29 mai 1999
Cand m-am trezit, aveam si curent si apa, ceea ce mi se parea o binecuvantare. Am plecat spre Media Center, sa mai aflu cate ceva. Pe drum, am observat oameni cu flori in maini. Era Ziua Mortilor. La Novi Sad, autoritatile i-au rugat pe locuitori sa nu se duca in numar prea mare la cimitire, deoarece exista pericolul unor atacuri aeriene. Pe soselele catre cimitire au fost dispusi politisti care nu permiteau accesul automobilelor si nici procesiunile traditionale. Masurile nu erau absurde. La 11:15, sirenele anuntau o alarma la Belgrad, care a incetat la 11:53, fara sa fim atacati. La 12:43, insa, geamurile de la Media Center s-au zguduit din cauza unei detonatii puternice. Nu era alarma, dar am auzit afara vuietul unui avion, care tocmai sparsese bariera sonica deasupra Belgradului.
Am vazut si astazi o declaratie a generalului Vladimir Lazarevic, comandantul Corpului Pristina al Armatei iugoslave, care anunta ca, incepand de ieri, luptatorii UCK au lansat atacuri puternice in zona Morina, de la frontiera cu Albania. “Atacurile UCK din sudul Iugoslaviei sunt semnele unei noi faze ale agresiunii impotriva tarii noastre,” explica el. “Teroristii UCK reprezinta avangarda trupelor NATO, care se pregatesc sa invadeze Kosovo.” Generalul a explicat ca atacul a fost precedat de o jumatate de ora de cosmar, in care avioanele NATO au lansat peste 30 de proiectile asupra pozitiilor militarilor sarbi. Dupa aceea, sprijiniti din Albania cu tiruri de artilerie, in jur de 600 de luptatori UCK au venit catre Prizren, prin dreptul localitatii Vrbnicka. Sarbii au reusit sa respinga atacul. De la 9 mai, cand alungarea unitatilor UCK din Kosovo s-a terminat, in provincie au ramas doar grupe razlete ale separatistilor albanezi, vanate neincetat de militarii sarbi.
Avioanele NATO au bombardat in 3 randuri pozitiile sarbe situate la cateva zeci de metri de postul de frontiera de la Morina, sporind tensiunile existente la granita dintre Kosovo si Albania, relateaza AFP. In timpul bombardamentelor, 30 de refugiati, majoritatea din Prizren, au trecut pe la postul de frontiera de la Morina. “Nu putem evalua numarul exact al acestora, in circumstantele actuale. Este un adevarat cosmar,” a declarat purtatorul de cuvant al UNHCR, Rupert Colville. “Ne-am temut de momentul cand urmau sa ajunga la vama sarba, pentru ca vamesii au inceput, putin mai tarziu, sa traga, dar nu putem spune cu exactitate in ce directie.”
In Pristina, de cand au ramas fara curent electric, situatia era critica. Din cauza bombardamentelor care nu conteneau, sarbii nu au reusit sa remedieze avariile. Rada Grbic, directorul Spitalului clinic, in care erau internati peste 1.800 de pacienti, se plangea ca nu mai poate garanta pentru viata bolnavilor asistati de aparatele de respiratie artificiala si nici pentru cea a copiilor din incubatoare. “Nu mai aveam motorina, pentru ca generatorul nostru de curent consuma 200 de litri pe ora,” a declarat Grbic. “In situatia de acum, este imposibil sa ni se aduca motorina din alte parti. Mai avem doar 20 de sali de operatie functionale.” El a tinut sa atraga atentia ca in spital se afla nu numai sarbi, ci si foarte multi albanezi, ba chiar si cativa luptatori UCK, raniti in luptele de la Podujevo si adusi aici de militarii sarbi.
Nici in Muntenegru situatia nu era prea roza, desi nu din cauza bombardamentelor. Astazi, Slobodan Milosevic l-a demis pe contra-amiralul Milan Radovic din functia de sef de Stat Major al Marinei militare iugoslave. S-a considerat ca a fost prea cooperant cu autoritatile din Muntenegru, care carteau tot mai des impotriva celor de la Belgrad. Radovic a fost inlocuit cu contra-amiralul Milivoje Pavlovic, cunoscut pentru fidelitatea sa fata de Milosevic. El fusese pana acum comandant al Marinei militare si era considerat initiatorul recentei masuri de inchidere, de catre Armata iugoslava, a portului muntenegrean Bar si a celei de supraveghere militara a postului de control dintre Muntenegru si Croatia.
