodat la Dobricevo. Cinci bombe au lovit pulberăria de la Jagodina, iar alte opt au avariat casele satului Vinorac, din apropiere. La 17:30, șapte explozii puternice au fost semnalate la Sjenica, iar la 17:45, a fost bombardată ferma “Ekofarm” din satul Donja Budriga, de lângă Gnjilane. În urma exploziilor, 3 ciobani care pășteau o turmă de 2.500 de oi au murit pe loc.

De-a lungul după-amiezii, NATO a lansat peste 60 de proiectile asupra provinciei Kosovo. Localitățile vizate au fost Prizren, Srbica, Priștina, Glogovac și Vucitrn. După ora 15:00, o escadrilă de bombardiere B-52 a lansat, vreme de 5 ore, zeci de bombe cu fragmentație asupra pozițiilor Armatei iugoslave de la granița cu Albania, în raioanele Morina și Vrbnica, de pe muntele Pastrik. Sârbii au anunțat, însă, că bombardamentele nu au reușit să provoace pe linia frontului breșe prin care să se infiltreze teroriștii UCK. La 18:40, când îmi așteptam rândul să-mi transmit corespondența pentru Știrile ProTV, s-a ridicat alarma aeriană la Belgrad, fără să fim atacați.

NATO a finalizat planul de operațiuni prevăzut pentru viitoarea forță internațională de securitate în Kosovo (KFOR), informează AFP, citând surse de la sediul din Bruxelles. Planul a fost aprobat de Comitetul militar al Alianței și urmează să fie confirmat la nivel politic, de Consiliul Permanent. Conține “reguli de angajament” (adica reguli de deschidere a focului) pentru cei 50.000 de militari care vor face parte din KFOR și precizează viitoarele misiuni ale acesteia în provincia sârbă. De asemenea, planul prevede ca această forță să îi poată aresta pe criminalii de război care au fost dați în urmărire de Tribunalul de la Haga.

În timpul jurnalului, l-am auzit transmițând din Albania pe Cătălin Radu Tănase, care fusese trimis acolo să povestească despre negocierile de pace și apoi – dacă va fi posibil – să intre în Kosovo, odată cu trupele NATO. Am vorbit cu colegii din țară și le-am cerut numărul lui de telefon mobil, pentru a ține legătura și a ne coordona relatările, în funcție de ce află fiecare dintre noi. Cu această ocazie, de la București m-au anunțat să mă pregătesc pentru încă o transmisie în această seară, pentru Știrile de la miezul nopții. Toată lumea aștepta rezultatul întâlnirii de la Bonn, dintre miniștrii de Externe ai țărilor G-8, care lucrau la un proiect de rezoluție pe care să-l propună Consiliului de Securitate al ONU.

Deși la noi informațiile ajungeau cam greu, de această dată, radiourile sârbești au urmărit pas cu pas ce se întâmpla la Bonn. SUA solicitase o reuniune a Consiliului de Securitate pentru ora 19:00 GMT, însă discuțiile pe marginea proiectului de rezoluție mergeau foarte greu. La un moment dat, Igor Ivanov a solicitat o pauză, pentru a se putea consulta cu guvernul de la Moscova, din cauza a două puncte ce ridicau dificultăți majore. În același timp, Gunter Pleuger, director politic în Ministerul german de Externe, se afla la Beijing, încercând să obțină sprijinul Chinei la votarea rezoluției Consiliului de Securitate.

Se făcuse destul de târziu și miniștrii de Externe ai G-8 mai avea de finalizat încă 5 din cele 33 de paragrafe ale proiectului. Până la urmă, finalizarea documentului a fost amânată. După cum a anunțat ministrul britanic de Externe Robin Cook, dacă nu intervine nimic, mâine, la Koln, G-8 urma să finalizeze proiectul de rezoluție, textul fiind imediat comunicat Consiliului de Securitate, ai cărui membri își vor începe consultările neoficiale. În același timp, vor continua discuțiile tehnico-militare de la granița cu Macedonia, dintre reprezentanții NATO și cei ai Armatei iugoslave. În continuare, scenariul propus prevedea începerea retragerii verificabile a tuturor forțelor sârbe din Kosovo, suspendarea bombardamentelor NATO, votul oficial al Consiliului de Securitate pentru adoptarea rezoluției, urmat de intrarea primelor trupe NATO în Kosovo. Acest scenariu urma să permită ONU să acorde G-8 autoritatea morală (chiar dacă nu și cea juridică), pentru ca sârbii să poată accepta acordul militar.

Kremlinul a refuzat să comenteze o informație difuzată pe prima pagină a cotidianului britanic “Daily Telegraph“, potrivit căreia lucrările G-8 de la Berlin au fost prelungite din cauza faptului că Boris Elțîn dormea, în timp ce delegația rusă încerca să ia legătura cu el. “Am auzit această informație la televiziune,” a declarat un purtător de cuvânt al Kremlinului, refuzând să facă orice alt comentariu pe această temă. Cotidianul a subliniat că “tentativele lui Ivanov de a obține acordul la cel mai înalt nivel la Moscova s-au soldat cu un eșec”.

În această vreme, la cafeneaua “Farigi” de la postul de frontieră iugoslavo-macedonean de la Presevo–Tabanovce, avea loc o întâlnire între o delegație iugoslavă condusă de Nebojsa Vujovic și una americană, în frunte cu generalul Robert Foglesong, din cadrul US Air Force. Discuțiile au durat 3 ore, s-au încheiat cu puțin înainte de ora 22:00 și urmau să fie reluate mâine. Totuși, un purtător de cuvânt al bazei NATO de la Skopje a dezmințit că întâlnirea ar fi avut loc. “Este complet fals,” a spus acesta. “Nu avem cunoștință de o astfel de reuniune. Nu era prevăzută nici o întâlnire între militari în această seară.”

Așteptând transmisia pentru Știrile de la miezul nopții, am stat de vorbă cu Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru. Discuția a ajuns inevitabil la subiectul Milosevic și l-am întrebat cine ar putea să ia locul președintelui iugoslav la viitoarele alegeri, anticipate sau nu. Mă îndoiam că vreunul dintre liderii de acum ai Opoziției ar avea autoritatea morală sau popularitatea să câștige un scrutin. Nelu mi-a spus: “Există unul, numai nu-l știi tu, pentru că n-a ieșit încă în față. Este un om adevărat și va ieși când va fi momentul.” Insistând să aflu numele misteriosului personaj, Nelu mi-a răspuns: “Vojislav Kostunica“. Adică președintele micuțului Partid Democrat din Serbia (DSS), desprins din Partidul Democrat (DS) al lui Zoran Djindjic. Într-adevăr, mi-am amintit de numele lui, pentru că reținusem chiar astăzi o declarație foarte interesantă a acestuia, care – la fel ca Adem Demaci – spunea că, odată cu retragerea forțelor sârbe din Kosovo și venirea trupelor de menținere a păcii, s-ar putea declanșa un exod masiv al sârbilor din provincie. Comentând declarația purtătorului de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon, care spunea că sârbii sunt liberi să plece din Kosovo, dacă vor, Kostunica a atras atenția: “Această afirmație arată că reprezentanții SUA au luat deja în calcul varianta plecării sârbilor din provincie și aceasta nu îi deranjează. Oricum, odată cu retragerea militarilor noștri, în Kosovo nu va mai fi loc și pentru sârbi.”

Un număr de 2.000 de pușcași marini americani, îmbarcați la bordul a trei nave staționate în apele teritoriale grecești, continuau să aștepte autorizația autorităților pentru a debarca și a pleca apoi, cu autobuzele, spre Macedonia, de unde ar urma să fie desfășurați în Kosovo, informează AFP. Un reprezentant al Guvernului elen a declarat că pușcașii marini nu vor fi autorizați să tranziteze teritoriul Greciei decât după ce se vor înregistra progrese “palpabile” în negocierile pe care comandanții NATO le poartă cu reprezentanții Armatei iugoslave asupra modalităților de retragere a trupelor sârbe din Kosovo.

La 23:29, au sunat sirenele alarmei aeriene. După 20 de minute, am urcat repede pe acoperiș, pentru că afară se auzeau bubuiturile unor explozii. Avioanele NATO veneau dinspre nord. Au atacat întâi satele Bukovac, Brankovac și Beska, de pe muntele Fruska Gora. Vedeam tirurile antiaerienei, care încerca să stăvilească atacul. La un moment dat, o serie de 10 explozii imense au luminat cerul dinspre rafinăria de la marginea Novi Sad-ului. A izbucnit un incendiu foarte mare, care avea să fie stins abia spre dimineață, și un nor de fum s-a ridicat deasupra orașului. O bombă cu fragmentație a explodat în mijlocul cartierului Shanghai, de lângă rafinarie, omorând un bărbat de 30 de ani și rănind grav alte 6 persoane (printre care un copil de 6 ani). Câteva zeci de persoane au suferit răni ușoare, 5 case au fost complet distruse și cel puțin 50 – avariate.

În afară de noi, pe acoperiș urcase pentru prima dată și Teodora, corespondenta postului Radio România Actualități, care sosise de puțină vreme la Belgrad. Grupul nostru era destul de mare și cam gălăgios. Am încercat de câteva ori să le atrag atenția să vorbească mai încet, pentru că am putea avea probleme, însă era imposibil să ne reținem exclamațiile de spaimă sau oroare, când vedeam ce se întâmplă. “Uite, acolo!” striga Eugen Mihăescu. “Încă una în dreapta!” exclama Dobrivoi, într-una din rarele nopți în care urcase și el pe acoperiș. “Dă-te la o parte, să pot face poze!” se agita George Roncea. “Atenție! Țineți-vă de ceva, că s-ar putea să explodeze lângă noi!” zbieram și eu. Mile se învârtea ca un leu în cușcă, de pe un colț pe altul al acoperișului.

Avioanele NATO zburau la mare înălțime și coborau în picaj, lansând rapid câteva rachete, după care se ridicau din nou. Pe lângă artileria obișnuită, sârbii trăgeau din plin cu tunurile antiaeriene de mare calibru. La un moment dat, au lansat un snop de rachete sol-aer, reușind să doboare două rachete care se îndreptau către aeroportul Batajnica. Câteva minute mai târziu, am înlemnit. Am văzut pe cer două explozii puternice, urmate, la câteva secunde, de alte două, la nivelul solului. Radio Pancevo, pe care îl ascultam cu o ureche, a anunțat că fuseseră doborâte două din avioanele inamice.

Am privit neputincioși una din rachetele aer-sol care se îndreptau către Pancevo, fără ca antiaeriana să o poată lovi. La un moment dat, steluța din coada rachetei, care ne permitea să-i urmărim traiectoria s-a stins. “Atenție la Pancevo!” am strigat eu. “O să lovească rafinăria!” Ultimele cuvinte mi-au fost acoperite de o bubuitură puternică și o imensă ciupercă de foc ne-a luminat fețele. Parcă în acel moment ar fi răsărit soarele de după dealul care ne despărțea de Pancevo. Abia după vreo 5 minute, flacăra a coborât puțin, continuând să coloreze în portocaliu întregul orizont. “Mama lor de criminali!” a exclamat Eugen Mihăescu. În timp ce bubuiturile se întețeau dinspre aeroportul Batajnica, avioanele au lansat încă 3 rachete aer-sol către rafinăria din Pancevo. Deși păreau că plutesc atât de lent către țintă, sârbii nu au reușit să le doboare. Încă 3 explozii și-au ridicat ciupercile de foc de după deal, întețind incendiul de la cele 4 rezervoare care au fost lovite. Un nor imens de fum s-a înălțat pe cer și simțeam deja miros de motorină arsă.

Ministerul Finanțelor al Marii Britanii a respins ferm o cerere prin care Ministerul Apărării solicita o suplimentare a bugetului cu suma de 1,2 miliarde de lire sterline, pentru a putea face față cheltuielilor legate de continuarea operațiunilor din Kosovo, potrivit cotidianului “The Independent“. Ministrul Finanțelor Gordon Brown a replicat că cea mai mare parte a cheltuielilor legate de aceste operațiuni trebuie acoperită din bugetul ce revine Ministerului Apărării. “Dacă forțele armate nu-și pot rezolva singure, în cadrul bugetului de care dispun, problemele cu care se confruntă, atunci care mai este menirea lor?” a întrebat el.

În timp ce îi înjuram furioși pe piloții americani, am auzit zdrăngănitul scării de metal cu ajutorul căreia ne urcam pe casa liftului. Crezând că este Teodora, care tocmai coborâse până în cameră, m-am apropiat să o ajut. Am înghețat cu mâna întinsă: pe scară urca un polițist sârb, în timp ce altul striga să coborâm imediat. Am mai apucat să le spun celorlalți să scape cumva de lanternele pe care le avea fiecare, că sârbul a și ajuns lângă noi. Mile a intervenit imediat și i-a spus că suntem ziariști români și urmărim atacurile ticăloșilor de americani, însă polițistul ne-a cerut, pe un ton răstit, să coborâm imediat în holul hotelului.

Aveam inima cât un purice, pentru că eram singurul care nu îmi puteam justifica prezența la Belgrad, deoarece nu mai aveam acreditare de război. În câteva clipe, mi s-au derulat în minte viitoarele variante ale aventurii mele în Iugoslavia. Mă și vedeam arestat, “scuturat” un pic, ca să-mi vină mintea la cap, eventual băgat puțin la pușcărie și, în fine, făcut pachet și expulzat în România. Îmi imaginam privirile ofițerilor de la Centrul militar de presă, clătinând neîncrezători din cap, în timp ce aș fi încercat să-i conving că nu înțelesesem bine că trebuia să mă întorc acasă, după ce mi-au refuzat prelungirea acreditării de război. Doar fuseseră destul de clari… În timp ce coboram scările, am profitat de neatenția polițistului din spatele meu și, simuland că m-am dezechilibrat, m-am sprijinit cu mâna dreaptă de niște cutii de carton depozitate lângă ușa de la casa liftului, lăsând, discret, să-mi alunece lanterna în spatele lor. Înțelesesem că polițiștii erau furioși, crezând că semnalizăm piloților inamici poziția noastră, cu ajutorul lanternelor.

Am coborât pe scări, pentru că Nelu blocase, ca de obicei, lifturile. Ajunși la etajul nostru, le-am cerut polițiștilor să mă lase să-mi iau actele din cameră. În timp ce le explicam că n-am pe unde să dispar și le arătam că nu am nici o legitimație la mine, l-am observat pe Eugen Mihăescu strecurându-se pe holul dinspre camera sa. Am continuat să gesticulez și i-am strigat lui Mile să le explice sârbilor ce doresc, că mie mi se împleticea limba în gură. Până la urmă, m-au lăsat, însă m-au avertizat să cobor imediat, agitându-mi pe sub nas bastoanele de cauciuc, pentru a fi mai convingători.

Am intrat în cameră și m-am uitat de jur-imprejur, căutând o idee salvatoare. Aveam pașaportul la mine, însă nu-l arătasem polițiștilor. Am luat vechea acreditare de război, dar, când să ies pe ușă, m-am gândit că e mai rău dacă o văd. Am ascuns-o într-un pachet de țigări și mi-am înfipt în piept, lângă insigna cu simbolul “Target“, pe care o purtam tot timpul, încă o insignă metalică, simbolizând vechea stemă regală a Serbiei. Inspirație salvatoare, pentru că, în momentul în care am ajuns la recepție, situația se lămurise, în special cu ajutorul lui Nelu. Acesta înțelesese imediat despre ce a fost vorba: umblând de năuc să ne caute pe acoperiș, șoferul Teodorei își aprinsese de mai multe ori lanterna, pentru că se tot împiedica de sârmele care ancorau antenele. Sârbii care locuiau în jurul hotelului au observat semnalele luminoase și au anunțat imediat Poliția, spunând că niște spioni semnalizează către piloții NATO de pe hotel “Toplice“. Până am sosit și eu, polițiștii au găsit deja lanterna tâmpitului de șofer și, după ce i-au dat cu ea peste cap, i-au confiscat-o. Au verificat acreditările tuturor și le-au găsit în regulă. Văzând că Mile glumea deja cu polițiștii sârbi, m-am îndreptat cu tupeu către ei, având în mână pașaportul și legitimația de presă de la ProTV. Zărindu-mi insignele din piept, unul din polițiști a dat, cu lehamite, din mână și a spus: “Ăsta-i de-al nostru!” După ce au dat peste cap paharele de whisky, aduse imediat de Nelu, au plecat. Nu înainte de a ne atrage atenția că, dacă mai facem gălăgie sau umblăm cu lanternele aprinse pe acoperiș, ne ia mama dracului.

target

După ce au ieșit pe ușă, am așteptat să se îndepărteze și am izbucnit în hohote isterice de râs. Apoi Mile s-a repezit și i-a băgat mâna în gât bietului șofer de la Radio România Actualități. Abia i-am descleștat degetele din beregata omului, care dădea deja ochii peste cap. L-am tras pe Mile deoparte și mi-am înfipt eu mâna în gâtul nenorocitului. “Dacă te mai prind pe acoperiș, te arunc cu mâna mea de acolo!” i-am urlat, lipindu-mi fața de mutra lui îngrozită. I-am dat drumul și a dispărut într-o clipă pe scari. M-am așezat pe un scaun, pentru că nu puteam să-mi mai stăpânesc tremurul genunchilor, și i-am cerut lui Dule un whisky cu gheață. “Nu sunteți nici unul normal!” mi-a spus acesta, când mi-a adus paharul. Am început să râdem din nou și să facem mișto unul de altul, amintindu-ne de fețele pe care le-am făcut când au apărut polițiștii. Fără să-l vadă nimeni, George Roncea își lăsase aparatul foto pe acoperiș.

Deodată, Mile s-a schimbat la față: “Unde-i Mihăescu?” I-am spus că l-am văzut când dispărea spre camera lui. “Aha! Bine că s-a cărat, să dăm numai noi de belea!” Marturisesc că, pe moment, m-am enervat și eu. Însă în clipa următoare, am înțeles de ce se făcuse nevăzut. “Băi, Mile, tu îți dai seama în ce belea am fi intrat, dacă îi vedeau ăștia pașaportul american?” În acel moment, am izbucnit din nou în râs și toată lumea s-a relaxat. L-am sunat pe Eugen Mihăescu în cameră și i-am spus că pericolul a trecut. Când a venit la bar, ne-a găsit tăvălindu-ne pe jos de râs: ne închipuiam ce fețe ar fi făcut polițiștii sârbi, când i-ar fi văzut pașaportul și câtă bătaie am fi luat până s-ar fi lămurit lucrurile.

O britanică în vârstă de 28 de ani va face parte din primele contingente militare care vor fi trimise în Kosovo, după retragerea forțelor sârbe, în calitate de comandant al unei echipe de vehicule blindate ce trebuiau să deschidă calea celorlalte trupe. În vehiculele ultra-sofisticate numite “Mamba negre” (de la șarpele cu același nume), căpitanul Verity Orrell-Jones și oamenii săi vor trebui să demineze drumurile din provincie după plecarea soldaților sârbi, informează cotidianul “The Guardian“. Absolventă de chimie, cpt.Orrell-Jones a părăsit Universitatea din Bristol pentru a intra în rândurile armatei britanice, în urmă cu 6 ani.

Cât am zăbovit în bar, am apucat să-mi notez că, în Kosovo, avioanele NATO au lansat, în 3 raiduri, 14 proiectile asupra localității Decani. După ora 22:30, mai multe bombe au explodat lângă Djakovica, iar ceva mai târziu, exploziile a 11 rachete aveau să rănească 4 săteni din Donje Budriga, lângă Gnjilane. Nici noi nu am avut un răgaz prea mare, pentru că, la 1:34, a început al doilea raid aerian asupra Belgradului. Ne-am luat paharele și am fugit pe acoperiș, ajungând la timp pentru a observa cum a fost încă o dată lovită rafinăria de la Novi Sad. Între timp, norul de fum care se ridica de la Pancevo se întinsese pe o distanță de cel puțin 20 de kilometri, iar vântul îl împingea spre România. Deși afară mirosea urât, autoritățile iugoslave au anunțat că norul nu conține substanțe toxice. Antiaeriana dinspre cartierele Zvezdara și Kotez a reușit să respingă atacul, care nu a fost la fel de intens ca precedentul. Una din rachetele lansate de piloții NATO a fost lovită în aer și s-a prăbușit, fără să explodeze, în grădina unui sârb, după ce i-a dărâmat acoperișul casei.

După ce avioanele s-au retras, ne-am hotărât să mergem la culcare. Împreună cu Mile și cu George Roncea, am mai rămas puțin pe acoperiș, pentru a fi siguri că atacul nu se va relua. Vorbeam aproape în șoaptă și priveam orizontul, cu ajutorul unor binocluri de operetă, pe care le cumpărasem foarte ieftin de la o tarabă din centrul Belgradului. Nu aveau o putere prea mare, însă ne bucurasem ca niște copii când le-am găsit și ne simțeam mai bine dotați pentru război. Am mai pufnit o dată în râs, când Mile ne-a explicat ce ne-ar fi făcut polițiștii, dacă ne-ar fi găsit și cu binoclurile la noi.

Deodată, am observat mișcare la unul din geamurile blocului de peste drum de hotel. Ne-am ghemuit la pământ și am privit, magnetizați, un spectacol fascinant. O tânără blondă se dezbrăca în fața ferestrei. Nu știu dacă ne observase mai devreme, însă își scotea hainele cu niște gesturi atât de lascive, de parcă ne-ar fi simțit privirile. Când și-a scos tricoul, pentru a-și pune cămașa de noapte, a rămas o clipă în dreptul ferestrei, legănând către noi o superbă pereche de sâni. Și-a ridicat cămașa deasupra capului și, după o secundă de ezitare, a lăsat-o să i se prelingă de-a lungul trupului. Semn că reprezentația se terminase, a tras draperiile și nu i-am mai văzut decât umbra, în timp ce se lăsa în brațele unui bărbat care o aștepta în pat. Deși nu ne fusese destinat, spectacolul ne-a iuțit bătăile inimii și am coborât în camere, adormind cu gândul la sânii frumoasei blonde. Am fost atenți la fereastra fermecată și în nopțile care au urmat, dar – ca orice întâmplare magică – nu s-a mai repetat.

target: Ahtisaari și Cernomîrdin sosesc la Belgrad, pentru a negocia acordul de pace

by

2 iunie 1999

Ne-am trezit destul de devreme și ne-am spălat tot cu apă din sticle. Sistemul energetic național era în continuare destabilizat. Se anunțaseră întreruperi de curent, atât în Belgrad, cât și în toată regiunea Vojvodinei, iar conducerea EPS făcea apeluri către cetățeni să economisească la maximum curentul electric. De aproape 48 de ore, apa la robinete lipsea cu desăvârșire, însă se spunea că, până la sfârșitul zilei, va veni. Astăzi se împlineau 70 de zile de la începutul războiului.

În timp ce stăteam cu Nelu și cu ceilalți, să ne bem cafeaua de dimineață, m-a sunat de la București Sorin Diaconescu, șeful Secției Corespondenți din ProTV. Era un tip foarte simpatic și serios, cu care m-am înțeles întotdeauna foarte bine și aveam mare încredere unul în celălalt. Mă sunase să-mi citească un articol din “Curentul” în care mă lăudau și ne-am amuzat foarte tare că, în același timp, îi critica pe cei de la ProTV, reproșându-le că, deși puteau să creeze vedete de televiziune peste noapte, cu sau fără merite, nu au fost în stare să exploateze poziția mea unică de corespondent de război la Belgrad. Articolul era scris sub pseudonim, însă cred că autorul era Domnica Macri, fosta noastră colegă, care lucra acum pentru “Curentul”.

