24 iunie 1999
Ultima zi. M-am trezit cu o senzație stranie: un amestec de tristețe și bucurie. Îmi părea rău că plec, pentru că mă simțeam deja ca acasă. Dar mă bucuram că mă întorc în țară, ca îmi reîntâlnesc familia, prietenii și colegii și abia așteptam să le povestesc toate peripețiile prin care trecusem. Mi-am făcut bagajele, înghesuindu-mi lucrurile într-o sacoșă împrumutată de la Mile Cărpenișan și am zâmbit amintindu-mi cum sosisem la Belgrad, cu o geantă pe umăr și câteva schimburi. M-am pregătit de plecare și, când am coborât, le-am spus celorlalți că mă duc până la Media Center, să-mi iau rămas bun de la cei de acolo. Ne-am dat întâlnire după prânz la hotel.
La Media Center, nu m-am putut abține și m-am scufundat pentru ultima dată între computere și telefoane. Era, totuși, o zi importantă și nu răbdam să nu aflu ce se întâmpla. Deși toți așteptau să înceapă ședința Parlamentului, primele știri au venit din Kosovo. Dis-de-dimineață, un grup de 30-40 de albanezi au încercat să intre cu forța în clădirea în care se aflau posturile locale de radio și televiziune. Nu au reușit decât să spargă geamul imens de la intrare, pentru că trupele KFOR au intervenit și i-au îndepărtat, formând ulterior un cordon de protecție în jurul clădirii. Nu departe, însă, la sediul Facultății de Economie, au fost găsite cadavrele a trei sârbi: decanul Milenko Lovic, administratorul Jovica Stamenkovic și portarul Miodrag Mladenovic. Trupurile chircite ale celor trei zăceau într-o baltă de sânge, străpunse de zeci de lovituri de cuțit, iar de jur-împrejur erau împrăștiate acte, dosare și chei. Asasinii îi înfipseseră decanului un stilou în gură. Ca și când nu ar fi fost clar cine sunt autorii, pe un perete era pictată cu sânge sigla UCK.
A ajuns la noi și o declarație a mitropolitului Amfilohije, care spunea totul despre situația din Kosovo. “Bandele înarmate ale albanezilor controlează întreaga zonă, distrug case, ucid, violează și au întrerupt alimentarea cu apă și curent și legăturile telefonice ale Patriarhiei din Pec, unde situația e cea mai grea,” povestea mitropolitul, criticând guvernul iugoslav, pe care îl acuza că i-a lăsat pe sârbi la mila Domnului. “Politicienii sârbi se amăgesc, mint poporul și întreaga lume. Au mințit întotdeauna și mint și acum. Câțiva miniștri au venit cu refugiații care se întorceau, să mai adune câteva voturi, dar nu au rămas la înmormântarea celor 4 sârbi uciși de UCK. La televizor au arătat 10 autobuze pe care scria Belgrad-Pec, dar aici nu a ajuns nici unul. Când au văzut ce prăpăd e aici, refugiații care veniseră de la Berane au fugit înapoi.” Amfilohije avertiza că situația de la Pec se agravează tot mai mult, iar cei 150 de sârbi refugiați în sediul Patriarhiei vor să plece și ei. În acest timp, la mănăstirea Djakovica au mai rămas 10 sârbi, iar de la Klin a plecat și ultimul bătrân. “Ne rugăm la Dumnezeu să-i ocrotească pe sârbi, pentru că guvernul lor i-a uitat,” spunea mitropolitul. “Celor de la Putere le pasă doar de ei.”
Anchetatorii TPI sunt șocați de numeroasele dovezi de violențe din Kosovo și prevăd că vor fi făcute alte inculpări în rândul Armatei și Poliției iugoslave, a afirmat la Priștina un purtător de cuvânt al tribunalului, citat de AFP. “Este șocant, chiar și pentru cei mai experimentați dintre anchetatorii noștri,” a declarat Paul Risley, unul dintre procurorii TPI. “Atrocități similare au avut loc în Croația și Bosnia-Herțegovina, însă în Kosovo campania împotriva albanezilor a fost organizată cu o rapiditate și o eficiență brutale. Descătușarea violenței se pare că a început în zilele care au urmat declanșării campaniei aeriene a NATO. Amploarea distrugerilor într-o perioadă atât de scurtă demonstrează ca acestea au fost coordonate și dirijate de o structură centrală de comandă.”