La 13:30, inca o detunatura zguduia Belgradul. Tot spargerea barierei sonice de un avion. Intre timp, aflasem ca, incepand cu ora 10:00, fusese data alarma in mai multe localitati din Serbia. La Kragujevac, a fost bombardat turnul de televiziune. Langa Kraljevo, 7 persoane au fost usor ranite in timpul unul alt atac. La Visibaba, langa Uzice, au fost auzite 7 explozii, iar la Valjevo, inca o racheta a lovit fabrica “Krusik“. Atacurile au continuat si dupa-amiaza, cand s-au extins catre Kosovo. La 15:15, in timp ce era bombardata zona industriala din nord-vestul orasului Nis, un proiectil a nimerit o casa din satul Cumurlija, ucigand doua persoane si ranind alte cateva. Printre raniti erau si doi copii, internati in stare grava la spital. Trei sarbi au fost surprinsi de explozia unei rachete care a lovit podul peste raul Jablanica din localitatea Lebane, doi dintre ei fiind omorati pe loc. La 16:30, cateva proiectile au fost lansate spre releul de televiziune de langa Vranje, iar un sfert de ora mai tarziu, intr-un sat de langa Palanka, 7 proiectile au facut praf linia ferata de langa un pod. Spre seara, inca un om a fost ucis si 6 raniti, cand a fost bombardat un tunel de pe soseaua Prizren–Brezovica.
Pentagonul a anuntat trimiterea a 68 de avioane suplimentare in Balcani, asigurand ca NATO isi va intensifica si mai mult atacurile impotriva Belgradului, cat timp presedintele Slobodan Milosevic nu va dovedi in mod concret acceptarea conditiilor Aliantei Nord-Atlantice, relateaza AFP. Astfel 12 avioane de vanatoare F-16 CJ, 36 de avioane de vanatoare F-15 E si 20 de avioane de alimentare KC-135 vor fi trimise, incepand de saptamana viitoare, pentru a intari efectivele aeriene ale NATO angajate in lupta impotriva Iugoslaviei, a anuntat Departamentul american al Apararii. Desfasurarea acestor aparate suplimentare va ridica la 769 numarul total al avioanelor americane implicate in operatiunile NATO.
Dupa-amiaza, Nelu mi-a facut o surpriza. M-a sunat si mi-a spus: “Vezi ca a mai venit la hotel unul de-al tau. Un ziarist din Romania.” Mi-a dat numarul camerei. Fericit ca, in sfarsit, nu mai sunt singur, am sunat la receptie si mi-au dat legatura. A raspuns o voce placuta de bariton. I-am spus cine sunt si cum am aflat ca a venit. “Va stiu de la televizor,” mi-a raspuns el. “Eu sunt Eugen Mihaescu. M-as bucura sa va intalnesc. Desigur, daca aveti putin timp. Domnul Cristoiu mi-a vorbit de dumneavoastra si de Mile Carpenisan.” I-am explicat cum sa ajunga la Media Center, invitandu-l sa bem o cafea pe terasa din fata cladirii. Asa am ajuns sa-l cunosc pe unul dintre cei mai fascinanti oameni pe care i-am intalnit vreodata.
Stateam ca pe ace asteptand momentul intalnirii. Numele imi era foarte cunoscut si incercam sa-mi dau seama de unde. Deodata, mi-am amintit: era unul din cei mai mari artisti plastici romani, membru de onoare al Academiei Romane. Plecat din tara de 30 de ani, in perioada 1971-1996, a fost colaborator la paginile editoriale ale prestigiosului cotidian american “New York Times“. Din 1972 pana in 1996, a creat copertile revistei “The New Yorker“, iar din 1978 pana in 1998, a realizat zeci de coperti pentru revista “Time“. La fel ca multi alti romani plecati din tara, era mai celebru in strainatate decat in Romania. Stiam doar ca, dupa ce a revenit in tara, a fost consilierul presedintelui Ion Iliescu, care ii conferise rangul de ambasador.