M-am bucurat de elogiile pe care mi le-a adus, însă mă îngrijora că le reproșa colegilor mei că, în afară de o poză (și aia deformată în momentul în care a fost scanată și pusă pe ecran) și o voce, telespectatorii care mă urmăreau nu știu nimic despre mine. Îngrijorarea venea din faptul că niciodată nu mi-a plăcut publicitatea, considerând că e mult mai important să-mi fac treaba bine și telespectatorii sau cititorii mei să fie cât mai bine informați, decât să-i intoxic cu aparițiile mele pe ecran. Am preferat întotdeauna să pot merge pe stradă și să pot intra într-un loc public, fără a fi bătut la cap de tot felul de oameni, care să dorească să-mi “dezvăluie” câte o știre “senzațională”.

Temerile mi s-au confirmat curând, pentru că reacția colegilor din redacția ProTV a fost imediată și Sergiu Toader m-a sunat de foarte multe ori, rugându-mă să mă gândesc la vreo variantă în care să pot intra în direct prin satelit, cu ajutorul echipelor de televiziune străine care aveau dotarea necesară. Am fost nevoit să-i atrag atenția încă o dată că stăteam la Belgrad incognito, fără acreditare de război, și că, în mod normal, trebuia de multă vreme să mă întorc acasă. Nici o echipă de televiziune nu ar fi fost dispusă să riște expulzarea din Iugoslavia pentru a lucra cu cineva neacreditat și, oricum, erau interzise orice transmisii în direct. Chiar și cele telefonice, care erau tolerate, până când începeau să deranjeze.

Bulgaria va semna în curând un acord cu Alianța Nord-Atlantică, prin care va pune infrastructura sa la dispoziția trupelor NATO care vor participa la o eventuală misiune de menținere a păcii în Kosovo, titrează cotidianul “Sega“. Mai multe publicații bulgare au anunțat în ultimele zile că 20.000 de soldați și o cantitate impresionantă de tehnică militară aparținând NATO va tranzita, în scurt timp, teritoriul Bulgariei. O echipă de 9 ofițeri ai Alianței a sosit duminică la Sofia, pentru a discuta amănuntele acestei operațiuni. Potrivit unui document neoficial dat recent publicității, autoritățile bulgare intenționează să pună gratuit la dispoziția trupelor NATO aeroporturile, porturile, șoselele și căile ferate din țară. O oficialitate din Ministerul bulgar al Apărării susține că acordul privind tranzitarea teritoriului bulgar de trupele NATO va putea intra în vigoare doar după ce se va ajunge la un acord de pace în Kosovo.

Am ajuns la Media Center devreme, însă degeaba. Complexul în care se afla nu avea curent. Folosind o glumă aproape banalizată printre clienții permanenți ai centrului, le-am spus că plec să aduc curentul și m-am dus în piața din apropiere, pentru că îmi era poftă de niște fructe. Căpșunile costau doar 8 dinari kilogramul, adică mai puțin de o marcă germană. Mi-am cumpărat un kilogram și le-am mâncat în timp ce mă plimbam, cascând gura la tarabele pe care găseai tot ce-ți dorea inima, de la blugi la casetofoane sau pastă de dinți. La 11:13, acompaniate de un cor de blesteme, au început să sune sirenele alarmei aeriene. O jumătate de oră mai târziu, s-a auzit vuietul avioanelor și țăranii din piață se uitau chiorâș către cer, încercând să le zărească. Am auzit niște bubuituri, dar nu reușeam să-mi dau seama din ce direcție.

M-am întors pe un drum ocolitor, pe malul râului Sava, pentru că voiam să văd insula Ada Ciganlija, unde era amenajat un ștrand iubit de belgrădeni. Deși era foarte aproape de depozitele “Jugopetrol” din cartierul Cukarica și de Makis – ambele, ținte predilecte ale bombardamentelor – deși eram în plină alarmă, deși se auzeau explozii, ștrandul era plin de lume. N-am zăbovit prea mult, pentru că am zărit pe plajă niște fete ale căror forme mi-au tăiat respirația și mi-am amintit brusc că aveam foarte mult de lucru.

La 12:15, alarma a încetat și a venit curentul la Media Center. Cred că exploziile pe care le-am auzit au marcat atingerea unor obiective militare, pentru că sârbii nu au dat nici un fel de amănunte despre ele. În schimb, s-a anunțat că, între 9:55 și 10:25, Priștina a fost ținta a cel puțin 13 proiectile, care au vizat cartierul Grmija, aeroportul Slatina și releul de televiziune de la Butovacki Breg. La 11:20, au fost bombardate orașele Valjevo, Vranje și Pirot, releul de televiziune de pe Crni Vrh și o fabrică de praf de pușcă de lângă Jagodina. La 11:30, a început un atac puternic asupra fermei de la Dobricevo, în jurul căreia au explodat 10 proiectile. La 12:00, au fost bombardate releul de televiziune din Ljubovija și aeroportul Ponikve, de lângă Uzice. La 12:10, a venit rândul releului de televiziune de la Kraljevo, lovit de 3 rachete, urmat de cel de la Borca, unde au fost avariate mai multe case. La 13:25, cinci proiectile au lovit și releul de la Besna Kobila, de lângă Vranje, după care, până la 14:25, atacurile s-au concentrat asupra orașelor Pristina, Prizren și Djakovica.

La Belgrad, la 12:45, s-a auzit o bubuitură, însă era doar un avion care spărgea bariera sonică în apropiere. La 16:00, în timp ce îmi notam să fiu atent mâine, când în satul său natal, Crljenac, de lângă Pozarevac, va avea loc înmormântarea generalului Velickovic, afară sunau din nou sirenele alarmei aeriene. Avioanele nu au ajuns până la noi, concentrându-se să bombardeze ținte de pe muntele Fruska Gora: releul de la Iriski Venac, hotelul “EPS Vojvodina”, releul TV de la Srbobran și satele Curuga, Nadalja și Buhovac. Alarma a încetat la 16:39, cu puțin înainte de aterizarea la Belgrad a lui Viktor Cernomîrdin și Martti Ahtisaari, care veneau să negocieze cu Slobodan Milosevic condițiile încetării războiului.

Oficialități de la Cartierul General al NATO din Bruxelles au anuntat, în urmă cu două săptămâni, că în eventualitatea măririi efectivelor contingentului care va participa la o misiune de menținere a păcii în Kosovo, Alianța va trebui să găsească alte porturi și șosele – în afara rutei Salonic-Macedonia – pentru a pătrunde în Iugoslavia. Conducerea Alianței Nord-Atlantice negociaza, de câteva zile, cu autoritățile macedonene, dublarea efectivelor aflate pe teritoriul acestei țări, în scopul implementării unui acord de pace în Iugoslavia.

Eugen Mihăescu a venit să-l ajut să transmită încă un eseu pentru “Cotidianul“. Se numea “Senzația asta de a fi o țintă e bizară… mai ales de cum se lasă noaptea” și îl reproduc aici, pentru că exprimă foarte bine sentimentele noastre din aceste zile.

“Sirenele orașului sunaseră prelung și sinistru acum 5 ore. Liniștea sfâșiată cădea peste noi amenințătoare. Ce noapte de coșmar, infernală! De când sunt aici, niciodată n-am suferit așa, n-o s-o uit multă vreme, probabil. Sunt traumatizat. Veneau în valuri succesive. Se fofilau, atacau fără milă. Raidurile lor nu se mai terminau… Nu-i vedeam, dar îi simțeam, de ce sunt în stare criminalii ăștia! Săream în sus din pat de fiecare dată; dacă aș ști unde sunt, dar sunt invizibili. Se pare că, dacă plouă, îi vezi mai ușor, dar acum aerul e uscat și parfumat de teii înfloriți, cu crengile rupte de la ultimele bombardamente. Ți se frânge inima când te uiți la bieții arbori. Sunetul ciudat, prelung, aproape de nedescris al escadrilelor femele (ni s-a spus că sunt cele mai periculoase) îl am în urechi din nopțile precedente, când urmăream proiectilele antiaerienei sârbești fugărind ceva nevăzut. Dar acum gem sub cearșafuri, cu capul sub pernă ca să-mi protejez urechile, limita mea de suportabilitate. În a patra noapte de război, aici, este depășită. Cât va mai dura, oare? De s-ar face ziuă mai repede, să înceteze odată. Număr clipele, minutele, orele și aud prin pernă ticăitul ceasului și inima cu extrasistole din cauza cănilor de cafea îngurgitate. Timpul trece și mai greu în nopți de singurătate, în nopți de insomnie, când nu vreau să iau un somnifer. Îmi trec prin fața ochilor frânturi de viață, imagini uitate, clipe fericite, sunt din ce în ce mai angoasat. Să fie o depresie provocată de război? Nu. Antidepresive n-o să iau. Sunt periculoase. Închid geamul, aprind lumina, deși nu am voie. Nu văd nimic. Cum îi urăsc și cum i-aș privi… Vai de mine, pe cearșaf sunt urme de sânge, sunt ciuruit. Și nu am dezinfectant. Dacă și mâine noapte continuă așa, mă înarmez cu fumigene. Fir-ar mama lor de țânțari nesuferiți, ce au putut să-mi facă în noaptea asta de nesomn! Voi fi mâine toată ziua buimac… Sunet lung de sirenă, sfârșitul alarmei, se crapă de ziuă.” Eugen Mihăescu, Belgrad, 2 iunie 1999.

Am râs în hohote de inspirata parabolă scrisă de domnul Mihăescu, deși, dacă o citeai atent, în afară de un umor necruțător, împrumutat, parcă, de la sârbi, conținea destulă tristețe. L-am invitat să bem o cafea pe terasa din Trg Republike, să admirăm frumusețea sârboaicelor și, pe drum, l-am întrebat dacă nu dorește să-și cumpere o locuință la Belgrad. În general, prețul apartamentelor a scăzut, de la începutul războiului, cu 20-30 %, iar în cartierul Dedinje, o vilă lângă cele ale lui Milosevic sau Arkan se vindea la jumătate de preț. Pentru că nu știai dacă, la sfârșitul războiului, nu vei constata că ai dat banii pe o grămadă de moloz.

Am discutat mult cu Eugen Mihăescu despre ultimul zvon pe care îl auzisem. Era de-a dreptul spectaculos și îl aflasem de la mai mulți ofițeri cu care apucasem să vorbesc la o bere. Cică Slobodan Milosevic ar fi decis să demisioneze din funcție, pentru a pune capăt războiului, însă își va alege cu multă grijă momentul. Ar fi o lovitură politică extraordinară, care l-ar transforma într-un martir și eram convins că sârbii ar ieși în stradă și l-ar alege președinte pe viață. Din păcate, însă, a fost doar o manevră a președintelui iugoslav, orchestrată cu sprijinul serviciilor secrete, pentru a-și da seama cine a mai rămas cu adevărat de partea lui. După câteva zile, a urmat o nouă serie de epurări în rândul apropiaților lui Milosevic, care apucaseră aproape să se încaiere pentru scaunul său.

“Președintele finlandez Martti Ahtisaari merge la Belgrad în numele Uniunii Europene, pentru a se asigura că autoritățile iugoslave înțeleg ceea ce se așteaptă de la ele, că răspund la întrebări și își clarifică poziția,” a declarat purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea. “El nu merge acolo pentru a negocia, ci pentru a fi sigur că Milosevic știe foarte bine că trebuie să accepte cele cinci condiții puse de comunitatea internațională, pentru ca NATO să întrerupă bombardamentele. Acestea sunt: încetarea violențelor în Kosovo, retragerea trupelor sârbe și iugoslave din provincie, prezența unei forțe internaționale și de securitate, întoarcerea refugiaților și punerea la punct a unui cadru politic pentru Kosovo.”

Deși la sosirea la Belgrad, Martti Ahtisaari a declarat că este o zi istorică pentru Iugoslavia, iar Viktor Cernomîrdin a spus că au venit cu propuneri concrete, puțină lume își punea speranțe în noua rundă de negocieri. Corespondenții de la Bonn ai mass-mediei iugoslave au caracterizat discuțiile celor doi cu Strobe Talbott drept aproape un fiasco, așa că nu era de mirare o astfel de atitudine. Înainte de a pleca la Belgrad, Cernomîrdin anunța că, astăzi, partea americană a venit cu o serie de propuneri noi, care sunt, în parte, inacceptabile pentru Rusia. El a afirmat că trupele de pace ruse și cele ale NATO, care ar urma să fie desfășurate în Kosovo conform unui plan comun, vor acționa separat, având și comandamente separate.

Replica Alianței Nord-Atlantice a venit imediat. “NATO intenționează să desfășoare în Kosovo o forță de pace unică, cu un comandament unic, reguli de angajare stricte și o abordare comună pentru provincie,” a precizat Jamie Shea. “Nu vom face nimic care ar putea spori riscurile unei împărțiri a provinciei Kosovo, fie ea virtuală sau reală.” Nici adjunctul secretarului de stat american Strobe Talbott nu a confirmat declarațiile emisarului rus. “O forță internațională în Kosovo va fi mai eficientă dacă va participa și Rusia, însă Statele Unite se pronunță împotriva unei structuri a forței de menținere a păcii care să conducă spre calea riscantă a împărțirii provinciei,” a afirmat Talbott, considerând că forțele de menținere a păcii în Kosovo trebuie să aibă un comandament unic, având în centru structura NATO.

“Emisarul rus Viktor Cernomîrdin și președintele finlandez Martti Ahtisaari sunt de acord, în suficientă măsură, asupra condițiilor pe care trebuie să le prezinte, în numele comunității internaționale, în cadrul misiunii lor la Belgrad,” a declarat James Rubin, purtător de cuvânt al Departamentului de stat al SUA. El a afirmat că Statele Unite consideră satisfăcătoare rezultatele discuțiilor pe care le-a avut cu cei doi emisari, pentru pregătirea misiunii lor. “Marea necunoscută este dacă acest front comun între Statele Unite, Uniunea Europeană și Rusia va primi răspunsurile necesare din partea lui Milosevic,” a adăugat Rubin.

Imediat după sosirea la Belgrad, Ahtisaari și Cernomîrdin s-au întâlnit cu Slobodan Milosevic și i-au expus punctele-cheie ale propunerilor de pace. Deși toți jurnaliștii fierbeau, nimeni nu a fost admis să asiste la discuțiile care s-au încheiat la 20:30, urmând să se reia mâine dimineață. Jurnaliștii ruși au reușit să smulgă de la Viktor Cernomîrdin declarația că speră în rezolvarea rapidă a situației. Surse din anturajul său au dezvăluit că nu s-a intrat în detaliile planului de pace, iar Slobodan Milosevic le-a pus celor doi puține întrebări. Emisarii comunității internaționale au hotărât să înnopteze la Belgrad, Cernomîrdin fiind cazat la hotelul “Intercontinental“, iar Ahtisaari la “Hyatt“. În timp ce avionul rusesc a rămas pe pista aeroportului Surcin, Ahrisaari nu a avut prea multă încredere în NATO și și-a trimis aeronava la Budapesta.

N-am reușit să mai aflăm decât că, după discuțiile cu cei doi, Slobodan Milosevic i-a convocat pe toți liderii partidelor parlamentare, cărora le-a expus propunerile de pace. Ce s-a vorbit acolo a rămas învăluit în mister. Dându-ne seama că nu vom afla mai multe în această seară, ne-am hotărât să mergem să mâncăm, deși stăteam ca pe jar. Ne-am oprit tot la “Tri sesira“, pe Skadarlija, și, ca să ne stea mâncarea în gât, la una din mesele de lângă noi, l-am recunoscut pe Nebojsa Vujovic, purtător de cuvânt și adjunct al ministrului federal de Externe. Însoțit de o tânără superbă, cu care a stat de vorbă toată seara. Deși am ciulit urechile, n-am reușit să auzim ce vorbeau, însă după expresia feței femeii, cred că Vujovic îi făcea curte. Oricum, majoritatea celor de pe terasa restaurantului a izbucnit în râs la 22:02, când au sunat sirenele alarmei aeriene, imaginându-ne mutrele lui Cernomîrdin și Ahtisaari când le-au auzit. Și, imediat, toți am început să glumim, la gândul coșmarurilor pe care le vor avea, dacă vom fi bombardați. Ei bine, n-am fost atacați de această dată.

Premierul albanez Pandeli Majko a cerut comunității internaționale “fermitate” în fața regimului de la Belgrad, informează AFP. “Condițiile NATO reprezintă singura cale pentru a se ajunge la o reglementare a crizei din Kosovo, dar ele nu sunt negociabile,” a declarat Majko. “Toate concesiile și compromisurile privitoare la aceste cerințe vor avea consecințe grave asupra regiunii. Comunitatea internațională nu trebuie să piardă timpul și să-și facă iluzii referitoare la Milosevic și la regimul său.”

Parcă pentru a se elibera de frustrarea că nu pot bombarda Belgradul, piloții NATO s-au dezlănțuit în Kosovo, unde au lansat peste 200 de proiectile în această noapte. Bombardamentele s-au concentrat asupra sudului provinciei și a zonei de frontieră din apropiere de Prizren. Atacurile cele mai puternice au avut loc în sectorul Planeje și în zona muntelui Pastrik, unde se dădeau din nou lupte grele între militarii sârbi și luptătorii UCK. NATO avea să anunțe că ar fi distrus, numai în această noapte, cel puțin 32 de piese de artilerie, 9 transportoare de trupe, 6 blindate, 8 poziții de mortiere, 4 vehicule militare și o pozitie de rachete antiaeriene SA-6. Informații dezmințite, desigur, de sârbi.

Chiar dacă au ocolit Belgradul, avioanele NATO au dat târcoale prin apropiere. Am apucat să-mi notez că, la 22:30, doi copii au fost răniți ușor, când un proiectil a lovit o casă din satul Lipa, de lângă Smederevo. Mai multe raiduri aeriene au fost lansate asupra orașului Niș. La Aleksandrovo, 3 proiectile au lovit releul postului local de radio. La 23:15, lângă Velika Plana, au fost bombardate podul peste râul Jesenica, de pe autostrada Niș-Belgrad, precum și un pod de cale ferată. La ora 2:00, bombele au explodat în jurul satelor de pe muntele Fruska Gora, iar sârbii au anunțat că antiaeriana a doborât 3 avioane-spion fără pilot. Unul a căzut la Backa Palanka, unul la Cenaj, iar al treilea la Kovin. Au mai fost bombardate cazarma din Obrenovac, un centru de comandă aeriană din Novi Sad, un releu radio la Novi Pazar, unul de televiziune la Banicka, emițătoarele radio de la Ruma și Srbobran, un pod rutier și o cale ferată la Pirot, instalațiile petroliere de la Maras și Sombor, precum și un depozit de muniții la Kursumlija.

Un tren al Alianței Nord-Atlantice era așteptat să intre în România, în această seară, prin punctul de trecere a frontierei de la Curtici, a precizat pentru Mediafax, Biroul de presă al Ministerului Apărării Naționale. Trenul transportă echipamentele necesare radarului mobil NATO care urmează să fie instalat la Craiova, pentru supravegherea spațiului aerian al României. Aparatura este însoțită de 15 militari ai Alianței.

Când ne-am întors, la hotel ne așteptau o grămadă de surprize. În primul rând, aveam apă. Și rece, și caldă. În al doilea rând, veniseră rușii. Nici n-am intrat bine pe ușă, că ne-au sărit în brațe doi vechi prieteni: Ghiorghi și Ana, cameramanul și fotografa cu care ne petrecusem destule nopți pe acoperiș, în prima parte a războiului. Împreună cu ei era Volodea, un ziarist care, după ce l-am cunoscut, ne-a povestit că, în timpul stagiului militar, luptase în Afghanistan. Era cam morocănos, deși toți trei erau amețiți. Se întorceau de la hotelul “Intercontinental”, unde băuseră cu cei din anturajul lui Cernomîrdin, dar fără să afle nimic de la ei.

Ne-am amintit cum îl rugam pe acoperiș pe Ghiorghi să ne cânte baladele rusești pe care le interpretase Ghenadii Selezniov pe scena din Trg Republike. Am râs cu toții și, după ce am ciocnit o vodkă cu ei, Gheorghi s-a ridicat în picioare și a început să cânte “Podmoskovnie vecera“. Vocea i-a fost repede acoperită de cea a lui Volodea, care s-a dovedit un cântăreț excelent. La început, Mile îl tot stârnea și, cum termina un cantec, îl ruga să-i mai cânte unul. După care nu-l mai puteam opri. Noroc că s-a îmbătat și a plecat să se culce, uitându-și borseta cu actele și o grămadă de bani pe masă. S-a întors după vreo oră, buimac, să și-o recupereze, dar cred că a dormit până atunci în fața ușii, pentru că avea și cheia camerei în borsetă.

În timp ce ne distram cu prietenii noștri, alți doi ruși s-au așezat la o masă. Ziariști și ei. Văzându-ne cântând, după ce Ghiorghi și Volodea au plecat, s-au apucat și ei să cânte. Goliseră împreună prima sticlă de vodkă și, la a doua, își umpleau paharele, se ridicau în picioare și cântau, bățoși, o strofă, după care dădeau paharele peste cap. Din păcate pentru ei, au avut proasta inspirație ca, după primul cântec, să interpreteze Imnul Uniunii Sovietice. Ca și când și-ar fi amintit de toată ura pe care o purtau rușilor, doi sârbi s-au ridicat de la o masă și i-au oprit, atrăgându-le atenția să nu mai scoată un sunet. În prima clipă, rușii au vrut să protesteze, însă s-au ridicat de la o altă masă doi muntenegreni cât un dulap, iar toți ceilalți ne uitam cu dușmănie la ei. Au amuțit, și-au golit sticla și au dispărut în camere.

Ceva mai târziu, a apărut și Dragan, “scriitorul” nostru. Nu putea să lipsească, din moment ce venise atâta lume. I-am povestit noutățile și, după ce ne-a chemat deoparte, ne-a arătat o vestă a trupelor speciale iugoslave. Și eu, și Mile, ne-am rugat de el cel puțin o oră să ne-o vândă, spunându-i că îi dăm oricât pe ea. Era superbă, plină de buzunare și tigheluri, dintr-un material rezistent, vopsit în culori de camuflaj. Ne fascinau mai ales cele 4 buzunare făcute special pentru încărcătoarele pistolului mitralieră. N-a vrut să ne-o vândă, dar ne-a promis că ne va da cadou câte una, la sfârșitul războiului. Din păcate, avea să-și uite promisiunea. Pentru că tot nu voia să ne spună nimic, i-am urat lui Dragan noapte bună și ne-am dus la culcare. La 6:30, ne-au trezit sirenele ce anunțau ridicarea alarmei aeriene, însă am decis să mai dormim două ore, până când urmau să se reia discuțiile dintre Milosevic, Cernomîrdin și Ahtisaari.

O rachetă neidentificată a căzut în nord-vestul Bulgariei, lângă satul Govejdo, din regiunea montană a graniței cu Serbia, transmite postul național de radio. Localnicii au auzit o explozie puternică, după care au descoperit, la aproximativ 1 kilometru vest de sat, un crater cu adâncimea de 2 metri și diametrul de 6 metri. La locul exploziei au fost găsite fragmente din rachetă, care au fost date spre expertiză Ministerului bulgar al Apărării. Nu s-au înregistrat victime sau pagube materiale.

target: încă o zi fără apă și curent în Serbia

by

23 mai 1999

Când m-am trezit, nu aveam nici curent, nici apă. Ziua începea cam deprimant, deși afară era vreme bună. Mai aveam apă în sticle, însă, pe măsură ce îmi turnam să mă spăl, mă enervam tot mai tare. Era un chin, dar n-aveam ce face. Am coborât bombănind și l-am rugat pe Nelu să-mi facă o cafea pe plita cu gaz din bucătărie. Am comentat cu el situația, care nu ni se părea prea roz. Întreruperile de curent și apă puteau afecta moralul oamenilor mai mult decât orice bombardament. Simțeam pe pielea mea.

