target: Mile bagă clandestin în Iugoslavia echipa ProTV

21 iunie 1999

Astăzi era ziua cea mare. Deși nu aveam transmisie pentru emisiunea de dimineață, m-am trezit devreme și am coborât să beau o cafea și să răsfoiesc ziarele. Trebuia să fac ceva să-mi treacă timpul cât mai repede. Vorbisem la telefon cu Mile Cărpenișan, care mi-a spus că vor încerca să treacă granița în jurul prânzului. Ziarele m-au plictisit. Publicau știri de ieri, pe care le știam deja. “Blic” înșira ultimele incidente provocate de UCK: o bombă detonată lângă statuia lui Vuk Karadzic din fața Facultății de filosofie din Priștina, 3 sârbi uciși și unul rănit la Bijelo Polje, casele sârbilor incendiate la Grace, Nedakovac, Nevoljane și Vrnica, 20 de sârbi baricadați într-o sală de sport la Urosevac și asaltați de gherilele UCK, 100 de apartamente părăsite de sârbi și ocupate de albanezi în Priștina și așa mai departe. Ziarele dedicau o pagină refugiaților sârbi care plecau din Kosovo și una celor care se întorceau în provincie. Noroc cu un interviu cu Bora Djordjevic, legendarul star rock, cunoscut pentru ura împotriva lui Milosevic și ironia necruțătoare cu care își bătea joc de președintele iugoslav. Interviul era plin de tristețe, de această dată, muzicianului părându-i rău că s-au adeverit versurile unui celebru cântec de-al său, care vorbea despre un Belgrad în flăcări.

Și “Vecernje Novosti” povestea pe larg despre întoarcerea refugiaților sârbi în Kosovo și dedica două pagini echipei naționale de baschet, care lua startul în turneul final al Campionatului European, care începea astăzi la Paris. Sârbii au avut întotdeauna baschetbaliști fantastici și toată lumea se așteaptă ca Iugoslavia să ajungă măcar în finală. Cu titlul “Amazoana cu mâinile pătate de sânge“, ziarul prelua un articol dintr-o revistă italiană despre căpitanul Jeannie Flynn, o americancă – pilot pe avioanele de vânătoare F-15 E care au bombardat Iugoslavia. Cu litere groase era tipărit răspunsul femeii la întrebarea dacă are remușcări că bombele lansate de ea i-au ucis, poate, pe unii din cei 2.000 de civili sârbi omorâți în timpul războiului: “În general, ce se întâmplă sub aripile avionului meu nu mă interesează. Mă străduiesc să-mi nimeresc ținta repartizată, însă nu e treaba mea ce reprezintă acea țintă.”

Desigur că din “Politika” nu aveau cum să lipsească articolele despre întoarcerea sârbilor în Kosovo și un interviu despre planurile de reconstrucție a țării, explicate, de această dată, de Dragan Tomic, vicepremier al Guvernului sârb. Pe o pagină întreagă erau înșirate detalii despre profiturile fabuloase obținute de concernele de armament în urma războiului care tocmai se terminase. Pe primul loc erau, bineînțeles, fabricile americane. Pe o altă pagină era publicat episodul 14 dintr-un studiu despre pierderile provocate de sârbi aviației inamice. Detaliile și descrierea exactă a împrejurărilor în care fuseseră doborâte avioanele lăsau cu greu loc de îndoială că nu ar fi fost adevărate.

Mi-a sărit în ochi corespondența transmisă de la București de Milan Petrovic, pe care aveam să-l cunosc când m-am întors acasă și m-a felicitat, împreună cu corespondenta agenției Tanjug, pentru felul în care am relatat de la Belgrad desfășurarea războiului. Cu un reproș: nu le-a mai plăcut atitudinea mea după încheierea păcii, când am insistat foarte mult asupra schimbării de atitudine a sârbilor, care deveniseră ostili președintelui Slobodan Milosevic.

Articolul de azi al lui Petrovic se numea “Bucureștiul și-a pierdut busola” și povestea despre cât de rău trăim după 10 ani de “tranziție“, subliniind că 70 % din populație crede că suntem pe un drum greșit. Ziaristul sârb caracteriza guvernul român drept un adevărat campion al slugărniciei față de NATO și adăuga că acesta a nesocotit voința românilor, care – în proporție de 80 % – s-au declarat împotriva bombardamentelor sălbatice declanșate asupra Iugoslaviei. Articolul se încheia cu un exemplu al fățărniciei regimului de la București care, după ce a ținut partea Alianței Nord-Atlantice, acum insista asupra “prieteniei de veacuri dintre popoarele sârb și român”.

TPI pentru fosta Iugoslavie se află în pragul “paraliziei”, a afirmat președintele uneia dintre cele trei camere de acuzare ale instituției, francezul Claude Jorda, într-un interviu publicat în cotidianul “Liberation“. “Dacă Slobodan Milosevic ne-ar fi predat mâine și ar fi încredințat camerei pe care o prezidez, eu aș fi constrâns să îl las să aștepte 3 ani în închisoare, înainte ca procesul lui să poată începe,” a explicat Jorda. TPI a cerut ajutorul Interpol-ului în vederea desfășurării anchetelor asupra masacrelor, distrugerilor de bunuri și încălcării drepturilor omului în Kosovo. Din echipele Interpol urmează să facă parte specialiști în identificarea victimelor catastrofelor, specialiști în balistică, explozibili, arme și muniții, precum și specialiști în construcții, pentru evaluarea pagubelor. Interpol-ul a subliniat că anchetatorii dispun de puțin timp, întoarcerea refugiaților riscând să compromită strângerea elementelor care ar putea constitui dovezi.

Am plecat spre Media Center, observând că autobuzele circulau din nou. Programul era, totuși, redus: 6:00-10:30, 13:00-17:00 și 18:00-22:00. În afara detaliilor acordului de demilitarizare a UCK, continuau să curgă știri despre refugiații sârbi care se întorc în Kosovo. La Kragujevac, Miodrag Pavlovic, adjunctul ministrului de Finanțe, a împărțit benzină celor 150 de oameni pe care îi conducea înapoi acasă. Un autobuz cu o parte din cei 880 de refugiați ajunși la Mladenovac se întorcea în Kosovo condus de Slobodan Pavlovic, ministru adjunct în guvernul sârb. Zoran Knezevic, ministru federal de Justiție, împreună cu Zivota Covic și Aleksa Jokic, miniștri în guvernul sârb, îi conduceau pe sârbii care se întorceau, cu 15 autobuze, la Pec. Coloana a fost încadrată, la intrarea în provincie, de jeep-urile italienilor din KFOR, care i-au asigurat pe oameni că nu au de ce să se mai teamă.

De la Niș, 500 din cei 2.000 de refugiați se pregăteau să se întoarcă acasă. De la Jagodina, 116 oameni s-au înghesuit în două autobuze care plecau spre Kosovo. Din Kraljevo plecau un autobuz, 10 automobile și câteva tractoare. Alti 200 de refugiați au plecat din Leskovac și s-au oprit la Kosovopolje, așteptând ca militarii KFOR să-i asigure că se pot întoarce în siguranță în satele de unde fugiseră. Oamenii se întorceau mai mult de nevoie, pentru că în Serbia nu prea aveau unde să se adăpostească. Orașul Kragujevac, de exemplu, era plin de refugiați din Kosovo. Erau peste 10.000 și Vesna Pajevic, vicepreședinte al Consiliului local, făcea apeluri zadarnice să li se trimită hrană, medicamente și articole sanitare și atrăgea atenția că – și fără ei – situația socială era foarte grea în zonă, din cauza fabricilor distruse de bombardamente, care au lăsat fără slujbe mii de localnici.

La 12:00, m-am dus în fața clădirii Guvernului federal, unde începeau să se adune refugiații sârbi din Kosovo, pentru a protesta că nimănui nu-i pasă de ei. Oamenii doreau să fie primiți de președintele Serbiei, pentru a-i prezenta solicitările lor: să li se recunoască statutul oficial de refugiați, cu toate drepturile locale, să nu se mai ascundă adevărul despre exodul sârbilor din Kosovo, iar guvernul federal să ceară întrunirea de urgență a Consiliului de Securitate al ONU, care să condamne atitudinea trupelor KFOR, pentru că au permis “bandelor organizate ale teroriștilor UCK” să intre în Kosovo și să-i prigonească pe sârbi.