Ministrul sârb Goran Matic a organizat astăzi o conferință de presă, încercând să dezmintă informațiile despre atrocitățile comise de sârbi în Kosovo. Ziariștii care s-au întors la Media Center mi-au povestit că Matic a afirmat că majoritatea crimelor comise în provincie au avut loc în zonele controlate de teroriștii albanezi. “UCK este cunoscută pentru uciderea albanezilor care nu doreau să i se alăture sau să părăsească Kosovo,” a declarat el. “Cea mai mare parte a lucrurilor care se petrec în Kosovo țin de propagandă. Trupele străine au intrat, aducând cu ele o mie de jurnaliști însărcinați cu filmarea retragerii forțelor noastre, a desfășurării KFOR și a descoperirii gropilor comune. O anchetă este, desigur, necesară, dar să nu fie politică, iar TPI este un instrument exclusiv politic, destinat să îi urmărească pe cei care nu sunt pe gustul Statelor Unite și al NATO.” Chiar dacă ar fi avut dreptate, cine mai stătea acum sa-l asculte?
Problema cea mai mare a tuturor devenise, din nou, Slobodan Milosevic. Milos Minic, fost procuror și ministru de Externe al Iugoslaviei comuniste, i-a cerut președintelui iugoslav să demisioneze, făcându-l responsabil pentru crimele comise în Kosovo. “Au existat în Kosovo crime și criminali de război și nici o Putere nu are dreptul să ascundă aceste crime, autorii lor și pe cei care le-au ordonat,” afirma Minic, într-o scrisoare deschisă transmisă agenției de presă Beta. “Cine a ordonat epurarea etnică, cine a ordonat expulzările și masacrele masive ale albanezilor din Kosovo? Cine sunt superiorii Armatei și Poliției care au executat sau care au dat aceste ordine sau nu au împiedicat aceste crime, când aveau puterea să o facă?” Fostul lider comunist l-a avertizat pe Slobodan Milosevic că poporul iugoslav va fi culpabilizat de întreaga lume pentru cele petrecute în Kosovo, atâta vreme cât autorii crimelor de război și cei care le-au ordonat nu vor fi descoperiți și judecați.
La rândul său, Milan Panic, fost prim ministru al Iugoslaviei acum câțiva ani, era de părere că Milosevic va fi arestat și ucis de propriile forțe de poliție, în maximum 3 luni. “Chiar prietenii lui îl vor înșela. În locul său, nu m-aș încrede în propria poliție și armată,” a prevestit Panic. “Sunt 15 % șanse ca el să se sinucidă și estimez că sunt tot 15 % șanse ca el să fie ucis. Există 25 % șanse să fugă undeva, restul nu mai știu. Milosevic este cea mai mare tragedie care se putea întâmpla poporului sârb.”
Unul dintre ziariștii sârbi mi-a sugerat să citesc un raport al CIA despre Slobodan Milosevic, publicat de revista “Foreign Report”. L-am gasit pe Internet. Scriau că Milosevic va deveni din ce în ce mai imprevizibil, mai ales din cauza problemelor psihice și de sănătate în creștere. Raportul CIA punea presupusa stare de spirit a președintelui iugoslav pe seama unor probleme acute la coloana vertebrală și a diabetului de care suferă din tinerețe. Și, desigur, nu uita să amintească de sinuciderea ambilor săi părinți. Raportul mi s-a părut lipsit de credibilitate, mai ales că – așa cum îl văzusem în ultima vreme – Milosevic nu părea deloc agitat, ci mai degrabă calm și sigur pe el. Mai mult, informațiile se băteau cap în cap. După ce spuneau că e diabetic, agenții CIA afirmau că Milosevic ar fi dependent de alcool și țigări, consumul acestora crescând atunci când acesta se afla sub presiune. Dintre defectele lui Slobo de care auzisem și de la sârbi, raportul menționa doar două: este extrem de încăpățânat, când are impresia că cineva vrea să-i forțeze mâna și refuză să accepte criticile.