Am coborat pe terasa si m-am asezat la o masa, comandand o cafea si o apa minerala. Dupa cateva minute, s-a apropiat de mine un barbat inalt, cu parul carunt si barba tunsa ingrijit. Din descrierea pe care mi-a facut-o la telefon, l-am recunoscut si ne-am strans mainile. “Ma bucur sa va cunosc,” mi-a spus el. Nici nu-si inchipuia cat ma bucuram eu ! Ne-am asezat si s-a mirat ce cafea buna se putea bea la Belgrad. M-a intrebat ce se intampla pe aici si nici nu mai stiam ce sa-i mai povestesc. Intai, l-am sfatuit sa mearga la Centrul militar de presa, pentru a se acredita. Imi parea rau ca nu pot sa-l insotesc si i-am povestit motivul. I-am explicat, in mare care erau regulile aici si l-am sfatuit sa le respecte, pentru a nu-si crea complicatii inutile. L-am condus pana la Centrul militar de presa si am stabilit sa ne revedem dupa ce se acrediteaza.
Inainte de a pleca, Eugen Mihaescu m-a intrebat ce a fost cu detunaturile pe care le auzise mai devereme. I-am explicat ca erau provocate de avioanele care au spart bariera sonica in apropiere. Spre deosebire de exploziile rachetelor care loveau Belgradul, ale caror vibratii le simteai in talpi si in cosul pieptului, detunatura aceasta o percepeai doar auditiv, iar sunetul era mai putin infundat.
NATO a anuntat ca si-a intensificat bombardamentele asupra Iugoslaviei, occidentalii declarand ca asteapta sa vada cum se traduce prin fapte concrete acceptarea principiilor G-8 anuntata de Belgrad, relateaza AFP. NATO a profitat de conditiile meteo favorabile pentru a-si continua atacurile impotriva fortelor iugoslave si sarbe din Kosovo si din restul Serbiei, se arata intr-un comunicat al Aliantei. In Kosovo, avioanele NATO au bombardat posturi de Politie, aeroporturi, poduri rutiere, numeroase depozite de munitie, cazarmi, emitatoare si relee radio si de televiziune, lovind “cel putin 9 piese ale artileriei, 8 pozitii de mortiere, 8 tancuri, 5 transportoare blindate, 2 radare ale apararii antiaeriene si alte vehicule militare,” afirma Alianta. Avioanele NATO au efectuat sambata 697 de decolari, un numar de 394 de aparate efectuand misiuni de bombardare.
Pana cand Eugen Mihaescu s-a intors de la Centrul militar de presa, eu mi-am pregatit inregistrarea unui alt minireportaj de atmosfera, de aceasta data despre pitorescul strazilor belgradene. Corina Hadarean adunase multe imagini transmise de agentii, asa ca am povestit despre una dintre cele mai teribile si mai eficace arme folosita de sarbi in acest razboi, pentru a-l demitiza pe inamic si a mentine ridicat moralul oamenilor: arta, dublata de o ironie si un simt al umorului necrutatoare. Fara a putea fi dirijata sau cenzurata in vreun fel, inventivitatea oamenilor s-a simtit inca din primele zile, cand cineva a avut ideea sa-si puna in piept o bucatica de hartie pe care a desenat o tinta. Imediat, ideea a molipsit pe toata lumea, “Target” devenind un simbol al protestului impotriva razboiului.
Emblema a fost imprimata pe insigne, abtibilduri, tricouri, ceasuri, brichete, baloane sau genti si popularizata cu o viteza uimitoare in intreaga lume, nu numai in Iugoslavia. Aici, “Target” a intrat deja in simbolistica nationala, iar pe strada Knez Mihailova, care este un mic paradis al pietonilor si vanzatorilor ambulanti, imaginatia sarbilor a capatat accente mult mai sarcastice. Incurajata tacit de autoritati, care nu o data, s-au inspirat din folclorul anonim, creativitatea sarbilor a portretizat cu multa aciditate imaginea agresorilor. Doborarea celebrului “avion invizibil” a produs sloganuri care sugereaza ca lucrurile evidente sunt invizibile. Caricaturile liderilor occidentali au surprins toate slabiciunile acestora, de la “afacerea Monica Lewinski“, la prezenta in guvernul britanic a unor ministri care s-au declarat homosexuali.