Însă a trebuit să stau deoparte, pentru că în fața clădirii era plin de polițiști (mulți în civil), care au spus că protestul nu este autorizat și au interzis oamenilor să se adune în grupuri compacte. Aceștia au început să vocifereze și s-au retras către bulevardul Terazije, încercând să-l blocheze din nou, la fel ca ieri. În fruntea lor era, din nou, Svetozar Fisic, care repeta revendicările la o portavoce. După vreo oră, Fisic a fost luat pe sus dintre demonstranți și băgat într-o dubă a Poliției. Un ofițer superior le-a cerut demonstranților să plece, după care un cordon de 20 de polițiști a început, fără violență, să-i împrăștie. Când i-au văzut, femeile din grupul demonstranților au început să plângă, în timp ce bărbații huiduiau și strigau: “Dovediți-ne că sunteți mai buni decât UCK!”, “Întâi ne-au alungat albanezii din Kosovo, iar acum ne goniți și voi din Belgrad!

Stăteam puțin retras și mă uitam încremenit cum belgrădenii plecau privirile și grăbeau pasul, înjurându-l printre dinți pe Milosevic. Le simțeam rușinea că nu au curajul să se alăture demonstranților și să-i apere. Era o adevărată dramă, însă toți știam că încă nu era momentul pentru o revoltă de proporții. Războiul sleise energia oamenilor și aveau nevoie de timp să-și recapete puterile, pentru a putea cere socoteală celor vinovați de această tragedie. Într-un sfert de oră, nimic nu mai amintea de manifestația refugiaților și belgrădenii puteau să umble din nou pe Terazije, fără să se simtă umiliți de propria neputință. Câteva ore mai târziu, Svetozar Fisic a fost condamnat în regim de urgență, la 30 de zile de închisoare. 10 pentru încălcarea regimului privind rezidența în vreme de război și 20 pentru încălcarea regimului adunărilor publice.

Iugoslavia nu răspunde în prezent condițiilor necesare participării la măsurile comerciale autonome, la programul PHARE sau la un acord de asociere și de stabilizare,” au precizat miniștrii Afacerilor Externe ai UE, informează AFP. Ei au subliniat că este nevoie de realizarea unor progrese în ceea ce privește respectarea libertăților democratice și a drepturilor minorităților naționale, inclusiv în Kosovo.

Când mă întorceam de la demonstrație, m-a sunat Mile. Trecuseră cu bine. Vameșii români i-au ajutat și i-au urcat pe Fane Anghel, Sandi Mandici și nea Nelu în mașinile unor bișnițari de benzină, care i-au trecut fără probleme. Mile s-a pus la volanul jeep-ului nostru, a înlocuit sigla ProTV din parbriz cu cea a Antenei 1 și s-a dus cu tupeu în vama sârbească, prezentând acreditarea de război. Vorbea sârbește și, după o scurtă verificare a acreditării, polițiștii și vameșii sârbi l-au lăsat să treacă, spunându-i că are noroc că nu e de la ProTV. Nu observaseră că jeep-ul avea numărul de înmatriculare B-21-PRO.

Dincolo de vamă, îl aștepta Nelu, care i-a luat pe toți în mașina lui, lăsându-l pe Mile să conducă jeep-ul până la Belgrad. Trebuiau să mai treacă de câteva filtre ale Poliției, iar Nelu avea legitimație de partid de la JUL și îl lăsau în pace. Mi-au spus că mă sună din nou când ajung la Belgrad. M-am grăbit să mai aflu noutăți, pentru a-mi face timp să stau și cu ei la o bere, când vor sosi. Mă așteptau știri despre începerea reconstrucției țării. La Vrbas, maiorul Pavle Koporan anunța începerea lucrărilor de curățare a canalului Veliko Backo de resturile podului distrus de rachete, care urma să fie reconstruit.

La Cuprija, ministrul federal de Externe Zivadin Jovanovic, în fruntea unei delegații de militari și reprezentanți ai guvernului, a deschis oficial lucrările de reconstrucție. Centrul orașului fusese bombardat în 8 aprilie și 29 mai, când două blocuri și 25 de case au fost rase de pe fața pământului. Jovanovic le-a promis oamenilor că, până la 1 noiembrie, acestea vor fi ridicate la loc. Delegația oficială, așteptată de câteva sute de membri SPS care agitau drapele naționale și portrete ale lui Slobodan Milosevic, a fost invitată de generalul Dragoljub Ojdanic, șeful Statului Major General al Armatei iugoslave, să traverseze la Mijatovac râul Velika Morava pe un pod de pontoane realizat de militari. Mâine, circul acestor inaugurări urma să se repete la Surdulica, Vladicin Han și Vranje, unde festivitățile vor fi deschise de premierul sârb Mirko Marjanovic.

Surpriza a venit astăzi de la Ministerul Informațiilor, care a anunțat că Guvernul federal a solicitat întrunirea Parlamentului, pentru a decide ridicarea stării de război. “Încetarea agresiunii împotriva Iugoslaviei și desfășurarea forțelor de menținere a păcii ale Națiunilor Unite, care asigură securitatea cetățenilor în Kosovo, sunt suficiente motive pentru ridicarea stării de război,” se spunea în comunicatul oficial. “În aceeași ședință, Guvernul federal va propune mai multe proiecte de lege vizând reconstrucția țării.”

Vestea a fost primită cu bucurie de liderii Opoziției. Vojislav Kostunica, președintele Partidului Democrat din Serbia, a fost singurul care a avertizat că bucuria e prematură. “Ridicarea stării de război ar trebui să ducă la democratizarea vieții politice,” a explicat Kostunica, “dar nu trebuie să uitam că, nici înainte de război, viața social-politică nu a fost strălucită. Țara nu va primi nici un fel de ajutor umanitar, dacă actualul regim nu va fi schimbat.” El a atras atenția că nu se poate vorbi de reconstrucția țării, când 10 milioane de oameni suferă. “Occidentul a impus sancțiunile, izolarea și demonizarea sârbilor, distrugerea economiei și a infrastructurii țării, însă a uitat de cei 650.000 de refugiați pe care îi aveam deja. În continuare, planul țărilor occidentale este clar: se urmărește distrugerea Republicii Federale Iugoslavia!”

Rusia a chemat la o reconstrucție rapidă a regiunii Balcanilor, complet distrusă în urma războiului din Kosovo, potrivit unui document emis de Ministerul de Externe de la Moscova, citat de AFP. În acest text se reiterează condamnarea de către oficialitățile de la Moscova a campaniei bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, conflict calificat ca “unul dintre cele mai tragice din istoria Europei acestui secol”. Salutând sfârșitul conflictului, comunicatul Ministerului insistă, de asemenea, asupra “aplicării substanțiale și detaliate” a rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU privind provincia Kosovo. “Pagubele provocate economiei și infrastructurii Iugoslaviei depășesc distrugerile provocate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,” se arată în textul comunicatului.

Între timp, amuzantul joc de-a pisica și șoarecele, dintre regimul de la Belgrad și partidele de Opoziție, continua să-mi descrețească fruntea. Imaginația debordantă și ușurința cu care oamenii lui Slobodan Milosevic jonglau prin hățișul legilor, în timp ce Opoziția se poticnea la fiecare pas, mă amuzau la culme. Ultima găselniță se referea la miniștrii SPO care demisionaseră în 28 aprilie din Guvernul federal, după ce liderul lor, Vuk Draskovic, fusese demis din funcția de vicepremier. Momir Bulatovic a lăsat să se înțeleagă că, la vremea respectivă, le-ar fi respins demisiile, așa că statutul lor era incert. Deși, de două luni, nu își mai îndeplineau atribuțiile, Milan Komnenic și Slobodan Nenadovic erau, din punct de vedere legal, încă deținători ai portofoliilor Informațiilor și Comerțului, iar Milan Bozic era ministru fără portofoliu. Era evidentă intenția lui Bulatovic de a sugera că SPO împarte cu SPS toată responsabilitatea deciziilor luate în timpul întregului război. Vestea i-a descumpănit pe cei de la SPO, iar sârbii au făcut bășcălie de cei 3 “miniștri”, spunând că ar fi în stare să se ducă să-și încaseze salariile pe ultimele două luni.

În această vreme, SPS continua atacurile împotriva SPO, care era cel mai important dintre partidele de Opoziție. La Niș, filiala locală a SPS a acuzat primăria (condusă de SPO) de măsuri “imorale, criminale și lipsite de patriotism”. Veroljub Jovanovic, purtătorul de cuvânt al SPS, a declarat că “fostul funcționar comunist și actual primar al Niș-ului, Branislav Jovanovic, ne-a acuzat că suntem dușmani ai poporului, însă, în timp ce activiștii și membrii partidului nostru luptau pentru Kosovo, el organiza petreceri pentru măscăriciul de Vuk Draskovic”. El a mai spus că, de când coaliția de opoziție “Zajedno” a câștigat alegerile locale în Niș, cotidianul “Narodne Novine” și televiziunea NTV au devenit organele de propagandă ale SPO. Această declarație era, de fapt, un contraatac, după ce ieri, primarul Niș-ului a spus despre întoarcerea refugiaților sârbi în Kosovo că aceștia preferă să înfrunte teroriștii UCK, decât să aibă de-a face cu Poliția lui Slobodan Milosevic.