Am strâns din dinți și am plecat în oraș, încercând să descopăr vreun cartier care să aibă curent. Fără noroc. Cel puțin în centru, nu am găsit. Îmi era greu și să aflu ce s-a mai întâmplat prin alte părți, pentru că – fără curent – nici computerele, nici Internetul nu funcționau. M-am dus până în piață, n-am rezistat tentației și mi-am cumpărat un joc electronic, ca să-mi omor timpul în nopțile lungi, când nu aveam nici măcar cu cine să schimb o vorbă. Cel puțin până se va întoarce Mile Cărpenișan.

UCK a cerut intensificarea raidurilor NATO împotriva fostei Iugoslavii, în ciuda bombardării din greșeală, de către aviația aliată, a uneia din bazele sale, informează AFP. Bombardarea de către Alianța Nord-Atlantică a unei baze a UCK a fost o “greșeală tehnică, însă atacurile aeriene trebuie să continue și să fie intensificate”, a declarat Hashim Thaqi, liderul politic al UCK.

De la un post de radio, am aflat că bombardamentele asupra trupelor iugoslave din Kosovo nu au contenit nici o clipă. Mi-am notat pe fugă că, începând cu ora 8:00, avioanele NATO au lansat 10 proiectile asupra unui sat de lângă Gornji Milanovac. Apoi, alte 13 în jurul Urosevac-ului. La 12:42, șase rachete au lovit aeroportul Ponikve, de lângă Uzice. Apoi, la 13:10, a început un bombardament furibund asupra Prizren-ului, unde au explodat cel puțin 22 de bombe. Alte 20 au lovit un sat de lângă Priștina, între 14:15 și 15:03.

Centrul de presă din Priștina anunțase că, azi-noapte, în timpul unui raid asupra localității Merdare, de lângă frontiera administrativă dintre Kosovo și Serbia, deputatul sârb Dragan Milunovic a fost ucis. Acesta era membru al Partidului Radical din Serbia, condus de Vojislav Seselj. Sârbii au mai anunțat că, în regiunea Klina din centrul provinciei Kosovo, antiaeriana ar fi doborât un avion A-10 Thundebolt, așa-zisul “distrugător de tancuri”. Desigur că informația a fost, imediat, dezmințită de oficialii NATO, în eternul ping-pong al declarațiilor și dezmințirilor care a fost una din caracteristicile acestui război.

Periodic, posturile de radio anunțau că, în ciuda eforturilor disperate ale echipelor de intervenție, avariile de la sistemul energetic național nu au fost remediate. Rezerva de apă a Belgradului era în scădere, iar pe străzi își făcuseră apariția cisterne lângă care oamenii așteptau la rând, disciplinați, să-și umple sticlele cu apă. Sârbii erau sfătuiți ca, atunci când va veni curentul, să nu folosească aparate electrice de mare putere, pentru a nu dezechilibra din nou sistemul. De asemenea, se repeta sfatul ca toată lumea să-și facă provizii de apă potabilă. Încercând să risipească neliniștea, autoritățile anunțau că se asigură energie și apă pentru spitale și brutării, însă acestea din urmă funcționează doar la jumătate din capacitate.

În două luni de operațiuni în Kosovo, NATO a distrus o treime din armamentul greu al Armatei iugoslave și peste 100 de avioane ale forței aeriene sârbe, a afirmat purtătorul de cuvânt al Alianței Jamie Shea, citat de AFP. Aceste 100 de aparate pierdute de iugoslavi reprezintă aproximativ jumătate din totalitatea avioanelor de luptă de primă linie pe care le aveau. “Circa 75 % dintre pozițiile fixe ale lansatoarelor de rachete sol-aer au fost distruse,” a mai declarat el.

Profitând de problemele mari cu care se confruntau sârbii, Milo Djukanovic a început să întindă coarda. A apărut la un post de televiziune, cerând o reformă a Constituției Iugoslaviei, care să acorde o mai mare autonomie Muntenegrului în interiorul Federatiei Iugoslave. “O reformă a sistemului constituțional și juridic al Iugoslaviei trebuie să aducă Muntenegrului și politicii sale de stat distincte un cadru suficient de larg, o autonomie suficientă pentru a-i permite să exprime și să realizeze interesele sale strategice naționale și de stat,” a declarat Djukanovic. El l-a acuzat pe Milosevic că refuză să convoace Consiliul Suprem de Apărare a Țării, pentru a nu se confrunta cu argumentele sale, care îi condamnă politica și “acest război nesăbuit și inutil cu NATO”.

Teoretic, conform Constituției, Serbia și Muntenegru se bucură de drepturi egale în cadrul federației. Însă practic, Slobodan Milosevic și apropiații săi țin frâiele puterii. Parlamentul federal este un legislativ de paradă, în care reprezentanții Muntenegrului nu au puteri prea mari și, oricum, deciziile importante (cum a fost și decretarea stării de război) le ia președintele sau guvernul. “Practica a demonstrat că prevederile Constituției iugoslave se pretează cu ușurință la manipulari din partea regimului de la Belgrad, care aduc prejudicii Muntenegrului,” a spus Djukanovic. Aceste declarații, mai ales că erau făcute la întoarcerea dintr-un turneu prin țările occidentale, erau total lipsite de inspirație. Sârbilor și muntenegrenilor nu le stătea mintea la subtilitățile politicienilor, atâta vreme cât în fiecare noapte ploua cu bombe.

Și reacțiile nu s-au lăsat așteptate: Partidul Socialist Popular (SNP), al cărui lider, Momir Bulatovic, era un protejat al lui Slobodan Milosevic, l-a acuzat pe Djukanovic că “întărâtă pasiunile politice și provoacă confruntari civile”. Bulatovic fusese președinte al Muntenegrului pe vremea marii Federații Iugoslave, când, după unele ezitări, a trecut de partea lui Milosevic, în timpul războaielor din Croația și Bosnia. A fost învins în alegerile prezidențiale de Milo Djukanovic, însă Milosevic l-a numit prim ministru al guvernului federal, în ciuda protestelor acestuia, care l-a acuzat de lipsă de legitimitate. În comunicatul său, partidul lui Bulatovic a declarat: “Djukanovic este, fără îndoială, conștient că, după turneul său diplomatic în țările agresoare, nu se mai bucură de susținerea populației din Muntenegru și nici nu mai poate fi membru de facto al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. El a exprimat cu claritate intenția de secesiune a Muntenegrului”. Era fascinant cu câtă ușurință vorbeau tot felul de lideri în numele poporului, acuzând sau susținând un personaj sau altul. În timp ce oamenii de rând se chinuiau să îndure bombardamentele și nenorocirile războiului, ignorând aproape total politicianismul ieftin.

Fostul secretar de stat american Henry Kissinger l-a acuzat pe Clinton, într-un editorial publicat în ultimul număr al săptămânalului “Newsweek“, că politica sa din Kosovo slăbește relațiile cu China și Rusia. “Acțiunea NATO amenință să reducă la zero relațiile dintre Statele Unite și Rusia în viitorii ani,” scria Kissinger. “În plus, la Beijing, bombardarea ambasadei chineze de la Belgrad a slăbit relațiile instabile dintre americani și chinezi.”

Pentru că eram mai liber, mi-am răsfoit carnețelul de notițe și mi-am extras câteva idei pentru reportajul de atmosferă despre bișnițarii români și sârbi pe care i-l propusesem Corinei Hădărean, pentru emisiunea de dimineață de la ProTV. M-a sunat și l-am înregistrat din prima, fără greșeli. Eram foarte stresat să-mi conserv cât mai mult bateriile telefonului mobil. Una era deja aproape epuizată și nu aveam curent să o reîncarc, așa că m-am concentrat și n-a fost nevoie să repetăm nimic. I-am povestit, în câteva cuvinte, despre criza de carburanți și țigări, la care s-au adăugat, treptat, zahărul, uleiul, detergenții și alte produse. Criză care i-a creat și pe bișnițari.

Deși, în virtutea legii marțiale, împotriva lor au fost anunțate măsuri drastice, acestea au fost aplicate destul de rar și atunci – pentru a nu permite extinderea fenomenului. În mod tacit, piața neagră era încurajată, pentru că devenise o supapă, un mod de a suplini sărăcia și criza. Însă în ultima vreme, am auzit tot mai des cum sârbii se întrebau ce se va întâmpla când vor ajunge la fundul sacului, cheltuind și ultimele economii puse deoparte în anii de prosperitate. Criza provocată de bombardarea infrastructurii economice a țării, care, în viziunea liderilor occidentali, ar fi trebuit să determine poporul să se ridice împotriva regimului lui Slobodan Milosevic, nu a avut, până acum, efectul scontat. Și aceasta, deoarece sârbii au perceput acest război ca o agresiune fără precedent asupra țării lor, iar victimele provocate de bombe printre civili le-au trezit sentimentul că NATO nu luptă doar împotriva soldaților Armatei iugoslave, ci împotriva fiecăruia dintre ei.

În finalul reportajului despre bișnițarii din Iugoslavia, am adăugat ultimul bilanț comunicat de Poliția sârbă, care a anunțat că, de la începutul războiului, au fost arestați 1.318 speculanți (dintre care 1.114 sunt cercetați în stare de libertate), au fost confiscate 67 de tone de zahăr, 227 de tone de făină, 15.000 de litri de ulei comestibil, 17 tone de cafea, 32 de tone de sare, 309 tone de motorină și benzină, 10.000 de litri de băuturi alcoolice și 78.000 de baxuri de țigări, toate provenind din contrabandă. Numai în Belgrad, polițiștii au confiscat de la speculanți mărfuri în valoare de 16,5 milioane de mărci germane! Cifre care spun multe despre nivelul la care ajunsese contrabanda în Iugoslavia.

Autoritățile au refuzat accesul în Iugoslavia a două camioane cu ajutoare umanitare care veneau din Bulgaria și erau destinate minorității bulgare și spitalului “Dragisa Misovic“ din Belgrad, bombardat miercurea trecută de NATO, conform postului național bulgar de radio. Din cauză că Guvernul iugoslav a afirmat că nu va permite accesul camioanelor, dacă ajutoarele nu vor fi distribuite de reprezentanții săi, acestea nu au plecat încă din Bulgaria, a declarat adjunctul ministrului Afacerilor Externe, Marin Raikov. “Considerăm că trebuie să așteptăm și să insistăm ca aceste ajutoare să ajungă la simplii cetățeni iugoslavi.”

Încercând să mai aflu câte ceva despre ce s-a întâmplat prin țară, i-am sunat pe prietenii pe care mi-i făcusem la Belgrad. Unul dintre ei, care lucra la agenția de presă Beta, mi-a arătat o scrisoare deschisă pe care locuitorii orașului Cacak i-au adresat-o lui Milosevic. “În acest moment, veți decide soarta noastră, a tuturor,” se menționa în scrisoare. “Vă cerem să încetați imediat acest război și să luați această decizie ținând cont de suferințele pe care le îndură poporul iugoslav, pe care îl conduceți.” Prietenul meu mi-a spus că, la inițiativa unui grup de profesori, medici, ingineri și muncitori, la Cacak s-a constituit “Parlamentul cetățenilor“, care îl sprijină pe primarul Velimir Ilic și a coordonat o serie de demonstrații împotriva războiului. De altfel, Ilic se afla deja în atenția Poliției militare, deoarece l-a acuzat public pe Milosevic că este responsabil pentru bombardamentele NATO împotriva Iugoslaviei.

M-am hotărât să urmăresc cu atenție ce se întâmpla la Cacak, pentru că nu credeam că autoritățile militare vor rămâne fără reacție, riscând ca protestele de acest gen să se extindă. Pe lângă asta, reprezentanții Partidului Democrat au dat publicității o declarație a liderului său, Zoran Djindjic, care a anunțat că autoritățile de la Belgrad i-au trimis un ordin de concentrare. “Această acțiune face parte din strategia pusă la cale de regimul Milosevic, care a început în ziua în care am fost acuzat pe nedrept că am fugit în Germania, unde aș fi cerut continuarea bombardamentelor NATO,” se spunea în declarația lui Djindjic. Indignarea sa ar putea părea sinceră, dacă declarația n-ar fi ajuns la Belgrad printr-un mesaj expediat prin fax de la… Berlin.

În lupta lor contra lui Milosevic, liderii Opoziției iugoslave păreau niște handicapați. Acesta avea o abilitate extraordinară de a jongla cu legile – draconice sau nu – pentru a-i pocni în moalele capului, când le era lumea mai dragă. Stupid era că aceștia nu înțelegeau și nu reușeau deloc să-i răspundă cu aceeași monedă. Exemplul Djindjic este relevant: după ce a avut grijă ca toată lumea să afle că acesta a fugit din Serbia, întâi în Muntenegru și apoi în Occident, Milosevic și-a pus oamenii să-i trimită acest ordin de concentrare, pentru a sublinia și mai mult faptul că ar fi nevoie de el în Serbia, pentru a-și îndeplini datoria de apărare a patriei, în timp ce el se refugiase din calea bombelor. În plus, Milosevic știa că, neputând să răspundă convocării, Djindjic va fi anchetat de Justiția militară și, chiar dacă își va dovedi nevinovăția, procesul va dura și va aminti multă vreme sârbilor de lașitatea liderului Partidului Democrat.

Ministrul rus al Afacerilor Externe, Igor Ivanov, a lăsat să se înțeleagă că unul din scopurile bombardamentelor NATO în Iugoslavia ar fi zădărnicirea eforturilor Moscovei de a rezolva criza din Kosovo. “Vă voi spune ceva care ne surprinde. Când Viktor Cernomîrdin se afla la Belgrad – și era vorba de cea de-a treia sa vizita, în cadrul unei misiuni care nu reflecta numai interesele ruse, ci și pe cele ale multor alte țări – bombardamentele și-au atins intensitatea maximă,” a constatat ministrul, într-un interviu acordat CNN. “Atunci, se pune întrebarea cine încearcă să mineze negocierile?”

Mi-am cumparat câteva ziare și m-am așezat la o masă de pe terasa din Trg Republike, să le răsfoiesc. Un mare scandal a izbucnit în Muntenegru, din cauza lui Dragomir Becirovic, șeful subredacției din Podgorica a cotidianului “Politika“. Vineri după-amiază, la ora 17:00, doi polițiști în civil au bătut la ușa acestuia și l-au dus la sediul Poliției, unde l-au reținut vreme de 8 ore. Era pentru prima oară când, în Muntenegru, polițiștii interogau un jurnalist din cauza celor scrise de acesta. În numărul din 20 mai, Becirovic publicase în “Politika” un articol intitulat “Djukanovic pe aripile NATO“, despre turneul diplomatic al președintelui muntenegrean în Germania și Franța. Polițiștii l-au chestionat despre sursele care i-au dezvăluit că Djukanovic ar fi plecat în străinătate, decolând de la Dubrovnik, cu un avion al NATO.

Aceasta era doar una din acuzațiile aduse lui Milo Djukanovic de ziaristul sârb. În numărul său de astăzi, “Politika” a reprodus încă o dată articolul lui Becirovic. M-am amuzat citindu-l, pentru că era bine scris și împănat cu destule elemente picante. Articolul amintea că Djukanovic orchestrează în Muntenegru o campanie de denigrarea a Armatei iugoslave care staționează în această țara, interpretând, în sensul rău, inițiativa acestuia de a solicita modificarea Constituției, pentru ca Muntenegru să dețină un rol mai important în cadrul Federației Iugoslave. Ziaristul a accentuat că Djukanovic nu a venit la Belgrad, să discute aceste probleme cu președintele iugoslav Slobodan Milosevic, cum ar fi fost normal, ridicându-le, în schimb, în Occident, la Conferința pentru problemele țărilor din estul Europei. În finalul articolului, Becirovic a adăugat că, la întoarcere, Djukanovic a luat cu el în avion un grup de vânători din Occident, amatori să împuște sălbăticiuni în pădurile Muntenegrului. Ceea ce, pentru sârbi, care cunoșteau renumele de bișnițari și contrabandiști ai muntenegrenilor, suna foarte verosimil.

Dupa 3 ore de la arestarea lui Becirovic, șeful Poliției din Podgorica l-a sunat pe Bud Simonovic, președintele Federației Jurnaliștilor din Iugoslavia, anunțându-l că acesta este anchetat. “Știam că a primit câteva telefoane de amenințare, însă nu mă așteptam, din partea autorităților muntenegrene, la așa o încălcare grosolană a libertății cuvântului,” a declarat Simonovic. El a mobilizat, imediat, un grup numeros de ziariști și avocați, care s-au dus în audiență la primul ministru și la președintele Parlamentului muntenegrean. La intervențiile acestora, Dragomir Becirovic a fost eliberat, în jurul orei 1:00.

O nouă pată de petrol, cea de-a optsprezecea de la începutul atacurilor NATO în Iugoslavia, a apărut pe Dunăre în zona Bulgariei, a anunțat agenția de presă BTA. Pata, cu o lungime de 4 kilometri și o lățime de 150 de metri, a fost observată de Poliția bulgară de frontieră. Oamenii de știință bulgari au constatat că nivelul concentrațiilor de hidrocarburi toxice din atmosferă a crescut și, în opinia lor, acestea vin dinspre o rafinărie iugoslavă avariată în cursul bombardamentelor. Această creștere a poluării apărea în urma contactului cu aerul a substanțelor petrochimice de la rafinăria din Prahovo.

Desigur că toate ziarele de astăzi au preluat un articol din săptămânalul german “Bild am Sonntag“, care demonstra că elicopterul Apache care s-a prăbușit la începutul acestei luni în Albania – incident în care au murit doi militari americani – nu a căzut din cauza unei “defecțiuni tehnice“, așa cum anunțaseră oficialii NATO. Citând câteva rapoarte secrete ale Alianței, ziarul german dezvăluia că, în realitate, elicopterul a fost doborât de o rachetă a antiaerienei sârbe. Printre alte date, în rapoarte se arăta că aparatul a explodat în aer, “într-o imensă minge de foc”, ceea ce nu se putea întâmpla din motive tehnice.

Mi-a atras atenția un alt articol, publicat în săptămânalul “Ilustrovana Politika“, despre povestea lui Aleksander Sunjka, un profesor de limba si literatura sârbă din Backa Palanka, orășel de la granița cu Croația. La începutul lunii aprilie, acesta fusese mobilizat și trimis la o unitate de artilerie antiaeriană, amplasată undeva pe malul Dunării, lângă Novi Sad. În noaptea de 7/8 aprilie, în timp ce manevra un tun de mare calibru, alături de un soldat încorporat, și el, de numai 15 zile, profesorul a reușit să doboare un avion de tip F-15 E. “L-am văzut venind, am ochit și am tras,” povestea Sunjka. “Am văzut cum aparatul se prăbușește și două parașute se deschid. Erau piloții. După o jumătate de oră, am auzit elicopterul de recuperare, însă, fiind întuneric și ceață, nu i-a găsit. A doua zi, împreună cu pescarii și vânătorii din partea locului, care cunosc bine fiecare colțișor, i-am căutat noi și am reușit să dăm de ei. Primul lucru pe care l-a strigat pilotul avionului a fost “I am Belgian, no Americano!” Avea 42 de ani și era însoțit de copilotul său, o femeie de 28 de ani. I-am predat Comandamentului Garnizoanei din Novi Sad.”

După o săptămână, tot noaptea, Sunjka a reușit să doboare încă un avion inamic. “Zbura foarte jos, cam la 500 de metri altitudine,” povestea profesorul. “Cred că l-am nimerit fix în cabină. Aparatul a explodat în aer și nu cred că pilotul a supraviețuit.” Povestea mi s-a părut inventată, însă, după ce am sunat la prietenii mei din Novi Sad, care m-au ajutat să aflu și niște numere de telefon de la Backa Palanka, am aflat că Aleksander Sunjka exista cu adevărat, ba chiar devenise eroul orașului. În familia sa existau antecedente războinice: străbunicul său, Stojan Sunjka, a luptat în Primul Război Mondial, bunicul lui, Ostoja Sunjka, a fost șeful brigăzii “Stari Vujadin” în cel de-al Doilea, iar soția sa spune că a mai avut parte de un război, la Vukovar, însă nu dorește să-și amintească de ororile văzute acolo. Erau prea multe elemente reale, ca interviul să fie o ficțiune. Mândru de el, profesorul explica ziariștilor: “Nu este foarte greu să dobori un avion. E ca la fotbal. Vezi ținta, o privești precum un fotbalist poarta, ochești și tragi. Dacă ai noroc, îl nimerești.”

Țările din G-8 sunt încă departe de un acord asupra textului pentru o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU referitoare la provincia Kosovo, a anunțat guvernul britanic, informează AFP. “Faptul că discutăm serios și în detaliu cu Rusia despre viitorul provinciei Kosovo este un semn pozitiv,” a declarat secretarul de stat din Ministerul Afacerilor Externe Tony Lloyd. Directorii politici din G-8 au încheiat vineri, la Bonn, cea de-a doua reuniune, fără a realiza vreun progres notabil. Principalul obstacol rămâne alcătuirea și structura comandamentului forței internaționale care va fi desfășurată în provincia sârbă după retragerea trupelor iugoslave.

Spre seară, m-am întors la hotel “Toplice“, să-mi pregătesc corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30. Chiar când transmiteam, în zona noastră a revenit curentul electric. Vocea mi s-a înviorat și, cu telefonul la ureche, vorbind cu Andreea Esca, m-am dus până în baie, să verific apa. Ghinion! Robinetul se încăpățâna să rămână sec. Ceva mai târziu, un firicel de apă de culoare roșiatică, din cauza oxidului depus pe țevi, a început să se prelingă în chiuvetă, însă presiunea era insuficientă ca să umple bazinul WC-ului. Ce să mai vorbim de duș!

Am rămas în cameră, să urmăresc jurnalul RTS. Prin avalanșa de știri despre protestele din diferite colțuri ale lumii, împotriva raidurilor NATO asupra Iugoslaviei, printre atacurile la adresa președintelui Milo Djukanovic și imagini filmate la centralele electrice avariate sau distruse de bombardamentul de noaptea trecută, am aflat o informație de ultimă oră. La 19:50, avioanele NATO au lansat 3 rachete asupra unui cartier rezidențial, locuit de etnici albanezi, din orașul Urosevac. Se pare că obiectivul atacului a fost o uzină de țevi laminate din apropiere, însă cel puțin o rachetă și-a ratat ținta. Zece case au fost distruse, alte zece au fost avariate, iar drumul spre uzină era plin de gropi și fragmente de obuze. Șapte persoane au fost rănite, dintre care două se află în stare gravă la spital.

Era cel de-al treilea atac asupra Urosevac-ului din această zi, după cele de la orele 8:45 și 12:35. Alois Lushi, un bătrân albanez a cărui declarație telefonică a fost transmisă de RTS, povestea că se temea de mai multă vreme că uzina va fi bombardată și și-a trimis cele 4 fete și cei 3 băieți, împreună cu familiile lor, în Macedonia. El s-a întors la Urosevac, cu doi dintre fiii săi, pentru a avea grijă de gospodării. În urma atacului din această seară, băiatul cel mic, în vârstă de 14 ani, a fost lovit la cap, iar fratele său, de 23 de ani, a fost rănit la braț de o schijă. Bătrânul nu-și revenise din șoc și, în timp ce povestea ce s-a întâmplat, plângea în hohote.

Un membru al UCK a fost rănit în cursul luptelor care au avut loc astăzi, la granița dintre Albania și Kosovo, a declarat pentru AFP un purtător de cuvânt al OSCE. “A fost rănit în luptele din culoarul Padesh și internat în spitalul din Tropoja,” a declarat la Tirana, Andrea Angeli. Luptele dintre UCK și armata sârbă au avut loc în apropiere de Kosare, un post de frontieră sârb ocupat în prezent de separatiștii albanezi. Aceștia au preluat, la începutul lunii aprilie, controlul asupra postului Kosare și asupra unui alt post de trecere a graniței, situat pe colinele unui munte din apropiere.