Statele Unite au oferit 5 milioane de dolari pentru orice informație care va duce la arestarea sau la condamnarea criminalilor de război, inclusiv a președintelui Slobodan Milosevic, a anunțat Departamentul de Stat, citat de AFP. “Acest program are ca scop mărirea șanselor ca inculpații aflați, în prezent, în libertate să poată fi aduși în fața Tribunalului Penal Internațional pentru a fi judecați,” a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat James Rubin. El a insistat asupra faptului că Statele Unite nu intenționează să încurajeze vânătorii de recompense și a sugerat oricărui potențial informator să se adreseze celei mai apropiate ambasade americane.
Ședința Parlamentului federal a început abia la 12:20, în absența reprezentanților Muntenegrului. Premierul Momir Bulatovic a venit în fața camerelor reunite și a solicitat ridicarea stării de război. El a precizat că Guvernul federal a abrogat cele 31 de legi instituite cu 3 luni în urmă, odată cu declararea stării de război, cu excepția celei privind vânzarea medicamentelor. Printre aceste legi, extrem de restrictive, erau cea privind înghețarea prețurilor, Legea băncilor, a călătoriilor în străinătate sau a operațiunilor comerciale. Bulatovic a spus că guvernul va face o analiză a efectelor produse de aceste legi și că Parlamentul federal trebuie să solicite suspendarea sancțiunilor împotriva Iugoslaviei și daune pentru distrugerile provocate de bombardamente. Acestea depășeau, potrivit unor estimări ale grupării de Opoziție G-17, 30 de miliarde de dolari.
După ce Bulatovic a terminat, ședința Parlamentului s-a transformat într-un interminabil circ, o grămadă de politicieni îngrămădindu-se să țină discursuri interminabile, pentru a se defula de pe urma celor 3 luni în care n-au avut ocazia să mai fie văzuți vorbind. Dintre ei nu putea, desigur, să lipsească Vojislav Seselj. “Agresiunea împotriva țării noastre nu a încetat, ci doar bombardamentele,” și-a început el discursul. “Agresorul și-a schimbat doar metodele de acțiune, având ca obiectiv ocuparea Muntenegrului, Vojvodinei și Sandzak-ului și instituirea în Serbia a unei administrații de colaboraționiști. Nu trupele ONU au venit în Kosovo, ci trupele NATO sub egida ONU, care îi gonesc pe sârbi. Cei care au venit în Kosovo pentru a separa provincia de Serbia și pentru a crea un nou stat albanez sunt dușmanii noștri. După ce vor fi desfășurați în Kosovo, ei vor asalta Muntenegru. Cei care ne-au bombardat continuă să fie niște criminali.” Nu l-am urmărit mai departe, pentru că începea să mă plictisească.
Totuși, discursul său nu era o utopie, bazându-se pe o stare de fapt. Chiar astăzi, agenția France Presse publica un comentariu în care se menționa că locuitorii Vojvodinei încep să cârtească împotriva Belgradului și ar dori să-și recapete autonomia. La rândul său, Robin Cook, ministrul de Externe britanic, declara că NATO supraveghează îndeaproape situația din Muntenegru, într-un moment în care, în unele medii, exista frica unei reinstaurări a controlului iugoslav în această republică, și intenționează să acționeze pentru supravegherea democrației în această regiune.
Pe lângă asta, SUA au anunțat acodarea unui ajutor financiar de 10 milioane de dolari Muntenegrului, pentru asigurarea nevoilor bugetare. Principiile și modalitățile de acordare a acestui ajutor fuseseră convenite ieri. Astăzi, un grup de 74 de profesori de la Universitatea din Podgorica a cerut ca Muntenegru să se desprindă din Federația Iugoslavă, spunând că “a ne mulțumi cu o ameliorare parțială a relațiilor conflictuale din sânul Federației iugoslave nu ar fi decât o amăgire și o pierdere de timp istoric”. Conform rezultatelor unui sondaj de opinie, 65 % dintre muntenegreni ar dori suveranitatea țării sau cel mult realizarea unei confederații cu Serbia.