Atacurile împotriva administrațiilor locale aflate în mâinile Opozitiei l-au făcut pe Vojislav Mihajlovic, primarul Belgradului, să amenințe că va cere Parlamentului Serbiei să organizeze alegeri anticipate în capitala iugoslavă. El a respins toate acuzațiile de corupție și incompetență aduse de SPS și SRS și a spus că nu se teme de noi alegeri, chiar dacă acestea ar fi organizate mâine.

În realitate, ar fi trebuit să se teamă, deoarece rezultatele unui sondaj realizat în perioada 9-14 iunie, de Institutul pentru Studii Politice din Belgrad, nu erau deloc promițătoare. Profesorul Srbobran Brankovic a anunțat că, în continuare, cel mai popular partid din Serbia rămâne SPS, cu 21,9 din opțiuni (cu 9 procente mai puțin decât în luna mai), urmat de SPO, cu 14,7%, SRS, cu 10,5% (față de 15% în luna mai), Partidul Democrat din Serbia (DSS), cu 5,3%, Partidul Democrat (DS), cu 3,2%, Partidul Social Democrat (SD) cu 2,5% și Alianța Civică din Serbia (GSS), cu 2%.

La întrebarea “În cine aveți cea mai mare încredere?”, 15,6% din cei chestionați l-au indicat pe Slobodan Milosevic (față de 30% în luna mai), 10% pe Vuk Draskovic, 8% pe Vojislav Seselj, iar 5% pe Milo Djukanovic. La întrebarea “În cine aveți cea mai mică încredere?”, pe primul loc era nominalizat tot Slobodan Milosevic, cu 21%, urmat de Milo Djukanovic, cu 11%, Zoran Djindjic, cu 8%, Vuk Draskovic și Vojislav Seselj, cu câte 7%. La întrebarea “Credeți că Slobodan Milosevic este vinovat pentru actuala situație din țară?”, 70% au raspuns afirmativ și doar 21% l-au considerat nevinovat. Același procent, 70% din cei chestionați, se declaraseră împotriva prezenței trupelor străine în Kosovo, cele două cifre spunând multe despre motivul pentru care Milosevic pierduse susținerea sârbilor.

“Le cer tuturor locuitorilor provinciei Kosovo, indiferent de originea lor etnică, să dea o șansă păcii și să se întoarcă acasă. KFOR va garanta securitatea tuturor cetățenilor din Kosovo,” a declarat Javier Solana, în deschiderea celui de-al 16-lea colocviu internațional al NATO, desfășurat la Budapesta, “Poporul sârb va profita din plin de avantajele integrării în comunitatea euro-atlantică. Dar pentru aceasta, trebuie să fie instaurate democrația și toleranța. Aceasta nu se va întâmpla în cazul în care Milosevic va rămâne la putere. El este un om al trecutului și nu are loc în Europa de mâine.” Și miniștrii de Externe din țările UE și-au exprimat îngrijorarea față de exodul populației sârbe din Kosovo, îndemnându-i pe etnicii sârbi din provincie să revină la locuințele lor, relatează AFP. “Întoarcerea refugiaților și a persoanelor deportate, garantarea securității pentru toți, precum și judecarea autorilor atrocităților sunt cele mai importante priorități ale comunității internaționale,” se arată în documentul adoptat de miniștrii de Externe din țările UE.

“Sunt indignat când văd albanezi din Kosovo, precum și elemente izolate din UCK, comportându-se într-un fel prea puțin diferit de adversarii lor,” declara astăzi generalul Michael Jackson, într-un interviu acordat postului BBC. “Nu spun că ei comit masacre, eu vorbesc despre incendieri de case și jafuri. Ar face mai bine să nu mai facă astfel de lucruri. Vor strica totul și ar fi păcat.” Șeful KFOR aprecia că aproximativ o treime din sârbi au fugit din Kosovo. Găsea inevitabilă această situație, dar lăsându-se amăgit de convoaiele conduse de miniștrii lui Milosevic, care reveneau în provincie, le considera drept semne încurajatoare.

Încurajatoare pentru sârbi ar fi trebuit să fie atitudinea forțelor KFOR. Însă, pe lângă deruta și nesiguranța oarecum normale, din moment ce se aflau pe un teren necunoscut, militarii din forțele internaționale găseau că este momentul potrivit să-și plătească polițele unor vechi rivalități. Citeam astăzi un articol publicat de cotidianul britanic “The Independent“, scris de un jurnalist englez care asistase ieri la incendierea satului Grecka, situat la nici 15 kilometri de Priștina. Profitând că sâmbătă, sârbii părăsiseră satul, un grup de luptători UCK a dat năvală, devastând și incendiind, pe rând, toate casele. Totul s-a petrecut sub ochii nepăsători ai militarilor francezi și britanici din KFOR. Francezii pretindeau că satul nu se află în sectorul lor, iar britanicii dădeau, la rândul lor, din umeri.

În schimb, astăzi după-amiază, fără a băga de seama – chipurile! – că sunt filmați și fotografiați pas cu pas, James Rubin s-a plimbat prin centrul Priștinei împreună cu liderii UCK Hashim Thaqi, Jakup Krasniqi, Agim Ceku și Rame Buja. Albanezii îi întâmpinau cu aplauze și Rubin îi saluta, acceptând cu modestie recunoștința lor. S-au oprit cu toții pe terasă la “Korso“, cea mai populară cafenea din centru, unde au discutat amical aproape o oră. Lângă masa lor se așezase și Bujar Bukoshi, care, acum câteva luni, era “prim ministru al guvernului kosovar din exil”, însă acesta nu i-a băgat în seamă. La câteva sute de kilometri distanță, în centrul Belgradului, oficialii sârbi îi conduceau pe cei 20 de arhitecți ruși, care veniseră să examineze cum s-ar putea reconstrui clădirile distruse de bombardamente.

Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al NATO, spunea astăzi că un număr limitat de militari sârbi vor fi autorizați să revină în Kosovo, când generalul Michael Jackson va considera că este oportun acest lucru. “Acești militari vor putea reveni în săptămânile următoare pentru 3 motive: pentru a asigura securitatea lăcașurilor religioase și culturale sârbe, a mănăstirilor ortodoxe, pentru acțiuni de deminare, precum și pentru o prezență pur simbolică la frontiere,” explica Shea. Câmpurile de mine erau un adevărat coșmar pentru populația și militarii din Kosovo. Ambasadorul american Donald Steinberg, reprezentantul oficial pentru deminări cu caracter umanitar, declara astăzi că, în provincie, ar exista în jur de 800 de zone minate, în special în regiunile de la frontiera cu Albania și Macedonia. El aprecia că vor fi necesari aproape 5 ani pentru ca populația din Kosovo să scape de amenințarea minelor. Deocamdată, geniștii din KFOR s-au concentrat asupra principalelor șosele și poduri, de care aveau, în primul rând, ei nevoie.

Astăzi, la 13:25, în satul Negrovce, de la 30 de kilometri nord de Priștina, doi britanici din KFOR și doi civili au fost spulberati de explozia unor bombe cu fragmentație. Militarii erau dintre celebrii “Gurkhas“, nepalezii din elita Armatei britanice, și fuseseră chemați să dezamorseze o grămadă de bombe neexplodate, adunate de săteni în școală. Soldații nu au vrut să riște viața localnicilor și au încercat să le deplaseze pe un teren viran. Bombele fiind deja mișcate, a fost suficient un gest pripit sau un pas greșit și totul s-a sfârșit cu o explozie îngrozitoare.

Îl înțelegeam foarte bine pe Cătălin Radu Tănase, cu care vorbisem astăzi. Era încă în Priștina și, când a fost să filmeze pentru un reportaj despre oamenii dintr-un sat, în care trebuia să ajungă pe un drum printr-o pădure, l-a lăsat pe albanezul care îl conducea să o ia înainte, iar el și cu Gabi Crețean, cameramanul, au mers cu fereală, la vreo 10 metri distanță și călcând doar pe urmele lăsate de acesta. Ba mai mult, la un moment dat, albanezul l-a cărat pe Cătălin în spinare. Îl avertizasem și eu – deși nu mai era nevoie – să aibă grijă pe unde umblă și, mai ales, să nu cumva să culeagă de pe câmp, ca suvenir, vreun simpatic cilindru galben sau portocaliu. Pentru că n-ar mai fi avut o a doua ocazie. Așa arătau bombele cu fragmentatie.