Dupa jurnal, am coborât sa mănânc. Apoi, ca de obicei, a apărut Dragan, “scriitorul”. De această dată, mi-a adus un articol copiat din ediția de Internet a cotidianului “The Washington Post“. Intitulat “Țineți Rusia departe de Dunăre!”, era semnat de Ion Iliescu! M-a surprins, atât tonul, cât și conținutul articolului, în care fostul președinte al României cerea Statelor Unite să nu dea Rusiei posibilitatea de a-și reinstaura dominația în sud-estul Europei. Argumentându-și analiza cu afirmația că este un bun cunoscător al elitelor rusești, deoarece a studiat la Moscova, Iliescu considera că naționalismul intolerant din Serbia nu poate fi moderat de forțele unei țări în care militarismul și naționalismul sunt în ascensiune. Liderul PDSR se îndoia că Moscova ar putea deveni un participant activ în zona balcanică, atent și bine intenționat, și era îngrijorat că țări mai slabe (cum ar fi România) ar putea fi înglobate în Federația Rusă.

Criticând rolul Moscovei în Balcani în timpul erei comuniste, Ion Iliescu atrăgea atenția că, deși invoca foarte des relația tradițională cu Belgradul, Rusia a făcut prea puțin pentru Iugoslavia în acest secol. Și dădea exemplu colaborarea cu Germania lui Hitler în 1939-1940, reprimarea Revoluției ungare din 1956 și a “Primăverii de la Praga” din 1968. Mai amintea că unul dintre motivele pentru care Rusia a refuzat să semneze un tratat de bază cu România a fost orientarea țării noastre către Occident și către integrarea în NATO. “O pace în Kosovo, creată și menținută de Moscova, s-ar putea să nu fie pace întru totul pentru regiunea agitată a Balcanilor,” scria Ion Iliescu în articol și atrăgea atenția că o prezență militară sporită a Rusiei în regiune ar crea dificultăți majore țărilor din zonă, în încercările lor de a-și promova în mod independent interesele de securitate. “Nu forțați România sau alte țări să-și deschidă granițele și autostrăzile pentru trupele și tancurile rusesti înaintând spre Kosovo,” exclama el, dând glas eternei îngrijorări a românilor.

În timp ce citeam articolul, sub privirile amuzate ale lui Dragan, îmi închipuiam ce va urma. Iar va trebui să discutăm despre relațiile româno-iugoslave și despre distanța dintre atitudinea românilor și cea a liderilor noștri politici! Ne-au întrerupt sirenele alarmei aeriene. Era 21:46 și, 16 minute mai târziu, Belgradul se cufunda din nou în beznă. L-am lăsat pe Dragan și am urcat pe acoperiș. Nicăieri nu se vedea vreo lumină. Radio Novosti a anunțat că două proiectile loviseră, din nou, termocentrala de la Kostolac, unde a izbucnit un incendiu, exploziile fiind auzite până în Pozarevac. Trei bombe cu grafit au avariat instalațiile uneia din stațiile vitale ale companiei “Elektrovojvodina Serbia” din Novi Sad, iar două rachete provocaseră mari distrugeri la echipamentele centralei electrice “Nikola Tesla“. Cea mai mare parte a Serbiei a rămas fără curent electric.

La 23:50, curentul a revenit în centrul Belgradului. Însă doar pentru 3 ore. Când mă pregăteam să mă culc, gândindu-mă că, poate-poate, mâine dimineață vom avea apă la robinete, am rămas din nou în întuneric. De pe acoperiș, vedeam lupte puternice în zona de nord-vest, la distanță de noi. Începând cu ora 3:00, avioanele NATO lansaseră un puternic atac asupra zonei industriale a orașului Sombor, încercând să lovească aeroportul și instalațiile companiei “Naftagaz”. Apoi, la 3:15, 15 explozii au fost auzite la Sabac. A urmat un bombardament intens asupra porțiunii dintre Mandjelos și Sremska Mitrovica, unde a fost lovită o conductă de apă. La 3:30, am văzut intrând în acțiune antiaeriana din sud-vestul Belgradului și am auzit câteva bubuituri înfundate. S-a anunțat că un proiectil a căzut peste o casă din satul Ritopek, alte 10 case din satul Grocka fiind avariate de bombe.

O aversă de grindină a căzut ieri și azi în mai multe regiuni din Bulgaria, ca urmare a opririi aparatelor anti-furtună din stațiile meteorologice, datorată deschiderii spațiului aerian bulgar pentru avioanele NATO. Un fulger a ucis un bărbat în vârstă de 30 de ani, iar boabe de grindină mari cât o nucă au căzut în această seară în satele din apropierea localității Ivailovgrad din sudul Bulgariei, distrugând culturile sătenilor, a anunțat agenția de presă BTA. Încă de la deschiderea spațiului aerian avioanelor NATO, la 4 mai, serviciile meteorologice bulgare și-au oprit radarele, precum și funcționarea aparatelor anti-furtună, destinate dezagregării norilor.

În timp ce stăteam pe acoperiș, mi-am notat orbește o serie de localități din Kosovo, intens bombardate în această noapte, deși condițiile meteo nu erau dintre cele mai bune și NATO a fost nevoită să reducă numărul raidurilor aeriene. Cel puțin 30 de proiectile au explodat la Priștina și Lipljan, iar în jurul Prizren-ului, majoritatea satelor s-a aflat pe lista țintelor. Într-un bilanț alcătuit de EPS, companie de distribuție a energiei electrice, s-a anunțat că, în această noapte, NATO a lovit 5 dintre cele mai importante capacități energetice ale Serbiei. Au fost înregistrate avarii la hidrocentrala “Djerdap“ (partea iugoslavă a “Porților de fier”), precum și la termocentralele de la Obrenovac, Kostolac, Kolubara A și Niș.

Cu toate acestea, la 5:55, m-am trezit, pentru că veioza de pe noptieră îmi lumina fața. Aveam din nou curent. Am stins veioza și am adormit la loc. La 6:29, sirenele anunțau încetarea alarmei aeriene. Am sunat la București și am aflat că, în această dimineață, nu voi mai intra în direct la ProTV, în emisiunea lui Cristi Tabără, pentru că vor difuza reportajul meu despre bișnițari. Am încercat zadarnic să-i conving de situația dramatică din Serbia, datorată lipsei curentului și a apei. Mișu Predescu, redactorul șef al Știrilor ProTV, m-a rugat să nu mă supăr și să-mi păstrez datele pentru celelalte jurnale. Ce puteam să fac? M-am culcat la loc, visând la un duș fierbinte.

Ministrul german al Apărării Rudolf Scharping a sosit aseară în Macedonia, unde va inspecta trupele germane, înainte de a pleca spre Albania, relatează AFP. Imediat după sosirea la Skopje, Scharping s-a deplasat la Tetovo, oraș aflat într-un sector unde trupele germane participă la ajutorarea refugiaților din Kosovo. Regiunea Tetovo a devenit principala zonă macedoneană unde sunt primiți refugiații din Kosovo.

target: NATO bombardează Închisoarea Dubrava din Istok

by

21 mai 1999

În această dimineață, iar am fost de două ori prezent în emisiunea lui Cristi Tabără. Prima dată, au difuzat reportajul înregistrat despre week-end-ul sub bombe, după care am intrat în dialog cu Tabără, povestind despre ce s-a mai întâmplat în noaptea care a trecut. Ideea Corinei Hădărean cu reportajele de atmosfera i-a inspirat și pe colegii de la ProFM, care m-au sunat și ei, rugându-mă să le transmit ceva similar, tot despre viața de zi cu zi a sârbilor în vreme de război.

Când am ajuns la Media Center, știrile despre bombardamentele NATO curgeau aproape non-stop. Profitând de vremea bună, avioanele Alianței au atacat încă de dimineață. Între 8:25 și 10:00, șase proiectile au lovit zona localității Zubin Potok, de pe muntele Mokra Gora din Kosovo. După 9:25, trei proiectile au căzut în satul Dobrevo, din regiunea Kosovopolje. Cinci minute mai târziu, o explozie puternică a fost auzită la Urosevac. La 10:55, alte 4 proiectile au lovit satul Visebaba, de lângă Pozega. La 11:00, o altă explozie a răsunat pe muntele Kosmaj, la sud de Belgrad. La aceeași oră, 3 rachete loveau, din nou, depozitele “Jugopetrol” din portul dunărean Prahovo. La 11:03, au fost lovite depozitele din Smederevo. Bombele au rănit 7 persoane, dintre care 4 copii, iar un fum negru se putea vedea cu ochiul liber, ridicându-se dinspre orașul situat la vreo 50 de kilometri de capitala iugoslavă. Între 11:05 și 11:10, a fost bombardată zona industrială a orașului Bor și satul Majdanpek. Tot atunci, alte 4 proiectile au lovit, încă o data, podul peste Jesenica de la Veliko Plano, de pe autostrada Niș-Belgrad. Între 11:02 și 12:05, a fost alarmă și la Belgrad. Câteva bubuituri puternice au răsunat aici, dar erau provocate de avioane care au spart bariera sonică la joasă înălțime și s-au auzit în Novi Sad, Cacak și Kragujevac.

Premierul bulgar Ivan Kostov a declarat azi, într-un discurs susținut în fața Parlamentului, că încheierea păcii în Iugoslavia este iminentă, relatează AFP. “Sunt convins că este iminentă încheierea unei păci, în conformitate cu modelul propus de comunitatea internațională,” a afirmat Kostov.

cer instelat in serbia

Cele mai grave atacuri din această dimineață au fost concentrate asupra închisorii “Dubrava“ din Istok, o localitatea de lângă Priștina. Raidurile au început la 8:30 și au durat două ore, cel puțin 15 proiectile lovind închisoarea. Primele informații vorbeau de 10 morți (9 deținuți și 1 gardian) și cel puțin 2 răniți. Aleksander Rakocevic, directorul închisorii, a declarat că, în momentul în care avioanele au început să survoleze zona, cel puțin 300 de deținuți din cei 1.000 aflați la Istok erau în curte. Majoritatea celor închisi în penitenciarul de maximă securitate de la Istok (unul din cele mai moderne din Iugoslavia) sunt albanezi bănuiți că ar face parte din UCK, ceea ce a făcut pe toată lumea să creadă că NATO a bombardat închisoarea pentru a-i ajuta să fugă. Mai multe clădiri au fost grav avariate, iar în incinta închisorii se căscau cratere cu diametrul de 10 metri. Zidurile au fost sparte de bombe în mai multe locuri și s-ar părea că mai mulți deținuți au reușit să evadeze pe acolo, în haosul creat.

Un al doilea raid a avut loc la ora 13:00, când un grup de jurnaliști fusese adus să vadă cu ochii lor efectele bombardamentului de dimineață. Puțin a lipsit ca aceștia să fie răniți, la 14:00, de un al treilea atac aerian, declanșat exact când jurnaliștii părăseau penitenciarul. Mai târziu, posturile de radio aveau să anunțe că numărul morților se apropie de 25, iar 10 răniți, dintre care 4 gardieni, au fost internați în spitalul din Priștina. Agențiile iugoslave de presă au preluat declarațiile colonelului Konrad Freytag, care a recunoscut că Istok se afla pe lista țintelor NATO din această zi. Fără a da amănunte, generalul a precizat că a fost vizată “o țintă militară semnificativă, care ar putea fi un complex de securitate”.

Într-adevăr, întrebând mai multă lume, aveam să aflu că sârbii au folosit o aripă a închisorii drept centru de comandă pentru militari, iar o parte din soldați erau aduși să se odihnească acolo. Pe lângă asta, sateliții americani au observat în curte vehicule militare, datele transmise determinându-i pe strategii NATO să treacă închisoarea pe lista țintelor. Ceea ce nu știau ei era că sârbii prevăzuseră asta și nu își țineau blindatele în curte decât scurtă vreme, în aria în care se aflau pavilioanele cu deținuți albanezi, în timp ce activitățile militare se desfășurau într-o secțiune mult mai îndepărtată, care – de altfel – nici nu a fost atinsă de bombe.

Cele 24 de elicoptere AH-64 Apache nu au fost desfășurate în Albania pentru a participa la luptă, ci în speranța că prezența lor îl va face pe președintele Slobodan Milosevic să cedeze, au declarat surse militare, citate în ediția de azi a cotidianului “The Washington Post“. Când generalul Wesley Clark a cerut elicopterele, decizia de desfășurare a fost luată presupunându-se că simpla lor prezență îl va determina pe Milosevic să se așeze la masa negocierilor, a declarat un reprezentant militar. “Dacă am fi vrut, într-adevăr, să le folosim în luptă, am fi trimis elicoptere Longbow,” a adăugat sursa citată, referindu-se la versiunea cea mai performantă a elicopterelor AH-64. “Este evident că au fost desfășurate pentru a impresiona, nu pentru a lupta.” Conform cotidianului citat, consilierii în probleme militare ai lui Bill Clinton au știut că elicopterele Apache nu vor fi utilizate niciodată în Iugoslavia, riscurile ca aparatele să fie doborâte de rachetele sol-aer SAM-7 ale sârbilor fiind prea mari. Pentagonul a dat, însă, asigurări că cele 24 de elicoptere americane trimise în Albania vor fi utilizate, respingând informațiile apărute în presă. “Sunt gata să meargă acolo. La momentul oportun, ele vor fi utilizate,” a declarat lt.col. Guy Shields.

După prânz, am sunat la Ambasada României, pentru că știam că Traian Borșan urma să se întoarcă din țară, unde fusese într-o mică vacanță de câteva zile și îmi aducea niște bani. Erau ca o mană cerească, pentru că, de mai bine de o săptămână, rămăsesem lefter. Nu numai că nu-i mai plătisem lui Nelu Madjinca nici cazarea, nici masa, dar mă și împrumutasem de la el, ca să am un ban în buzunar. Într-adevăr, Borșan s-a întors și am ieșit împreună pe o terasă, la o bere. Mi-a dat banii și mi-a spus ce mai e pe acasă. Mi-a povestit o grămadă despre fetița lui, Sabina, de care îi era cel mai dor. De câte ori îl suna soția, o cerea și pe ea la telefon, iar fetița îl întreba ce mai fac prietenii pe care și-i făcuse la grădinița din Belgrad, unde fusese până la începutul războiului, când familiile diplomaților noștri au fost evacuate. I-am povestit peripețiile prin care am trecut de când a plecat și mi-a confirmat o bănuială, sugerându-mi să mă interesez de ce Pavle Bulatovic, ministrul federal al Apărării, nu mai apăruse de la o vreme în public. Așa cum am aflat mai târziu, acesta fusese rănit când NATO a bombardat Ambasada Chinei, în buncărul căreia se afla, împreună cu mai mulți generali din comanda Armatei iugoslave.

Traian Borșan mi-a povestit despre îngrijorarea autorităților române de mediu, care monitorizau efectele raidurilor aeriene ale NATO asupra terminalului petrolier de la Prahovo. Chiar astăzi, bulgarii anunțaseră că o nouă pată de petrol, a șaptesprezecea de la începutul războiului, a apărut pe Dunăre. Avea cam 5 kilometri lungime și 200 de metri lățime și s-a scurs în Dunăre în regiunea Timocului. O comisie română s-a deplasat pe fluviu, constatând că proiectilele NATO au lovit locul de ancorare a navelor din terminalul petrolier, însă norii de fum s-au deplasat spre Iugoslavia. Probele prelevate din apă și din aer nu au indicat depășiri ale cotelor admise.

I-am spus lui Borșan că nu aveam încredere în măsurătorile făcute de ai noștri, povestindu-i cum îmi cereau ajutorul cei de la SRI, pentru a comunica agențiilor pentru protecția mediului ce compuși chimici să măsoare în aer. Mi-a confirmat și el că, în ultimele zile, în zona de vest a țării, la granița cu Iugoslavia, s-a constatat creșterea acidității apei de ploaie. În județul Caraș-Severin, frunzele copacilor erau arse, cea mai afectată specie fiind fagul. În mai multe sate, un sfert din familiile de albine au murit din cauza poluării, iar ploi acide au fost semnalate și în județul Timiș. Traian Borșan mi-a spus că ei transmit cât mai multe date agențiilor de mediu din România, pentru că, în lipsa unei informații, oricât de vagi, care să-i pună pe specialiști pe o pistă bună, și a aparaturii performante, din cele aproape 300.000 de substanțe grele aflate în atmosferă, este extrem de greu de depistat care e cea poluantă.

Comisia Europeană a propus extinderea sancțiunilor aeriene impuse Iugoslaviei ca urmare a conflictului din Kosovo, a anunțat un purtător de cuvânt citat de AFP. Până în prezent, sancțiunile vizau interzicerea curselor companiilor aeriene iugoslave între Belgrad și țările membre ale UE. Comisia Europeană a propus extinderea acestei masuri și pentru liniile aeriene din alte țări, o decizie finală în acest sens urmând să fie luată de către Consiliul de Miniștri al UE. În plus, Comisia Europeană propune ca avioanelor companiilor iugoslave să li se interzică total decolarea și aterizarea în spațiul UE, indiferent de destinația finală, iar singurele excepții să fie cele privind urgențele și obiectivele umanitare.

Astăzi, s-a întors la Belgrad Sergio Vieira de Mello, însoțit de cei 15 experți care alcătuiesc misiunea ONU care evalueaza necesitățile umanitare din Iugoslavia. Spre norocul meu, au organizat o conferință de presă chiar la Media Center, așa că am putut să-i ascult fără să mă expun să fiu recunoscut de cei de la Centrul militar de presă. Au fost câteva zile în Kosovo și povesteau că au văzut, în localitatea General Jankovic de la granița cu Macedonia, sute de tractoare și remorci abandonate de refugiații albanezi. Aceștia au locuit mai multe zile în aer liber, până când macedonenii au redeschis punctul de trecere a frontierei și au trecut pe jos, lăsându-le acolo. Sârbii i-au asigurat pe observatorii ONU că vehiculele vor fi protejate, până la întoarcerea proprietarilor.

La Urosevac, unul din puținele orașe din Kosovo unde nu au avut loc lupte între forțele sârbe și separatiștii UCK, observatorii ONU au întâlnit o coloană de albanezi care ca au fugit din satele lor, dorind să ajungă în Macedonia cu trenul, dar Poliția sârbă i-a întors din gară. La periferia orașului, mai multe case erau arse, iar câteva magazine – distruse de bombe. Într-un alt magazin, au văzut la vânzare un colet umanitar din Programul Alimentar Mondial al ONU, iar oficialii Crucii Roșii iugoslave, care îi însoțeau, nu au putut să le explice cum a ajuns acolo.

Pe drumul dintre Priștina și frontiera macedoneană, Sergio Vieira de Mello a observat că soldații sârbi erau transportați cu vehicule civile, iar un camion militar sârbesc era camuflat cu o imensă emblemă de culoare albastra a UNHCR. Observatorii ONU nu au putut vizita decât unul din satele albaneze pe lângă care au trecut, Muhageri Babuc, care era pustiu, dar casele erau intacte. Înainte de a se întoarce la Belgrad, au donat, simbolic, Crucii Rosii locale, 10 tone de alimente pentru copii, de Mello declarând că ONU intenționează să înceapă trimiterea de ajutoare umanitare, în ciuda conflictului aflat în desfășurare.

Peste 500 de refugiați albanezi din Kosovo au sosit, în această dimineață, cu 6 autobuze, la postul de frontieră de la Blace, principalul punct de trecere dintre Albania și Macedonia, a anunțat UNHCR, citat de AFP. “Persoane care fuseseră nevoite să își părăsească locuințele și care s-au aflat pe drumuri timp de aproximativ o lună au fost jefuite de oameni mascați, care le-au luat bijuteriile și banii. Poliția le-a cerut bani și mai mulți dintre ei, neputând plăti, au fost uciși,” a declarat purtătorul de cuvânt al UNHCR, Ron Redmond.

Spre seară, raidurile NATO au fost reluate. După ce, la ora 16:00, au fost auzite explozii la Novi Pazar, Uzice și Pancevo, la 18:00 a venit rândul localitatilor Niș, Leskovac și Pirot. Martorii oculari au povestit că unul dintre avioanele care au bombardat Pirot-ul a fost atins de antiaeriană și s-a retras fumegând, în spațiul aerian al Bulgariei. În același timp, 6 rachete au lovit sediul Poliției din centrul orașului Djakovica, fiind ucis un civil și răniți alți 4, aflați într-un automobil care circula pe o stradă din apropiere. La 19:05, timp de 20 de minute, 16 proiectile au lovit diverse ținte din Kosovo, vizând zona aeroportului Slatina, a muntelui Goles de lângă Priștina și satele Stara Baruta și Berkovo, din regiunea Prizren-ului. La ora 20:00, piloții NATO au lansat încă 2 proiectile asupra închisorii Istok, de această dată, fără să provoace victime.

După transmisia de seară, am mâncat și m-am dus să-i înapoiez datoria lui Nelu Madjinca. I-am mulțumit din suflet, pentru că nu știu ce m-aș fi făcut fără banii lui. Mi-a răspuns să stau liniștit și, de câte ori am vreo problemă, să nu mă codesc să-i cer ajutorul. Am ciocnit o bere și m-a întrebat când se întoarce Mile Cărpenișan. Știam că acesta și-a cam rezolvat problemele pe acasă și urma să ajungă la Belgrad săptămâna viitoare. Nelu mi-a spus că, din păcate, pentru perioada cât am stat singur în cameră, va trebui să-mi ia niște bani în plus, deoarece nu poate justifica reducerea din tarif. Nu erau decât vreo 5 mărci germane în plus pe zi, așa că i-am spus să stea linștit. Oricum, de când nu mai aveam acreditare de război, îi plăteam întotdeauna în avans cazarea, ca să nu rămână în pagubă, dacă cumva m-ar fi arestat Poliția și m-ar fi expulzat din Iugoslavia. În timp ce stăteam de vorbă, în cabinetul lui de director, afară au sunat sirenele alarmei aeriene. Era 21:54.

Un reprezentant militar al UCK a anunțat că separatiștii albanezi au ucis un ofițer rus aflat în Kosovo, a relatat canalul de televiziune rusesc NTV, care a prezentat imagini ce înfățișau cadavrul unui bărbat îmbrăcat în uniformă sârbă. Un ofițer din brigada 138 a UCK a arătat jurnaliștilor actele găsite asupra ofițerului ucis, care demonstrau că este vorba de un cetățean rus. Acesta deținea documente ale Ministerului rus pentru Situații de Urgență, un act de ofițer trecut în rezervă și o importantă sumă în ruble. Ministerul a confirmat că bărbatul ucis în Kosovo era unul dintre colaboratorii săi, dar a afirmat că acesta plecase din proprie inițiativă, ca voluntar, pentru a se alătura armatei iugoslave. Vitali Bulah, născut în 1965, nu însoțea nici un convoi umanitar și a ajuns în Iugoslavia prin propriile mijloace.

Abia au încetat sirenele alarmei, că am și auzit primele bubuituri. L-am lăsat pe Nelu și am urcat pe acoperiș, însă n-am mai apucat să văd decât tirurile antiaerienei, după care s-a lăsat liniștea. Știam că, puțin mai devreme, 5 proiectile au lovit o cazarmă din Prizren, iar înainte de miezul nopții, NATO bombarda Priștina. Tot atunci au început și raidurile asupra nordului și centrului Serbiei. Au căzut bombe la Smederevo, fiind anunțați mai mulți răniți, în Lazarevac și Sabac. Aici, au fost avariate clădirile administrației locale, Primăria, mai multe depozite și magazine și toate casele au rămas fără geamuri. Un al doilea atac, după ora 2:00, avea să ridice la 16 numărul proiectilelor trase asupra Sabac-ului.