În Parlamentul iugoslav au urmat alte discursuri. Majoritatea fără conținut sau repetând aceleași lucruri. Ședința avea să se termine după-amiaza târziu, când eu eram aproape de casă. Desigur că, în unanimitate, parlamentarii au votat ridicarea stării de război, măsura urmând să intre în vigoare sâmbătă.
Militarii ruși au planificat dinainte ocuparea aeroportului din Priștina, a afirmat astăzi cotidianul “The Washington Times“, citând surse din cadrul serviciilor americane de informații. “Nu există nici o confuzie în acest sens,” a declarat un oficial care a avut acces la un raport confidențial american bazat pe interceptarea comunicațiilor dintre trupele ruse. “Ordinele operaționale au fost pregătite dinainte. Din experiență, știu că trupele rusești nu au făcut ceva fără instrucțiuni clare și, în acest caz concret, sentimentul meu este că aceste instrucțiuni au trecut prin structura politică a comandamentului,” a afirmat generalul Eric Shinseki, noul șef al Statului Major al Armatei terestre americane. În plus, conform serviciilor de informații americane și în contradicție cu afirmațiile sale, Ministerul rus al Afacerilor Externe era la curent cu planurile operațiunii, lăsându-i pe militari să aleagă momentul declanșării acțiunii.
Ca întotdeauna după câte un eveniment de asemenea proporții, după terminarea războiului au început să apară primele dezvăluiri despre ceea ce s-a întâmplat în realitate. Și, ca de obicei, realitatea își avea – dincolo de tragedia care se petrecuse – hazul ei. Astăzi, ziarul britanic “The Times” încălca primul embargoul pe care presa occidentală și-l autoimpusese, la cererea guvernelor din țările respective, și publica bilanțul celor 79 de zile și nopți de raiduri aeriene împotriva Iugoslaviei: doar 13 tancuri sârbești distruse! Și asta după ce NATO a pretins că ar fi anihilat 60% din artileria antiaeriană a sârbilor și 40% din tancuri.
După semnarea acordului de pace, potrivit publicației britanice, Armata iugoslavă a retras din Kosovo 250 de tancuri, 450 de transportoare blindate și 600 de piese de artilerie. Generalul Wesley Clark a refuzat să precizeze câte dovezi deține despre distrugerile provocate sârbilor. A făcut-o “The Times“, care a scris că – până acum – trupele KFOR au descoperit în Kosovo doar 13 carcase arse ale unor tancuri T-55. În schimb, au găsit ceea ce noi văzusem de mai multe ori în timpul războiului: gropile exploziilor unor proiectile lansate în câmp de avioanele NATO, lângă care se mai puteau vedea niște forme cioplite în lemn, care semănau a tancuri sau tunuri. Pentru a păcăli aviația aliată, sârbii amplasau în cele mai năstrușnice locuri tancuri sau tunuri aeriene, realizate în mărime naturală din lemn, cauciuc sau polistiren. Ca sa pară cât mai reale, acestea erau plasate – de regula – lângă poduri false sau lângă niște fâșii lungi de plastic negru care, de la mare înălțime, păreau șosele. Experții NATO și-au dat seama de păcăleală, dar au ferit acest secret de ochii și urechile ziariștilor. Totuși, cei de la “The Times” au citat declarația unui ambasador la Bruxelles, a cărui identitate nu au dezvăluit-o, care văzuse imagini filmate în timpul raidurilor de bombardierele NATO, în care se observa clar că – în momentul în care erau lovite – tancurile sau bateriile de rachete sârbești “se dezumflau instantaneu”. Erau simple machete gonflabile.