O bombă cu fosfor, folosită probabil în operațiunea NATO, a fost găsită pe o plajă din Apuglia, sudul Italiei, au declarat surse militare, citate de AFP. Dispozitivul, de tip Mk-25, de fabricație americană recentă, a fost găsit pe plaja din Rodi Garganico, în apropiere de Foggia, de forțele de ordine care patrulează pe litoral. Militarii au recuperat bomba, pe care au distrus-o mai târziu.

Generalul Michael Jackson a anunțat că documentul semnat în cursul nopții cu UCK, referitor la demilitarizarea acestei organizații, “nu este un acord, ci un angajament unilateral din partea UCK, în conformitate cu recomandările Consiliului de Securitate”. În conferința de presă susținută azi-dimineață la Priștina, Jackson și-a exprimat speranța că “toate comandamentele locale ale UCK vor respecta angajamentul comandamentului lor central”, subliniind astfel divergențele din interiorul gherilei kosovare.

Erau destule disensiuni în Kosovo, nu numai între liderii UCK, dar mai ales între ei și membrii Ligii Democratice din Kosovo (LDK) condusa de Ibrahim Rugova. Donika Gervalla, unul din purtătorii de cuvânt ai LDK, a salutat acordul de demilitarizare a UCK. “Cu cât sunt mai puține arme în țară, cu atât este mai bine,” a declarat Gervalla, care speră să nu se ajungă la o luptă pentru putere între liderul guvernului în exil al albanezilor din Kosovo, Bujar Bukoshi, nerecunoscut de comunitatea internațională, și liderul politic al UCK Hashim Thaqi. “Amândoi știu că avem nevoie de orice altceva decât de o ceartă. Vom colabora pentru instaurarea păcii și democrației în Kosovo. Un protectorat ONU, până la primele alegeri libere, este lucrul cel mai bun care ni se poate întâmpla.”

Disensiuni, ba chiar solicitari nepotrivite pentru acest moment, existau și în Serbia. Astăzi, la Subotica, Laszlo Jozsa, vicepreședintele Uniunii Maghiarilor din Vojvodina, a anunțat că va cere autonomia Vojvodinei. “A venit din nou vremea când putem vorbi cu capul pe umeri despre probleme pe care nu am dorit să le zgândărim în timpul războiului, pentru că vedem, mai departe, viitorul nostru tot în cadrul Serbiei și Iugoslaviei,” pretindea Jozsa, “dar este timpul să ne gândim la o organizare teritorială adecvată.” În realitate, nu era deloc momentul pentru așa ceva, ba chiar solicitări de acest fel erau arme excelente în mâna lui Slobodan Milosevic, care continua să avertizeze asupra amenințărilor celor care doresc dispariția Iugoslaviei de pe hartă, el fiind – desigur – unicul salvator al țării.

Despre drama tinerilor din Armata iugoslavă, care au trăit războiul din Kosovo, am mai aflat un exemplu. Astăzi, Tribunalul militar din Niș a condamnat 5 tineri din Aleksandrovac la câte 3 ani de închisoare. Aceștia se aflau la Knin, în Kosovo, și în 18 mai au dezertat, fugind din postul pe care trebuiau să-l păzească, cu arme cu tot. Au fost arestați de Poliția militară, o săptămână mai târziu. La proces, au povestit că erau îngroziți de bombardamentele NATO și se temeau că, având un post izolat, nu vor mai fi anunțați când unitățile Armatei iugoslave se vor retrage și vor rămâne singuri în munți, pradă trupelor NATO sau gherilelor UCK.

Consiliul permanent al NATO a ratificat astăzi acordul semnat vineri, în urma negocierilor dintre Rusia și Statele Unite privind participarea celor aproximativ 3.600 de militari ruși la KFOR, a anunțat un oficial al Alianței, citat de AFP. “Forțele ruse sunt în mod clar controlate de autoritățile civile,” a declarat secretarul american al Apărării William Cohen. “Negocierile ruso-americane au arătat că autoritățile civile ruse dețin în mod clar controlul, lucrând mână în mână cu militarii, pentru a încerca să rezolve unele probleme delicate.”

Când m-a sunat Mile și mi-a spus că au ajuns cu bine la Belgrad, m-am grăbit să vin la hotel “Toplice. În fața intrării am recunoscut jeep-ul nostru, un Nissan vechi, care trecuse prin multe evenimente la viața lui. Fane Anghel și nea Nelu ședeau în bar, la o cafea cu Mile, Nelu și Sandi. Ne-am îmbrățișat și am rămas cu ei, să ne povestim aventurile. Avuseseră ceva emoții pe drum, pentru că pe șoseaua Pancevo-Belgrad era instalat un baraj permanent al Poliției și Armatei. Trecuseră cu bine de el, cu ajutorul legitimației de partid a lui Nelu și al acreditării de război a lui Mile. Acum, aveam cu toții camere video, însă trebuia să vedem cum puteam să le utilizăm. Dacă am fi ieșit cu ele pe stradă, după doi pași ne-ar fi ridicat prima patrulă de Poliție. Singura posibilitate era să reușim să-i acredităm pe cameramani. Sandi avea legitimatie de Antena 1, Fane venise cu legitimație de presă de la MediafaxTV, așa că ne-am hotărât ca, mâine, Mile să meargă cu ei la Centrul militar de presă.

I-am lăsat să povestească și m-am dus în cameră, să-mi transmit corespondența pentru Știrile ProTV de la 19:30. Mi-au spus că mă așteaptă în noul apartament al lui Mile și că vor pregăti o cină-surpriză. Eu am rămas singur în cameră: Mile se mutase împreună cu Sandi, iar Fane stătea în cameră cu nea Nelu. După transmisie, l-am sunat pe Sergiu Toader, să-i spun că echipa noastră a ajuns cu bine la Belgrad. S-a bucurat și mi-a atras încă o dată atenția să avem grijă să nu dăm de vreo belea. L-am liniștit. Oricum, nu puteam filma nimic, până nu obțineam o acreditare.

Înainte de a coborî la cină, am mai zăbovit să privesc jurnalele de știri de la sârbi. Studio B a înșirat rapid știrile de astăzi și a încheiat cu un pic de propagandă electorală în favoarea SPO. Spuneau că speră că, odată cu ridicarea stării de război, Parlamentul va anula și decretul președintelui Milan Milutinovic, care îi mai ținea pe radicali în guvern. După care au prezentat o declarație a primarului Belgradului, Vojislav Mihajlovic, care acuza regimul lui Milosevic că se teme de alegeri libere și se declara dispus să organizeze alegeri anticipate pentru fotoliul de primar, dacă va mai fi acuzat de corupție și incompetență. Teatru ieftin! Jurnalul RTS nu l-am văzut până la capăt, că era prea enervant. După discursul generalului Dragoljub Ojdanic de la inaugurarea podului de pontoane de la Mijatovac, au început reportajele despre reconstrucția țării, dezarmarea UCK, întoarcerea în Kosovo a refugiaților sârbi etc.

Cina a fost, într-adevăr, grozavă. Am mâncat în apartamentul lui Mile și Sandi. Nelu a adus acolo platouri imense cu brânză, mezeluri, fripturi, roșii, castraveți și ardei gras. Desigur, n-am putut mânca tot. Am ieșit, după aceea, cu toții, pe terasa barului “Plavi jahac“, al muntenegrenilor, și am stat la taclale până pe la 23:00, când trebuia să mai transmit o corespondență, pentru jurnalul de noapte al ProTV. Eram, cu toții, obosiți, așa că, după aceea, ne-am dus la culcare.

Trei sute de avioane care au participat la campania aeriană împotriva Iugoslaviei se vor întoarce la bazele lor din SUA și Europa, începând de marți, a anunțat secretarul american al Apărării William Cohen, citat de AFP. Calendarul exact al întoarcerii la bază va fi fixat de comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul american Wesley Clark. Operațiunea se va efectua în două faze, bombardierele B-1 și B-52, precum și avioanele de vânătoare F-117 fiind primele care se vor întoarce la baze, a afirmat șeful Statului Major interarme, generalul Henry Shelton.