Între 0:30 și 1:00, a fost rândul nostru, deși cerul era acoperit cu nori plumburii. Antiaeriana trăgea în toate direcțiile, dinspre Rakovica și Obrenovac se auzeau bubuituri, iar flăcările exploziilor luminau cerul minute în șir. Încă două proiectile au fost trase asupra amărâtului de depozit “Jugopetrol” de la Cukarica, deși era deja făcut praf de cele două raiduri din nopțile precedente. De această dată, au fost rupte și firele tramvaiului care trecea prin apropiere. După ce au lovit Lipovica, Rasnik, Batajnica și Avala, toate – zone de la periferie, piloții NATO au renunțat la încercarea de a străpunge barajul antiaerienei și s-au retras spre nord. Imediat, am numărat 3 explozii dinspre Novi Sad. Satele Mandjelos și Iriski Venac, de pe muntele Fruska Gora, fuseseră lovite mai devreme. A urmat regiunea dintre Sremska Mitrovica și Belgrad, asupra căreia erau din nou lansate proiectile de mare putere, ce căutau să atingă buncărele subterane.

Bill Clinton a semnat astăzi o lege prin care se alocă 15 miliarde de dolari pentru cheltuieli de urgență, în special cele legate de operațiunile militare din Kosovo, transmite AFP. Clinton ceruse doar 6 miliarde de dolari, dar Congresul a introdus și alte cheltuieli, mărind suma acordată de două ori și jumătate. Președintele american a apreciat că votarea fondurilor de urgență va transmite un mesaj clar președintelui Milosevic asupra determinării Congresului și a poporului american privitor la rezolvarea conflictului din zonă. Din această sumă, 12 miliarde de dolari vor fi destinate finanțării operațiunilor militare și umanitare din provincia Kosovo, precum și cheltuielilor militare diverse, din care anumite sume sunt considerate inutile de Casa Albă.

La 2:15, am auzit din nou vuietul avioanelor și am alergat pe acoperiș. De această dată, atacul a durat aproape o oră. Și a început spectaculos. Abia am pășit pe acoperiș, când cerul s-a luminat de 2-3 flame albăstrui, urmate de o explozie și de întuneric. S-a luat curentul din nou. Cu casca de la micul aparat de radio în ureche, am reușit să prind frecvența postului de radio Novosti, care, în ultima vreme, devenise cel mai prompt la anunțarea știrilor. Nu s-a dezmințit nici de această dată: pana de curent se datora bombardării termocentralei “Kolubara” de la Veliko Crljeni și a celei de la Kovilovo. Însă NATO nu a mai aruncat bombe cu grafit, ci proiectile obișnuite, care au distrus parțial instalațiile electrice și au rănit cel puțin 12 muncitori.

Bombe cu grafit au fost lansate, în același timp, asupra termocentralei de la Veliko Gradiste, de lângă Pozarevac, și asupra instalatiilor hidrocentralei de la Bajina Basta. Până la 3:15, avioanele au tot survolat Belgradul, dar la mare altitudine, ferindu-se de tirurile antiaerienei, care nu au contenit o clipă. Am coborât, bâjbâind, pe scări, pentru că îmi uitasem lanterna în cameră și am răsuflat ușurat când am văzut sticlele din plastic pline cu apă, care îmi zâmbeau, complice, din baie. Robinetele secaseră, desigur. Am aprins lumânarea de pe noptiera și, când mă gândeam să mă culc, am auzit din nou avioanele. Era 3:45.

De pe acoperiș, am urmărit din nou luptele dintre antiaeriană și avioanele inamice. Câteva bubuituri s-au auzit dinspre Batajnica, unde a fost atinsă și pista aeroportului. Două obuze au explodat la Makis, o suburbie a Belgradului unde se afla uzina de apă. La Radio Novosti au început să anunțe efectele bombardamentelor din orele precedente. Între 1:00 și 4:00, avusese loc cel mai puternic atac asupra regiunii Sremska Mitrovica, fiind avariată șoseaua Mandjelos-Lezimir, satele din zona Iriski Venac, Stara Pazova și Batajnica. La 2:30, un pilot s-a întors să desăvârșească distrugerea podului peste canalul Bega Veche de la Zitizde, de pe șoseaua dintre Zrenjanin și Timișoara, asupra căruia a lansat încă 3 proiectile. La 2:42, mai multe explozii au răsunat la marginea orașului Bor. Au fost avariate clădirile bibliotecii centrale, magazinele din jur, gara și stația de transformare a curentului, întregul bazin carbonifer rămânând în beznă. De la 3:54, timp de o jumătate de oră, asupra zonei industriale a orașului Sombor a căzut un covor de bombe. Au fost avariate două fabrici, 20 de case și magazine, iar un nor de fum negru acoperise orașul.

Când atacul asupra Belgradului a încetat, am coborât să mă culc. Înainte de a adormi, mi-am mai notat câteva informații despre noaptea ce se sfârșea. La 2:00, au fost bombardate cu grafit și instalațiile electrice de la Niska Banja, de lângă Niș. La 3:45, încă două proiectile au lovit stația meteo și emițătorul radio de la Palic și, în continuare, avioanele au bombardat turnul de televiziune de la Iriski Venac și satul Mandjelos. După una din cele mai puternice bătălii aeriene de până acum, am adormit buștean. M-au trezit sirenele de încetare a alarmei aeriene, la 6:18. Venise și curentul. Era sâmbătă, nu aveam nimic de transmis până seara, așa că am adormit la loc.

Ministrul german de Externe Joschka Fischer a anunțat că va cere Alianței Nord-Atlantice o nouă verificare a listei obiectivelor militare din Iugoslavia, după ce mai multe reprezentanțe diplomatice din Belgrad au fost atinse de bombele NATO, informează AFP. Purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat al Statelor Unite, James Rubin, a replicat că loviturile aeriene asupra Iugoslaviei sunt cele mai precise intreprinse vreodată. “Din punctul nostru de vedere, campania aeriană a NATO reprezintă, în mod clar, utilizarea celei mai precise și selective forțe aeriene din istorie,” a declarat Rubin. El a amintit că, potrivit NATO, doar 12 bombe și-au ratat ținta, dintr-un total de aproximativ 10.000 lansate în Iugoslavia. “Ceea ce înseamnă 0,12 %, o zecime din 1 %,” a precizat purtătorul de cuvânt american.

target: NATO bombardează un spital din Belgrad

by

19 mai 1999

În această dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua în barul hotelului, i-am văzut cam agitați pe cei câțiva sârbi care erau de-ai casei. N-am reușit să aflu prea multe de la ei, însă, cu voce scăzută, mi-au sugerat să mă interesez ce se întâmplă la Krusevac. După tonul lor, părea ceva serios, așa că m-am dus la Media Center și m-am pus pe telefoane și pe Internet. Am aflat că, ieri și alaltăieri, în acel oraș au avut loc demonstrații neautorizate, în care s-a cerut întoarcerea acasă a militarilor desfășurați în Kosovo. Participanții erau părinții celor care luptă pe front și au cerut Armatei iugoslave să asigure întoarcerea acasă a copiilor lor. Reacția oficială, care a confirmat, astfel, manifestațiile, nu a întârziat. Comandamentul Garnizoanei din Krusevac a dat publicității un comunicat în care îi acuză pe organizatorii demonstrațiilor de colaboraționism cu dușmanii țării. Se spunea că aceștia au deturnat sentimentele firești ale părinților ostașilor care luptă în Kosovo, punând în pericol apărarea țării și subminând unitatea armatei. Acuzațiile erau grave, în contextul stării de război, care permitea măsuri dure împotriva demonstranților. “O retragere mai rapidă a trupelor noastre din Kosovo nu este posibilă, fără a pune în pericol viețile militarilor, din cauza bombardamentelor NATO,” se preciza în comunicat. “Trebuie să menținem, cu orice preț, unitatea Armatei.” Demonstrațiile au fost caracterizate drept violente, însă autoritățile au avut prudența ca, deocamdată, să nu comunice nici o măsură împotriva organizatorilor.

“Deși nu au înregistrat pierderi umane semnificative, am fost anunțați de către serviciile noastre de informații că trupelor sârbe le este din ce în ce mai greu să acționeze,” a declarat adjunctul comandantului celulei operaționale din cadrul Ministerului britanic al Apărării, generalul de aviatie John Day. “Forțele președintelui iugoslav sunt din ce în ce mai slăbite în Serbia și, mai ales, în Kosovo.” Aproximativ o treime din tancurile și artileria grea, precum și 69 % dintre avioanele armatei iugoslave din Kosovo au fost distruse în urma bombardamentelor NATO, a afirmat purtătorul de cuvânt militar al NATO Walter Jertz. “Informațiile furnizate de presă arată că Poliția din orașul sârb Krusevac a recurs în ultimele zile la măsuri coercitive pentru a controla manifestațiile femeilor și copiilor împotriva unei noi mobilizări și a deplasărilor familiilor lor din provincia Kosovo,” a precizat Jamie Shea. “În jur de 500 de soldați al Armatei iugoslave din Kosovo au luat cunoștință de aceste manifestări și au dezertat, pentru a li se alătura sau pentru a-și susține propriile familii.”

Contextul, într-adevăr, nu era cel mai fericit pentru represalii. Serbia începea să fie afectată de criza unor alimente de bază, cum ar fi zahărul și uleiul. De câteva zile, încurajate și de zvonuri, am văzut cozi tot mai mari în jurul magazinelor alimentare, unde oamenii așteptau ulei sau zahăr. În orașul Zajecar din estul țării, începând de ieri, uleiul și zahărul au fost raționalizate și pot fi cumpărate doar pe cartele. Rația lunară a fost stabilită la o jumătate de litru de ulei, respectiv o jumătate de kilogram de zahăr de persoană. De asemenea, locuitorii nu au dreptul să cumpere mai mult de 5 pâini de persoană. La aceasta se adaugă întreruperile de energie electrică, programate, vreme de mai multe ore zilnic, în majoritatea localităților.

Criza din Iugoslavia continua să fie o sursă de câștig pentru românii care își umpleau mașinile cu de toate, treceau granița și câștigau un ban. Aceste afaceri nu erau lipsite de riscuri. Astăzi, autoritățile din Pozarevac au anunțat că cetățeanul român Ion Pavel a fost condamnat la 2 luni de închisoare de Judecătoria din Veliko Gradiste, pentru contrabandă cu carburanți. El fusese prins de grănicerii sârbi, după ce trecuse clandestin Dunărea, cu o barcă cu motor în care avea 1.000 de litri de benzină. Atât benzina, cât și barca, au fost confiscate, iar lui Pavel i-a fost aplicată și o interdicție de a mai intra în Iugoslavia, pe o perioadă de 2 ani.

Pe la ora 11:00, Viktor Dimic, prietenul meu de la Media Center, mi-a spus că s-a adunat din nou lumea în fața sediului Partidului Democrat (DS). Am alergat pe bulevardul Proleterska brigada, însă, până am ajuns, sediul era deja înconjurat de forțe ale Poliției și demonstranții – împrăștiați. I-am întrebat pe colegii care au ajuns mai devreme și mi-au povestit că 2-300 de oameni se adunaseră în fata clădirii, strigând “Trădătorii!“, “Fasciștii!” și “Nu dăm Kosovo!”. Zidurile erau mânjite cu vopsea roșie și gălbenușuri de ou, iar câteva geamuri fuseseră sparte de pietre. Tot cu vopsea roșie, au scris “Coloana a cincea” și “Acesta este și sângele vostru”, iar pe o pancartă aruncată pe trotuar am putut citi “Fățarnicilor, sunteți la fel ca ei!”

Când demonstrația s-a potolit, din sediu a ieșit Slobodan Vuksanovic, vicepreședintele partidului, care ne-a spus că au organizat echipe de permanență care să apere clădirea, însă, în aceste condiții, nu mai pot desfășura ședințele partidului. “Vedeți? Acesta este rezultatul emisiunilor de la RTS,” a exclamat el, acuzând membrii partidului Stânga Iugoslavă (JUL), al soției lui Milosevic, că au organizat totul. “Majoritatea demonstranților au fost aduși aici cu autobuzul,” acuza Vuksanovic. “Erau aceleași persoane care au devastat, în primele zile de război, sediile ambasadelor și centrelor culturale ale țărilor din NATO și aceiași oameni care au organizat contra-demonstrația de acum 2 ani, din centrul Belgradului, împotriva susținătorilor Opoziției. Cu o jumătate de oră înainte ca manifestanții să ajungă în fața sediului DS, în apropiere au oprit mai multe automobile de ultimul tip, marca BMW și Mercedes, din care au coborât băieți solizi, tunși scurt, îmbrăcați în haine negre din piele, care au dat tonul.”

Îl priveam pe Slobodan Vuksanovic și îmi era milă de el. Era palid și vocea îi tremura. Știam bine ce riscă, în tensiunea care se acumulase la Belgrad după atâtea zile de bombardamente. Era suficientă o scânteie și nu mai rămânea piatră pe piatră din clădirea partidului. Deocamdată, cei care manevrau din umbră aceste demonstrații se jucau, însă dădeau de înțeles că pot, oricând, să facă în așa fel încât Poliția să ajungă, “din nefericire”, puțin prea târziu. În acest timp, în liniștitele capitale occidentale, Zoran Djindjic, președintele DS, dădea interviuri fulminante și îi trimitea lui Vuksanovic, prin fax, comunicate pe care acesta ni le citea la conferințele de presă.

Astăzi, Djindjic a declarat săptămânalului “Reporter“, care apare in Bosnia, că, dacă în Kosovo au fost comise crime de război, președintele Slobodan Milosevic trebuie chemat în fața Tribunalului de la Haga. “Trebuie ca Milosevic să se retragă din proprie inițiativă sau să îl facem să se retragă și să punem problema responsabilității sale, când războiul va lua sfârșit,” spunea el. “Fiecare zi de război ne face să ne întoarcem mai mulți ani pe calea dezvoltării.” Djindjic nu crede că președintele iugoslav este pregătit să facă un compromis în ceea ce privește cele trei probleme-cheie: retragerea forțelor sale din Kosovo, desfășurarea unei forțe internaționale și întoarcerea refugiaților. El a recunoscut, totuși, că Belgradul dă semne că vrea să negocieze și că atitudinea sa “nu mai este la fel de fermă astăzi, cum era la început”. Îi era ușor să vorbească, fiind la adăpost, însă cred că atitudinea sa din aceste zile, când sârbii nu aveau nici un chef să dezlege încurcatele ițe ale politicii, era total greșită. Îmi amintea de un alt personaj implicat în conflictul din Kosovo, a cărui imagine de pierzător începea să se contureze tot mai clar: Ibrahim Rugova.

Ibrahim Rugova s-a pronunțat pentru dezarmarea UCK, în cazul retragerii forțelor sârbe din provincie, relatează săptămânalul “Die Woche” din Hamburg. Apostol al non-violenței, Rugova a pledat, de asemenea, împotriva vânzării de arme către UCK. “Dacă se pune la punct o forță internațională pentru Kosovo, nu avem nevoie de trupe de etnici albanezi înarmați,” a declarat acesta. Liderul albanez s-a arătat pregătit, de voie – de nevoie, să înceapă negocieri cu Slobodan Milosevic, declarând: “Va fi greu, dar nu există altă soluție. Trebuie să negociem cu liderii poporului sârb.” Pe de altă parte, el a deplâns lupta pentru putere dintre Liga Democratică din Kosovo, pe care o conduce, și UCK, mult mai radicală în acțiuni, afirmând că “dacă această luptă va continua, lucrurile ar putea deveni tragice”.

M-am întors la Media Center, pentru că, în alte părți ale Iugoslaviei, continuau să cadă bombe. Încă de la 9:20, avioanele NATO au survolat, timp de aproape o oră, zona localității Bujanovac, asupra căreia au lansat cel puțin 16 proiectile. În aceeași perioadă, au fost auzite explozii la Vranje și Prizren. Șapte rachete au lovit satul Zagradska Hoca, distrugând din temelie mai multe case. Alte cinci bombe au explodat lângă o piață de la marginea Prizren-ului, însă nu s-a comunicat dacă au existat victime.

În schimb, la 10:15, când a fost bombardat centrul orașului Gnjilane, 4 persoane au fost ucise și alte 11 grav rănite. Victimele se aflau în restaurantul “Mladost”, în fața căruia a explodat o bombă. Într-o clipă, vitrinele s-au spart în mii de cioburi și nimeni nu s-a putut feri din calea lor și a ploii de schije. Importante distrugeri au suferit sediul primăriei și clădirile din apropiere, iar în parcarea intreprinderii “Binacka Morava” au fost distruse toate camioanele și utilajele. Centrul de presă din Priștina a subliniat că, în zonă, nu se aflau nici un fel de obiective al Armatei sau Poliției.

Cu puțin înainte de ora 13:00, trei proiectile au căzut în orașul Pec, unul dintre ele distrugând hotelul “Park”. Alte două rachete au lovit satul Belacevac și, ceva mai târziu, 4 explozii au fost semnalate în satul Pomazetin. La aceeași oră, în satul Lubista de lângă Prizren, câteva case erau transformate în ruine. La 13:15, trei proiectile au lovit clădirea închisorii Istok de lângă Priștina. Primele informații pe care le-am primit vorbeau de un număr neprecizat de morți și răniți printre deținuții închiși acolo. Între 13:11 și 14:58, asupra localității Raska din centrul Serbiei, a fost lansat cel mai dur atac de la începutul războiului. Cel puțin 25 de proiectile au explodat între satele Nikoljac și Supnje de la periferie, iar schije și bucăți de beton de la casele distruse au ajuns până în centru. Nici aici nu se știa, deocamdată, dacă sunt morți sau răniți.

Deși majoritatea acestor localități, în special cele din Kosovo, nu avea adăposturi antieriene, numărul victimelor bombardamentelor ar putea să pară destul de mic. În realitate, cele mai multe erau părăsite de locuitorii lor – în mare parte etnici albanezi care s-au refugiat peste graniță – iar NATO le bombarda pentru că sateliții spion observaseră trupele Armatei iugoslave dispuse în jurul caselor. Fără prea mare succes, deoarece mobilitatea militarilor sârbi era deosebită, ajutată și de faptul că rachetele sol-aer sau tunurile anti-aeriene erau montate pe șasiuri de camion sau pe transportoare blindate, fiind deplasate în permanență și bine camuflate prin păduri. Niciodată nu rămâneau prea multe ore în același loc.

La 16:20, o explozie puternică a fost auzită în dreptul satului Secerane, situat în estul orașului Sabac, pe șoseaua spre Drenovac. Atacul i-a luat prin surprindere pe locuitori, pentru că alarma aeriană nu a sunat decât după prima detonație. Nici la Belgrad nu au sunat sirenele, deși la 16:35, o bubuitură a zguduit geamurile clădirilor din centru. Apărarea civilă a anunțat că a fost un avion care a depășit bariera sonică la joasă altitudine și înclin să cred că așa a fost, pentru că nu am simțit vibrația exploziei propagată prin sol. Din aceleași motive, o bubuitură similară a fost auzită, 20 de minute mai devreme și la Cacak.

“În anumite condiții, NATO este în mod clar deschisă ideii de încetare a focului,” a declarat Javier Solana, citat de cotidianul “Suddeutsche Zeitung“. “Președintele iugoslav Slobodan Milosevic trebuie să dea un semnal clar că trupele sârbe se vor retrage total din Kosovo.” Întrebat ce înțelege prin “semnal clar”, secretarul general al NATO a precizat că Milosevic trebuie să înceapă să-și retragă trupele, iar acest lucru să fie verificabil. “El se poate adresa NATO oricând, spunând că dorește începerea negocierilor de pace.”

Bubuitura din această după-amiază ne-a amuzat foarte tare, pentru că, la ora 15:00, tocmai sosise la Belgrad Viktor Cernomîrdin, însărcinatul special al președintelui Boris Elțîn în problema iugoslavă. Și ca de obicei în aceste situații, piloții NATO i-au salutat sosirea prin spargerea pragului sonic în apropiere. Cernomîrdin a fost așteptat la aeroportul Surcin de premierul sârb Mirko Marjanovic și de ministrul iugoslav de Externe Zivadin Jovanovic. Ieri, emisarul rus discutase cu președintele finlandez Martti Ahtisaari și cu secretarul de stat adjunct american Strobe Talbott, despre soluționarea crizei din Balcani. La sosire, el a declarat că, în acest moment, cea mai importantă este găsirea unei variante de compromis pentru oprirea bombardamentelor. Deși era așteptat de Slobodan Milosevic, nu m-a impresionat prea tare sosirea lui Cernomîrdin, mai ales că aflasem că, cu toate că era ditamai emisarul special al lui Elțîn, nu a avut curajul să-și lase avionul cu care a sosit să-l aștepte la Belgrad și l-a trimis la Budapesta, urmând să-l cheme spre seară, pentru a se întoarce acasă.

A fost imposibil să aflu ceva despre discuțiile dintre Cernomîrdin și Milosevic până a venit timpul corespondenței pentru Știrile ProTV de la 19:30. Ziariștii străini se zbăteau ca peștii pe uscat, doar-doar vreun oficial sârb va scăpa vreo vorbă despre convorbiri. Eu, oricum, nu mai aveam acreditare de război, așa că m-am mulțumit să-mi notez anunțul făcut de agenția Tanjug, potrivit căruia, la 16:45, antiaeriana sârbă a mai doborât un avion spion fără pilot al NATO, care s-a prăbușit în regiunea orașului Urosevac. Le-am mai transmis celor de acasă sentimentul pe care îl aveam că președintele iugoslav pregătește încheierea unui acord de pace, deoarece astăzi, ca la un semnal, majoritatea liderilor politici, inclusiv cei din Opoziție, a început să caracterizeze drept acceptabile principiile enunțate de G-8 pentru rezolvarea crizei.

Corpul II al Armatei iugoslave, staționat în Muntenegru, a atras atenția, în această după-amiază, că “teroriștii din așa-zisa UCK își înăresc activitatea în vederea folosirii teritoriului muntenegrean pentru operațiuni inamice”. Se anunța că militarii sârbi au anihilat, la Plav, o filieră de infiltrare a albanezilor în Kosovo, arestând, cu această ocazie, 19 membri UCK. În satul Cukuric din regiunea Tuzi, au fost confiscate 5 kilograme de droguri, “a căror vânzare era destinată finanțării acțiunilor UCK”, iar în trecătoarea Cakor, dintre Kosovo și Muntenegru, a fost descoperit un depozit al separatiștilor albanezi, în care se aflau 3 mortiere, 4 lansatoare de grenade, puști automate, mitraliere grele și muniție. Făcând aluzie la Poliția din Muntenegru, loială președintelui Milo Djukanovic, comunicatul Corpului II al Armatei iugoslave sugera că ar avea nevoie ca aceasta să i se alăture în operațiunile împotriva atacurilor teroriste ale UCK.

În frunte cu Sergio Vieira de Mello, însărcinat cu probleme umanitare în cadrul ONU, o misiune a Națiunilor Unite de evaluare a efectelor bombardamentelor asupra populației a vizitat, condusă, desigur, de oficialii sârbi, orașele Niș, Cuprija, Aleksinac, Cacak și Kragujevac. Aveau ce vedea! S-au întors foarte marcați și au declarat: “Copiii nu mai merg la școală și asta ne îngrijorează foarte mult. Multe orașe au rămas fără nici o posibilitate de a asigura încălzirea locuințelor și aceasta ne îngrijorează, pentru că va provoca mari probleme iarna viitoare. În plus, aprovizionarea cu apă și comunicațiile sunt grav perturbate.” Deocamdată, au fost doar niște evaluări preliminarii, misiunea ONU urmând să plece în Kosovo, unde va evalua separat nevoile umanitare și probleme legate de viitoarea reconstrucție a provinciei, răvășită de bombardamente.