M-am amuzat, împreună cu ceilalți jurnaliști de la Media Center, când am citit pe Internet articolul din “The Times”. După ce glumele au început să se rărească, am picat pe gânduri. Nu mai înțelegeam de ce Slobodan Milosevic s-a grăbit să semneze capitularea. Armata nu suferise pierderi prea mari. Moralul soldaților era – așa cum am putut să văd cu ochii mei – în continuare ridicat. La fel era și cel al civililor. Ba chiar, atât unii, cât și ceilalți erau nemulțumiți că au fost obligați să capituleze în condiții atât de umilitoare. Economic, sârbii păreau să mai reziste mult și bine. Totul era de neînțeles și vorbele unor sârbi, care susțineau că Slobo e omul americanilor, nu mai păreau niște utopii.
Mai târziu, căutând aceeași explicație, ziaristul Tom Walker avea să scrie, tot pentru “The Times” că – prin intermediul unui diplomat agreat de Belgrad – americanii i-ar fi trimis lui Slobodan Milosevic înregistrarea video a efectelor unei arme secrete, pe care ei au folosit-o în Războiul din Golf, iar rușii în Afghanistan. Era bomba cu vacuum, realizată din fosfor și plasmă, care degajă o căldură și o presiune imense, ce topesc totul pe o suprafață de 10 ori mai mare decât a unui teren de fotbal. Explozia consumă tot oxigenul din zonă, însă o jumătate de oră mai târziu, temperatura revine la normal și aerul este din nou respirabil, ceea ce permite trupelor atacatoare să înainteze. Tom Walker pretindea că Milosevic și-ar fi dat seama că Armata iugoslavă n-ar putea rezista în fața unor astfel de bombardamente și ar fi preferat să capituleze. Nu prea cred nici în această teorie.
Organizația “Reporters sans frontieres” (RSF) acuză NATO că a deformat de mai multe ori adevărul și că a preluat zvonuri și cifre neverificabile în timpul războiului din Kosovo, relatează AFP. Într-un raport intitulat “Războiul din Iugoslavia: erorile mediatice ale NATO”, RSF se întreabă dacă este vorba de gafe cauzate de grabă și de confuzie sau despre o tentativă deliberată de dezinformare. “Preluarea zvonurilor, a cifrelor exorbitante și neverificabile și folosirea unui vocabular agresiv au sporit îndoielile legate de buna credință a unora din responsabilii politici și militari,” afirma RSF, care detaliază unele dintre aceste “gafe”.
În 29 martie 1999, NATO a anunțat executarea de către forțele sârbe, alături de alți 5 intelectuali, a lui Fehmi Agani, principalul consilier al liderului moderat al albanezilor din Kosovo Ibrahim Rugova. Raportul reamintește că “comandorul britanic David Wilby a declarat că deține această informație “dintr-o sursă foarte bună” din interiorul Kosovo, pe care serviciile sale au avut grijă să o verifice”. “Această informație s-a dovedit falsă. Doar Fehmi Agani va fi ucis efectiv, însă 3 săptămâni mai târziu,” afirmă raportul. Aceeași “sursă foarte bună”, care ar fi Centrul de informare pentru Kosovo, cu sediul la Londra, “afirmase în aceeași zi că Ibrahim Rugova a fost rănit și că nu se știe nimic despre soarta sa. Două zile mai târziu, Rugova s-a adresat presei străine, fiind într-o stare foarte bună de sănătate. Radioteleviziunea sârbă a difuzat, de asemenea, întâlnirea sa “cordială” cu președintele iugoslav Slobodan Milosevic. Exploatând eșecurile de comunicare ale NATO, stăpânul de la Belgrad a oferit astfel o formidabilă “lovitură mediatică“, constată RSF.
“Oficializarea atât de rapidă a unui zvon, în acea primă săptămână de bombardamente, nu pare să fie o eroare, dar relevă o opțiune: să încline balanța în favoarea atacurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei, într-un moment în care opinia publică era încă sceptică în privința eficacității acestora.”
RSF nu ezită, pe de altă parte, să vorbească despre “greșeli mai mult sau mai puțin voluntare”, făcute după bombardarea civililor, în special după bombardarea unui convoi de refugiați albanezi pe 14 aprilie, incident soldat – potrivit surselor sârbe – cu 75 de morți.