Share

target: sârbii și planul de pace al G-8

18 mai 1999

Astăzi, încă de dimineață, am urmărit cu sufletul la gură, alături de sârbi, odiseea celor doi soldați capturați de UCK și predați americanilor, care au fost aduși la o bază militară din Germania și eliberați. Boban Milenkovic și Sefko Dairovic au ajuns întâi la Budapesta, escortați de reprezentanții Crucii Roșii Internaționale. De aici, au fost aduși cu mașinile până la graniță și predați, pe teritoriul ungar, reprezentanților Armatei iugoslave. Deși, aproape din oră în oră, veneau știri despre drumul lor spre Iugoslavia, nu aveam să mai aud nimic de ei după sosirea în țară. Iar singurul comentariu oficial a fost făcut de Nebojsa Vujovic, purtătorul de cuvânt al Ministerului iugoslav de Externe, care a apreciat eforturile Crucii Roșii Internaționale de a obține eliberarea lor.

Oricum, deja un incident mult mai grav mi-a atras atenția și m-a obligat să mă duc, ferindu-mă să dau ochii cu polițiștii sârbi, până la sediul central al Partidului Democrat (DS). De dimineață, un grup de tineri a atacat clădirea, au spart geamurile și a aruncat cu vopsea roșie pe ziduri, pe care, apoi, au scris “Este vina voastră!”. Reacția mi s-a părut normală, după campania pe care RTS și cotidianul “Politika” o duc împotriva liderului DS Zoran Djindjic și a lui Milo Djukanovic, acuzați că au pactizat cu dușmanii. Și după interviul apărut astăzi în cotidianul francez “Le Monde“. Deși avertiza că o eventuală intervenție terestră a NATO în Kosovo ar fi o catastrofă, din cauza pierderilor imense care le-ar provoca în ambele tabere și susținea că încă mai există șansa rezolvării politice a crizei iugoslave, Djindjic repeta: “Campania loviturilor aeriene împotriva Iugoslaviei a fost o greșeală care nu a făcut decât să întărească poziția președintelui Slobodan Milosevic.” El a pretins că, împreună cu Milo Djukanovic, ar fi obținut de la Occident promisiunea că va fi întocmit un plan Marshall” de reconstrucție a Iugoslaviei, dar a adăugat că, după încheierea războiului, speră că Milosevic nu va mai fi un partener de dialog pentru comunitatea internațională, așa cum s-a întâmplat după acordul de la Dayton.

De la sediul DS, m-am dus la sediul SPO, pentru că aflasem că, la conferința de presă, vine Vuk Draskovic. Într-adevăr, a venit și – în stilul caracteristic – uitând că nimeni din cei aflați la putere nu-l mai bagă în seamă, a cerut guvernului iugoslav, cu multă emfază, să analizeze principiile propunerii de pace înaintată de Grupul celor 7 țări industrializate + Rusia (G-8). El a spus că inițiativa G-8 se bazează pe principiile enunțate de grupul de contact, cu care Iugoslavia fusese de acord înaintea negocierilor de la Rambouillet. “Sper că, în curând, pe baza acestor principii, să fie formulată o rezoluție a Națiunilor Unite, care să fie discutată cu conducerea Federației Iugoslave,” a declarat Draskovic.

Cineva i-a atras atenția că vicepremierul federal Vojislav Seselj, liderul Partidului Radical din Serbia (SRS), criticase propunerile G-8, ceea ce ar putea fi un semnal că nici guvernul nu le va accepta. “Cred că războiul din Iugoslavia își trăiește ultimele clipe,” a sunat replica lui Vuk Draskovic. “Forțele extremiste, reprezentate de Seselj, duc o politică de izolare a Iugoslaviei de restul lumii și de transformare a Serbiei într-un adevărat gulag. Sper că nu vor avea succes.” Draskovic a deplâns vandalizarea sediului DS, însă erau lacrimi de crocodil. Nu s-a abținut să nu mai câștige un punct în bătălia cu fostul său aliat, Zoran Djindjic, explicând că membrii DS ar trebui să se distanțeze de afirmațiile liderului lor. “Nimeni nu deține licențe de patriotism,” a declamat Draskovic, “iar în Iugoslavia, puterea poate fi schimbată doar prin voința poporului și nu prin decrete impuse din străinătate.”

Dincolo de vechea sa dușmănie față de Djindjic, Draskovic se pare că aflase ce se discuta în cercurile Puterii de la Belgrad. Pentru că, puțin mai târziu, Nebojsa Vujovic a declarat că guvernul țării sale este deschis dialogului pe tema principiilor adoptate de G-8 privind reglementarea conflictului din Kosovo. “Declarația G-8 reprezintă un element al procesului de pace și suntem deschiși față de aceasta, în ciuda unor rezerve,” a anunțat el. “Avem, însă, nevoie de explicații suplimentare legate de concretizarea acestor principii.” Vujovic a adăugat că, mâine, când este așteptat la Belgrad Viktor Cernomîrdin, autoritățile iugoslave vor putea examina mai concret inițiativa G-8.

După Vujovic, a ieșit la rampă președintele Serbiei Milan Milutinovic, care a estimat că propunerile G-8 referitoare la Kosovo sunt acceptabile pentru Iugoslavia. Pentru a transmite acest mesaj, el a apelat la o convorbire telefonică cu Lamberto Dini, ministrul italian de Externe. Ca de obicei, Slobodan Milosevic a rămas în umbră, preferând să-și exprime poziția indirect, prin vocile oamenilor săi. Era proverbială prudența cu care Milosevic abordează problemele delicate, având grijă să cadă, totdeauna, în picioare.

“Semnalele Belgradului sunt interesante. Ei doresc, probabil, să evite pierderile,” a subliniat un oficial de la Departamentul de Stat al SUA, citat de AFP. “O soluție diplomatică poate interveni rapid. Ea este acum în mâinile președintelui Slobodan Milosevic.” El a mai declarat că nu crede, totuși, că acesta este gata să accepte toate condițiile NATO. Mai mulți reprezentanți ai Departamentului de Stat au afirmat că, fie și dacă președintele iugoslav va accepta liniile directoare propuse de G-8, bombardamentele NATO tot vor continua, atât timp cât Belgradul nu accepta condițiile impuse de Alianța Atlanticului de Nord.

Până la promisa venire a păcii, la 15:48, sirenele anunțau alarmă aeriană în Belgrad. Și nu numai: alarma sunase și la Cacak, Pancevo, Novi Sad, Kragujevac și Bor. Deja, la Valjevo, raidurile aeriene asupra fabricii “Krusik au ucis o bătrână de 70 de ani și l-au rănit grav pe fiul acesteia. Cei doi nu mai apucaseră să ajungă la un adăpost antiaerian și au fost atinși de schije. Alte 11 persoane au fost rănite în satul Donje Grabovnica, aflat în apropierea fabricii. În zonă a fost întrerupt curentul electric și bombele căzute au avariat o serie de clădiri civile, printre care și spitalul din Valjevo. Bombardamente grele au fost concentrate în Kosovo, asupra localităților Prizren, Suva Reka și Sremska Mitrovica.

Între 15:55 și 16:05, șase explozii de mică putere au fost semnalate în preajma satelor de pe muntele Fruska Gora. La 16:00, trei proiectile au nimerit în plin cazarma “Mika Mitrovic” din orașul Sabac, de la 60 de kilometri de Belgrad. Cazarma, din dreptul căreia se ridicau nori groși de fum, se afla la nici 100 de metri de cartierul Trkaliste, unde au fost avariate mai multe clădiri. Alte 2 explozii au fost auzite pe muntele Cer, de lângă Sabac. La 16:20, am simțit vibrațiile mai multor explozii. Comandamentul Apărării civile a anunțat că bombele au vizat aeroportul Surcin, însă fără a-l atinge. Mințeau, pentru că am aflat că bombele explodaseră, de fapt, în apropiere de Obrenovac. La 17:16, ne-am destins total, pentru că alarma aeriană a încetat.

Tocmai aflasem că, în week-end-ul care a trecut, în centrul comercial din Pozarevac, orașul natal al lui Slobodan Milosevic, a avut loc o explozie. Buticul “Kobra”, situat lângă sediul filialei locale a JUL, a fost distrus de o deflagrație provocată – se pare – de o grenadă de mână. Autoritățile au ținut secretă explozia, pentru că nu au reușit să-l depisteze pe cel care a aruncat grenada, însă, până la urmă, s-a aflat.

“Noi așteptăm ca NATO să își trimită elicopterele Apache în Kosovo,” a declarat purtătorul de cuvânt al UCK, Jakup Krasniqi, cotidianului german “Suddeutsche Zeitung“. “Dacă Alianța nu trimite ea însăși trupe la sol, atunci va trebui să ridice embargoul vânzărilor de arme pentru UCK. Noi suntem o armată și putem să luptăm cu trupele sârbe la sol. Avem mai mulți luptători decât arme, în jur de 60.000 de oameni. Suntem astăzi mult mai puternici decât înainte.” Secretarul general al NATO Javier Solana a amintit, însă, într-un interviu acordat aceluiași ziar, că exclude, pentru moment, o intervenție terestră în Iugoslavia. “Toate opțiunile sunt în discuție,” a declarat Solana. “Dar pentru moment, nu a fost luată nici o decizie în ceea ce privește o intervenție a trupelor terestre. NATO pleacă de la principiul că obiectivele fixate vor fi atinse prin intermediul atacurilor aeriene.”