“În acest stadiu, rolul lui Carl Bildt și al meu este de a intra în contact cu toate părțile implicate, cu toate guvernele, pentru a obține cât mai multe informații în vederea unui viitor rol al ONU,” a declarat Eduard Kukan, unul din cei doi emisari ai ONU pentru Balcani, citat de AFP. “Nu aș dori să fac concurență misiunii lui Ahtisaari și Cernomîrdin. Unele dintre statele membre cred că noi trebuie să jucăm un rol activ numai după adoptarea unei rezoluții a Consiliului de Securitate, în vreme ce altele preferă un rol mai activ al ONU și al nostru încă de pe acum.”

Până să se încheie discuțiile dintre Cernomîrdin și Milosevic, au sunat sirenele ce anunțau începerea alarmei aeriene. Era 21:35. Nu-mi venea să cred! NATO ataca Belgradul în timp ce emisarul președintelui Boris Elțîn încă nu plecase! Dar atacurile au mai întârziat puțin și Cernomîrdin și-a chemat avionul și a decolat spre Moscova. Agenția Tanjug a difuzat un comunicat oficial, preluat, imediat, de toate posturile de radio și televiziune, care nu prea aducea nimic nou. Cei doi au ajuns la concluzia că “soluția crizei din Kosovo nu poate fi decât politică și în cadrul ONU, cu participarea activă și directă a Belgradului la elaborarea diferitelor opțiuni, având ca punct de pornire principiile G-8“. Emisarul rus a adăugat că țara sa cere, în primul rând, încetarea bombardamentelor, pentru a permite negocieri între Iugoslavia și ONU, care să rezolve criza. Cernomîrdin a afirmat că se va întoarce la Belgrad luni, dupa ce va mai discuta cu Martti Ahtisaari și Strobe Talbott.

Nu doar eu aveam impresia că Slobodan Milosevic caută să obțină pacea, ci aceleași semnale le-au primit și liderii occidentali. Am privit știrile de la Sky News, pentru că Nelu Madjinca, directorul hotelului nostru, a reușit să orienteze, în sfârșit, antena satelit de pe acoperiș și să prindă acest canal de televiziune. “Milosevic are o serie întreagă de probleme și există informații de la Belgrad și din regiune conform cărora încearcă să obțină un acord,” declara purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Joe Lockhart. “Vedem, cu fiecare zi ce trece, apropiindu-se șansele unei soluționări a conflictului din Kosovo, atât pe plan diplomatic, cât și pe plan militar,” spunea președintele francez Jacques Chirac, care remarca îmbunătățirea relațiilor dintre Rusia și membrii NATO. Iar asta ar putea permite adoptarea unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU, acceptată și de sârbi.

Serviciile secrete britanice (MI6) doreau să îl asasineze pe președintele iugoslav Slobodan Milosevic în 1992, potrivit unor noi acuzații aduse de fostul agent “renegat” Richard Tomlinson, care a oferit detalii suplimentare despre pretinsul proiect, pentru a-și susține acuzațiile. “Exista un plan de a-l ucide în 1992,” a declarat el într-un interviu acordat postului britanic de televiziune Channel 4. Fostul spion al MI6 susținea că a citit personal un document de 3 pagini redactat de serviciile secrete, care sugera 3 scenarii pentru a-l elimina pe Milosevic, pe atunci doar președinte al Serbiei. Primul dintre ele propunea folosirea unor “grupuri de opoziție din Serbia”, pentru a-l asasina pe Milosevic într-un atentat cu bombă. Într-a doua ipoteză, soldații de elită ai SAS ar fi îndeplinit misiunea, iar în ultima variantă, MI6 ar fi aranjat aparențele unui accident de mașină.

La noi, cerul era senin și mă așteptam la o noapte grea. Din păcate, presimțirile nu m-au înșelat. Iureșul a început la miezul nopții. Am numărat 3 atacuri în 30 de minute. Antiaeriana trăgea din greu, dar fără efect. Am văzut 7 sau 8 explozii înspre cartierul Rakovica și alte câteva dinspre aeroportul Surcin, de unde abia plecase Cernomîrdin. A fost distrus un hangar la Makis, pe vechiul drum spre Obrenovac, și au fost bombardate, din nou, vechile hale ale Combinatului chimic “Prva Iskra” din Baric. Piloții NATO au tras asupra unei pompe de benzină și a cazarmei din cartierul Dedinje.

 

Al doilea raid a început la 0:55. Venind dinspre nord, avioanele NATO au lovit întâi împrejurimile aeroportului Batajnica. Apoi, două explozii îngrozitoare m-au făcut să scap din mână ceașca cu cafea. Urmate de încă patru sau cinci. Rachetele au vizat obiective din cartierele Topcider și Dedinje. După câteva minute, Comandamentul Apărării civile a anunțat, la un post de radio, că una dintre rachete a lovit o aripă a spitalului “Dragisa Misovic“ din Dedinje. M-am dus repede cu Nelu până acolo. Mai erau ziariști, însă Poliția nu ne-a lăsat să ne apropiem prea mult. Din locul în care mă aflam, am văzut clădirea bombardată și câteva camioane ale Armatei iugoslave, pline cu soldați, care plecau în grabă. Chiar dacă, mai târziu, Jamie Shea avea să declare că una din cele 7 rachete ghidate prin laser care au fost lansate asupra unor obiective militare din cartier a avut o “eroare de ghidaj“, mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Nu fusese nici o eroare. Sârbii își adăpostiseră militarii în curtea spitalului și n-au apucat să-i retragă suficient de repede, fiind surprinși de atac.

Precizia unei rachete a lăsat, într-adevăr, de dorit, distrugând secția de neurologie a spitalului și sălile de operație ale secțiilor de chirurgie și ginecologie. Trei pacienți, internați la Neurologie, și-au pierdut viața în explozie, iar alți 11 au fost răniți. Au mai fost ușor răniți și pacienții altor secții, printre care câțiva copii și o parte din personalul medical. Dându-și seama că putem vedea militarii care pleacă, polițiștii sârbi ne-au făcut semn să mergem în fața spitalului și am putut asista la evacuarea pacienților. Imaginea era impresionantă. Întâi mamele cu nou-născuții din maternitate, apoi ceilalți bolnavi, au fost duși pe tărgi sau în brațe de militari și polițiști, până la clinica “Narodni front” din apropiere. Dr. Radisa Scepanovic, directorul spitalului “Dragisa Misovic”, a ieșit în fața jurnaliștilor străini, revoltat că racheta NATO a lovit în plin o unitate medicală în care se aflau peste 1.000 de pacienți. Ștafeta declarațiilor a fost preluată de dr. Milovan Bojic, director al Institutului de boli cardio-vasculare și vicepremier al Guvernului Serbiei, care a acuzat NATO de crime împotriva umanității, deoarece, potrivit Convenției de la Geneva, spitalele nu pot fi bombardate.

Explozia a avariat și Ambasada Suediei, a cărei cladire se afla în apropiere. M-am luat după jurnaliștii occidentali, care l-au abordat pe ambasadorul Mats Staffansson. Acesta ieșise în stradă și spunea: “Am avut noroc. Două schije mari s-au înfipt în pereții din reședința ambasadei, însă noi ne aflam în cealaltă aripă. S-a crăpat plafonul în câteva camere, s-au spart 9 ferestre și suflul a scos din balamale câteva uși.” Înalt și blond, ambasadorul se străduia să pară calm, dar încă nu reușea să-și stăpânească tremurul mâinilor.

Cancelarul german Gerhard Schroeder a cerut Alianței Nord-Atlantice să prezinte raportul despre bombardarea, pe 8 mai, a Ambasadei Chinei la Belgrad, a declarat o sursă diplomatică, citată de AFP. “Așteptăm în continuare raportul privind bombardarea ambasadei chineze,” a afirmat Schroeder în fața celor 19 ambasadori ai țărilor membre, care au participat la reuniunea Consiliului NATO. Cancelarul german a mai cerut acest raport și comandantului suprem al forțelor aliate în Europa, generalul Wesley Clark, cu care s-a întâlnit dimineața.

 

“Hai să mergem,” mi-a spus Nelu, “până nu mai vin ăștia o dată.” Am ajuns la hotel și m-am uitat la televizor, ascultând posturile de radio, în speranța că voi afla ce s-a mai întâmplat. Nu numai Belgradul, ci și restul localităților din nordul Serbiei au fost pe lista țintelor NATO. La 0:30, șase explozii de mică intensitate au fost auzite pe coastele muntelui Fruska Gora. În același timp, nu mai puțin de 18 proiectile au fost lansate asupra orașului Sabac și a muntelui Cer, unde se afla un releu de televiziune. La 0:40, pentru prima dată de la începutul războiului, a fost bombardat orașul Kikinda, situat la nici 10 kilometri de granița cu România. Mile Cărpenișan era la Timișoara și m-a sunat să-mi spună că bubuiturile au băgat groaza în bănățenii din localitățile românești Teremia, Comloșu Mare și Jimbolia.

La ora 1:00, trei proiectile au distrus podul de la Banatski Dvor, peste canalul Bega Veche. Podul se afla pe șoseaua ce lega Timișoara de orașul Zrenjenin, iar traficul rutier, liniile de comunicație și legăturile telefonice cu România au fost întrerupte. Au urmat depozitele companiei “Naftagaz” din Sombor, lovite de 4 proiectile. Tot la 1:30, trei rachete au vizat stația meteo și emițătorul radio de la Palic, de lângă Subotica. Din fericire, meteorologii de serviciu nu au fost răniți, dar satele din apropiere au rămas fără curent. În același timp, 5 proiectile au fost lansate asupra emițătorului Radio Novi Sad din Srbobran și alte câteva asupra emițătorului radio din Vrbas, exploziile avariind cel puțin 20 de case din zonă. De asemenea, în apropierea centrului comunei Zablje, a căzut o rachetă care nu a mai explodat.

Când mă pregăteam să mă culc, am auzit din nou afară vuietul avioanelor. Era 2:47. Am urcat repede pe acoperiș, dar două explozii infernale mi-au tăiat cheful să mai urc și pe casa liftului. A urmat încă o serie de bubuituri și nu știam ce e mai înfricoșător, zgomotul care îmi făcea urechile să țiuie sau vibrația exploziei, care clătina hotelul “Toplice“. După tirurile antiaerienei, mi-am dat seama că avioanele NATO lansau din nou proiectile anti-buncăr asupra regiunii de lângă Batajnica. Atacul a durat cam un sfert de oră, după care avioanele s-au îndreptat spre Novi Sad, bombardând satele de pe muntele Fruska Gora.

Am urmărit tirurile antiaerienei de acolo, care încerca să alunge avioanele inamice, apoi s-a lăsat liniștea și m-am dus la culcare. Până la 5:09, când a sunat încetarea alarmei, am mai prins două ore de somn. Și încă două, până la întâlnirea telefonică cu Cristi Tabără, pentru emisiunea de dimineață de la ProTV.

Camera Reprezentanților a SUA a votat, marți seara, eliberarea unui fond de urgență de 14,6 miliarde de dolari pentru a finanța operațiunile de război împotriva Iugoslaviei, relatează AFP. Fondurile de urgență cuprind peste 11 miliarde de dolari destinați campaniei aeriene împotriva Iugoslaviei, menținerii ansamblului armatei americane în stare de luptă și ajutorării umanitare a refugiaților din Kosovo și a țărilor care îi primesc. Proiectul de lege prevede mai mult decât dublul a ceea ce solicita președintele american pentru finanțarea războiului împotriva Iugoslaviei.

target: lacrimi de crocodil pentru “pagubele colaterale”

by

16 mai 1999

Pentagonul consideră că timpul presează în conflictul din Iugoslavia și că singurul mod de a câștiga războiul este desfășurarea trupelor terestre, dezvăluie săptămânalul “Newsweek“. Acum câteva săptămâni, Statul Major i-a scris secretarului american al Apărării William Cohen, explicându-i că “doar trupele terestre vor garanta realizarea obiectivelor Guvernului american în Kosovo”. Pentru ca războiul terestru să pornească în luna august, înainte de venirea frigului, organizarea trupelor trebuie să înceapă din iunie.

Este duminică dimineața, o zi mai liniștită pentru mine. Nu am de transmis pentru ProTV decât corespondența de seară. Dar de când nu mai pot merge la Centrul militar de presă, iar Mile Cărpenișan e încă în România, e mai greu să aflu ce s-a mai întâmplat prin Iugoslavia. M-am trezit și mi-am amintit în 5 minute de noaptea care a trecut, pentru că tot nu aveam apă la robinete. M-am spălat din nou cu apa din sticle și am coborât să beau o cafea în bar. Dule, barmanul nostru, făcuse provizii de apă și mi-a adus imediat cafeaua, în timp ce eu am răsfoit ziarele. În afară de “pagubele colaterale“ de la Korisa, articolele nu aminteau decât o parte din cele întâmplate ieri.

În “Vecernje novosti” am citit un articol despre 3 francezi care luptau în rândurile UCK și au fost uciși în timpul unei confruntări cu militarii sârbi. Cei 3 purtau uniforme și insigne ale Armatei franceze, erau ofițeri ai unor unități de parașutiști și comandau câteva grupuri de luptători UCK, în timpul unei tentative de infiltrare în Kosovo. Se pare că proveneau din Legiunea Străină, pentru că Ministerul Apărării de la Paris a dezmințit că ar face parte din trupele franceze angajate în operațiunile NATO, fără a exclude că ar fi vorba de cetățeni francezi. Cotidianul de la Belgrad afirma că multe din operațiunile terestre ale UCK sunt coordonate de instructori străini, printre care și francezi. S-a amintit că, săptămâna trecută, televiziunea albaneză informase că un alt francez, membru al UCK, a fost ucis la Patuse, în confruntările cu forțele sârbe, iar un altul a fost rănit în aprilie, tot în sudul provinciei Kosovo.

“Liderii NATO au estimat că încetarea atacurilor împotriva Iugoslaviei îi poate da lui Milosevic sentimentul că a câștigat,” a declarat ministrul francez de Externe Hubert Vedrine, într-un interviu acordat publicației “Journal de Dimanche“. NATO se teme că o oprire temporară a ostilităților va permite armatei iugoslave să se regrupeze, să se reorganizeze și să reia ofensiva. Potrivit ministrului francez, “fiecare dintre condițiile care au fost puse Iugoslaviei rămâne perfect justificată, de aceea Rusia este pe cale să se apropie din nou de noi și nu mai cere, ca o condiție prealabilă pentru discuții, încetarea atacurilor”.

Pentru că Media Center era închis, m-am dus la Dom Omladine, unde exista un Internet-cafe și am început să consult site-urile iugoslave. La 10:05, la sud de Prizren, avioanele NATO au lansat vreo 10 proiectile asupra trupelor iugoslave ce apărau frontiera. Raidurile au continuat și lângă Pec, fiind bombardați grănicerii. Pe ecranul unui televizor, am văzut imaginea unei rachete Tomahawk, doborâtă lângă Priștina. Nu explodase și a fost recuperată de geniști, care au dezamorsat-o.

M-am uitat și pe site-ul AFP, care preluase un comunicat al NATO în care se spunea că, din cauza condițiilor meteo, o parte a misiunilor aeriene de luptă au fost anulate. Avioanele au bombardat doar sudul și sud-estul provinciei Kosovo, în special regiunile Junik, Prahovo, Boljevac, Rogovo și Priștina. Oficialii Alianței afirmau că, pe lângă câteva relee militare radio, poduri rutiere, un post de frontieră, o bază pentru stocarea muniției și un depozit de carburanți, piloții ar fi reușit să nimerească 6 tancuri și vehicule blindate și câteva piese de artilerie.

În 1999, Internetul era încă destul de primitiv și foloseam “mIRC“, o aplicație pe care cei mai mulți o utilizau pentru agățat gagici. Intram pe canalele orașelor care mă interesau și începeam dialoguri cu localnicii, care se înfierbântau rapid și îmi povesteau toate detaliile de care aveam nevoie. La fel am făcut și azi. La un moment dat, în discuție s-a băgat Ivan, un bulgar care ne-a spus că, după bombardarea portului Prahovo de azi-noapte și a minelor de la Bor, un enorm nor negru, lung de câțiva kilometri, se deplasa spre nord-estul Bulgariei. Spunea că norul are forma unei ciuperci și plutește la mare altitudine, degajând un miros de benzină arsă. Am sunat la București, însă colegii m-au liniștit că cea mai mare parte a norului de fum s-a deplasat spre Bulgaria și la noi nu a poluat nici aerul, nici apele Dunării.

Circa 100.000 de bărbați de origine albaneză cu vârsta potrivită pentru luptă, au dispărut în Kosovo, potrivit secretarului american al Apărării William Cohen, care a exprimat posibilitatea ca aceștia să fi fost uciși de forțele iugoslave. “Avem informații potrivit cărora 4.600 dintre ei au fost executați. Dar cred că cifra este mult mai mare,” a declarat Cohen într-o emisiune a televiziunii americane CBS. Potrivit UNHCR, aproximativ 748.400 de albanezi din Kosovo au fugit în Albania, în Bosnia, în Macedonia și în Muntenegru, de la începutul bombardamentelor aliate. În ultimele 15 luni, un total de 915.402 refugiați, care constituie o jumătate din populația provinciei Kosovo, au fugit în alte țări.

Am văzut că Ray Wilkinson, purtătorul de cuvânt al UNHCR, a anunțat la Kukes că, pentru prima oară de la începutul exodului din Kosovo, nici un refugiat nu a sosit astăzi în Albania. El nu știa dacă sârbii au închis frontiera sau – pur și simplu – nu au mai venit refugiați. În schimb, în Macedonia au ajuns, trecând prin punctul de frontieră de la Blace, peste 800 de albanezi din Kosovo. Majoritatea a venit cu trenul, din regiunea Urosevac. Este cel mai mare grup de refugiați sositi într-o singură zi, după cei 1.000 ajunși la începutul lunii, care – de altfel – au fost trimiși înapoi de vameșii macedoneni, pentru că nu aveau unde să-i mai cazeze. Cei sosiți azi au fost trimiși cu autobuzele în tabăra de la Cegrane.

Sârbii au preluat un comentariu al agenției Associated Press, care descrie corupția care domină în taberele de refugiați din Albania și Macedonia. Mafia albaneză și-a întins rapid tentaculele și a acaparat organizațiile internaționale care îi direcționează pe refugiați spre țările care s-au oferit să-i primească. Dacă vor să ajungă pe listele celor care sunt trimiși în aceste țări, ei trebuie să plătească între 500 și 2.000 de dolari de persoană. În funcție de sumă, ajung în România sau în Statele Unite. Cei care nu au bani rămân în corturile aliniate în taberele din Macedonia sau Albania.

Monitorizând presa occidentală, am observat că tragedia de la Korisa a fost unul din momentele în care eficiența bombardamentelor împotriva Iugoslaviei a început să fie tot mai mult pusă sub semnul întrebării. Și nu atât din cauza erorii, cât a atitudinii pe care au avut-o liderii NATO față de astfel de incidente. Declarația purtătorului de cuvânt al Pentagonului Kenneth Bacon este aproape emblematică: “Noi ne străduim foarte mult să evităm astfel de PAGUBE COLATERALE. Însă războiul implică foarte multe pericole și accidentele nu pot fi evitate.”

Editorialul apărut ieri în cotidianul “The Washington Post“, sub semnătura comună a lui Madeleine Albright și Robin Cook, m-a întors pe dos. Și nu doar pe mine. Mesajul pe care dorea să-l transmită era că, în ciuda erorilor și a victimele civile, SUA și Marea Britanie susțin în continuare campania NATO, care are ca scop legitim retragerea armatei sârbe din Kosovo și întoarcerea refugiaților albanezi în provincie. Ce m-a impresionat nu era această idee, care a stat, de altfel, la baza declanșării războiului, ci felul în care justificau morțile oamenilor nevinovați: “La cele câteva mii de raiduri efectuate săptămânal, perfecțiunea este imposibil de atins.”

Nu-mi venea să cred! Viața oamenilor nu valora doi bani, atât timp cât scopurile campaniei erau atinse! Unde erau preocupările pentru moralitate și sacrificiu ale NATO, atâta vreme cât numărul “pagubelor colaterale” nu contează? Din fericire, nu toți gândeau la fel. Reputatul analist american William Pfaff atrăgea atenția în “International Herald Tribune” că, în condițiile în care civilii sunt uciși de la distanță, pentru a se putea asigura securitatea militarilor aliați, loviturile aeriene au devenit o formă dezonorantă de război, care a determinat opinia publică să nu mai susțină această operațiune. Am constatat că ceea ce vedeam noi aici, în Iugoslavia, au început să observe și analiștii occidentali: furați de “jucăriile” lor electronice, de planurile schițate pe computer pe baza informațiilor adunate de sateliții spion, “seniorii războiului” din conducerea NATO sunt pe punctul de a transforma operațiunea “Forța Aliată“ într-o campanie fără sfârșit de bombardamente oarbe. Fascinați de posibilitatea de a experimenta tot ce industria de armament a inventat în ultima vreme, militarii au uitat că un război nu se câștigă în mod strălucit când inamicul a fost șters de pe fața pământului, ci când, deși mai are suficiente resurse, se predă, pentru că a înțeles că nu va avea nici o șansă de izbândă.

Premierul britanic Tony Blair a dezmințit informațiile care circulă în presa britanică, potrivit cărora ar exista un dezacord în continuă creștere între acesta și Bill Clinton, în legătură cu oportunitatea unei intervenții terestre în Kosovo. “Nu este adevărat. O mare parte a acestei operațiuni militare este susținută de Statele Unite, în ciuda faptului că provincia Kosovo se află atât de departe de Kansas,” a declarat premierul britanic, într-un interviu publicat de cotidianul “The Observer“. “Angajarea trupelor terestre este ceva pentru care președintele Clinton trebuie felicitat.” Ca și alte cotidiane în ultimul timp, “Sunday Times” a afirmat astăzi, citând “o înaltă sursă guvernamentală”, că Blair ar fi “profund frustrat” pentru că nu a reușit să-l convingă pe Clinton să angajeze trupe în cadrul unei ofensive terestre. Potrivit aceleiași surse, Blair și secretarul său de la Foreign Office, Robin Cook, și-au înmulțit convorbirile telefonice pe această temă cu Clinton și secretarul de stat Madeleine Albright.

Am avut parte de o mare bucurie spre seară, când m-am întors la hotel “Toplice“. Aveam din nou apă! Nelu Madjinca, directorul hotelului, mi-a spus că, într-o jumătate de oră, vom avea și apă caldă, pentru că a pornit instalația care o încălzea. Într-adevăr, după ce mi-am transmis corespondența pentru ProTV, am făcut un duș fierbinte, m-am bărbierit și am coborât, fercheș ca un ginerică, în barul hotelului. Toată lumea era destinsă și am pălăvrăgit veseli, așteptând să vină alarma aeriană. Care n-a întârziat prea mult. La 21:57, sunau sirenele.

Afară continua să fie vreme rea și ne gândeam că norii vor împiedica avioanele NATO să atace Belgradul. A fost nevoie, însă, și de antiaeriană. La câteva minute de la alarmă, vitrina dinspre stradă, pe care Nelu se încăpățâna să nu întindă bandă izolantă, a început să zdrăngăne. Am urcat în fugă cele 6 etaje ale hotelului și, de pe acoperiș, am văzut șiragurile de mărgele argintii ale proiectilelor antiaerienei. Al doilea atac a început cu 10 minute înainte de ora 1:00. Respins din nou. De această dată, schimburile de focuri au fost mult mai spectaculoase. De câte ori avioanele încercau să coboare sub plafonul de nori, pentru a vedea țintele pe care piloții doreau să le atingă, erau întâmpinate de o pânză impenetrabilă de proiectile. În câteva rânduri, norii au fost luminați de strălucirile unor explozii, sârbii anunțând că au doborât un avion spion fără pilot și două rachete de croazieră. Pe acestea le-am văzut. Ca niște comete argintii, care se îndreptau către podul peste Dunăre dinspre Pancevo, întâmpinate de săgețile antiaerienei și pulverizate, într-o ploaie de scântei, înainte de a-și atinge ținta.