Organizația subliniază astfel că NATO a vorbit despre “sate atacate de artilerie, sate rase de pe fața pământului, despre scuturi umane, gropi comune, tot atâtea informații anunțate fără să fi fost adusă cea mai mică dovadă a existenței lor” și care “nu par să fi făcut obiectul unei verificări riguroase”. RSF notează, de asemenea, referințele istorice foarte discutabile și folosirea unui vocabular vizând să diabolizeze adversarul. “Termenul “genocid” este sistematic utilizat de premierul britanic Tony Blair, în timp ce în Germania, oficialii se străduiesc să compare regimul lui Milosevic cu cel al lui Hitler.
Aceste referințe istorice au suscitat proteste din partea specialiștilor,” notează raportul. “Pe 27 aprilie, reprezentanții NATO au admis ei înșiși, foarte deschis, eșecul strategiei lor de comunicare,” subliniază RSF, notând, totuși, că “de partea sârbă, rotițele mașinăriei propagandistice sunt cunoscute”. “Rămânând în opinia publică occidentală apărătorul unei “cauze drepte”, NATO nu a dat dovadă de bună credință în relațiile sale cu presa și a deformat în câteva rânduri adevărul. Încurcarea termenilor istorici și folosirea unui discurs agresiv este nedemnă de reprezentanții unor țări democratice,” conchide raportul RSF.
Robin Cook, Javier Solana și Wesley Clark au ajuns astăzi la Priștina. Cook venea de la Tirana, unde îi promisese președintelui Rexhep Meidani că țara sa va deveni “avocatul Albaniei” pe lângă Uniunea Europeană. “Marea Britanie va avea grijă ca UE să-și țină angajamentele față de Albania,” declara ministrul britanic de Externe. “Suntem pregătiți să ne ocupăm de dezvoltarea unui viitor prosper și stabil și în afara provinciei Kosovo.” Auzisem de atâtea ori aceste promisiuni și în privința României, încât, dacă s-ar fi adeverit numai o parte dintre ele, ar fi trebuit nu numai să fim de mult admiși în UE, ci chiar să deținem și președinția Uniunii. Mi-am amintit, însă, că tot un britanic, pe nume Shakespeare, făcuse celebră expresia “Words, words, words!”
Imediat ce au ajuns în capitala provinciei Kosovo, Solana și Clark au intrat la discuții cu reprezentanții albanezilor, urmând să stea de vorbă și cu cei ai sârbilor. Au fost aclamați de câteva sute de albanezi adunați în fața Cartierului General al KFOR, cărora le-au mai spus câteva vorbe. “După atâta suferință și 3 luni dificile pentru toți, ocazia de a fi aici, astăzi, și de a vedea emoția oamenilor, este pentru mine un moment de necrezut,” spunea Javier Solana. La rândul său, după ce le-a explicat că scopul campaniei aeriene a NATO a fost oprirea distrugerilor sistematice și a crimelor comise în Kosovo la ordinul lui Slobodan Milosevic, generalul Wesley Clark le-a explicat: “Acest scop a fost atins. Acum, KFOR se va ocupa de voi. Însă nu uitați! Pacea nu poate fi construită pe trecut și pe revanșă.”
Liderii occidentali aveau o misiune mult mai complexă. Trebuiau să-i convingă pe albanezii din UCK să colaboreze, într-un guvern provizoriu, cu cei ai lui Ibrahim Rugova și – câtă naivitate! – chiar și cu sârbii. “Dacă el dorește sincer să lucreze cu noi, suntem deschiși,” a explicat Hashim Thaqi, însă a adăugat imediat că nu se așteaptă la mare lucru de la negocierile cu Rugova. Întrebat dacă ar fi dispus să facă loc în conducerea provizorie a provinciei lui Momcilo Trajkovic și celorlalți sârbi care reprezentau Opoziția, Jakup Krasniqi, purtătorul de cuvânt al “guvernului provizoriu” a răspuns: “Dacă sunt pregătiți, de ce nu?”