Lipsa de personalitate a liderilor francezi, referirile la atrocitatile comise de nazisti in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial sau nehotararea si balbaielile rusilor care, confruntati cu criza economica, vad cum li se clatina statutul de putere mondiala, nimic nu a scapat de ironia artistilor strazii. Sarbii nu s-au sfiit sa imprime hartie igienica cu portretele lui Bill Clinton sau Tony Blair, iar un umor amar a insotit fiecare parafrazare a declaratiilor oficialilor NATO, care i-au numit pe civilii ucisi in timpul bombardamentelor “pagube colaterale” ale razboiului. Toate acestea i-au ajutat pe sarbi sa reziste in fata nenorocirilor de pana acum, fara ca moralul sa li se prabuseasca, asa cum era de asteptat.
Ibrahim Rugova si familia sa au parasit Germania pentru a se stabili in Italia, au anuntat surse guvernamentale. Potrivit saptamanalului german “Der Spiegel“, Rugova si cei 16 membri ai familiei sale au parasit Bonn-ul, pentru a se stabili duminica, la Roma, la invitatia Guvernului italian.
Cand s-a intors, l-am invitat pe domnul Mihaescu sa-i arat Belgradul. Ne-am plimbat indelung pe strazi, povestindu-i tot ce s-a intamplat pana acum. Nu ne grabeam si l-am condus sa vada ruinele celor doua ministere de Interne, ale Statului Major General, i-am aratat sediile centrelor culturale straine, devastate si acoperite cu grafitti batjocoritoare, l-am plimbat prin fata tarabelor de pe Knez Mihailova si ne-am dus sa mancam pe Skaradlija, la restaurantul in a carui carte de onoare semnase Ion Iliescu.
La fel ca mine sau ceilalti romani care au fost la Belgrad, Eugen Mihaescu era fascinat de tot ce vedea. Paseam fara graba pe strazi si avea un fel de a povesti care pe altii i-ar fi iritat, dar mie imi placea teribil. In timp ce vorbea, se oprea din mers si, intors catre mine, imi explica, cu gesturi largi, ceea ce dorea sa spuna. Apoi mai faceam cativa pasi si se oprea din nou. Oamenii treceau grabiti pe langa noi, ba chiar unii ne priveau intrigati, vazand cum discutam linistiti, intr-o limba pe care nu o cunosteau.
Pe Knez Mihailova, niste tineri ne-au oprit, ne-au invitat sa stam cateva clipe in interiorul unei inimi desenate cu creta pe trotuar si sa scriem intr-un caiet de ce credem ca razboiul este o nebunie. Toate textele urmau sa fie adunate intr-o carte, care va fi publicata in curand. Eugen Mihaescu a schitat un desen, iar eu am scris ca razboiul nu are nimic in comun cu fiinta umana, cu frumusetea unui rasarit de soare sau cu contemplarea unei flori. Am adaugat ca acest razboi mi-a schimbat complet viata, iar sarbii m-au facut sa ma simt mandru ca sunt om.
Domnul Mihaescu tocmai isi cumparase o insigna cu simbolul “Target“, pe care a ales-o indelung, cautand ca tinta sa fie bine centrata. Ne-am oprit apoi langa o taraba unde erau expuse vederi cu podurile distruse de la Novi Sad. Am fost uimit vazandu-l ca alege dintre toate pe cele care aveau defecte de tipar, cu nuantele culorilor virate in cenusiu, cafeniu sau chiar rosu. Nu a cumparat nici una corect imprimata. Mi-a explicat frumusetea lor si, intr-adevar, aveau personalitate si nu mai erau simple fotografii. Singur, in camera de hotel, le-a modificat, desenand pe ele siluetele unor oameni si ale unor avioane care lansau bombe si le-a transformat in mici opere de arta moderna. A trimis cateva prietenilor sai din SUA si Franta si am glumit inchipuindu-ne mutrele pe care le vor face, atat postasii sarbi, cat si cei occidentali, cand le vor vedea.