Bombele lansate de piloții NATO în apele Mării Adriatice continuă să facă valuri. Seara, când am coborât în barul hotelului, Boban mi-a dat să citesc cotidianul “Politika“, unde scria că avioanele NATO au lansat în mare sute de bombe neutilizate în misiuni. Un pescar sârb, pe nume Ilja Rafajlovic, pescuise ieri, în largul portului muntenegrean Becic, două astfel de bombe. Erau protejate de un ambalaj metalic special și nu au explodat, fiind predate geniștilor Armatei iugoslave. Deja Guvernul croat a cerut explicații oficiale Alianței Nord Atlantice în legătură cu abandonarea proiectilelor neutilizate în mare. NATO a răspuns că este o procedură obișnuită, bombele fiind dezactivate înainte de a fi aruncate în mare și, oricum, sunt lansate în apele internaționale.

În timp ce croații aveau probleme cu bombele abandonate în mare, în județul Caraș-Severin cădeau ploi acide, din cauza poluării provocate de bombardarea terminalului petrolier de la Prahovo. Aciditatea precipitațiilor era mult crescută și Mile Cărpenișan m-a sunat să-mi spună că, pe lângă Reșița și de-a lungul Dunării, frunzele copacilor păreau arse.

Încă 100 de refugiați albanezi din Kosovo, dintre cei arestați la sfârșitul săptămânii în Muntenegru, au fost eliberați astăzi. Militarii îi îmbarcaseră în două autobuze, cu care i-au dus într-o tabără din Rozaje, în estul țării, pentru a le verifica identitatea. Sârbii căutau printre ei membri UCK și, în virtutea stării de război, nici un bărbat între 18 și 65 de ani nu avea voie să părăsească Iugoslavia fără permisiunea autorităților militare. Pentru că Republica Muntenegru refuza să aplice această dispoziție, mulți albanezi încercau să ajungă în această țară, de unde să plece în Albania.

“În cele două cazuri pe care le-am examinat, autoritățile sârbe au încercat să ascundă existența unor gropi comune,” a declarat Jamie Shea, citat de AFP. “Pe 14 mai, forțele sârbe au exhumat 5 cadavre ale unor albanezi din Kosovo, dintr-o groapă comună aflată în apropiere de Glogovac. Rămășițele pământești ale unor civili de origine albaneză din Kosovo, uciși pe 18 aprilie în apropiere de Lipljan, aflate într-o altă groapă comună, au fost, de asemenea, deshumate. Locuitorii localității au fost obligați să îngroape din nou corpurile, în morminte separate. La sfârșitul lui 1995, pe măsură ce încheierea acordului de la Dayton se apropia, în Bosnia au avut loc mai multe operațiuni de acest fel.”

M-a sunat din nou Corina Hădărean, care mi-a spus că minireportajul nostru de ieri dimineață a avut succes și mi-a sugerat să mai pregătesc unul, despre cum arată un week-end sub bombe, pentru că avea destule imagini cu care să-l ilustreze. Mi-a trimis, ca idee, prin fax, un articolaș apărut azi în “Evenimentul zilei“, în care o ziaristă scria că “traseistele” din Iugoslavia percep spor de pericol la tarifele pentru sex. Tipa scria că prostituatele ar percepe 50 de mărci germane pe oră, din cauza primejdiei la care se expun. Cică “fetițele” și-ar desfășura activitatea la marginea șoselelor, iar când se aude alarma aeriană, o șterg spre hoteluri, unde se oferă amatorilor de sex sub bombe.

Articolul era pură invenție. Fata fusese până la Pancevo, împreună cu o delegație oficială din Timișoara. Pentru că nu a știut ce să scrie mai spectaculos, a inventat această istorie. În realitate, nu stătea nici dracu’ pe marginea șoselelor iugoslave, nici dacă nu era alarma aeriană, pentru că veneau imediat patrulele Poliției care te expediau de acolo. Asta daca nu te arestau, sub acuzația de spionaj. Ca să nu mai vorbim că automobilele care circulau pe șosele erau atât de rare, încât prostituatele ar fi așteptat în zadar să apară vreun client. Pe de altă parte, biata ziaristă nu avea de unde să știe că puțină lume mai intră în adăposturile antiaeriene, așa că nimeni n-ar fi dat un ban în plus, ca spor de pericol. Și nu în ultimul rând, interesându-mă de tarifele “fetițelor”, am aflat că au rămas la fel de stabile ca prețurile produselor alimentare, înghețate de guvernul iugoslav. Dacă ar fi avut spirit de observație, ar fi putut să scrie un reportaj superb despre românii care aduceau benzină în piața improvizată între vamă și orașul Vîrșeț, unde șirul mașinilor care așteptau să intre în țarcul în care aveau voie să-și comercializeze marfa atingea lungimea de 3 kilometri.

Ibrahim Rugova a declarat, cu ocazia unei întrevederi cu secretarul general al NATO Javier Solana, că trebuie să se continue cu distrugerea obiectivelor militare din Kosovo, evocând eventualitatea ca NATO să adauge o ofensivă terestră campaniei sale aeriene, informează AFP. “NATO va decide în legătură cu o altă opțiune, dacă Belgradul nu acceptă condițiile comunității internaționale,” a spus el. “Înțelegem tot ceea ce va trebui făcut.” Tot mai iritați de ofensiva diplomatică a lui Rugova, liderii UCK au reacționat dur, prin vocea lui Jakup Krasniqi. El a declarat că “anumite cercuri din Occident încearcă să învie un mort politic, în persoana lui Ibrahim Rugova”.

La 22:32, au sunat sirenele alarmei aeriene. Câteva minute mai târziu, frumoasa studentă blondă care locuia cu noi în hotel a venit speriată și ne-a spus că are impresia că Belgradul a fost din nou bombardat. Ciudat, pentru că nu auzisem nimic. Însă ea ieșise să se plimbe puțin prin parcul de lângă hotelul nostru și, auzind sirenele, s-a grăbit să se întoarcă. Chiar când ieșea din parc, a auzit șuierăturile a două rachete Tomahawk, urmate de două bufnituri seci. Deși nu prea ne venea să-i dăm crezare, am urcat până pe acoperiș și, într-adevăr, dinspre râul Sava se vedea fumul unui incendiu. Atacul a fost confirmat de Comandamentul Apărării civile, care a precizat că rachetele au lovit un depozit de carburanți al “Jugopetrol” din cartierul Cukarica. Ne-am dus până acolo, dar am fost dezamăgiți. Depozitul era, de fapt, o baracă de tablă plină cu butoaie goale și două cisterne îngropate în pământ. Până am ajuns noi, pompierii aproape că au stins incendiul. Nu auzisem bubuiturile pentru că depozitul era pe malul Savei și sunetul fusese atenuat de colina Kalemegdan.

În schimb, în comuna Suva Reka din Kosovo, o bombă de mare putere explodase la 21:10. Detonația a fost atât de mare, încât s-a auzit și la Priștina, deși până acolo erau 63 de kilometri! Mai târziu, vremea s-a stricat și norii înșirați pe cerul Iugoslaviei au anulat majoritatea misiunilor aeriene ale NATO. Doar 58 de avioane din cele 425 care decolaseră în această noapte au reușit să bombardeze Iugoslavia, fiind atinse un depozit de muniție la Valjevo și releele de la Prepolac și Lojinca. Într-un comunicat al NATO s-a precizat că ar fi distrus la sol 6 avioane Galeb, aflate pe un aeroport de lângă Prizren. Desigur că sârbii nu au pomenit nimic despre asta și nici nu am reușit să aflăm dacă era adevărat. Oricum, văzând că e liniște, m-am dus la culcare și m-au trezit sirenele de suspendare a alarmei aeriene, la 5:48. După transmisia pentru emisiunea de dimineață de la ProTV, m-am culcat la loc, presimțind că va urma o zi agitată.

Germania a suspendat zborurile deasupra Iugoslaviei a avioanelor spion fără pilot, după pierderea celui de-al patrulea aparat de acest fel, a anunțat Ministerul german al Apărării, citat de AFP. Conform unui purtător de cuvânt al ministerului, misiunile avioanelor fără pilot ale Armatei germane nu vor fi reluate decât după ce va fi aflată cauza pierderii celui de-al patrulea aparat.