Generalul Leonid Ivașov, unul din reprezentanții armatei ruse cu rangul cel mai înalt, a respins afirmațiile americane conform cărora mercenarii ruși ar fi luptat alături de sârbii din Kosovo, informează AFP. “Această afirmație va rămâne în conștiința Pentagonului și a Alianței Nord-Atlantice. Fondul problemei este că țările occidentale și NATO nu vor ca Rusia să fie reprezentată demn într-un contingent de pace din Kosovo,” a declarat generalul Ivasov. “NATO a vrut ca Rusia să nu mai joace nici un rol și a dorit ca aceasta să fie îndepărtată de Balcani.”
Înainte de a pleca de la Media Center, mi-am notat în grabă câteva informații despre revolta rezerviștilor din Kraljevo. La ora 11:00, aceștia blocaseră podul peste râul Ibru, în timp ce blocada de ieri, de la Vranjacka Banja, continua. Întorși de pe frontul din Kosovo, rezerviștii își cereau banii. Revoltați, ei explicau că li s-au dat doar soldele, iar sporurile de război, de frontieră și diurnele au rămas doar niște promisiuni deșarte. “Pentru că ne-am făcut datoria față de țară și nu mai datorăm nimic statului sau Armatei iugoslave, nu vrem ca statul sau armata să ne rămână datori,” striga, revoltat, un militar. “Pentru că am luptat în Kosovo, în aprilie am primit 2.319 dinari, iar în mai și iunie – 1.300 de dinari. Este o mizerie!”
La Cerovac, alte câteva sute de rezerviști au blocat autostrada Belgrad-Kraljevo. Au lăsat să treacă doar ambulanțele și mașinile Poliției, precum și autovehiculele refugiaților care veneau din Kosovo. Și aici, motivul era același: oamenii își cereau cele 6-8.000 de dinari, pe care comandanții lor le-au promis în timp ce se aflau în tranșee.
Spre seară, orașul Kraljevo era aproape paralizat din cauza rezerviștilor care își cereau banii. Pe principalele șosele de acces erau dispuse camioane, iar câteva zeci de rezerviști strigau lozinci anti-Milosevic în fața sediului Poliției. Spiritele s-au încins spre seară, după ce televiziunea din Kraljevo a prezentat un reportaj în care generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave, încerca să-i potolească pe rezerviști, promițând că le va da banii. Poliția a interzis redifuzarea reportajului în jurnalul de seară. Prezentatorul a citit un comunicat al directorului televiziunii, care spunea că o echipă a Poliției locale a intrat în studiouri și – pur și simplu – le-a confiscat caseta.
Aș mai fi vrut să văd cum vor rezolva generalii această problemă, însă nu mai aveam timp. Mi-am luat rămas bun de la Viktor și de la cele două sârboaice care lucrau la Media Center. Nu le spusesem nimic până acum. Le-am explicat motivul plecarii și au zâmbit cu subînțeles. Le părea rău că plec, așa că le-am promis că mă voi întoarce în curând, după ce se va termina cu restricțiile stării de război, ca să fac un film despre tot ce am trăit împreună în aceste 3 luni.
În general, urăsc despărțirile. Cel mai ușor mi-a fost cu Dule. Am ajuns la hotel și m-am dus la bar, unde Dule lustruia, ca de obicei, paharele. Când m-a văzut, mi-a zâmbit și am înțeles că știa. “Ce zici?” l-am întrebat eu. “Ne îmbogățim?” S-a prins imediat de poantă. Mă refeream la recompensa de 5 milioane de dolari, pusă de americani pe capul lui Slobodan Milosevic. “Ne-mbogățim,” mi-a răspuns Dule. “Dacă punem mâna pe cele 5 milioane, cumpărăm noi hotelul ăsta,” i-am propus eu. “Îl cumpărăm pe dracu’,” a bombănit el. “Lasă că avem atâtea lucruri mai bune de făcut cu banii ăștia.” Și, fără să mai spună nimic, a ieșit de după bar, ne-am îmbrățișat și ne-am pupat pe obraji de trei ori. Nu mai era nevoie de alte cuvinte.