Antiaeriana a reușit să respingă și atacurile asupra orașului Cacak. La 1:32, mai multe avioane au încercat să lanseze bombe, însă, după 5 minute, barajul de foc al sârbilor le-a pus pe fugă. În jurul orașului au fost auzite 10 explozii, însă nu s-au înregistrat victime sau pagube. Nici la Bogutovac, lângă Kraljevo, piloții NATO nu au avut mai mult suuces, nereușind să lanseze decât 4 proiectile. La fel de ratat a fost și atacul asupra aeroportului Ponikve, de lângă Uzice. Ba mai mult, sârbii au reușit să doboare și aici un avion spion fără pilot, care s-a prăbușit în zona Pester. La Belgrad începuse să plouă, așa că m-am dus la culcare. Înainte de a adormi, m-au sunat colegii din echipa de dimineață a ProTV și mi-au spus că, totuși, mâine îmi așteapta corespondența.

target: retragerea parțială a sârbilor din Kosovo

by

11 mai 1999

Ultimele evenimente și declarații, contactele diplomatice și pașii făcuți înapoi de regimul de la Belgrad mi-au dat senzația că se apropie sfârșitul războiului. Armata iugoslavă a anunțat că și-a încheiat operațiunile împotriva gherilelor UCK din Kosovo și că numărul polițiștilor și militarilor sârbi va reveni la cel dinainte de conflict (11-12.000), odată cu înființarea unei forțe de menținere a păcii în provincie, sub egida ONU. În discuțiile cu reprezentantul Națiunilor Unite Yasushi Akashi, Slobodan Milosevic a reușit cu abilitate să pună conducerea NATO în inferioritate. El s-a declarat gata să înceapă negocierea unui acord de pace, plecând de la principiile adoptate de miniștrii G-8 la Bonn. Singura condiție la care sârbii continuă să țină este componența forței de pace: fără țările care au contribuit la bombardamente.

Anunțul Belgradului privind retragerea unei părți a forțelor iugoslave staționate în provincia Kosovo nu este altceva decât “propagandă“, a declarat la Kukes purtătorul de cuvânt al UCK Shefki Abdullahu, citat de AFP. “Aceasta nu este decât o manevră, un joc al lui Milosevic,” a afirmat el. “Dacă sunt mișcări de trupe, înseamnă că se fac schimbări de poziții, dar nu că se retrag din Kosovo.”

Este remarcabilă iscusința cu care politicienii sârbi au reușit să câștige avantaje pe tărâmul negocierilor. Înțelegerile cu liderul moderat al albanezilor Ibrahim Rugova, eliberarea soldaților americani capturați la granița cu Macedonia, începerea retragerii din Kosovo și noua atitudine a președintelui Slobodan Milosevic, combinate cu greșelile NATO, dintre care cea mai gravă a fost bombardarea Ambasadei Chinei, au adus liderii occidentali în situația de a fi nevoiți să facă, la rândul lor, pași către oprirea bombardamentelor. În acest moment, orice încercare din partea conducerii NATO de a-și impune condițiile inițiale nu ar face decât să evidențieze, pentru toată lumea, că scopul atacării Iugoslaviei nu este unul umanitar, de salvare a etnicilor albanezi opresați de sârbi. Senzația că războiul e pe ultima sută de metri îmi era întărită – paradoxal – chiar și de intensificarea bombardamentelor. Simțeam că NATO încearcă să se scape de cât mai multe bombe înainte de final, pentru că – nu-i așa? – trebuie și industria de armament să trăiască.

“N-am spus niciodată că am fost împotriva bombardamentelor, este fals,” a declarat Ibrahim Rugova, citat de cotidianul francez “Le Monde“. “Aceasta este propagandă. Pe vremea când locuiam la Priștina, am declarat: trebuie ca trupele sârbe să se retragă, să se accepte prezența internațională și să se înceteze bombardamentele. A existat, din păcate, o propagandă, și de partea sârbă, și de partea albaneză.”

Deși aparent dramatic, spectacolul reacțiilor la bombardarea “din eroare” a Ambasadei Chinei din Belgrad continua să ne amuze. Președintele chinez Jiang Zemin se arată, în continuare, foarte afectat de incident și refuză, sistematic, să răspundă la apelurile telefonice ale lui Bill Clinton. Acesta insistă să-l sune, însă nimeni nu ridică receptorul la Beijing. Ca într-o telenovelă. În capitala chineză, manifestațiile au scăzut în intensitate, la fel de ordonat cum au început. În această dimineață, doar câteva grupuri de 100 de demonstranți au avut voie să treacă de barajele de polițiști și să ajungă în fața Ambasadei SUA. Aceștia mergeau pe un traseu bine stabilit și purtau pancarte pe care scria “Noi manifestăm pașnic”. Americanii erau calificați drept “o bandă de zurbagii“, englezii erau “lacheii” lor, iar restul occidentalilor – “clovni“.

În afara directivelor trasate demonstranților, chinezii au renunțat să mai ceara Consiliului de Securitate al ONU condamnarea NATO pentru bombardarea ambasadei lor. Noul proiect de rezoluție propus de China conținea doar regretul pentru distrugerea ambasadei și moartea celor 4 jurnaliști. “Circul” era completat de William Cohen, secretarul american al Apărării, care declara hotărât, în cursul unei audieri în fața Congresului: “Există o distincție între indignarea legitimă și exploatarea calculată. Chinezii nu au acces nelimitat la actualitatea mondială. Mă voi adresa în special Guvernului chinez. Îi voi cere să accepte declarațiile președintelui Clinton, să accepte apelurile sale telefonice, să găsească modalitățile de reducere a tensiunilor, nu să le exacerbeze.” … Curat Caragiale!

Spectacolul continua și în rândul Opoziției de la Belgrad. Cotidianul francez “Le Figaro” publică astăzi un interviu cu Vuk Draskovic, care se pronunță pentru o autonomie specifică în Kosovo și instituirea a două sisteme legale paralele în provincie: unul bazat pe dreptul sârbesc și unul care să dea dreptul albanezilor să trăiască potrivit legii islamice. Ca balamucul să fie complet, Draskovic propunea și crearea a două feluri de cetățenii, pentru fiecare dintre cele două comunități și îi reproșa lui Slobodan Milosevic că se agață de ideea Iugoslaviei, ca o țară care să reuneasca toți slavii din sudul Europei. O înșiruire de idei aberante, imposibil de realizat practic și la fel de inutile ca demersul său.

Pe de altă parte, continuă conflictul dintre autoritățile federale iugoslave și Guvernul muntenegrean. De această dată, subiectul este distribuirea ajutoarelor umanitare venite din străinătate. Guvernul federal a desemnat 8 puncte de frontieră prin care aceste ajutoare pot ajunge în Iugoslavia, însă nici unul nu era din Muntenegru. Maksim Korac, adjunctul ministrului federal al Muncii, a declarat că această decizie este motivată de refuzul autorităților muntenegrene de a permite UNHCR sau Crucii Roșii iugoslave să inspecteze ajutoarele și să participe la împărțirea lor. “Vrem să fim siguri că ajutoarele nu vor ajunge pe piața neagră,” a motivat Korac, însă câțiva prieteni care cunoșteau detalii despre această situație ne-au dezvăluit că, în realitate, sârbii doreau să stopeze intrarea în Muntenegru a produselor de contrabandă, care asigurau veniturile liderilor politici de la Podgorica.

Presa iugoslavă a avut grija să preia știrile AFP care anunțau sosirea în Germania a președintelui muntenegrean Milo Djukanovic și a liderului Partidului Democrat, Zoran Djindjic. În timp ce avioanele germane participau la operațiunile NATO împotriva Iugoslaviei, cei doi erau primiți la Bonn de cancelarul Gerhard Schroeder. Nu am putut să nu remarc “inteligența” politică a celor doi, care nu vor reuși niciodată să-i facă pe sârbi să uite aceste acțiuni ale lor. Lipsiți de realism și luciditate, aceștia acționau ca și când s-ar fi aflat într-o țară normală, fără conflicte, care trăiește după standarde și mentalități occidentale.

Combinat cu embargoul, blocada împotriva Muntenegrului a mai provocat o problemă. Nikola Dragomanovic, directorul Jugopetrol-Muntenegru a declarat astăzi că în depozitele companiei mai există carburanți doar pentru o lună de zile. “Deocamdată, nu sunt motive de panică,” a spus el, “dar embargoul petrolier ar putea provoca colapsul economiei muntenegrene.” Nici în Republica Srpska situația nu era prea roz: rafinăria de la Modrica a înregistrat, de la începutul războiului, pagube de peste 1 milion de mărci germane. Rafinăria livra peste jumătate din producție în Iugoslavia și și-a încetat activitatea din cauza crizei de materii prime, trimițând în concediu fără plată 537 de angajați.

Premierul britanic Tony Blair a preconizat, în cadrul unui interviu acordat săptămânalului german “Die Zeit” că, pentru o “Serbie democratică” se va deschide perspectiva unei aderări la structurile euro-atlantice. “Eu cred că trebuie deschisă perspectiva unei intrări în Uniunea Europeana și în Alianța Nord-Atlantică, atât statelor din jur, cât și unei Serbii democratice,” a declarat Blair. “Este important să le oferim acestora o viziune a democrației, a libertății și a bunăstării. Nu aș vrea să dau deloc impresia că vom invita mâine Serbia să devină membră NATO. Vreau să spun că trebuie să dezvoltăm o viziune asupra viitorului pentru țările din Europa de Sud-Est.”

Atacurile NATO asupra Iugoslaviei nu s-au întrerupt, deși Belgradul nu a fost survolat de avioane. În schimb, în Kosovo a plouat cu bombe. Bombe cu fragmentație în zonele localităților Djakovica și Lipljan, între orele 4:00 și 9:00. Distrugeri la releul TV de la Stari Trg. Raiduri puternice asupra Urosevac-ului, la ora 9:00. Două rachete în satul Donje Sinkovce, de la periferia Leskovac-ului, la 11:20. Alarme aeriene la Kraljevo (11:30) și Cacak (11:40). Din nou, ploaie de bombe în zona Lipljan, între 11:30 și 14:00. Bombardamente asupra unei cazarme dintr-un sat de lângă Kraljevo, la 12:10, unde ambulanțele au ajuns cu greu, din cauza fumului gros care acoperea zona. Proiectile peste ce a mai rămas din fabrica “Krusik” din Valjevo, la aceeași oră. Bombe ce au lovit, 10 minute mai târziu, releul de pe muntele Ovcar, de lângă Cacak, întreaga regiune rămânând fără programele televiziunii naționale. Cinci persoane rănite de schije în satul Mrcajevci. Un proiectil neexplodat lângă un sanatoriu și mai multe rachete în fabrica “Cer” și instalațiile companiei “Naftagaz” din Cacak. Podul de la Kokin Brod, de pe autostrada Uzice-Novi Varos, aproape distrus de două lovituri aeriene.

La 13:57, notițele mi-au fost întrerupte de sirenele alarmei aeriene. Șapte minute mai târziu, clădirea în care se afla Media Center era zguduită de o serie de explozii. Comandamentul Apărării civile a anunțat că proiectilele au căzut în zona aeroportului Batajnica. La 14:07, pentru prima dată de la începutul razboiului, a fost bombardat orașul Sabac. Două rachete au nimerit în plin cazarma Armatei iugoslave din centrul orașului, avariind clădirile din jur. Artileria antiaeriană a ripostat atacului, însă un prim bilanț anunța 2 morți și mai multi răniți. La 14:10, un proiectil a distrus casa familiei Vukovic din satul Starcevo, rănind 3 persoane, iar alte două bombe au explodat în satul Novo Selo (unde locuiesc mulți români), fără a produce victime.

La Belgrad, alarma aeriană a încetat la 15:38. Atunci au început să vină imagini de la Niș, unde puțin a lipsit ca al doilea om din SPS (partidul lui Slobodan Milosevic), secretarul general Gorica Gajevic, să-și piardă viața. Ea conducea o delegație a partidului care vizita, la 11:20, instalațiile companiei “Jugopetrol”, puternic avariate de bombardamentele din ultimele zile. Exact la acea oră, avioanele NATO au atacat din nou zona. Unul dintre proiectile a explodat la nici 20 de metri de locul unde se afla delegația SPS. A fost un moment de panică generală. Un polițist s-a aruncat asupra Goricei Gajevic, apărând-o cu corpul lui. Schijele au rănit un alt polițist, un reporter al RTS, pe vicepreședintele SPS Dusan Matkovic și încă două persoane. Toți au ajuns la spital, polițistul în stare critică, iar Matkovic cu răni la cap, piept și mâini. Bilanțul atacului asupra Niș-ului a fost de 3 morți și 18 răniți.

Un bărbat din comuna Pojejena, județul Caraș-Severin, a fost reținut ieri, de grănicerii români, în timp ce încerca să treacă în Serbia cu o barcă în care avea mai multe recipiente cu combustibil, transmite corespondentul Mediafax. Florin Marin Dogaru intenționa să ia legătura cu un cetățean sârb pentru a pune la cale vânzarea de combustibil pe teritoriul iugoslav. Locotenent-colonelul Ion Iovănescu, purtătorul de cuvânt al Brigăzii de Grăniceri Drobeta, a declarat că aceste incidente sunt rare și că – în general – locuitorii satelor de pe Clisura Dunării se tem să treacă granița din două motive: creșterea exigenței grănicerilor români și reacția violentă a autorităților sârbe. Iovănescu a mai spus că, în același timp, nu trebuie neglijat faptul că activitatea economică pe Clisură este ca și inexistentă, oamenii trăind mai mult din pescuit și că, în aceste condiții, ei sunt tentați să-și suplimenteze veniturile din contrabanda cu combustibil.

La jurnalul de seară al RTS, s-a anunțat că forțele sârbe au împiedicat incursiunea unui important grup de teroriști albanezi, care încerca să intre în Kosovo din Albania. Soldații aflați între punctele de frontiera Morine și Kosare i-au observat pe luptătorii UCK, i-au lăsat să se apropie până la 50 de metri, după care au deschis focul. Patru dintre ei au fost uciși și unul, care se acoperise cu drapelul albanez, a fost capturat. O știre mult mai spectaculoasă a venit de la purtătorul de cuvânt din Albania al OSCE, care a declarat că sârbii au reușit să ridice de la sol un avion de vânătoare MiG, bombardând o bază UCK de la Tropoje, din nordul Albaniei. 17 luptători UCK, grav răniți, au fost transportați cu elicopterele Crucii Roșii la spitalele din Tirana. NATO a confirmat atacul, generalul Walter Jertz justificând că MiG-ul nu a putut fi detectat, întrucât zbura la joasă altitudine. Totuși, el a pretins că avionul sârbilor a fost doborât, însă nu a fost în stare să precizeze de către cine. Dacă știrea ar fi fost anunțată de sârbi, aș fi crezut că fabulează. Cine își putea imagina că sârbii mai îndrăznesc să zboare, în timp ce avioanele NATO roiesc deasupra Iugoslaviei?

Nici nu s-a terminat bine jurnalul RTS, că sirenele alarmei aeriene au început să sune din nou. Era 21:03. Apucasem să beau o cafea și să povestesc puțin cu ceilalți români. Mile Cărpenișan încă nu se întorsese din România. La 22:25, am urcat în fugă scările, pentru că afară se auzeau vuietele unor avioane. De când cu penele de curent, în special seara, nimeni nu mai îndrăznește să urce în lift. De altfel, pentru a evita orice incident, Nelu Madjinca bloca liftul în fiecare seară, după ora 20:00. Abia am ajuns pe acoperiș, că privirile mi-au fost atrase spre nord, unde se vedeau tirurile antiaerienei din jurul orașului Pancevo. Cinci explozii au luminat cerul, urmate de încă una, dinspre sud-vest. Mai târziu, aveam să aflu că o bombă a explodat la câteva zeci de metri de un baraj, între satele Grocka și Begaljica, la 20 de kilometri de Belgrad.

La 22:26, pentru a doua noapte consecutiv, piloții NATO au încercat să distrugă releul de televiziune de la Vîrșeț. Fără succes, racheta explodând la mică distanță de scheletul metalic al acestuia. Un sfert de oră mai târziu, o explozie puternică a fost auzită la sud de Sombor, unde se aflau instalațiile și rezervoarele companiei “Naftagaz“. Suflul detonației a spart geamurile caselor din jur și le-a răvășit acoperișurile. La 23:50, a fost întreruptă și legătura rutieră cu Ungaria, fiind distrus viaductul autostrăzii Subotica- Szeged, situat la numai 3 kilometri de punctul de frontieră de la Horgos.

O noua pată de petrol provenind din Iugoslavia, a paisprezecea de la începerea acțiunilor militare ale NATO, plutea astăzi pe Dunăre, a anunțat Ministerul bulgar al Mediului, citat de AFP. Ministerul se așteaptă ca pata de petrol, de 2 kilometri lungime și 150 de metri lățime, să se propage rapid, fără a ajunge, pentru moment, la nivelul centralei nucleare de la Kozlodui. Centrala, care utilizează 4 reactoare de apă presurizată, de tipul VVER 440/230, folosește apă din Dunăre, dar este dotată cu un echipament de epurare.

După ce am coborât de pe acoperiș, am început, ascultând posturile de radio și știrile televiziunilor, să conturez un bilanț al nopții. Raidurile au produs mari pagube materiale și au făcut mai multe victime printre civili. Călăuzindu-se după cursurile râurilor, piloții au bombardat mai multe poduri. Primul, peste Morava de sud, distrus la 21:30 de două proiectile, se afla în centrul orășelului Vladicin Han. Exploziile au surprins pe pod un băiat și o fată, care au fost uciși pe loc. Alte 3 persoane au fost rănite de schije și casele din jur au fost parțial distruse. La 21:37, un alt pod, peste râurile Kosanice și Toplica, din orașul Kursumlija, a căzut sub bombe.

În jurul orei 1:00, NATO a lansat un atac necruțător asupra unui camping de lângă Paracin, în care au fost cazați refugiați din Bosnia și Croația. Aceștia fuseseră evacuați, însă, acum câteva zile. Probabil că după-amiază, sateliții NATO au detectat acolo trupele iugoslave, fiindcă altfel nu se explică numărul mare de proiectile (cel puțin 15), care au șters de pe fața pământului campingul și au avariat rezervoarele de apă ale orașului. Două raiduri, la o distanță de o oră, au vizat și orașul Pozega, iar lângă Smederevo, o bombă a explodat la mică distanță de un transformator electric, fără să-l nimerească. La 2:15, două explozii au fost auzite la instalațiile companiei “Beopetrol” de la Bogutovac și alte patru în satul Biljanovac, din apropiere.

Avioanele Alianței Nord-Atlantice au distrus la sol, în noaptea de marți spre miercuri, cinci avioane de vânătoare MiG-21 și au bombardat o baterie a apărării antiaeriene iugoslave, a anunțat AFP. Aviația aliată a mai atacat aerodromuri, în special la Niș și Priștina, emițătoare de radio militare, poduri rutiere și feroviare, depozite de carburanți și cazărmi, a precizat NATO într-un comunicat.

Am socotit că, de peste 30 de ore, zona orașului Priștina și – în general – provincia Kosovo nu a mai cunoscut liniștea. Doar în această noapte, între orele 2:00 și 3:30, asupra Priștinei au fost lansate 18 rachete, după ce miezul nopții fusese marcat cu alte 3 explozii. În zori, la 6:07, m-au trezit sirenele care anunțau încetarea alarmei aeriene și am mai notat că antiaeriana iugoslavă a reușit să respingă atacurile asupra orașelor Niș, Novi Sad și Cacak.

target: sârbii refuză să-mi prelungească acreditarea de război

by

6 mai 1999

Astăzi, în Iugoslavia este mare sărbătoare: Djurdjevdan (Sf.Gheorghe). Sârbii s-au dus la biserică și, pe străzi, lumea poartă buchete de flori în mâini. În Trg Republike, câteva zeci de mii de oameni s-au adunat la tradiționalul concert de protest, unde au cântat “Ederlezi“, o melodie populară care a devenit celebră în toată lumea, după ce a fost folosită de Goran Bregovic într-unul din filmele lui Emir Kusturica, “Vremea tiganilor“. Nici măcar alarma aeriană (de la 12:50 până la 13:30) nu a tulburat atmosfera de sărbătoare.

În timpul alarmei, nu au fost atacuri asupra Belgradului. La 11:30, o fabrică de la Lipljan a fost bombardată, după care 2 proiectile au explodat în satul Nocaj, lângă Sremska Mitrovica. Mai multe explozii au fost semnalate pe muntele Zlatibor și în nord-vestul orașului Uzice.

În cotidianul independent “Blic“, pediatrul și psihologul Oliver Vidojevic a dat câteva sfaturi părinților, pentru a-i feri pe copii de traumele provocate de război. El îi sfătuia să nu intre niciodată în panică în fața celor mici, care simt imediat starea lor, iar în timpul alarmelor aeriene, să-i ducă spre adăposturi inventând tot felul de motive. Mamele erau sfătuite să doarmă, întotdeauna, alături de cei mici. În familiile cu copii mărișori, care puteau și singuri să înțeleagă ce se întâmplă, părinții erau sfătuiți să nu-i lase pe aceștia să se uite la jurnalele de știri, dar să le răspundă tuturor întrebărilor pe care le pun despre război, fără a-i speria. În general, copiii trebuiau stimulați să se joace în continuare și, având în vedere că școala era întreruptă, să încerce să învețe, totuși, la materiile preferate.

“Președintele iugoslav Slobodan Milosevic nu a reușit să scoată identitatea voastră din istorie. El nu va reuși nici să vă scoată din țara voastră. Vă veți întoarce acasă,” a promis Bill Clinton refugiaților albanezi din tabăra de la Ingelheim (Germania), adăugând: “Lucrăm intens la asta.” Hillary Clinton s-a deplasat ieri la Fort Dix, pentru a le ura bun venit primilor refugiați din Kosovo sosiți în Statele Unite, declarând că aceștia se bucură de toată simpatia americanilor, relatează AFP. “Dorim să aflați că poporul american este extrem de supărat și dezamagit din cauza a ceea ce vi s-a întâmplat în aceste ultime săptămâni. Vrem să vă arătăm că sufletele și casele noastre vă sunt deschise,” le-a spus Hillary Clinton. Refugiații și-au petrecut prima noapte de la sosirea pe teritoriul american în barăcile militare special reamenajate, unde au fost aduse jucării pentru copii și televizoare. Un alt grup de 400 de refugiați urma să sosească vineri, tot la Fort Dix.

Ambasadorul Iugoslaviei la ONU Vladislav Jovanovic s-a întâlnit astăzi la New York cu Sergio Vieira de Mello, coordonatorul ONU pentru probleme umanitare, căruia i-a comunicat acordul guvernului de la Belgrad pentru o misiune de evaluare umanitară a Națiunilor Unite pe teritoriul iugoslav. Jovanovic a confirmat că guvernul iugoslav va oferi toate facilitățile reprezentanților celor 12 agenții specializate ale ONU, care ar urma, timp de 10 zile, să efectueze o serie de acțiuni de evaluare în Kosovo, dar și în restul țării.