Share

target: alarmă chimică la belgrad

26 martie 1999

Ziua a trecut pe nesimţite. Am alergat, încercând să aflăm ce se mai întâmplase, să mai verificăm o informaţie. Deja am început să ne obişnuim cu sirenele. Astăzi, a fost alarmă aeriană de două ori, între 16.30 şi 18.30 şi între 19.00 şi 20.30. Ministerul Învăţământului a anunţat că 30 de şcoli au fost afectate de bombardamente. Comercianţii au încercat să mărească preţurile la unele produse, profitând de panica creată de război. Unii oameni au început să-şi facă stocuri de alimente, deşi autorităţile au insistat că nu sunt probleme cu aprovizionarea. Şi chiar nu erau. Spre seară, când m-am întors la hotel, mi-am cumpărat pâine şi iaurt, pentru a doua zi dimineaţă şi mi-a fost destul de greu să aleg între cele 7-8 sortimente.

Ne-am pierdut jumătate din zi, încercând să ne acreditam la Ministerul Informaţiilor. Se afla în cartierul Novi Beograd, într-o clădire imensă. Cei doi militari de la biroul din hol ne-au rugat să aşteptam puţin şi, după 10 minute, a coborât o tânără foarte frumoasă, tunsă scurt, care vorbea perfect engleza şi ne-a condus într-un birou. Ne-a dat să completăm nişte formulare, însă ne-a avertizat că, oricum, luni se va înfiinţa un centru militar de presă, unde va trebui să ne acredităm din nou. În birou mai erau doi jurnalişti chinezi şi, la un moment dat, Sania Sarac, cum se numea tânăra, a început să ciripească. Eu cu Mile Cărpenişan ne-am uitat unul la altul şi ne-am abţinut cu greu să nu izbucnim în râs. Cei doi chinezi i-au răspuns ceva şi au început, fericiţi, o lungă conversaţie cu fata. În limba chineză! Am completat formularele şi am plecat. “Pe aici, nu mai călcăm!” a bombănit Mile.

După-amiază, Vuk Draskovic, liderul Mişcării pentru Reînnoirea Serbiei (SPO) şi vicepremier federal, a organizat o conferinţă de presă.  Amintind că şi el a fost ziarist, şi-a cerut scuze faţă de jurnaliştii occidentali care fuseseră expulzaţi ieri şi i-a invitat să revină în Iugoslavia şi “să-şi facă datoria faţă de adevăr”. Câtă ipocrizie! De ce n-a intervenit încă de la început, înainte de a fi expulzaţi? De altfel, această duplicitate păguboasă l-a caracterizat întotdeauna pe Vuk Draskovic. Totdeauna mi-a dat impresia unui om bântuit de o forţă malefică, o forţă care l-a împins să-şi trădeze susţinătorii, trecând din tabăra Opoziţiei (al cărei lider a fost), direct în fotoliul de vice-prim-ministru al Guvernului federal, controlat de preşedintele Slobodan Milosevic. Doar din când în când, parcă reuşea să se elibereze de aceasta forţă care îl bântuia şi redevenea liderul în care speraseră sute de mii de sârbi. Iată câteva imagini de la legendarele demonstraţii din 1996:

Atât preşedintele Bill Clinton, cât şi secretarul de stat american Madeleine Albright au adresat mesaje televizate, transmise prin satelit în zona Iugoslaviei, informează AFP. “Fac apel la toţi sârbii şi la toata populaţia de bună-credinţă să ni se alăture, pentru a putea găsi o cale de încheiere a acestui conflict inutil, care ar putea fi evitat,” spunea Bill Clinton. “Milosevic ar fi putut păstra Kosovo în Serbia şi păstra pacea. În loc de aceasta, el a pus în pericol viitorul provinciei Kosovo şi v-a adus război.” Madeleine Albright le-a reamintit sârbilor că şi-a petrecut o parte a copilăriei la Belgrad şi le-a spus, vorbind într-o sârbo-croată cu accent ceh, că “obiectivul NATO nu este de a face rău sârbilor nevinovaţi, ci de a face să înceteze atacurile din Kosovo”. Între timp, Ambasada Iugoslaviei din Paris a fost închisă, iar diplomaţii sârbi urmau să se întoarcă acasă. Solidari cu sârbii, ruşii au decis expulzarea membrilor Misiunii de informare a NATO din Moscova, un diplomat francez şi un general german.

dovadă că Draskovic nu avea prea multe de spus în guvern a fost şi vestea pe care o primisem în aceeaşi după-amiază : colegul şi prietenul meu, Radu Ciobotea, şeful Biroului de presă din Timişoara al “Evenimentului zilei“, fusese arestat, undeva între Belgrad şi Niș şi expulzat din ţară. L-am sunat pe mobil, imediat ce am aflat. M-a recunoscut şi a început să râdă. Era în drum spre România, escortat de două maşini ale Poliţiei. Plecase de la Belgrad către Niș, cu gândul să ajungă la Priştina. Pe drum, s-a oprit să-şi dezmorţească oasele într-un sat şi a intrat într-o cafenea. N-a apucat să-şi comande nimic, pentru că au apărut câţiva indivizi de la serviciile secrete sârbeşti, l-au arestat şi l-au interogat timp de 8 ore. Îi reproşau – culmea ! – că a fost prezent în Iugoslavia, de câte ori a izbucnit vreun conflict (şi în Croaţia, şi în Bosnia, şi în Kosovo). L-au acuzat că e spion, i-au trântit în paşaport o ştampilă care îi interzicea să mai între în Iugoslavia vreme de un an de zile şi l-au expulzat. Degeaba le-a argumentat Radu că, fiind ziarist, era normal să vină în Iugoslavia în timpul războaielor. Degeaba le-a spus că a scris şi o carte (“Război fără învingători”) despre tot ce văzuse acolo. Câteva ore mai târziu, trecea, abătut, frontiera pe la Turnu Severin, urmărit de înjuraturile poliţiştilor sârbi.

Radu Ciobotea mi-a permis să redau câteva fragmente din reportajul publicat de el în “Evenimentul zilei” din 29 martie, despre aventura trăită în Kosovo: “…Ofiţerul tânăr îmi traduce în engleză discursul şefului său: “Cu regret va informăm că deţinem dovezi că desfăşuraţi activităţi ostile integrităţii şi suveranităţii Iugoslaviei. În primul rând, deţineţi casete cu muzica uşoară sârbească, deşi susţineţi că nu cunoaşteţi limba sârbă. În al doilea rând, casetele neînregistrate poartă marca “MOL”, care este firma ungurească. În al treilea rând, aveţi intenţia de a difuza în străinătate informaţii legate de conferinţa de presă ţinută de un om politic iugoslav. De aceea, vom repeta interogatoriul, începând cu ziua şi ora când aţi intrat pe teritoriul iugoslav.”

(…) Femeia îmi întinde paşaportul, spunând solemn: “Veţi părăsi Iugoslavia până astăzi, ora 24.00. În caz contrar, veţi fi arestat pentru o perioadă nedeterminată. Aveţi dreptul de a reveni abia în 26 martie 2000.” “Ora 24.00 ? ” – întreb uluit. “E deja ora 18.00 şi mai am 400 de kilometri până la primul punct de frontieră cu România. Şi mi-aţi tăiat cauciucurile!” Ofiţerul se răsteşte nerăbdător: “Vă descurcaţi cum ştiţi. Dar nu uitaţi: numărătoarea inversă a început. Mai aveţi 5 ore şi 30 de minute. Drum bun!”