Cu Nelu a fost și mai ușor. Mai ales că îi plătisem toți banii pe care îi datoram. Și era sigur că – de acum încolo – de câte ori vom reveni la Belgrad, vom trage la “Toplice“. Îi eram foarte recunoscător pentru tot ce făcuse pentru noi. Chiar și pentru modul în care se folosise de prezența noastră în hotel pentru a camufla centrul de comunicații al Armatei. Era un prieten adevărat, dar, cu felul lui aparent superficial de a trece peste cele bune și cele rele, trecea senin și peste această despărțire. Oricum, ne însoțea până în vamă, să-l aducă pe Mile înapoi la Belgrad. Acesta trebuia să vină cu noi, deoarece jeep-ul, camerele video și casetele erau trecute pe pașaportul lui.
Un al doilea val de 300 de avioane care au participat la campania aeriană împotriva Iugoslaviei au primit ordin să se întoarcă la bazele lor din SUA și din Europa, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. “Aceasta va fi încheierea retragerii avioanelor,” a afirmat purtătorul de cuvânt al Pentagonului Kenneth Bacon, adăugând însă că întoarcerea aparatelor se va desfășura pe parcursul mai multor săptămâni. Statele Unite se pregătesc să-și retragă și celebrele avioane de vânătoare invizibile F-117 de la baza de la Spangdahlem din vestul Germaniei. Potrivit informațiilor furnizate de armată, cele 24 de aparate urmează să se întoarcă la baza lor de la Holloman, din statul New Mexico, începând de mâine.
Ne-am rătăcit pe străzile Belgradului până să ieșim, Și eu, și Mile eram îngrijorați. Nu știam dacă vom reuși să trecem cu bine peste ultimul hop: polițiștii sârbi de la frontieră. Problema cea mare eram, din nou, eu. Exista riscul ca, după ce văd ștampila de expulzare, polițiștii să observe că eu aveam ultima viză de intrare în Iugoslavia exact în ziua în care a început războiul și să-mi ceară acreditarea de război. Pe care mi-o confiscaseră cei care ne-au expulzat și, oricum, nu mai era valabilă de la 1 mai. Concluzia pe care o putea trage orice polițist sârb era numai una: “Ești spion!” Din fericire, am avut noroc din nou. Cand am trecut, îmi strecurasem pașaportul printre ale celorlalți. Toate aveau aceeași ștampilă de expulzare și i-am explicat polițistului că venisem acum câteva zile, ofițerii de la Centrul militar de presă nu au vrut să ne acrediteze și ne-au pus ștampila respectivă, pentru a fi siguri că ne întoarcem acasă. Plictisit, polițistul n-a mai vrut să verifice și ne-a lăsat să trecem. Și i-a anulat și lui Mile documentul care atesta că intrase în Iugoslavia cu jeep-ul și camera video, fără să mai verifice.
Pe drum, până să ajungem în vamă, ne mai opriseră și polițiștii de la barajul de pe podul de lângă Pancevo, însă am trecut cu bine de ei. Ajunsesem la punctul de frontieră cu puțin înainte de 19:30, ora României, și am hotărât să intrăm în țară după ce îmi transmit corespondența pentru Știrile ProTV. Altfel, riscam să ne rețină prea mult în vamă și să o ratez. Eram în zona dintre cele două vămi și până când mi-a venit rândul, ceilalți au intrat în barul din apropiere, să bea o ultimă cafea. Eu am rămas în jeep, de unde îmi puteam transmite corespondența în liniște. Nu mai simțeam nici o emoție. Pregătisem, împreuna cu Sergiu Toader, un mic scenariu. Am intrat în direct cu Andreea Esca și, la început, am povestit despre nemulțumirile rezerviștilor de la Kraljevo și despre ședința Parlamentului, care votase ridicarea stării de război. Apoi, am amintit de vorbele lui Vojislav Kostunica, care atrăgea atenția că, nici înainte de război, în Iugoslavia nu era prea multă democrație. Andreea mi-a cerut mai multe detalii și i-am dat exemplul meu. I-am spus că aceasta este ultima mea corespondență din Iugoslavia, că am fost expulzat și că mă aflu la câțiva pași de granița României, unde mă voi întoarce peste câteva minute. Simțeam că mă cuprinde emoția și că vocea începea să-mi tremure. Atunci, Andreea mi-a spus: “Sorin, bine ai venit acasă!”