Eugen Mihaescu era foarte pornit impotriva americanilor, din cauza acestui razboi. Mi-a marturisit ca s-a decis sa vina la Belgrad si ar fi vrut sa plece si in Kosovo, sa vada cu ochii lui aceasta tragedie balcanica. Era bun prieten cu Strobe Talbott, pentru ca, in cei 20 de ani in care acesta a fost corespondentul revistei “Time” la Moscova, el ii ilustrase toate reportajele. S-au inteles atat de bine si se mira cat de mult s-a schimbat. Imi spunea ca este – pur si simplu – alt om. Era indignat de ipocrizia jurnalistilor americani si mi-a spus ca, atata vreme cat a fost in SUA, nu a vazut nici macar o imagine pe posturile de televiziune cu distrugerile produse de aviatia NATO in Iugoslavia sau cu “pagubele colaterale“. Iar unul din momentele in care a fost convins ca in Iugoslavia se petrece altceva decat le arata americanilor posturile TV a fost cel in care C-Span, un canal de televiziune dedicat politicii, a transmis interviul cu Slobodan Milosevic. In locul unui dictator comunist cu limbaj de lemn, a fost surprins sa vada un tip care vorbea o engleza perfecta si care explica, cu exemple pe intelesul americanilor, desprinse din cultura lor, care era situatia in Kosovo, in Iugoslavia si ce era cu acest razboi. “In rest, ce obiectivitate si profesionalism puteai sa astepti de la Christiana Amanpour, cand aceasta este sotia lui James Rubin, purtatorul de cuvant al Departamentului de stat american ?” exclama Eugen Mihaescu.
Mi-a povestit, plin de haz, intalnirea dintre Strobe Talbott si Ion Iliescu, petrecuta cand presedintele roman vizita SUA. Desi era trecut pe lista delegatiei oficiale, cei care coordonau vizita din partea Romaniei au dat inca o dovada a celebrului profesionalism de tip balcanic. In loc sa-l cheme si pe Eugen Mihaescu si sa profite de vechea sa prietenie cu Talbott, l-au rugat sa mearga la aeroport, sa pregateasca plecarea spre urmatoarea destinatie. A aflat si a ajuns cu cateva momente inaintea delegatiei romane la Departamentul de Stat, pe treptele caruia Strobe Talbott il astepta pe Ion Iliescu. Privind dupa masinile oficiale care tocmai soseau, Talbott si-a recunoscut prietenul si l-a strigat sa vina langa el. In momentul in care Iliescu a coborat din masina, spre uimirea tuturor romanilor, Eugen Mihaescu a spus: “Domnule Talbott, dati-mi voie sa vi-l prezint pe presedintele Romaniei !” Cand au urcat spre biroul sau, adjunctul secretarului de stat american l-a poftit pe Mihaescu in ascensorul sau si apoi in birou, sa asiste la discutii. Mai mult, si-a intrerupt dialogul cu Iliescu de mai multe ori, luandu-l ca martor al diverselor sale afirmatii pe vechiul sau prieten, pe care il rugase, inca de la inceput, ca la plecare sa-i aminteasca ceva. La finalul convorbirilor, Strobe Talbott a intrat in cabinetul din spatele biroului sau, de unde s-a intors cu copia unei lucrari de-a lui Eugen Mihaescu si l-a rugat sa i-o semneze. Nu inainte de a-i spune cat de greu l-a convins pe detinatorul originalului sa-l lase sa faca o copie. Zambind, artistul roman i-a promis lui Talbott ca-i va darui o lucrare originala. E usor de imaginat ce mutre au facut ceilalti membri ai delegatiei romane, mai ales cei care il trimisesera pe Eugen Mihaescu la aeroport, “sa aiba grija de bagaje”.
Un avion american de atac A-10 Thunderbolt a fost lovit in aceasta seara, de tirurile apararii antiaeriene iugoslave, intrerupandu-si misiunea si reusind sa revina la baza in Italia, relateaza AFP, citand un purtator de cuvant al Pentagonului. “Pilotul aparatului a auzit o explozie langa avionul sau, aparent provocata de tirurile apararii antiaeriene sarbe,” a declarat colonelul Richard Bridges. Generalul Charles Wald a precizat ca intre 5 si 10 avioane NATO au fost lovite in cursul celor 65 de zile de raiduri aeriene impotriva Iugoslaviei, doua dintre acestea prabusindu-se, insa mare parte din aceste incidente nu au fost dezvaluite, deoarece pagubele au fost – in general – minore.