(…) Intru în vamă la 23.45 şi vameşii încep verificarea actelor. Unul dintre ei observă interdicţia din paşaport şi-mi cere explicaţii. E 23.50. La 50 de metri în spate, Golful roşu care mă urmărise tot drumul opreşte şi stinge farurile. Vameşul observă, îmi înapoiază paşaportul şi spune: “Hajde, brzo. Idete!” (Hai repede, pleacă!) Trec podul cu 100 la oră, grănicerii romani îmi fac semn că sunt nebun şi frânez abia în faţa barierei care mă desparte de România. Poliţiştii români de frontieră se reped la mine, cuprinşi de veselie: “Iacă-tă şi “Evenimentul zilei”! Ia să vedem paşaportul. Aoleu! Ce le facurăţi ăstora, dom’le, de vă expulzară un an? Că, vorba aia, cal verde şi sârb deştept mai rar…”

La 19.30, avem parte de încă un mic spectacol mediatic : buletinul de ştiri al Televiziunii Naţionale Iugoslave (RTS). Întrerupt, tot timpul, de clipuri scurte, cu lozinci patriotice de genul ” Mai bine război, decât pact !” Desigur, se referea la pactul de la Rambouillet,  pe care sârbii au refuzat să-l semneze. Jurnalul nu conţinea prea multe ştiri propriu-zise. După un reportaj despre luptele din cel de-al Doilea Război Mondial, în care sârbii au ţinut piept armatei germane, au prezentat imagini de la mitinguri anti-americane, în care oamenii strigau : “Nu dăm Kosovo!” şi “Serbia! Serbia!”. Apoi, imaginile monumentului soldaţilor francezi care au murit în 1918, în luptele de eliberare a Iugoslaviei, pe care cineva scrisese cu vopsea neagră “Criminalii“. Din nou, reportaje despre anii celui de-al Doilea Război Mondial şi despre perioada ce a urmat. După care – colac peste pupăză – o ştire despre deschiderea, la Belgrad, a Salonului Internaţional al Automobilului, aflat la a nu ştiu câta ediţie. La ştiri externe, am putut vedea demonstraţiile pro-sârbeşti de la Atena. Şi în loc de publicitate, un videoclip pe care am ajuns, cu timpul, să-l învăţăm pe de rost: pe muzică patriotică (cu versuri de genul “Te iubim, patrie…”), imagini din pregătirile de luptă şi aplicaţiile Armatei Iugoslave. În sfârşit, spre final, o ştire, fără imagini, despre obiective civile avariate la Nis şi Leskovac.

Potrivit AFP, NATO anunţase că, în noaptea precedentă, a atacat, pentru prima oară, poziţii din Kosovo ale armatei sârbe. Ruşii – care aveau să se transforme adesea, pe parcursul războiului, într-un fel de purtători de cuvânt ai sârbilor – au declarat, prin vocea generalului Iuri Baluievski, că NATO ar fi lovit, în primele două zile de bombardamente, circa 50 de obiective civile şi militare. “Chiar dacă reprezentanţii NATO pretind că operaţiunea a fost un succes, principalele ţinte nu au fost atinse de atacuri,” afirmase Baluievski.

Pe de altă parte, s-a declanşat şi războiul mediatic. În timp ce un post de televiziune şi unul de radio sârbeşti anunţau că un avion al NATO s-ar fi prăbuşit lângă satul Donja Trnova, la 15 kilometri sud-vest de Bijeljina (în nord-estul Republicii Srpska), purtătorul de cuvânt al Alianţei, Jamie Shea, afirma că au doborât două avioane MiG-29 ale sârbilor, care se aflau în spaţiul aerian al Bosniei şi ar fi intenţionat să atace trupele SFOR din această ţară. Desigur că ambele tabere au dezminţit informaţiile despre aceste pierderi.

Am coborât cu Mile la bar, să bem o bere. N-am apucat să o terminăm, pentru că a sunat alarma aeriană. Era 22:30. Ne-am întors în cameră şi am deschis televizorul, căutând un post care să spună ceva. Afară, dinspre periferia oraşului, se auzeau bubuituri înfundate. 25 de minute mai târziu, programul de la Studio B s-a întrerupt brusc, a apărut sigla Comandamentului Apărării Civile a Belgradului şi o voce marţiala a cerut populaţiei să nu intre în panică şi să rămână în adăposturi, până la ridicarea alarmei. A comunicat că a avut loc un atac cu rachete Tomahawk, mai multe cartiere ale oraşului au fost atinse, dar nu au fost lovite obiective civile. În faţa blocurilor din jurul hotelului nostru, sârbii au ieşit pe trotuar şi comentau anunţul. Câte o femeie apărea la geam şi striga spre cei de jos că a vorbit cu o prietenă din alt cartier şi bomba a căzut în apropiere.

Câteva minute mai târziu, sirenele alarmei sunau din nou, însă cu un alt semnal, pe care nu l-am mai auzit şi, din fericire, nici nu aveam să-l mai auzim până la sfârşitul războiului. Cel al alarmei chimice. Panică totală! S-a anunţat că, în oraşul Sremcica, la 30 de km de Belgrad, a avut loc un atac cu arme chimice. Capitala nu era încă afectată. Populaţia din zonă era sfătuită să-şi pună măştile de gaze. Dacă nu au, să-şi acopere feţele cu batiste sau cearşafuri umede. Anunţul se repeta, obsedant, din 5 în 5 minute. Apăreau amănunte noi. Dispăreau sau erau corectate unele informaţii. Era vorba de un atac chimic cu gaze a căror toxicitate nu era cunoscută. Primele simptome sunt dureri de cap, ochi şi stomac. La faţa locului au sosit echipele de prim-ajutor. Cine se simte rău să meargă urgent la spital sau la aceste echipe. Poliţiştii împart măşti de gaze. Au sosit echipele de decontaminare ale Armatei. Vântul bate spre Belgrad şi norul de gaz va ajunge şi la noi. N-a fost atac chimic, ci un proiectil a lovit un depozit al unei fabrici de combustibil pentru rachete, în care era stocat azot. Arde pădurea din apropiere. Şi, tot timpul: “Nu intraţi în panică! Situaţia e sub control!” La ora 1:00, sirenele au anunţat încetarea alarmei chimice şi am răsuflat uşuraţi. Deşi, din când în când, mai ieşeam la geam şi adulmecam, încercând să disting vreun miros ciudat.

Întrunit mai devreme, Consiliul de Securitate al ONU a respins proiectul de rezoluţie prin care Rusia cerea încetarea imediată a bombardamentelor, fără ca SUA, Franţa sau Marea Britanie să facă uz de dreptul de veto. Conform AFP, proiectul obţinuse doar 3 voturi “pentru” – faţă de 9 cât avea nevoie – şi 15 voturi “contra”.

Alarma aeriană a încetat la 2:02. La buletinul de ştiri de la Studio B, care se repeta din oră în oră, s-a anunţat că au fost lovite 10 obiective în Belgrad, în cartierele AvalaZarkovo şi Lipovica, precum şi în zona aeroporturilor Batajnica şi Surcin. N-am apucat să mai notez şi alte localităţi lovite de bombe în noaptea aceea. Sârbii pretindeau că ar fi doborât 2 avioane inamice, ai căror piloţi s-au catapultat şi sunt căutaţi prin pădurile de lângă nişte sate.

Tensiunea se mai risipise, iar, pe Studio B, a apărut un anunţ. Conducerea postului de televiziune îşi cerea scuze că va abdica de la un principiu pe care l-a respectat chiar şi în perioada embargoului împotriva Iugoslaviei: cel de a nu prezenta filme artistice pentru care nu aveau drepturi de difuzare. Şi am avut ocazia să văd un film splendid şi straniu de apropiat de ceea ce se întâmpla în acele momente: “Wag the dog” (tradus de sârbi “Război împotriva adevărului”), regizat de Barry Levinson, cu Robert de Niro, Dustin Hoffman, Anne Heche şi Woody Harelson. Subiectul şi acţiunea m-au lăsat fără grai: pentru ca acesta să fie reales şi pentru a estompa impactul negativ al unui scandal sexual, datorat unei afaceri amoroase cu o stagiară, consilierii unui preşedinte american au inventat un război între SUA şi Albania

Filmul, realizat înainte de celebrul scandal “Monica Lewinski“, expune toate metodele de manipulare a opiniei publice americane şi este făcut de cineva care cunoştea – din cine ştie ce surse – toată idila dintre Bill Clinton şi fosta stagiară la Casă Albă. Mai mult, la un moment dat, într-o scenă din film, în planul secund, se vede un televizor pe ecranul căruia apare celebra scenă în care Clinton o îmbrăţişează pe Monica Lewinski, care poartă pe cap o bască bleumarin. Scenă care a apărut pe toate canalele de televiziune, la câteva luni după ce filmul era gata. Mai târziu, în cele aproape 3 luni de război, aveam să văd, de-adevăratelea, tot ce am văzut în filmul din acea noapte.

Astăzi, cotidianul britanic “The Times” publicase o ştire care spunea ca Poliţiile din 3 ţări europene, în colaborare cu Europolul, au stabilit că UCK este parţial finanţată cu fonduri provenite din traficul de droguri.

Nici nu s-a terminat bine filmul, că la 4:12alarma aeriană a fost anunţată din nou. Oamenii erau avertizaţi că NATO lansează din avioane radiolocatoare şi, dacă văd aşa ceva, să anunţe, imediat, reprezentanţii Armatei. Ce-or fi alea, radiolocatoare? Apoi s-a spus că numărul avioanelor inamice doborâte ar fi ajuns la 5, iar 2 piloţi au fost deja prinşi. Apoi, nu-mi mai amintesc nimic, pentru că am adormit cu nasul în carneţelul de notiţe.

Share