M-am dus iarăși la Centrul militar de presă, pentru a-mi ridica acreditarea cea nouă. Zâmbind încurcat, tipul care trebuia să mi-o dea mi-a spus că-i pare rău, dar cererea mea de acreditare nu a fost aprobată. L-am întrebat motivul, dar nu știa. Pentru că începusem să ne împrietenim, s-a dus, totuși, să afle. A venit cu o femeie de la Ministerul Informațiilor, care a stat de vorbă cu mine. Am încercat să-i explic că nu am relatat nimic neadevărat și mi-a spus că “ei” știu tot ce am transmis în corespondențele mele. “Nu avem nimic cu tine, personal,” mi-a explicat ea. “Nu are rost să comentăm dacă e bine sau rău ce ai transmis tu. Doar că postul de televiziune la care lucrezi este american și nu merită să aibă un corespondent aici.”

Mile Cărpenișan a sărit imediat în ajutorul meu și i-a explicat femeii că eu sunt, de fapt, un adevărat prieten al sârbilor și nu are sens o astfel de măsură. Ea a dat din umeri și a spus că-i pare rău. Atunci am întrebat-o dacă este posibil să mă acreditez pentru agenția de presă Mediafax. Răspunsul a fost simplu: “Desigur. Cu condiția să nu mai transmiți nimic pentru ProTV. Nu are rost să încerci să ne păcălești, pentru că vom afla imediat și va fi rău.” “În această situație, mâine ar trebui să mă întorc acasă,” am spus eu. “Da. Îmi pare rău,” mi-a răspuns ea și a plecat.

Ciudat, dar nu eram nici surprins, nici speriat de noua situație în care mă aflam. De fapt, începusem să bănuiesc că așa se va întâmpla, încă din momentul în care începuseră să-mi spună că nu-mi găsesc acreditarea, în timp ce ale celorlalți erau gata. Am plecat, împreună cu Mile și cu George Roncea, să bem o cafea și să ne sfătuim ce-i de făcut. Ei erau foarte îngrijorați de soarta mea, dar mie parcă mi se luase o piatră de pe inimă și mă simțeam chiar foarte bine. Le-am explicat că nici prin cap nu-mi trece să plec acasă. Îmi voi împacheta bagajele și, dacă vor veni să mă aresteze, i-am rugat să anunțe Ambasada României, să încerce să mă scoată din belea. La 14:25, au sunat sirenele alarmei aeriene și am izbucnit în râs. Noi ne băteam capul cum să ieșim din noua încurcătură, iar ăștia veneau să ne bombardeze. Până la urmă, nu s-a întâmplat nimic și alarma s-a ridicat la 15:53.

Avioanele au atacat, în schimb, Novi Sad-ul. La 14:20, două proiectile au explodat între școala “Svetozar Markovic Toza“ și două clădiri civile, provocând un crater imens și rănind 4 persoane. Școala a devenit inutilizabilă, iar în cele două clădiri nu se mai poate locui. O altă bombă a explodat lângă parcarea din zona Detelinara, distrugând 10 automobile. Ceva mai târziu, alte câteva bombe au căzut în pădurile de pe muntele Fruska Gora, unde, nu știu de ce, pentru că nimeni nu ne-a confirmat această ipoteză, dar tot timpul am fost convins că se află ascunse trupele și tehnica militară ale Armatei iugoslave. Nu găseam nici un alt motiv pentru frecvența cu care era bombardată zona.

Secretarul american al Apărării William Cohen a ordonat desfășurarea a 176 de aparate de zbor suplimentare pentru a participa la operațiunile militare ale NATO în Iugoslavia, a anunțat joi Pentagonul, citat de AFP. Comandantul suprem al forțelor NATO in Europa, Wesley Clark, ceruse unele întăriri, iar aceste noi avioane vor duce la 800 numărul de aparate americane angajate în operațiunea “Forța Aliată“.

Am sunat la București și mi-am anunțat colegii despre noua situație în care mă aflam. Brusc, au devenit toți îngrijorați și m-au sfătuit să mă întorc. Le-am spus să stea liniștiți, că n-are ce să mi se întâmple, însă îi anunțasem pentru a-i preveni că ar putea să apară posibilitatea să mă întorc acasă. Vrând-nevrând. Am sunat și la Ambasada României din Belgrad și i-am povestit lui Traian Borșan, prevenindu-l – mai în glumă, mai în serios – că s-ar putea ivi ocazia să mă caute prin închisorile sârbești. Mi-a promis că va vorbi cu generalul sârb care ținea legătura cu corpul diplomatic, pentru a încerca să mă ajute.

Puțin mai târziu, m-a sunat Sergiu Toader, directorul Știrilor ProTV. I-am explicat și lui să stea liniștit, că n-am ce să pățesc și m-a oprit: “Stai puțin, ca să te bag în teleconferință și cu Adrian Sârbu.” “Ascultă, nea Sorine,” mi-a spus Sârbu. “Te întorci imediat acasă, pentru că n-am nevoie de eroi la Belgrad. Îi dai dracului, cu războiul lor, pentru că nu vreau să pățești ceva, doar ca să avem noi corespondențe de la Belgrad!” Am reușit, cu mare greutate, să-l conving să mă lase să stau în continuare, explicându-i că, la cel mai mic semn că aș fi în pericol, îmi voi lua bagajele și mă voi întoarce. În cel mai rău caz, m-aș putea alege cu o bătaie bună și cu câteva zile de închisoare. S-a oferit să vorbească cu ambasadorul Iugoslaviei la București, dar i-am explicat că acesta nu are nici o putere, toate deciziile luându-se de către generalii de la Belgrad. Fără a fi complet convins că e bine ce fac, Adrian Sârbu a acceptat și mi-a spus: “Bine! Dar ai grijă de tine și, te rog încă o dată, fără eroisme inutile. Nu uita că, pentru mine, tu ești mai important decât acest război.”

Stăteam pe terasa unei cafenele din Trg Republike. Era o frumoasă zi de primăvară, cu cer senin. În jurul meu, oamenii se plimbau liniștiți, de parcă nimic rău nu se întâmpla. Un copil se juca pe marginea unei fântâni arteziene, sub privirile amuzate ale celor de pe terasă. Am căzut pe gânduri, așteptând ca soarele ce mă încălzea plăcut să dispară după acoperișurile clădirilor din jur. Încercam să-mi dau seama dacă aveam dreptate și cât era nebunie sau încăpățânare prostească în hotărârea mea. Îmi era puțin teamă, dar știam, în același timp, că nu pot pleca acum. După ce atâția oameni, acasă, credeau în mine. Devenisem ușor paranoic, cred, dar era o înverșunare pozitivă. Pusesem prea mult suflet în acest război blestemat și mi se părea nedrept că sârbii voiau să mă trimită acasă. “Nu plec niciunde, n-aveți decât să mă arestați,” m-am trezit rostind cu voce tare, în timp ce mă ridicam de la masă, trezind privirile curioase ale celor din jur. Am zâmbit, ușor stânjenit și am plecat agale spre hotel.

Miniștrii de Externe ai celor 7 cele mai industrializate țări ale lumii și Rusia (G-8) au participat astăzi la Bonn la lucrările reuniunii asupra statutului provinciei Kosovo și au pus bazele unui plan de pace susținut de o rezoluție a ONU, a anunțat Ministerul german de Externe, citat de AFP. Ședința a fost precedată de o întrevedere a secretarului de stat american Madeleine Albright cu ministrul rus de Externe Igor Ivanov. Planul de pace nu menționează participarea NATO la forța internațională, dar nici nu prevede un acord prealabil cu autoritățile de la Belgrad, cum a susținut, în permanență, Rusia. Miniștrii ar urma să-i împuternicească pe directorii politici să stabilească etapele pentru punerea în aplicare a unui plan de pace și în cel mai scurt timp, ambasadorii la ONU ai țărilor membre G-8 vor vota o rezoluție a Consiliului de Securitate, care să legitimeze prezența internațională în regiune.

Entuziasmul care a cuprins pe toată lumea după întâlnirea de la Bonn a G-8 nu a fost împărtășit aici, la Belgrad. De altfel, de câte ori vreun lider politic rus pleca din capitala iugoslavă și trâmbița că are un plan de pace, sârbii îl aduceau cu picioarele pe pământ, declarând, inflexibili, că nici o negociere nu poate fi făcută peste capetele lor. Și în cel mai recent interviu, acordat acum o săptămână agenției de presă UPI, președintele Slobodan Milosevic repetase că Iugoslavia a fost si este, oricând, de acord cu prezența unei forțe de supraveghere a păcii în Kosovo, cu condiția ca aceasta să fie sub controlul ONU și fără ca membrii ei să fie înarmați. “Nu vom accepta nimic care să semene cu o forță de ocupație,” insista Milosevic, reamintind cele 6 puncte pe care un acord de pace va trebui să le conțină. Întrebat dacă Iugoslavia este pregătită să facă față altor bombardamente, în cazul în care tratativele diplomatice eșuează, Milosevic a spus: “Fiecare zi este deja prea mult. Dacă, însă, NATO insistă să ocupe Iugoslavia, nu avem încotro. Noi, sârbii, suntem uniți când e vorba de suveranitatea și integritatea noastră națională. Pentru noi, aceasta este o problemă de viață și de moarte.”

Cunoscându-i pe sârbi, știam că Milosevic avea dreptate. Cuvintele lui exprimau foarte bine ceea ce credeau oamenii obișnuiți. La Belgrad plutea o atmosferă suprarealistă. Lumea vorbea că războiul se va sfârși în curând, nu înainte, însă, ca NATO să distrugă tot ce și-a planificat încă de la începutul conflictului. Crezând (oare?) că bombardamentele, combinate cu propaganda împotriva președintelui iugoslav, îi vor face pe sârbi să se revolte împotriva politicii acestuia, liderii occidentali s-au înșelat. El a reușit să răstoarne în favoarea sa toată această propagandă și, pe zi ce trecea, începea să fie considerat de sârbi un al doilea Tito. Cât privește Opoziția, absolut toți oamenii cu care am stat de vorbă m-au întrebat: “Care Opoziție?”

Bilal Sherifi a anunțat la Tirana că UCK respinge acordul G-8, considerând mai multe puncte ale acestuia total inacceptabile. “UCK este pentru independența provinciei Kosovo și pentru condamnarea lui Milosevic, nu pentru o autonomie care să recunoască suveranitatea și integritatea teritorială a Iugoslaviei. Orice altă soluție, în afara independenței, va agrava instabilitatea regiunii și tragedia din Kosovo,” a mai spus acesta, citat de AFP, subliniind că reprezintă poziția oficială a UCK. “Dacă NATO nu este în măsură să intervină, atunci trebuie ca UCK  să fie înarmată și lăsată să se bată. Credem că G-8, prin acest acord, nu va reuși să întrerupă războiul din Kosovo. Ba din contră, el va prelungi durata vieții regimului barbar al președintelui Milosevic, care amenință pacea din întreaga regiune.”

Înainte de corespondența mea pentru Știrile ProTV de la 19:30, am avut o scurtă discuție cu colegii de la București, care ar fi dorit să spunem ce mi s-a întâmplat. M-am enervat puțin, pentru că, după ce inițial se speriaseră și m-au chemat acasă, acum voiau să profite de spectaculosul noii mele situații. I-am potolit și au înțeles imediat că era o idee tâmpită, care chiar m-ar fi pus în pericol. “Beavis“, sunetistul nostru, a făcut bășcălie de mine, după care m-a sfătuit: “Bă, nu fii tâmpit și vino acasă, până nu ți se întâmplă ceva! Ai făcut destul acolo, n-are rost să riști.” L-am liniștit și pe el și mi-am văzut de treabă.

Alarma a sunat la 21:05 și am așteptat cu nerăbdare să apară, ca în fiecare seară, “scriitorul” nostru, Dragan. I-am povestit ce mi s-a întâmplat și i-am cerut sfatul. S-a uitat lung la mine și mi-a spus: “Rămâi liniștit, dar nu te mai duce pe la Centrul militar de presă. N-are ce să ți se întâmple.” Și mi-a dat numărul lui de telefon, sfătuindu-mă să-l sun imediat, dacă mi se întâmplă ceva.

Ne-am relaxat cu toții și am început să glumim. George Roncea, care era un înrăit colecționar de arme albe, i-a arătat lui Dragan cuțitul său. Semăna cu un cuțit de vânătoare, dar era făurit în nu știu ce ateliere celebre și îl costase o grămadă de bani. Au început să discute despre cuțite și pumnale și ne-au exasperat, când pe mine, când pe Mile, care eram nevoiți să traducem ce spun, ca să se poată înțelege. În cele din urmă, Dragan a scos un cuțit de care, când l-a văzut, George a rămas teribil de impresionat și nu s-a lăsat până nu l-a convins să facă schimb cu al lui. Spre amuzamentul nostru, i-a mai dat și vreo 50 de mărci germane, ca să-l convingă să accepte schimbul.

În timp ce noi încă ne distram de “afacere”, Dragan și-a scos ceasul de la mână și l-a întrebat pe George dacă știe ce este. Semăna sau chiar era, nu-mi mai amintesc, un ceas rusesc “Poljot“, cum se găseau pe vremuri și în magazinele noastre. Dar George ne-a explicat că e nu știu ce marcă. Într-un acces de generozitate, Dragan i l-a dăruit. Impresionat, George i l-a dat pe al lui, care era – evident – mai valoros. Dar se simțeau frați de cruce.

A fost bine, pentru că, la un moment dat, Dragan a scos din buzunar un glonte și ne-a întrebat dacă știm ce este. Ne-am holbat la el, pentru că nu mai văzusem așa ceva. Vârful era scobit, ca un crater de vulcan, iar în mijloc avea un ac dintr-un metal extrem de dur. “Este special pentru vestele anti-glonț,” ne-a explicat “scriitorul” nostru. “Dar ăsta știți ce este?” și a mai scos un glonte din buzunar. Acesta avea, în loc de vârf, o capsulă de culoare albastră, dintr-un plastic special, cu un lichid ciudat în interior. “E un glonte otrăvit,” ne-a risipit, tot el, nedumerirea. Apoi l-a luat și l-a băgat înapoi, într-o cartușieră în care mai avea 5 gloanțe. “Și ce faci cu ele?” l-am întrebat eu. “Ai cu ce să le folosești sau le arunci cu mâna în dușmani?”

A început să râdă și ne-a chemat pe hol, într-un colț mai întunecat. A scos din servieta-diplomat de care nu se despărțea niciodată un ditamai pistolul, cu butoiaș, și mi l-a întins. Nu înainte de a verifica să nu aibă glonte pe țeavă. Am rămas cu gura căscată. Eu ca eu, dar George și mai ales Mile, care era înnebunit după arme de foc, nu mai voiau să-l lase din mâini. Dragan i-a lăsat să-i admire revolverul, apoi ne-a urat noapte bună, apoi a urcat la el în cameră. Pentru că Nelu îi repartizase și lui o cameră în hotel. Desigur, gratuit.

Ne-am bucurat  că Dragan s-a luat cu vorba și nu ne-a mai bătut obrazul pentru hotărârea de azi guvernului român, care a decis “interzicerea vânzării, furnizării sau exportului, directe sau indirecte, a petrolului și produselor petroliere, provenind sau nu din România, către orice persoană sau organizație din Iugoslavia”. Excepție făceau cazurile în care erau prezentate dovezi convingătoare că aceste activități servesc unor scopuri umanitare. Dragan n-a uitat și ne-a reproșat această hotărâre mai târziu, când a avut grijă să sublinieze că, abia după luarea ei, autoritățile române au solicitat Uniunii Europene instrucțiunile de aplicare a embargoului petrolier asupra Iugoslaviei.

Ministrul bulgar de Interne Bogomil Bonev a declarat cotidianului “Trud” că la granița bulgaro-iugoslavă a fost “întărit controlul”, pentru a fi împiedicate operațiunile de export clandestin în Iugoslavia. Conform informațiilor difuzate de cotidienele bulgare, traficul la frontiera bulgaro-iugoslavă este, practic, blocat. Embargoul ONU împotriva Iugoslaviei din perioada 1992-1996 a antrenat un trafic clandestin condus atât de grupurile mafiote bulgare, cât și de șomerii din regiunile de graniță, care revindeau la prețuri de contrabandă conținutul rezervoarelor vehiculelor.

Postul național Îe televiziune a continuat să mediatizeze vizita lui Ibrahim Rugova în Italia, sugerând că se află acolo în calitate de mediator al unui acord de pace. “În timpul șederii în Kosovo, am avut întrevederi cu autoritățile de la Belgrad, am discutat despre un proces de găsire a unei soluții politice și de creare a unui climat de încredere,” a declarat astăzi Rugova într-o conferință de presă organizată la Roma. “Eu sunt alesul kosovarilor, eu reprezint acest popor, dar în fiecare societate pluralistă există divergențe. Eu sunt un om al păcii, al rezistenței non-violente și cer sprijinul vostru, al presei. Am muncit 10 ani ca să putem trăi cu toții împreună în Kosovo, albanezi și sârbi. Nu există un conflict între cele două etnii – albaneză și sârbă – în Kosovo, noi am avut un conflict cu forțele sârbe.”

Reacțiile la declarațiile lui Rugova nu au întârziat să apară. Așa-numitul guvern provizoriu din Kosovo, condus de Hashim Thaqi, în care partidul lui Rugova a fost invitat să ocupe 4 posturi, dar nu a făcut-o niciodată, i-a cerut acestuia explicații publice despre atitudinea și împrejurările luării sale ca ostatic la Priștina și Belgrad. Thaqi pretindea ca Rugova să renege acordul semnat cu Milosevic și să își afișeze clar sprijinul pentru lupta dusă de UCK pentru obținerea independenței provinciei Kosovo.

UCK și-a sporit efectivele de la începutul atacurilor NATO și are în prezent între 8.000 și 10.000 de combatanți, a anunțat joi Pentagonul, citat de AFP. “Ei primesc recruți, după toate aparențele provenind din rândul refugiaților, mai ales din Albania,” a adăugat Kenneth Bacon, purtătorul de cuvânt al Departamentului Apărării. “Ei continuă să lupte în Kosovo și continuă, de asemenea, să înregistreze pierderi. Sunt depășiți ca număr și ca dotare de forțele sârbe. Ne-au declarat că vor continua să cumpere arme de pe piața internațională.”

În această noapte, avioanele NATO au atacat din nou localitățile din nordul și estul Iugoslaviei, venind dinspre România și Bulgaria. La 23:40, vameșii și ceferiștii din Stamora-Moravita au tras o spaimă pe cinste. Două bubuituri îngrozitoare i-au făcut să se arunce la pământ, ferindu-se cu greu de cioburile geamurilor sparte din gară. NATO lansase două proiectile asupra unui pod amărât de cale ferată și a liniilor de înaltă tensiune aferente, de pe magistrala feroviară Timișoara-Belgrad. Cunoșteam bine podul, peste care am trecut de câte ori am mers cu trenul la Belgrad. Avea vreo 10 metri și trecea peste un canal. Se afla lângă satul Vatin, la 14 kilometri de Vîrșeț și la numai 1 kilometru de gara din Stamora Moravița. A fost distrus complet de racheta care l-a lovit. Nu au fost victime. Doar satul Vatin a rămas fără curent.

După lovirea podului, principala legătură feroviară dintre România și Iugoslavia a fost întreruptă. A fost, evident, dovada cea mai clară (și aveau să mai vină și altele) că Alianța Nord-Atlantică nu avea încredere în autorități, în ciuda declarațiilor oficialilor români că – de această dată – embargoul impus Iugoslaviei va fi respectat cu strictețe. Și-au luat imediat măsuri de precauție, după ce actuala putere a dezvăluit metodele de încălcare a embargoului precedent. După ce a distrus combinatul chimic de la Pancevo (legat prin celebra conductă subterană de combinatul “Solventul” din Timișoara), NATO a distrus și podetul peste care ar fi putut trece garniturile de tren încărcate cu carburanți.

Acum, că tot a trecut atâta vreme și poveștile mele nu vor mai produce același efect, trebuie să spun că, după sfârșitul ăzboiului, când m-am întors în țară, am aflat că precauțiile aliaților nu au fost fără temei. De suficiente ori, autoritățile vamale de la Stamora-Moravița au primit ordine telefonice să nu controleze anumite microbuze. Acestea erau încărcate cu carburanți și erau destinate militarilor iugoslavi. Microbuzele treceau prin cele două vămi și erau preluate de ofițeri sârbi, descărcate în unitățile militare și trimise înapoi. Desigur, cantitățile erau simbolice față de nevoile Armatei iugoslave, dar erau suficiente pentru ca ofițerii sârbi să se mai miște puțin pe șosele. Și să nu uite că românii erau, totuși, cu sufletul alături de ei.

Dupa ce au distrus podul de la Vatin, avioanele NATO au continuat să bombardeze zona. Pentru a doua oară în ultimele 12 ore, a fost lovită zona satului Nocaj, de lângă Sremska Mitrovica, unde se ascundeau, probabil, militarii sârbi. La 23:25, câteva proiectile au explodat în Sabac, un orășel la câțiva kilometri sud de Belgrad și, la un sfert de oră după miezul nopții, 4 rachete au fost trase asupra Pozarevac-ului, orașul natal al lui Slobodan Milosevic. Ironia sorții face ca toate aceste localități, bombardate de avioane venind dinspre România, să fie locuite de etnici români. Totuși, zona muntoasă din nordul Iugoslaviei nu a fost bombardata atât de crunt pe cat ma asteptam. Ceea ce înseamnă că sistemul de culegere de informații al NATO era lamentabil. Pentru că exact aici au fost ascunse, de-a lungul întregului razboi, cele mai importante unitati militare srbești, pregătite să înfrunte o eventuală invazie terestră dinspre România și Ungaria.

Avioanele venite dinspre Bulgaria au atacat, în doua rânduri, orașul Niș. Primul raid a avut loc între 2:45 și 3:10, iar al doilea – între 4:10 și 4:25. Au fost bombardate zona industrială din nord-vestul orașului și aeroportul, unde a izbucnit un puternic incendiu. Sârbii au anunțat că ar fi doborât două din avioanele inamice, dar n-au mai revenit cu amănunte, cum făceau de obicei.

În Kosovo, avioanele NATO au “zburdat” din nou. Începând cu miezul nopții, au lansat 3 atacuri asupra Priștinei. Patru rachete au lovit, la ora 4:00, un sat de lângă Surdulica, iar la 1:00, a fost bombardat Podujevo. Mai devreme, raidurile NATO vizaseră Muntenegrul. Două rachete au explodat în zona de vărsare a râului Kotor în mare, în golfurile peninsulei Lustica, unde se află o mare parte a flotei și Marinei militare iugoslave. În același timp, antiaeriana a reușit să respingă un atac asupra capitalei Podgorica.

În urma unei îndelungate dezbateri, Camera Reprezentanților a SUA, controlată de republicani, a aprobat cu 311 voturi “pentru”, față de 105 “împotrivă”, acordarea unui buget de urgență de 12,9 miliarde de dolari, destinat în special să acopere costurile de război și să consolideze aparatul militar, relatează AFP. Președintele Bill Clinton, care nu solicitase decât 6 miliarde de dolari pentru războiul cu Iugoslavia, poate refuza deblocarea unei părți a sumei votată de Cameră. În același timp, Camera s-a pronunțat împotriva retragerii forțelor americane din Balcani, în urma unei dezbateri furtunoase ce a ilustrat multiple diviziuni existente în sânul ambelor partide, în privința continuării conflictului.

Democrații i-au acuzat pe republicani că vor să joace pe două planuri, refuzând să susțină politica militară a președintelui democrat, însă căutând, pe de altă parte, să dubleze cheltuielile militare. Costul bombardamentelor, estimat de Casa Albă, se ridică la 718 milioane de dolari pe lună, în timp ce raportul Biroului pentru buget al Congresului estimează aceste cheltuieli la circa 1 miliard de dolari lunar.