Dupa ce mi-am transmis corespondenta pentru stiri, n-am asteptat multa vreme pana cand au sunat sirenele alarmei aeriene, la 21:05. La 23:24, l-am chemat pe Eugen Mihaescu pe acoperis, pentru ca se auzeau avioanele NATO. Cerul era perfect senin si i-am aratat satelitii care coordonau atacul. Puteam vedea cu ochiul liber si avioanele care coborau in picaj, urmarite de tirurile antiaerienei. In numai 17 minute, acestea au lansat 14 proiectile, care au lovit zonele aeroporturilor Batajnica si Surcin si cartierul Bubanj Potok. In zona Rakovica, au fost bombardate cariera de piatra, fabrica “21 mai” si o conducta de aprovizionare cu apa. Trei bombe au explodat nu departe de manastirea Rakovica.
Eram surescitat si ii explicam noului meu prieten ce se intampla pe cer. La un moment dat, am observat cum o racheta care se indrepta spre cartierul Rakovica a fost lovita in aer de antiaeriana, spectacolul ploii de scantei in care a explodat fiind fascinant. Dupa ce avioanele s-au retras, n-am mai ramas prea mult pe hotel si ne-am dus la culcare. I-am dat lui Eugen Mihaescu cateva din sticlele mele cu apa, atragandu-i atentia sa-si faca rezerve, pentru cazul in care ar fi fost bombardate din nou retelele electrice. Lumanari si lanterna isi cumparase, la sfatul meu, de la tarabele de pe strada, ceva mai devreme. Am convenit ca, daca auzeam un nou atac, sa-l sun in camera si sa-l chem pe acoperis. N-am mai fost cazul in aceasta noapte, pana la 6:30, cand s-a ridicat alarma aeriana, Belgradul fiind ocolit de avioane.
Raidurile s-au concentrat din nou asupra provinciei Kosovo, pana dimineata, numarul bombelor cazute aici in ultimele 24 de ore ajungand la 180. Mi-am notat doar cateva din distrugeri. La ora 22:00, in zona industriala din nordul orasului Gnjilane, la numai 200 de metri de centru, o explozie a provocat mari pagube caselor din jur. La 23:30, cinci explozii puternice au rasunat la Pristina. La 1:30, a inceput atacul asupra orasului Pirot. A fost bombardata o fabrica de masini-unelte din cartierul Tanasko Rajic, iar 4 rachete au lovit releul de televiziune de pe muntele Kozarica. La aceeasi ora, explozii puternice au fost auzite in satele Valjekovo si Bukovo, de langa Boljevac. Au urmat localitatile Kosovska Vitina, Istok, Belopolje (langa Pec) si cazarma “Sima Pozagarevic” din Vranje. La 1:25, zona industriala din nord-vestul orasului Nis a fost lovita de 10 rachete aer-sol. Explozii puternice au fost semnalate si la fabrica de tigari, unde a izbucnit un puternic incendiu, precum si in satele Cumurlija si Popovac, de la periferie. Raionul Dubocan de pe muntele Fruska Gora a fost lovit de 7 proiectile, care nu au facut nici pagube, nici victime. Explodasera in padure.
La 1:42, a cazut din nou curentul intr-o parte a Belgradului. La noi, inca nu. Rezerva de apa a orasului abia urcase la 22 % din capacitatea normala. Noi stateam inca bine. La Novi Sad, de exemplu, curentul era intrerupt cate 6 ore pe zi, pentru a nu se suprasolicita sistemul energetic. Unele ziare au ajuns sa-si ceara scuze cititorilor deoarece, din cauza penelor de curent, editiile sunt tiparite pe apucate si nu reflecta la timp evenimentele. Eram obosit si m-am culcat. Nu inainte de a-mi nota, pentru a incerca sa aflu detalii, ca la Belgrad au fost arestati 6 membri ai UCK. Sarbii spuneau ca, sub acoperirea ca ar fi studenti ai Universitatii, ei pregateau mai multe actiuni diversioniste si chiar atentate cu bombe.